ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 5142/2013

Asupra cauzei de față constată următoarele: Într-un prim ciclu procesual, finalizat prin decizia civilă nr. 1562 din 22 februarie 2011 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, a fost menținută soluția instanței de apel care, prin decizia civilă nr. 209/A din 18 martie 2010 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă, a admis apelul declarat de reclamantul T.C.G. și a desființat în parte sentința civilă nr. 705/2009 a Tribunalului București, secția a III-a civilă, exclusiv cu privire la soluția de admitere a excepției prescripției dreptului material la acțiune, cu privire la plata contravalorii lipsei de folosință și a daunelor morale, trimițând cauza la aceeași instanță pentru continuarea judecării capetelor de cerere menționate anterior, fiind menținute celelalte dispoziții ale sentinței apelate.

În cel de-al doilea ciclu procesual, având în vedere indicațiile instanței de apel, reclamantul a depus la dosar precizări cu privire la daunele materiale, solicitând contravaloarea lipsei de folosință constând în chiria de 2.000 euro pe lună pe care ar fi putut-o obține de la data de 02 martie 2006 și până la data punerii efective în posesie pentru apartamentul ce face obiectul contractului supus nulității, obligarea pârâtelor Municipiul București și Ministerului Finanțelor Publice, în solidar, la plata sumei de 10.000 euro cu titlu de daune morale, calculate de la aceeași dată, având în vedere că și în prezent este lipsit de exercițiul proprietății sale. Prin notele scrise depuse la 20 februarie 2012, a arătat că solicită obligarea Municipiului București la plata contravalorii lipsei de folosință, iar a Ministerului Finanțelor Publice și Municipiului București la plata daunelor morale.

Prin sentința civilă nr. 715 din 12 aprilie 2012, Tribunalul București, secția a III-a civilă, a admis excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtului Ministerul Finanțelor Publice pe capătul de cerere relativ la acordarea de daune morale, a respins capătul de cerere privind acordarea de daune morale în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Finanțelor Publice ca fiind introdus împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă; a respins capătul de cerere privind obligarea la plata contravalorii lipsei de folosință ca fiind neîntemeiat, a admis în parte capătul de cerere relativ la plata daunelor morale, a obligat pârâtul Municipiul București la plata către reclamant a sumei de 1.000 euro (echivalent în RON raportat la cursul Băncii Naționale a României de la momentul plății efective) cu titlu de daune morale.

Prin decizia civilă nr. 455 din 13 decembrie 2012, Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și familie, a respins apelurile formulate de reclamantul T.C.G. și de pârâtul Municipiul București, prin Primarul General, în contradictoriu și cu intimatul-pârât- chemat în garanție Ministerul Finanțelor Publice. Pentru a hotărî astfel, instanța de apel a reținut, în esență, următoarele: În ceea ce privește apelul formulat de reclamantul T.C.G., Curtea a constat că noțiunea de "bunuri", potrivit jurisprudenței instanței europene, poate cuprinde atât "bunuri actuale", cât și valori patrimoniale, inclusiv creanțe, în baza cărora un reclamant poate pretinde că are cel puțin "o speranță legitimă" de a obține beneficiul efectiv al unui drept.

Noțiunea de „speranță legitimă”, deoarece interesul patrimonial vizat este de natura creanței, nu poate fi considerată o „valoare patrimonială” decât atunci când are o bază suficientă în dreptul intern, spre exemplu atunci când este confirmat de o jurisprudență bine stabilită a instanțelor (Kopecky împotriva Slovaciei (MC), nr. 44.912/98, parag. 52, C.E.D.O. 2004). Or, în materia restituirii imobilelor preluate abuziv în perioada regimului politic comunist sunt incidente prevederile Legii nr. 10/2001 care, potrivit art. 1 alin. (1), coroborat cu art. 25 alin. (5) și art. 40, nu justifică pretenția reclamantului ca Municipiul București și Ministerul Finanțelor Publice să îi achite contravaloarea lipsei de folosință reprezentând chiria neîncasată de la data de 02 martie 2006 până la punerea efectivă în posesie, o asemenea pretenție neavând nicio bază în dreptul intern.

