ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 5142/2013

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 5142/2013 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2013)

Asupra cauzei de față

constată următoarele:

Într-un prim ciclu

procesual, finalizat prin decizia civilă nr. 1562 din 22 februarie 2011 a

Înaltei Curți de Casație și Justiție, a fost menținută soluția instanței de

apel care, prin decizia civilă nr. 209/A din 18 martie 2010 a Curții de Apel

București, secția a IV-a civilă, a admis apelul declarat de reclamantul T.C.G.

și a desființat în parte sentința civilă nr. 705/2009 a Tribunalului București,

secția a III-a civilă, exclusiv cu privire la soluția de admitere a excepției

prescripției dreptului material la acțiune, cu privire la plata contravalorii

lipsei de folosință și a daunelor morale, trimițând cauza la aceeași instanță

pentru continuarea judecării capetelor de cerere menționate anterior, fiind

menținute celelalte dispoziții ale sentinței apelate.

În cel de-al doilea

ciclu procesual, având în vedere indicațiile instanței de apel, reclamantul a

depus la dosar precizări cu privire la daunele materiale, solicitând

contravaloarea lipsei de folosință constând în chiria de 2.000 euro pe lună pe

care ar fi putut-o obține de la data de 02 martie 2006 și până la data punerii

efective în posesie pentru apartamentul ce face obiectul contractului supus nulității,

obligarea pârâtelor Municipiul București și Ministerului Finanțelor Publice, în

solidar, la plata sumei de 10.000 euro cu titlu de daune morale, calculate de

la aceeași dată, având în vedere că și în prezent este lipsit de exercițiul

proprietății sale.

Prin notele scrise depuse

la 20 februarie 2012, a arătat că solicită obligarea Municipiului București la plata

contravalorii lipsei de folosință, iar a Ministerului Finanțelor Publice și Municipiului

București la plata daunelor morale.

Prin sentința civilă

nr. 715 din 12 aprilie 2012, Tribunalul București, secția a III-a civilă, a admis

excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtului Ministerul Finanțelor Publice

pe capătul de cerere relativ la acordarea de daune morale, a respins capătul de

cerere privind acordarea de daune morale în contradictoriu cu pârâtul Ministerul

Finanțelor Publice ca fiind introdus împotriva unei persoane fără calitate procesuală

pasivă; a respins capătul de cerere privind obligarea la plata contravalorii lipsei

de folosință ca fiind neîntemeiat, a admis în parte capătul de cerere relativ la

plata daunelor morale, a obligat pârâtul Municipiul București la plata către reclamant

a sumei de 1.000 euro (echivalent în RON raportat la cursul Băncii Naționale a României

de la momentul plății efective) cu titlu de daune morale.

Prin decizia civilă

nr. 455 din 13 decembrie 2012, Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și

pentru cauze cu minori și familie, a respins apelurile formulate de reclamantul

T.C.G. și de pârâtul Municipiul București, prin Primarul General, în contradictoriu

și cu intimatul-pârât- chemat în garanție Ministerul Finanțelor Publice.

Pentru a hotărî astfel,

instanța de apel a reținut, în esență, următoarele:

În ceea ce privește apelul

formulat de reclamantul T.C.G., Curtea a constat că noțiunea de "bunuri",

potrivit jurisprudenței instanței europene, poate cuprinde atât "bunuri actuale",

cât și valori patrimoniale, inclusiv creanțe, în baza cărora un reclamant poate

pretinde că are cel puțin "o speranță legitimă" de a obține beneficiul

efectiv al unui drept.

Noțiunea de „speranță

legitimă”, deoarece interesul patrimonial vizat este de natura creanței, nu poate

fi considerată o „valoare patrimonială” decât atunci când are o bază suficientă

în dreptul intern, spre exemplu atunci când este confirmat de o jurisprudență bine

stabilită a instanțelor (Kopecky împotriva Slovaciei (MC), nr. 44.912/98, parag.

