Murfin împotriva Regatului Unit

CUARTA DECIZIE A SECȚIEI Nr. 21498/02, de către Keith MURFIN împotriva Regatului Unit, depusă la 27 mai 2002 Curtea Europeană a Drepturilor Omului (a patra secțiune), care a stat la 13 februarie 2007 în calitate de Cameră compusă din: Președintele Casadevell Sir Nicolas Bratza Bonello Traja Pavlovschi Garlicki Mijović, judecători și dl T.L. Având în vedere cererea depusă la 27 mai 2002, având în vedere decizia de a aplica art. 29 § 3 din Convenție și de a examina împreună admisibilitatea și meritul cazului, având în vedere observațiile prezentate de guvernul contestat și observațiile în răspuns transmise de solicitanți, după deliberare, hotărăște după cum urmează: FACTE Reclamantul, dl Keith Murfin, este un național britanic născut în 1942 și locuiește în Plymouth.

El a fost reprezentat în fața Curții de către Howard & Over, Sollicitori din Davenport. Guvernul Regatului Unit („ Guvernul”) a fost reprezentat de agentul lor, dl Derek Walton, al Biroului pentru Externe și Commonwealth. Faptele cazului pot fi rezumate după cum urmează. La 21 martie 2001, dl Murfin, soția sa și fiica sa vitregă au achiziționat 30 de kilograme de tutun de rulare de mână, 600 de țigări, 150 de trabucuri și 1 litru de spirite din Belgia. În timp ce au încercat să se întoarcă în Anglia pe mare, au fost opriți și intervievați de ofițerii vamal britanici la portul Calais. S-a decis, în numele Comisarilor Vamal și Acciză, că reclamantul și tovarășii săi nu le-au îndeplinit faptul că bunurile care au fost cumpărate nu au fost deținute sau utilizate într-un scop comercial și că, prin urmare, mărfurile ar putea fi confiscate în temeiul articolului 5 alineatul (1) din Ordinul 1992 privind mărfurile de acciză (ajutor personal).

În plus, autovehiculul în care dl Murfin călătoria a fost utilizat în transportul de mărfuri care ar putea fi confiscate și, prin urmare, ar fi fost în sine responsabil pentru confiscarea în temeiul articolului 141 din Legea de gestionare a vamalului și accizului 1979. Dl Murfin este handicapat și primește componenta de mobilitate a lichidității de viață a persoanelor cu handicap, deoarece poate merge doar la o scurtă distanță fără disconfort sever. Când ofițerul a luat decizia de a confisca mărfurile și vehiculul, dl Murfin l-a informat că are nevoie de mașină pentru a reveni la Plymouth. El a fost spus că va trebui să închirie o mașină în Anglia. Reclamantul a trebuit să aștepte patru ore în Dover până când o mașină a fost disponibilă pentru închiriere.

În acest timp el a avut durere de spate și durere severă în piciorul stâng. Dl Murfin a interzis Curtea de Magistraturi împotriva hotărârii comisarilor, având în vedere că mărfurile și mașinile nu au fost în mod legal obligatorii de a fi confiscate. El a fost avertizat de avocatul său că ajutorul juridic nu va fi disponibil pentru reprezentare în fața magistratelor. Prin urmare, reclamantul a participat la instanță, în cazul în care, la 29 noiembrie 2001, decizia comisarului a fost confirmată. Reclamantul a contactat ulterior un alt avocat, care l-a informat că ar putea exista motive pentru a contesta decizia comisarilor în temeiul Legii privind drepturile omului 1998. Reclamantul a solicitat asistență judiciară pentru a obține opinia avocatului cu privire la modul în care ar putea contesta deciziile comisarilor și ale Curții.