În mod corect, Tribunalul, constatând că nici Municipiul București și nici Ministerul Finanțelor Publice nu au calitatea de deținător actual al imobilului, în sensul art. 40 coroborat cu art. 25 alin. (5) din Legea nr. 10/2001, deținător fiind chiriașul-cumpărător, obligat tocmai în această calitate la restituire în cadrul cererii de revendicare, a constatat că aceste texte de lege, alături de art. 480 C. civ. invocat de reclamant, nu reprezintă, în sensul art. 1 din Primul Protocol Adițional, o bază suficientă în dreptul intern, confirmată de o jurisprudență bine stabilită a instanțelor, pentru a aprecia că reclamantul are o speranță legitimă cu privire la obținerea de la aceste autorități a contravalorii lipsei de folosință de la 02 martie 2006, data precizată în rejudecare de către reclamant, până la punerea efectivă în posesie.

În ceea ce privește soluționarea celuilalt capăt de cerere vizând acordarea de daune morale, Curtea a constatat în prealabil că în mod corect s-a reținut de către prima instanță admisibilitatea acțiunii, având în vedere obligațiile asumate de Statul Român prin aderarea la Convenția Europeană a Drepturilor Omului și jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului relevantă în această materie, obligații pe care nu și le-a respectat, prin neadoptarea până în prezent a unei legislații pentru valorificarea dreptului justițiabililor de a se plânge de durata excesivă a procedurilor judiciare, cu toate că dreptul părților la soluționarea cauzei într-un termen rezonabil este consacrat legislativ, atât prin Constituția României (art. 21), cât și prin alte acte normative cu putere de lege – situație care a fost constatată deja de Curtea Europeană prin hotărârea pronunțată la 24 februarie 2009 în cauza Abramiuc contra României, menționată și de Tribunal.

Prin urmare, până la momentul consacrării pe cale legislativă a unui remediu efectiv necesar asigurării dreptului prevăzut de art. 6 parag. 1 din Convenție, în mod corect Tribunalul a reținut că instanței de judecată îi revine rolul de a aprecia asupra pretențiilor reclamantului și, în plus, în opinia instanței de apel, de a stabili asupra procedurilor și modalităților de soluționare a unor astfel de cereri pentru nerespectarea termenului rezonabil prevăzut de art. 6 parag. 1 din Convenție, însă numai în contradictoriu cu Statul Român, din perspectiva obligației ce îi revine acestuia pentru respectarea drepturilor și libertăților fundamentale garantate de Convenție, indiferent dacă vătămarea acuzată de reclamant ar putea fi determinată de fapta ilicită și culpabilă a altor subiecte de drept, Statul Român având calitatea de garant al legalității actului de justiție.

Curtea a constat că, în mod corect, Tribunalul a apreciat că pârâtul Ministerul Finanțelor Publice, chemat în judecată în nume propriu, nu avea calitate procesuală pasivă într-o cerere fundamentată pe încălcarea art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, în condițiile în care această autoritate nu poate răspunde pentru termenul nerezonabil în care s-au finalizat procedura administrativă și cea judiciară parcurse de reclamant pentru restituirea imobilului.

În ceea ce privește pretențiile pe fondul cauzei pe care reclamantul le-a formulat în contradictoriu cu pârâtul Municipiul București, prin Primarul General, Curtea a apreciat că, în condițiile în care, prin cererea sa de acordare a daunelor morale generate de modul în care s-a desfășurat procedura administrativă de restituire, reclamantul a chemat în judecată chiar autoritatea implicată direct în derularea respectivei proceduri, acțiunea îndreptată împotriva acestui pârât se poate fundamenta numai pe răspunderea civilă delictuală reglementată de dreptul comun în materie, respectiv art. 998-999 C. civ., fiind necesar a se dovedi în raport de delictul civil invocat toate cerințele pentru întrunirea acestei răspunderi, inclusiv dovedirea culpei autorului faptei prejudiciabile.

În lipsa unor reglementări interne, Curtea nu a putut reține că acțiunea dedusă judecății ar fi o acțiune civilă distinctă de calea dreptului comun, mai precis că reclamantul ar avea la îndemână un mijloc procedural special de valorificare a pretențiilor sale, în acest caz judecătorul depășindu-și atribuțiile și intrând în sfera de competență a puterii legislative. Din perspectiva răspunderii civile delictuale, Curtea a apreciat că în mod corect s-a reținut durata nerezonabilă a procedurii administrative declanșată de reclamant la data de 28 iulie 1996, având în vedere că aceasta nu s-a finalizat prin emiterea unei hotărâri în conformitate cu Legea nr. 112/1995, Tribunalul reținând că situația creată este imputabilă pârâtului care a procedat ulterior și la vânzarea apartamentului nr. X, situat în București, str. P.L., sector 2, printr-un contract sancționat în justiție ca fiind nul.

