MURFIN v. THE UNITED KINGDOM
- Instanță
- CtEDO
- Concluzie
- Struck out of the list
MURFIN v. THE UNITED KINGDOM (CtEDO, 2007)
CUARTA DECIZIE A SECȚIEI Nr. 21498/02, de către Keith MURFIN împotriva Regatului Unit, depusă la 27 mai 2002 Curtea Europeană a Drepturilor Omului (a patra secțiune), care a stat la 13 februarie 2007 în calitate de Cameră compusă din: Președintele Casadevell Sir Nicolas Bratza Bonello Traja Pavlovschi Garlicki Mijović, judecători și dl T.L. Având în vedere cererea depusă la 27 mai 2002, având în vedere decizia de a aplica art. 29 § 3 din Convenție și de a examina împreună admisibilitatea și meritul cazului, având în vedere observațiile prezentate de guvernul contestat și observațiile în răspuns transmise de solicitanți, după deliberare, hotărăște după cum urmează: FACTE Reclamantul, dl Keith Murfin, este un național britanic născut în 1942 și locuiește în Plymouth. El a fost reprezentat în fața Curții de către Howard & Over, Sollicitori din Davenport. Guvernul Regatului Unit („ Guvernul”) a fost reprezentat de agentul lor, dl Derek Walton, al Biroului pentru Externe și Commonwealth. Faptele cazului pot fi rezumate după cum urmează. La 21 martie 2001, dl Murfin, soția sa și fiica sa vitregă au achiziționat 30 de kilograme de tutun de rulare de mână, 600 de țigări, 150 de trabucuri și 1 litru de spirite din Belgia. În timp ce au încercat să se întoarcă în Anglia pe mare, au fost opriți și intervievați de ofițerii vamal britanici la portul Calais. S-a decis, în numele Comisarilor Vamal și Acciză, că reclamantul și tovarășii săi nu le-au îndeplinit faptul că bunurile care au fost cumpărate nu au fost deținute sau utilizate într-un scop comercial și că, prin urmare, mărfurile ar putea fi confiscate în temeiul articolului 5 alineatul (1) din Ordinul 1992 privind mărfurile de acciză (ajutor personal). În plus, autovehiculul în care dl Murfin călătoria a fost utilizat în transportul de mărfuri care ar putea fi confiscate și, prin urmare, ar fi fost în sine responsabil pentru confiscarea în temeiul articolului 141 din Legea de gestionare a vamalului și accizului 1979. Dl Murfin este handicapat și primește componenta de mobilitate a lichidității de viață a persoanelor cu handicap, deoarece poate merge doar la o scurtă distanță fără disconfort sever. Când ofițerul a luat decizia de a confisca mărfurile și vehiculul, dl Murfin l-a informat că are nevoie de mașină pentru a reveni la Plymouth. El a fost spus că va trebui să închirie o mașină în Anglia. Reclamantul a trebuit să aștepte patru ore în Dover până când o mașină a fost disponibilă pentru închiriere. În acest timp el a avut durere de spate și durere severă în piciorul stâng. Dl Murfin a interzis Curtea de Magistraturi împotriva hotărârii comisarilor, având în vedere că mărfurile și mașinile nu au fost în mod legal obligatorii de a fi confiscate. El a fost avertizat de avocatul său că ajutorul juridic nu va fi disponibil pentru reprezentare în fața magistratelor. Prin urmare, reclamantul a participat la instanță, în cazul în care, la 29 noiembrie 2001, decizia comisarului a fost confirmată. Reclamantul a contactat ulterior un alt avocat, care l-a informat că ar putea exista motive pentru a contesta decizia comisarilor în temeiul Legii privind drepturile omului 1998. Reclamantul a solicitat asistență judiciară pentru a obține opinia avocatului cu privire la modul în care ar putea contesta deciziile comisarilor și ale Curții. Cererea de finanțare publică a fost refuzată la 24 ianuarie 2002, deoarece există motive rezonabile pentru a crede că chiar și atunci când s-a desfășurat activitatea de anchetă, reclamația nu ar fi suficient de puternică în ceea ce privește perspectivele de succes și beneficiile costurilor, pentru a satisface criteriile relevante pentru reprezentarea deplină. Reclamantul a solicitat o revizuire a acestei decizii, dar a fost confirmată de Comitetul de revizuire. COMPLAINTĂ Reclamantul s-a plâns în temeiul articolului 3 din Convenție că confiscarea mașinii sale a constituit tratamente degradante având în vedere handicapul său. În temeiul articolului 6 § 2 din Convenție, el a susținut că procedura de confiscare a fost bazată pe o presupunere că el este vinovat de importarea mărfurilor de utilizare comercială. În cele din urmă, în temeiul articolului 1 din Protocolul nr. 1, el a afirmat că a avut dreptul de a păstra posesia mărfurilor și a vehiculului și că confiscarea a fost disproporționată. art. 37 § 1 din Convenție prevede următoarele: „Curtea poate decide, în orice etapă a procedurii, să pună în aplicare o cerere din lista cazurilor în care circumstanțele conduc la concluzia că (a) reclamantul nu intenționează să-și urmeze cererea; ... Cu toate acestea, Curtea continuă examinarea cererii în cazul în care respectul drepturilor omului, astfel cum este definit în Convenție și protocoalele acestuia, necesită.” Prin scrisoarea din 21 iulie 2006, reclamantul a informat Curtea că nu dorește să continue cu cererea sa. Prin scrisoarea din 23 august 2006, Registrul a invitat reclamantul să clarifice motivele hotărârii sale până la 22 septembrie 2006, dar nu a răspuns. Guvernul a fost informat cu privire la intenția reclamantului prin scrisoarea din 23 august 2006 și nu a prezentat nicio opoziție. Prin scrisoarea din 27 noiembrie 2006, Registrul a trimis din nou reclamantului o scrisoare care l-a invitat să clarifice motivele hotărârii sale. Prin scrisoarea din 27 noiembrie, reclamantul a informat Curtea că dorește să își retragă cererile, deoarece nu dorește să facă față costurilor suplimentare, având în vedere ceea ce a considerat proaspetele sale perspective de succes. Curtea concluzionează că reclamantul nu intenționează să își continue petiția, în sensul articolului 37 § 1 litera (a). În conformitate cu art. 37 § 1 în amendă a Convenției, Curtea nu constată nicio circumstanță specială în ceea ce privește respectarea drepturilor omului, astfel cum este definită în convenție, care necesită continuarea examinării cererii. Prin urmare, art. 29 § 3 din Convenție nu ar trebui să se mai aplice cazului și ar trebui să fie eliminat din listă. Din aceste motive, Curtea hotărăște în unanimitate să elimine cererea din lista sa de cauze.