52, C.E.D.O. 2004).

Or, în materia restituirii

imobilelor preluate abuziv în perioada regimului politic comunist sunt incidente

prevederile Legii nr. 10/2001 care, potrivit art. 1 alin. (1), coroborat cu

art. 25 alin. (5) și art. 40, nu justifică pretenția reclamantului ca Municipiul

București și Ministerul Finanțelor Publice să îi achite contravaloarea lipsei de

folosință reprezentând chiria neîncasată de la data de 02 martie 2006 până la punerea

efectivă în posesie, o asemenea pretenție neavând nicio bază în dreptul intern.

În mod corect, Tribunalul,

constatând că nici Municipiul București și nici Ministerul Finanțelor Publice nu

au calitatea de deținător actual al imobilului, în sensul art. 40 coroborat cu

art. 25 alin. (5) din Legea nr. 10/2001, deținător fiind chiriașul-cumpărător, obligat

tocmai în această calitate la restituire în cadrul cererii de revendicare, a constatat

că aceste texte de lege, alături de art. 480 C. civ. invocat de reclamant, nu reprezintă,

în sensul art. 1 din Primul Protocol Adițional, o bază suficientă în dreptul intern,

confirmată de o jurisprudență bine stabilită a instanțelor, pentru a aprecia că

reclamantul are o speranță legitimă cu privire la obținerea de la aceste autorități

a contravalorii lipsei de folosință de la 02 martie 2006, data precizată în rejudecare

de către reclamant, până la punerea efectivă în posesie.

În ceea ce privește soluționarea

celuilalt capăt de cerere vizând acordarea de daune morale, Curtea a constatat în

prealabil că în mod corect s-a reținut de către prima instanță admisibilitatea acțiunii,

având în vedere obligațiile asumate de Statul Român prin aderarea la Convenția Europeană

a Drepturilor Omului și jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului relevantă

în această materie, obligații pe care nu și le-a respectat, prin neadoptarea până

în prezent a unei legislații pentru valorificarea dreptului justițiabililor de a

se plânge de durata excesivă a procedurilor judiciare, cu toate că dreptul părților

la soluționarea cauzei într-un termen rezonabil este consacrat legislativ, atât

prin Constituția României (art. 21), cât și prin alte acte normative cu putere de

lege – situație care a fost constatată deja de Curtea Europeană prin hotărârea pronunțată

la 24 februarie 2009 în cauza Abramiuc contra României, menționată și de Tribunal.

Prin urmare, până la momentul

consacrării pe cale legislativă a unui remediu efectiv necesar asigurării dreptului

prevăzut de art. 6 parag. 1 din Convenție, în mod corect Tribunalul a reținut că

instanței de judecată îi revine rolul de a aprecia asupra pretențiilor reclamantului

și, în plus, în opinia instanței de apel, de a stabili asupra procedurilor și modalităților

de soluționare a unor astfel de cereri pentru nerespectarea termenului rezonabil

prevăzut de art. 6 parag. 1 din Convenție, însă numai în contradictoriu cu Statul

Român, din perspectiva obligației ce îi revine acestuia pentru respectarea drepturilor

și libertăților fundamentale garantate de Convenție, indiferent dacă vătămarea acuzată

de reclamant ar putea fi determinată de fapta ilicită și culpabilă a altor subiecte

de drept, Statul Român având calitatea de garant al legalității actului de justiție.

Curtea a constat că, în

mod corect, Tribunalul a apreciat că pârâtul Ministerul Finanțelor Publice, chemat

în judecată în nume propriu, nu avea calitate procesuală pasivă într-o cerere fundamentată

pe încălcarea art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, în condițiile

în care această autoritate nu poate răspunde pentru termenul nerezonabil în care

s-au finalizat procedura administrativă și cea judiciară parcurse de reclamant pentru

restituirea imobilului.