Față de fapta reținută exclusiv în sarcina pârâtului Municipiul București și de criteriile avute în vedere la stabilirea prejudiciului moral, despăgubirile care au fost acordate sunt conforme cu aceste criterii, Curtea neputând reține că valoarea daunelor morale acordate ar fi una derizorie. Existența prejudiciului moral poate fi prezumată ori de câte ori se constată existența unei vătămări a dreptului la un proces echitabil, iar, în acest caz, instanța de fond, după modelul stabilirii satisfacției echitabile în jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, a făcut o apreciere globală, în echitate, beneficiind sub acest aspect de o mai largă putere de apreciere în stabilirea întinderii lor, astfel că obligarea Municipiului București la plata către reclamant a sumei de 1.000 euro cu titlul de daune morale este rezonabilă.

Totodată, este imputabilă pârâtului Municipiul București nesoluționarea în termenul impus de Legea nr. 10/2001 a notificării prin care s-a declanșat cealaltă procedură administrativă de restituire, acest termen nefiind unul de recomandare, astfel încât acesta, prin nerespectarea termenelor legale, în mod culpabil, a contribuit la prelungirea duratei acestor proceduri care, potrivit celor statuate prin hotărârea pronunțată în cauza Nichifor c. României (2006), intră în aria de aplicabilitate a art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului. Curtea a constatat că sunt întrunite toate condițiile prevăzute de art. 998-999 C. civ. pentru a se putea antrena o răspundere civilă delictuală pentru fapta proprie, fiind stabilită în cauză fapta ilicită a pârâtului ce a determinat durata nerezonabilă a procedurilor administrative de restituire, raportul de cauzalitate dintre fapta ilicită și prejudiciu, precum și vinovăția pârâtului.

Prin urmare, pârâtul avea obligația de a-l dezdăuna pe reclamant pentru suferințele cauzate prin nesoluționarea într-un termen rezonabil a cererilor de restituire formulate conform legilor speciale de reparație. Curtea a apreciat că prezenta acțiune nu este prescrisă întrucât reclamantul a sesizat instanța de judecată încă din septembrie 2002, ca urmare a faptului că procedurile administrative de restituire nu s-au soluționat, respectiv a împrejurării că recurentul a înstrăinat la data de 13 decembrie 1999 apartamentul nr. X. Cu atât mai mult, intervenirea prescripției extinctive nu ar putea fi reținută prin raportare la conduita părții recurente în cadrul procedurilor administrative de restituire inițiate ca urmare a intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, Curtea reamintind recurentei că despăgubirile la care aceasta a fost obligată au fost stabilite și prin prisma acestor proceduri.

Împotriva menționatei decizii, a declarat și motivat recurs reclamantul T.C.G., criticând-o pentru nelegalitate în temeiul art. 304 pct. 9 C. proc. civ. În motivarea acestuia, reclamantul a arătat că apare ca greșită și contradictorie modalitatea de examinare a capătului de cerere privind daunele materiale față de cea privind daunele morale, în contextul în care faptele descrise de recurent atrag asupra ambelor cereri incidența dispozițiilor art. 998-999 C. civ., texte de lege pe care instanța de apel le-a ignorat. Or, lipsa rezolvării în termen legal a notificării generează imposibilitatea persoanelor îndreptățite de a se bucura de bunul imobil care le aparținea și de care au fost lipsite oricum o perioadă foarte mare de timp.

Prejudiciul astfel creat constă în lipsirea acestor persoane de exercițiul concret al dreptului de folosință pentru construcțiile nedemolate, preluate abuziv de stat și încă nerestituite, ca atribut important al dreptului de proprietate, dar și de valorificarea concretă a tuturor beneficiilor materiale pe care folosința unui bun le poate asigura titularului dreptului, astfel încât acestea sunt îndreptățite și la contravaloarea lipsei de folosință. Din această perspectivă, se impunea obligarea Municipiului București la plata sumei de 880 euro pe lună, sumă calculată de la data de 28 iulie 1996 la zi, ca satisfacție echitabilă și ca reparație efectivă a prejudiciului material astfel încercat. Data de 28 iulie 1996 este stabilită cu putere de lucru judecat de instanțe, ca fiind data de la care Municipiul București a început săvârșirea faptei culpabile cauzatoare de prejudiciu și de la care s-a produs efectiv prejudiciul în patrimoniul recurentului, nereparat încă.