Cererea de finanțare publică a fost refuzată la 24 ianuarie 2002, deoarece există motive rezonabile pentru a crede că chiar și atunci când s-a desfășurat activitatea de anchetă, reclamația nu ar fi suficient de puternică în ceea ce privește perspectivele de succes și beneficiile costurilor, pentru a satisface criteriile relevante pentru reprezentarea deplină. Reclamantul a solicitat o revizuire a acestei decizii, dar a fost confirmată de Comitetul de revizuire. COMPLAINTĂ Reclamantul s-a plâns în temeiul articolului 3 din Convenție că confiscarea mașinii sale a constituit tratamente degradante având în vedere handicapul său. În temeiul articolului 6 § 2 din Convenție, el a susținut că procedura de confiscare a fost bazată pe o presupunere că el este vinovat de importarea mărfurilor de utilizare comercială.

În cele din urmă, în temeiul articolului 1 din Protocolul nr. 1, el a afirmat că a avut dreptul de a păstra posesia mărfurilor și a vehiculului și că confiscarea a fost disproporționată. art. 37 § 1 din Convenție prevede următoarele: „Curtea poate decide, în orice etapă a procedurii, să pună în aplicare o cerere din lista cazurilor în care circumstanțele conduc la concluzia că (a) reclamantul nu intenționează să-și urmeze cererea; ... Cu toate acestea, Curtea continuă examinarea cererii în cazul în care respectul drepturilor omului, astfel cum este definit în Convenție și protocoalele acestuia, necesită.” Prin scrisoarea din 21 iulie 2006, reclamantul a informat Curtea că nu dorește să continue cu cererea sa.

Prin scrisoarea din 23 august 2006, Registrul a invitat reclamantul să clarifice motivele hotărârii sale până la 22 septembrie 2006, dar nu a răspuns. Guvernul a fost informat cu privire la intenția reclamantului prin scrisoarea din 23 august 2006 și nu a prezentat nicio opoziție. Prin scrisoarea din 27 noiembrie 2006, Registrul a trimis din nou reclamantului o scrisoare care l-a invitat să clarifice motivele hotărârii sale. Prin scrisoarea din 27 noiembrie, reclamantul a informat Curtea că dorește să își retragă cererile, deoarece nu dorește să facă față costurilor suplimentare, având în vedere ceea ce a considerat proaspetele sale perspective de succes.

Curtea concluzionează că reclamantul nu intenționează să își continue petiția, în sensul articolului 37 § 1 litera (a). În conformitate cu art. 37 § 1 în amendă a Convenției, Curtea nu constată nicio circumstanță specială în ceea ce privește respectarea drepturilor omului, astfel cum este definită în convenție, care necesită continuarea examinării cererii. Prin urmare, art. 29 § 3 din Convenție nu ar trebui să se mai aplice cazului și ar trebui să fie eliminat din listă. Din aceste motive, Curtea hotărăște în unanimitate să elimine cererea din lista sa de cauze.

FOURTH SECTION

DECISION Application no. 21498/02 by Keith MURFIN against the United Kingdom lodged on 27 May 2002 The European Court of Human Rights (Fourth Section), sitting on 13 February 2007 as a Chamber composed of: Mr J. Casadevall , President , Sir Nicolas Bratza , Mr G. Bonello , Mr K. Traja , Mr S. Pavlovschi , Mr L. Garlicki , Ms L. Mijović, judges , and Mr T.L. Early , Section Registrar , Having regard to the above application lodged on 27 May 2002, Having regard to the decision to apply Article 29 § 3 of the Convention and examine the admissibility and merits of the case together, Having regard to the observations submitted by the respondent Government and the observations in reply submitted by the applicants, Having deliberated, decides as follows: THE FACTS The applicant, Mr Keith Murfin, is a British national who was born in 1942 and lives in Plymouth.