În ceea ce privește pretențiile

pe fondul cauzei pe care reclamantul le-a formulat în contradictoriu cu pârâtul

Municipiul București, prin Primarul General, Curtea a apreciat că, în condițiile

în care, prin cererea sa de acordare a daunelor morale generate de modul în care

s-a desfășurat procedura administrativă de restituire, reclamantul a chemat în judecată

chiar autoritatea implicată direct în derularea respectivei proceduri, acțiunea

îndreptată împotriva acestui pârât se poate fundamenta numai pe răspunderea civilă

delictuală reglementată de dreptul comun în materie, respectiv art. 998-999 C.

civ., fiind necesar a se dovedi în raport de delictul civil invocat toate cerințele

pentru întrunirea acestei răspunderi, inclusiv dovedirea culpei autorului faptei

prejudiciabile.

În lipsa unor reglementări

interne, Curtea nu a putut reține că acțiunea dedusă judecății ar fi o acțiune civilă

distinctă de calea dreptului comun, mai precis că reclamantul ar avea la îndemână

un mijloc procedural special de valorificare a pretențiilor sale, în acest caz judecătorul

depășindu-și atribuțiile și intrând în sfera de competență a puterii legislative.

Din perspectiva răspunderii

civile delictuale, Curtea a apreciat că în mod corect s-a reținut durata nerezonabilă

a procedurii administrative declanșată de reclamant la data de 28 iulie 1996, având

în vedere că aceasta nu s-a finalizat prin emiterea unei hotărâri în conformitate

cu Legea nr. 112/1995, Tribunalul reținând că situația creată este imputabilă pârâtului

care a procedat ulterior și la vânzarea apartamentului nr. X, situat în București,

str. P.L., sector 2, printr-un contract sancționat în justiție ca fiind nul.

Față de fapta reținută

exclusiv în sarcina pârâtului Municipiul București și de criteriile avute în vedere

la stabilirea prejudiciului moral, despăgubirile care au fost acordate sunt conforme

cu aceste criterii, Curtea neputând reține că valoarea daunelor morale acordate

ar fi una derizorie.

Existența prejudiciului

moral poate fi prezumată ori de câte ori se constată existența unei vătămări a dreptului

la un proces echitabil, iar, în acest caz, instanța de fond, după modelul stabilirii

satisfacției echitabile în jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, a

făcut o apreciere globală, în echitate, beneficiind sub acest aspect de o mai largă

putere de apreciere în stabilirea întinderii lor, astfel că obligarea Municipiului

București la plata către reclamant a sumei de 1.000 euro cu titlul de daune morale

este rezonabilă.

Totodată, este imputabilă

pârâtului Municipiul București nesoluționarea în termenul impus de Legea nr. 10/2001

a notificării prin care s-a declanșat cealaltă procedură administrativă de restituire,

acest termen nefiind unul de recomandare, astfel încât acesta, prin nerespectarea

termenelor legale, în mod culpabil, a contribuit la prelungirea duratei acestor

proceduri care, potrivit celor statuate prin hotărârea pronunțată în cauza Nichifor

c. României (2006), intră în aria de aplicabilitate a art. 6 din Convenția Europeană

a Drepturilor Omului.

Curtea a constatat că

sunt întrunite toate condițiile prevăzute de art. 998-999 C. civ. pentru a se putea

antrena o răspundere civilă delictuală pentru fapta proprie, fiind stabilită în

cauză fapta ilicită a pârâtului ce a determinat durata nerezonabilă a procedurilor

administrative de restituire, raportul de cauzalitate dintre fapta ilicită și prejudiciu,

precum și vinovăția pârâtului.

Prin urmare, pârâtul avea

obligația de a-l dezdăuna pe reclamant pentru suferințele cauzate prin nesoluționarea

într-un termen rezonabil a cererilor de restituire formulate conform legilor speciale

de reparație.