Din aceeași perspectivă se impunea și obligarea Statului Român, prin Ministerul de Finanțe, separat de Municipiul București, la plata sumei de 880 euro pe lună, acordată în aceleași condiții, sumă determinată conform raportului de expertiză efectuat în apel de către expertul tehnic A.N., având în vedere că instanțele de judecată nu au stabilit în concret prejudiciul încercat, prin cuantificarea sa bănească. În privința daunelor morale, soluția instanței de apel este nelegală atât sub aspectul cuantumului daunelor morale acordate pentru durata nerezonabilă a procedurii administrative, dar și sub aspectul procedurii judiciare precum și a persoanelor obligate.

Municipiul București se face vinovat de durata nerezonabilă a procedurii administrative, declanșată de la data de 28 iulie 1996, prin încălcarea obligațiilor legale care îi reveneau în baza Legii nr. 112/1995 și a Legii nr. 10/2001, prejudiciul cauzat prelungindu-se nepermis de mult prin faptul vânzării bunului, iar mai apoi prin declanșarea procedurii judiciare care a durat mai bine de 10 ani, fapt care i-a creat recurentului o încărcătură emoțională sporită. Astfel, prin menținerea cuantumului daunelor morale la suma de 1.000 euro, instanța de apel încalcă criteriul de proporționalitate cauză-efect, ceea ce reprezintă o nesocotire a dispozițiilor art. 998-999 C. civ. și ale art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, privind repararea integrală a prejudiciului suferit și acordarea unei sume compensatoare care să acopere îndestulător suferința morală încercată.

Față de fapta culpabila a Municipiului București suma de 1.000 euro este insuficientă pentru repararea în întregime a prejudiciului moral astfel încercat, astfel că Municipiul București trebuie să fie obligat la plata daunelor morale proporțional cu gradul său de vinovăție și de prejudicial moral încercat de reclamant. Instanța de apel a reținut greșit lipsa calității procesual pasive a Statului Român reprezentat în justiție de Ministerul Finanțelor Publice, pentru faptul că nu îi revine obligația de a plăti daune morale pentru fapta culpabilă a Municipiului București. Atât în privința daunelor materiale, cât și a daunelor morale, Statul Român și-a asumat obligația de a restitui efectiv bunul și de a interveni prompt, eficient, coerent din punct de vedere legislativ, prin crearea unui cadru legislativ, procedural și material, clar, previzibil și precis.

Prin neîndeplinirea acestei obligații, Statul Român, reprezentat legal de Ministerul Finanțelor Publice, în baza Decretului nr. 31/1954 și a H.G. nr. 18/2001, trebuie să fie obligat la plata daunelor morale în cuantumul precizat, având în vedere că această entitate este și principalul ordonator de credite și plăți în privința creanțelor în contra Statului Român. Sub aspectul soluționării fondului pretențiilor, în mod corect instanțele de fond au stabilit că Municipiului București îi revine obligația legală, în temeiul Legii nr. 112/1995 și a Legii nr. 10/2001, de a soluționa procedura administrativă într-un termen rezonabil (prevăzut de lege), iar fapta contrară este cauzatoare de prejudicii, sens în care a obligat Municipiul București la plata daunelor morale în temeiul art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

În privința caracterului nerezonabil al procedurilor judiciare se constată că procesul a parcurs mai multe etape procesuale cu pronunțarea unor hotărâri judecătorești supuse casării, pronunțate sub imperiul modificării continue a legii de procedură civilă (a se vedea decizia nr. 2489 din 19 noiembrie 2003, decizia nr. 2126 din 03 noiembrie 2004, decizia nr. 486 din 02 martie 2006, decizia nr. 1720A din 23 octombrie 2006, decizia nr. 209A din 18 martie 2010). Acest aspect al incoerenței legislative, al imprevizibilității și al incertitudinii legii procesuale a făcut ca în cauză să existe mai multe cicluri procesuale, care au determinat soluționarea cauzei într-un timp foarte îndelungat (mai bine de 10 ani), iar recurentul-reclamant a fost obligat să suporte o încărcătură emoțională ridicată până la soluționarea pe fond a cererilor sale.