He was represented before the Court by Howard & Over, Solicitors in Davenport. The United Kingdom Government (“the Government”) were represented by their Agent, Mr Derek Walton, of the Foreign and Commonwealth Office. The facts of the case may be summarised as follows. On 21st March 2001, Mr Murfin, his wife and his step-daughter purchased 30 kilos of hand rolling tobacco, 600 cigarettes, 150 cigarillos and 1 litre of spirits in Belgium. As they attempted to travel back to England by sea, they were stopped and interviewed by British customs officers at the port at Calais.

It was decided, on behalf of the Commissioners of Customs and Excise, that the applicant and his companions had failed to satisfy them that the goods which had been purchased were not held or used for a commercial purpose and that therefore the goods were liable to forfeiture under Article 5(1) of the Excise Goods (Personal Reliefs) Order 1992. In addition, the motor vehicle in which Mr Murfin was travelling had been used in the carriage of goods liable to forfeiture and was therefore itself liable to forfeiture under section 141 of the Customs & Excise Management Act 1979. Mr Murfin is disabled and receives the mobility component of Disability Living Allowance, as he can walk only a short distance without severe discomfort.

When the officer made the decision to confiscate the goods and vehicle Mr Murfin informed him that he needed the car to get back to Plymouth. He was told he would have to hire a car in England. The applicant had to wait four hours in Dover until a car became available for hire. During this time he had backache and severe pain in his left leg. Mr Murfin appealed to the Magistrates’ Court against the decision of the Commissioners, on the ground that the goods and car had not lawfully been liable to forfeiture. He was advised by his solicitor that legal aid would not be available for representation before the Magistrates. The applicant therefore attended court, where, on 29 November 2001, the Commissioners’ decision was confirmed.

The applicant subsequently contacted a different solicitor, who advised him that there might be grounds for challenging the Commissioners’ decision under the Human Rights Act 1998. The applicant applied for legal aid to obtain counsel’s opinion as to how he might challenge the decisions of the Commissioners and Magistrates’ Court. The application for public funding was refused on 24 January 2002 since there were reasonable grounds for believing that even when the investigative work had been carried out, the claim would not be strong enough in terms of prospects of success and costs benefit, to satisfy the relevant criteria for full representation. The applicant applied for a review of this decision, but it was confirmed by the Review Committee.

COMPLAINTS The applicant complained under Article 3 of the Convention that the confiscation of his car had amounted to degrading treatment in view of his disability. Under Article 6 § 2 of the Convention he contended that the confiscation procedure had been based on an assumption that he was guilty of importing the goods for commercial use. Finally, under Article 1 of Protocol No. 1 he stated that he had been entitled to retain possession of the goods and the vehicle and that the confiscation had been disproportionate.

THE LAW Article 37 § 1 of the Convention provides as follows: “The Court may at any stage of the proceedings decide to strike an application out of its list of cases where the circumstances lead to the conclusion that (a) the applicant does not intend to pursue his application; ... However, the Court shall continue the examination of the application if respect for human rights as defined in the Convention and the protocols thereto so requires.” By a letter dated 21 July 2006 the applicant informed the Court that, the he did not wish to continue with his application. By a letter of 23 August 2006 the Registry invited the applicant to clarify the reasons for his decision by 22 September 2006, but he did not reply.

The Government were informed of the applicant’s intention by a letter dated 23 August 2006 and presented no objection. On 21 November 2006 the Registry again sent the applicant a letter inviting him to clarify the reasons for his decision. By a letter of 27 November the applicant informed the Court that he wished to withdraw his claims as he was unwilling to incur further costs in view of what he considered his poor prospects of success. The Court concludes that the applicant does not intend to pursue his petition, within the meaning of Article 37 § 1 (a). In accordance with Article 37 § 1 in fine of the Convention, the Court finds no special circumstances regarding respect for human rights as defined in the Convention which require the continuation of the examination of the application.

Accordingly, Article 29 § 3 of the Convention should no longer apply to the case and it should be struck out of the list. For these reasons, the Court unanimously Decides to strike the application out of its list of cases. T.L. EARLY Josep Casadevall Registrar President