Curtea a apreciat că prezenta

acțiune nu este prescrisă întrucât reclamantul a sesizat instanța de judecată încă

din septembrie 2002, ca urmare a faptului că procedurile administrative de restituire

nu s-au soluționat, respectiv a împrejurării că recurentul a înstrăinat la data

de 13 decembrie 1999 apartamentul nr. X.

Cu atât mai mult, intervenirea

prescripției extinctive nu ar putea fi reținută prin raportare la conduita părții

recurente în cadrul procedurilor administrative de restituire inițiate ca urmare

a intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, Curtea reamintind recurentei că despăgubirile

la care aceasta a fost obligată au fost stabilite și prin prisma acestor proceduri.

Împotriva menționatei

decizii, a declarat și motivat recurs reclamantul T.C.G., criticând-o pentru nelegalitate

în temeiul art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

În motivarea acestuia,

reclamantul a arătat că apare ca greșită și contradictorie modalitatea de examinare

a capătului de cerere privind daunele materiale față de cea privind daunele morale,

în contextul în care faptele descrise de recurent atrag asupra ambelor cereri incidența

dispozițiilor art. 998-999 C. civ., texte de lege pe care instanța de apel le-a

ignorat.

Or, lipsa rezolvării în

termen legal a notificării generează imposibilitatea persoanelor îndreptățite de

a se bucura de bunul imobil care le aparținea și de care au fost lipsite oricum

o perioadă foarte mare de timp. Prejudiciul astfel creat constă în lipsirea acestor

persoane de exercițiul concret al dreptului de folosință pentru construcțiile nedemolate,

preluate abuziv de stat și încă nerestituite, ca atribut important al dreptului

de proprietate, dar și de valorificarea concretă a tuturor beneficiilor materiale

pe care folosința unui bun le poate asigura titularului dreptului, astfel încât

acestea sunt îndreptățite și la contravaloarea lipsei de folosință.

Din această perspectivă,

se impunea obligarea Municipiului București la plata sumei de 880 euro pe lună,

sumă calculată de la data de 28 iulie 1996 la zi, ca satisfacție echitabilă și ca

reparație efectivă a prejudiciului material astfel încercat.

Data de 28 iulie 1996

este stabilită cu putere de lucru judecat de instanțe, ca fiind data de la care

Municipiul București a început săvârșirea faptei culpabile cauzatoare de prejudiciu

și de la care s-a produs efectiv prejudiciul în patrimoniul recurentului, nereparat

încă.

Din aceeași perspectivă

se impunea și obligarea Statului Român, prin Ministerul de Finanțe, separat de Municipiul

București, la plata sumei de 880 euro pe lună, acordată în aceleași condiții, sumă

determinată conform raportului de expertiză efectuat în apel de către expertul tehnic

A.N., având în vedere că instanțele de judecată nu au stabilit în concret prejudiciul

încercat, prin cuantificarea sa bănească.

În privința daunelor morale,

soluția instanței de apel este nelegală atât sub aspectul cuantumului daunelor morale

acordate pentru durata nerezonabilă a procedurii administrative, dar și sub aspectul

procedurii judiciare precum și a persoanelor obligate.

Municipiul București se

face vinovat de durata nerezonabilă a procedurii administrative, declanșată de la

data de 28 iulie 1996, prin încălcarea obligațiilor legale care îi reveneau în baza

Legii nr. 112/1995 și a Legii nr. 10/2001, prejudiciul cauzat prelungindu-se nepermis

de mult prin faptul vânzării bunului, iar mai apoi prin declanșarea procedurii judiciare

care a durat mai bine de 10 ani, fapt care i-a creat recurentului o încărcătură

emoțională sporită.

Astfel, prin menținerea

cuantumului daunelor morale la suma de 1.000 euro, instanța de apel încalcă criteriul

de proporționalitate cauză-efect, ceea ce reprezintă o nesocotire a dispozițiilor

art. 998-999 C. civ. și ale art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului,

privind repararea integrală a prejudiciului suferit și acordarea unei sume compensatoare

care să acopere îndestulător suferința morală încercată.