Decizia nr. 486 din 02 martie 2006 a fost pronunțată în urma modificării C. proc. civ. (după ce anterior deja fusese modificat în sensul că instanța de apel rejudeca procesul prin evocarea fondului – astfel cum rezultă din decizia nr. 2489 din 19 noiembrie 2003 și decizia nr. 2126 din 03 noiembrie 2004), ceea ce a determinat schimbarea competenței de soluționare atât a căii de atac a recursului, dar și în fond a cererilor de către instanța de apel prin rejudecarea de către o instanță inferioară.

Astfel, s-a anulat o decizie definitivă care a consacrat dreptul de proprietate al recurentului, de către aceeași instanță tocmai pentru că noua lege procedurală nu mai impunea rejudecarea fondului de către aceeași instanță, ceea ce a condus la rejudecarea unor aspecte deja soluționate irevocabil de instanța de recurs (calitatea procesuală a reclamantului și dreptul de a formula acțiune în temeiul Legii nr. 10/2001) (decizia nr. 2489 din 19 noiembrie 2003) din nou de o altă instanță de apel (decizia nr. 1720A din 23 octombrie 2006). Și eroarea materială strecurată în decizia nr. 486/2006 îndreptată la 29 noiembrie 2007, cu privire la numărul deciziei casate, a condus la întârzierea soluționării cauzei.

În concluzie, cadrul legislativ privind legea procesuală nu a fost clar, previzibil și coerent, ceea ce face admisibilă cererea referitoare la acordarea daunelor în contra Statului Român reprezentat de Ministerul Finanțelor Publice și obligarea acestuia la plata despăgubirilor proporțional cu gradul de vinovăție și prejudiciul moral suferit de recurentul-reclamant. Astfel, obligarea fiecăreia dintre pârâte la suma de 5.000 euro (în echivalent RON, conform cursului Băncii Naționale a României de la data plății), reprezintă o satisfacție echitabilă. Analizând recursul formulat, în raport de criticile menționate, Înalta Curte apreciază că acesta nu poate fi încadrat în motivele de recurs limitativ prevăzute de art. 304 C. proc.

civ., pentru următoarele considerente: Respingerea capătului de cerere privind acordarea de daune materiale, constând în contravaloarea lipsei de folosință a imobilului în litigiu, a fost motivată de către instanța de apel prin absența în patrimoniul reclamantului a unei valori patrimoniale, în sensul art. 1 din Primul Protocol la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, deoarece speranța legitimă pe care reclamantul o invocă nu se poate transforma în valoare patrimonială în absența unei baze suficiente în dreptul intern, iar Legea nr. 10/2001 nu a reglementat o astfel de despăgubire. Ca atare, motivarea instanței a vizat absența dreptului reclamantului, ca și condiție de exercițiu a acțiunii civile pe acest petit.

Însă recurentul critică această motivare, invocând incidența art. 998-999 C. civ. privind răspunderea civilă delictuală, motivată de nerezolvarea într-un termen rezonabil a notificărilor formulate în temeiul Legii nr. 112/1995 și Legii nr. 10/2001, ceea ce i-a creat un prejudiciu constând în lipsa de folosință a imobilului de 880 euro/lună. Înalta Curte apreciază că recurentul nu combate argumentele instanței de apel cu privire la lipsa uneia dintre condițiile de exercițiu ale acțiunii civile, anume dreptul, invocând aplicarea greșită a legii, aspect străin de motivarea instanței de apel.

Mai mult, deși excede motivării din apel, întrucât invocă aspecte de fond (care nu au fost antamate datorită caracterului peremptoriu al constatării lipsei dreptului reclamantului), această critică nu se referă la toate condițiile răspunderii civile delictuale: faptă, prejudiciu, legătură de cauzalitate între faptă și prejudiciu și vinovăție, ci numai la faptul că nerezolvarea procedurilor administrative într-un termen rezonabil i-a creat un prejudiciu pentru care i se cuvin despăgubiri materiale sub forma contravalorii lipsei de folosință. Or, acest aspect nu poate fi circumscris art. 304 pct. 9 C. proc. civ. câtă vreme vizează alte argumente decât cele menționate în considerentele deciziei atacate și este dezvoltat parțial, ceea ce face imposibilă identificarea raționamentului juridic pe care recurentul l-a avut în vedere.