Față de fapta culpabila

a Municipiului București suma de 1.000 euro este insuficientă pentru repararea în

întregime a prejudiciului moral astfel încercat, astfel că Municipiul București

trebuie să fie obligat la plata daunelor morale proporțional cu gradul său de vinovăție

și de prejudicial moral încercat de reclamant.

Instanța de apel a reținut

greșit lipsa calității procesual pasive a Statului Român reprezentat în justiție

de Ministerul Finanțelor Publice, pentru faptul că nu îi revine obligația de a plăti

daune morale pentru fapta culpabilă a Municipiului București.

Atât în privința daunelor

materiale, cât și a daunelor morale, Statul Român și-a asumat obligația de a restitui

efectiv bunul și de a interveni prompt, eficient, coerent din punct de vedere legislativ,

prin crearea unui cadru legislativ, procedural și material, clar, previzibil și

precis.

Prin neîndeplinirea acestei

obligații, Statul Român, reprezentat legal de Ministerul Finanțelor Publice, în

baza Decretului nr. 31/1954 și a H.G. nr. 18/2001, trebuie să fie obligat la plata

daunelor morale în cuantumul precizat, având în vedere că această entitate este

și principalul ordonator de credite și plăți în privința creanțelor în contra Statului

Român.

Sub aspectul soluționării

fondului pretențiilor, în mod corect instanțele de fond au stabilit că Municipiului

București îi revine obligația legală, în temeiul Legii nr. 112/1995 și a Legii

nr. 10/2001, de a soluționa procedura administrativă într-un termen rezonabil (prevăzut

de lege), iar fapta contrară este cauzatoare de prejudicii, sens în care a obligat

Municipiul București la plata daunelor morale în temeiul art. 6 din Convenția Europeană

a Drepturilor Omului.

În privința caracterului

nerezonabil al procedurilor judiciare se constată că procesul a parcurs mai multe

etape procesuale cu pronunțarea unor hotărâri judecătorești supuse casării, pronunțate

sub imperiul modificării continue a legii de procedură civilă (a se vedea decizia

nr. 2489 din 19 noiembrie 2003, decizia nr. 2126 din 03 noiembrie 2004, decizia

nr. 486 din 02 martie 2006, decizia nr. 1720A din 23 octombrie 2006, decizia

nr. 209A din 18 martie 2010).

Acest aspect al incoerenței

legislative, al imprevizibilității și al incertitudinii legii procesuale a făcut

ca în cauză să existe mai multe cicluri procesuale, care au determinat soluționarea

cauzei într-un timp foarte îndelungat (mai bine de 10 ani), iar recurentul-reclamant

a fost obligat să suporte o încărcătură emoțională ridicată până la soluționarea

pe fond a cererilor sale.

Decizia nr. 486 din 02

martie 2006 a fost pronunțată în urma modificării C. proc. civ. (după ce anterior

deja fusese modificat în sensul că instanța de apel rejudeca procesul prin evocarea

fondului – astfel cum rezultă din decizia nr. 2489 din 19 noiembrie 2003 și decizia

nr. 2126 din 03 noiembrie 2004), ceea ce a determinat schimbarea competenței de

soluționare atât a căii de atac a recursului, dar și în fond a cererilor de către

instanța de apel prin rejudecarea de către o instanță inferioară.

Astfel, s-a anulat o decizie

definitivă care a consacrat dreptul de proprietate al recurentului, de către aceeași

instanță tocmai pentru că noua lege procedurală nu mai impunea rejudecarea fondului

de către aceeași instanță, ceea ce a condus la rejudecarea unor aspecte deja soluționate

irevocabil de instanța de recurs (calitatea procesuală a reclamantului și dreptul

de a formula acțiune în temeiul Legii nr. 10/2001) (decizia nr. 2489 din 19 noiembrie

2003) din nou de o altă instanță de apel (decizia nr. 1720A din 23 octombrie 2006).