De asemenea, recurentul a criticat și greșita configurare a cadrului procesual în analiza capătului de cerere privind acordarea de daune materiale, afirmând că și Ministerul Finanțelor Publice, ca reprezentant legal al Statului Român, trebuia să fie obligat la plata acestora. Înalta Curte constată că și acest argument excede considerentelor deciziei recurate care s-a limitat numai la analiza calității reclamantului de deținător al unei valori patrimoniale care beneficiază de protecție juridică. Acest aspect, datorită caracterului său peremptoriu, a făcut inutilă verificarea calității procesuale pasive pe acest capăt de cerere, astfel încât nu poate avea loc în recurs o verificare de legalitate care să privească aspecte care nu au făcut obiect de analiză în apel.

În ceea ce privește cererea de acordare de daune morale, recurentul este nemulțumit atât de cuantumul despăgubirilor acordate cu acest titlu, cât și de faptul că acestea au fost puse numai în sarcina Municipiului București, iar nu și în sarcina Ministerului Finanțelor Publice. Recurentul susține că a fost încălcat principiul proporționalității între gradul de vinovăție al Municipiului București și suferința morală încercată de reclamant, solicitând să îi fie acordate daune morale de 5.000 euro de către ambii pârâți: Municipiul București și Ministerul Finanțelor Publice. Analizarea acestei critici presupune o reapreciere a probelor în recurs în scopul modificării cuantumului daunelor acordate, însă această posibilitate excede atribuțiilor instanței de recurs, ca urmare a abrogării, prin O.U.G.

nr. 138/2000, a art. 304 pct. 11 C. proc. civ., care permitea admiterea recursului atunci când hotărârea se întemeia pe o greșeală gravă de fapt, decurgând dintr-o apreciere eronată a probelor administrate. Obligarea la daune morale a Municipiului București s-a realizat în temeiul răspunderii civile delictuale pentru fapta proprie, pentru nefinalizarea într-un termen rezonabil a procedurilor administrative și vânzarea apartamentului în litigiu. Ca atare, critica recurentului referitoare la greșita exonerare a Ministerului Finanțelor Publice de la plata daunelor morale se întemeiază pe aspecte străine motivării deciziei recurate.

Deși instanța de apel a considerat că antrenarea răspunderii civile delictuale se întemeiază pe neîndeplinirea culpabilă a obligațiilor legale, impuse de Legea nr. 112/1995 și de Legea nr. 10/2001, de către Municipiului București, recurentul se referă la lipsa de claritate, previzibilitate și coerență a cadrului legislativ privind legea procesuală, de care se face vinovat Statul Român, motiv pentru care solicită ca Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, să răspundă în temeiul răspunderii civile delictuale. Se observă însă că argumentul privind lacunele existente în legislație a fost folosit de către instanța de apel numai în motivarea soluției date primului capăt de cerere, cel privind acordarea de daune materiale, astfel încât nu poate fi adus în discuție cu privire la cel de-al doilea capăt de cerere.

Prin urmare, obligarea Ministerului Finanțelor Publice la plata de daune morale în considerarea neîndeplinirii de către Statul Român a unei obligații care nu a fost avută în vedere în motivarea soluției date petitului privind daunele morale, chiar justificat de atribuțiile sale de ordonator principal de credite, nu poate face obiect de analiză în recurs. Aspectele de nelegalitate prevăzute de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. pot fi verificate strict prin raportare la raționamentul instanței de apel însă aceasta a avut în vedere un alt temei de drept pentru acordarea daunelor morale, care nu avea legătură cu critica invocată de către recurent. Constatând că criticile din recurs sunt străine de motivarea instanței de apel, că dezvoltarea recursului nu face posibilă încadrarea sa în alte motive de recurs, dintre cele limitativ prevăzute în art. 304 C. proc.

civ., Înalta Curte va constata nul recursul, în temeiul art. 306 alin. (3) C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Constată nul recursul declarat de reclamantul T.C.G. împotriva deciziei nr. 455A din 13 decembrie 2012 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică astăzi, 8 noiembrie 2013.