Și eroarea materială strecurată

în decizia nr. 486/2006 îndreptată la 29 noiembrie 2007, cu privire la numărul deciziei

casate, a condus la întârzierea soluționării cauzei.

În concluzie, cadrul legislativ

privind legea procesuală nu a fost clar, previzibil și coerent, ceea ce face admisibilă

cererea referitoare la acordarea daunelor în contra Statului Român reprezentat de

Ministerul Finanțelor Publice și obligarea acestuia la plata despăgubirilor proporțional

cu gradul de vinovăție și prejudiciul moral suferit de recurentul-reclamant.

Astfel, obligarea fiecăreia

dintre pârâte la suma de 5.000 euro (în echivalent RON, conform cursului Băncii

Naționale a României de la data plății), reprezintă o satisfacție echitabilă.

Analizând recursul formulat,

în raport de criticile menționate, Înalta Curte apreciază că acesta nu poate fi

încadrat în motivele de recurs limitativ prevăzute de art. 304 C. proc. civ., pentru

următoarele considerente:

Respingerea capătului

de cerere privind acordarea de daune materiale, constând în contravaloarea lipsei

de folosință a imobilului în litigiu, a fost motivată de către instanța de apel

prin absența în patrimoniul reclamantului a unei valori patrimoniale, în sensul

art. 1 din Primul Protocol la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, deoarece

speranța legitimă pe care reclamantul o invocă nu se poate transforma în valoare

patrimonială în absența unei baze suficiente în dreptul intern, iar Legea nr. 10/2001

nu a reglementat o astfel de despăgubire. Ca atare, motivarea instanței a vizat

absența dreptului reclamantului, ca și condiție de exercițiu a acțiunii civile pe

acest petit.

Însă recurentul critică

această motivare, invocând incidența art. 998-999 C. civ. privind răspunderea civilă

delictuală, motivată de nerezolvarea într-un termen rezonabil a notificărilor formulate

în temeiul Legii nr. 112/1995 și Legii nr. 10/2001, ceea ce i-a creat un prejudiciu

constând în lipsa de folosință a imobilului de 880 euro/lună.

Înalta Curte apreciază

că recurentul nu combate argumentele instanței de apel cu privire la lipsa uneia

dintre condițiile de exercițiu ale acțiunii civile, anume dreptul, invocând aplicarea

greșită a legii, aspect străin de motivarea instanței de apel.

Mai mult, deși excede

motivării din apel, întrucât invocă aspecte de fond (care nu au fost antamate datorită

caracterului peremptoriu al constatării lipsei dreptului reclamantului), această

critică nu se referă la toate condițiile răspunderii civile delictuale: faptă, prejudiciu,

legătură de cauzalitate între faptă și prejudiciu și vinovăție, ci numai la faptul

că nerezolvarea procedurilor administrative într-un termen rezonabil i-a creat un

prejudiciu pentru care i se cuvin despăgubiri materiale sub forma contravalorii

lipsei de folosință.

Or, acest aspect nu poate

fi circumscris art. 304 pct. 9 C. proc. civ. câtă vreme vizează alte argumente decât

cele menționate în considerentele deciziei atacate și este dezvoltat parțial, ceea

ce face imposibilă identificarea raționamentului juridic pe care recurentul l-a

avut în vedere.

De asemenea, recurentul

a criticat și greșita configurare a cadrului procesual în analiza capătului de cerere

privind acordarea de daune materiale, afirmând că și Ministerul Finanțelor Publice,

ca reprezentant legal al Statului Român, trebuia să fie obligat la plata acestora.

Înalta Curte constată

că și acest argument excede considerentelor deciziei recurate care s-a limitat numai

la analiza calității reclamantului de deținător al unei valori patrimoniale care

beneficiază de protecție juridică. Acest aspect, datorită caracterului său peremptoriu,

a făcut inutilă verificarea calității procesuale pasive pe acest capăt de cerere,

astfel încât nu poate avea loc în recurs o verificare de legalitate care să privească

aspecte care nu au făcut obiect de analiză în apel.

În ceea ce privește cererea

de acordare de daune morale, recurentul este nemulțumit atât de cuantumul despăgubirilor

acordate cu acest titlu, cât și de faptul că acestea au fost puse numai în sarcina

Municipiului București, iar nu și în sarcina Ministerului Finanțelor Publice.

Recurentul susține că

a fost încălcat principiul proporționalității între gradul de vinovăție al Municipiului

București și suferința morală încercată de reclamant, solicitând să îi fie acordate

daune morale de 5.000 euro de către ambii pârâți: Municipiul București și Ministerul

Finanțelor Publice.

Analizarea acestei critici

presupune o reapreciere a probelor în recurs în scopul modificării cuantumului daunelor

acordate, însă această posibilitate excede atribuțiilor instanței de recurs, ca

urmare a abrogării, prin O.U.G. nr. 138/2000, a art. 304 pct. 11 C. proc. civ.,

care permitea admiterea recursului atunci când hotărârea se întemeia pe o greșeală

gravă de fapt, decurgând dintr-o apreciere eronată a probelor administrate.

Obligarea la daune morale

a Municipiului București s-a realizat în temeiul răspunderii civile delictuale pentru

fapta proprie, pentru nefinalizarea într-un termen rezonabil a procedurilor administrative

și vânzarea apartamentului în litigiu.

Ca atare, critica recurentului

referitoare la greșita exonerare a Ministerului Finanțelor Publice de la plata daunelor

morale se întemeiază pe aspecte străine motivării deciziei recurate.

Deși instanța de apel

a considerat că antrenarea răspunderii civile delictuale se întemeiază pe neîndeplinirea

culpabilă a obligațiilor legale, impuse de Legea nr. 112/1995 și de Legea nr. 10/2001,

de către Municipiului București, recurentul se referă la lipsa de

claritate, previzibilitate

și coerență a cadrului legislativ privind legea procesuală, de care se face vinovat

Statul Român, motiv pentru care solicită ca Statul Român, prin Ministerul Finanțelor

Publice, să răspundă în temeiul răspunderii civile delictuale.

Se observă însă că argumentul

privind lacunele existente în legislație a fost folosit de către instanța de apel

numai în motivarea soluției date primului capăt de cerere, cel privind acordarea

de daune materiale, astfel încât nu poate fi adus în discuție cu privire la cel

de-al doilea capăt de cerere.

Prin urmare, obligarea

Ministerului Finanțelor Publice la plata de daune morale în considerarea neîndeplinirii

de către Statul Român a unei obligații care nu a fost avută în vedere în motivarea

soluției date petitului privind daunele morale, chiar justificat de atribuțiile

sale de ordonator principal de credite, nu poate face obiect de analiză în recurs.

Aspectele de nelegalitate

prevăzute de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. pot fi verificate strict prin raportare

la raționamentul instanței de apel însă aceasta a avut în vedere un alt temei de

drept pentru acordarea daunelor morale, care nu avea legătură cu critica invocată

de către recurent.

Constatând că criticile

din recurs sunt străine de motivarea instanței de apel, că dezvoltarea recursului

nu face posibilă încadrarea sa în alte motive de recurs, dintre cele limitativ prevăzute

în art. 304 C. proc. civ., Înalta Curte va constata nul recursul, în temeiul

art. 306 alin. (3) C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Constată nul recursul

declarat de reclamantul T.C.G. împotriva deciziei nr. 455A din 13 decembrie 2012

a Curții de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de

familie.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică astăzi, 8 noiembrie 2013.