ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 2924/2011

ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 2924/2011 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2011)

Din examinarea actelor și lucrărilor

dosarului, constată următoarele:

Prin

sentința comercială nr. 11634 din 22 octombrie 2009 pronunțată de Tribunalul

București, secția a VI-a comercială, a fost admisă în parte acțiunea formulată

de reclamanta SC L.O.I. SRL București și s-a dispus obligarea pârâtului C.N.S.A.S.,

la plata sumei 328.291 lei reprezentând contravaloarea prejudiciului format din

76.600 lei contravaloare lucrări de reparații și 252.691 lei beneficiu

nerealizat, precum și la plata sumei de 6.474,45 lei cheltuieli de judecată.

Pentru a pronunța această soluție,

prima instanță a reținut, în esență, că pârâta a ocupat în calitate de locatar

imobilul din București, sector 1, în baza contractului de închiriere din 29

decembrie 2006 încheiat cu reclamanta în calitate de locator. în cadrul

contractului de locațiune, obligațiile părților sunt stabilite la art. 8-21,

principala obligație a locatorului fiind să predea imobilul, iar a locatarului

să folosească spațiul potrivit destinației ca un bun proprietar și să-1

restituie în bună stare la încetarea contractului, obligații prevăzute ca atare

în contract, conform art. 14, art. 18.

Din probele administrate, a rezultat

că la încetarea locațiunii spațiul era deteriorat, însă pârâta apreciază că

reparațiile cad în sarcina locatorului, or, potrivit art. 1429 C. civ.,

locatarul trebuie să întrebuințeze lucrul închiriat ca un proprietar și numai

la destinațiunea determinată prin contract și să plătească prețul locațiunii la

termenele statornicite. Nu au fost reținute apărările pârâtei în sensul că

defecțiunile imputate în cauză sunt cauzate prin vechime sau urmare a uzurii

bunului pentru ca reparațiile să cadă în sarcina locatorului conform art. 1431 C.

civ. Din coroborarea probelor administrate, procesul-verbal de predare primire

a imobilului din 11 februarie 2008 ce poartă semnătura unor reprezentanți ai

părților și expertiza extrajudiciară efectuată, reținându-se doar starea

imobilului la data încheierii actului de constatare însușit de părți, în raport

de calculul expertului, contravaloarea lucrărilor de reparații a fost stabilită

la suma reținută prin expertiza tehnică extrajudiciară care s-a efectuat cum

susține reclamanta urmare a încercărilor eșuate de a obliga pârâta să efectueze

formalitățile de predare-primire a spațiilor, situație necontestată cu probe.

Contravaloarea lipsei de folosință a

spațiului este pretinsă pentru imposibilitatea de folosință a reclamantei,

situație ce a prejudiciat-o, sume pretinse drept echivalent al prejudiciului

suferit și respectiv pentru îndeplinirea condițiilor răspunderii delictuale

conform art. 998 C. civ., la valoarea chiriei plătită de pârâtă în anul

anterior 2007.

Împotriva acestei sentințe, au

formulat apel ambele părți, iar prin Decizia nr. 150/A din 18 martie 2011,

Curtea de Apel București, secția a VI-a comercială, a admis apelurile

reclamantei și pârâtului, a schimbat sentința apelată, în sensul admiterii în

parte a acțiunii și obligării pârâtei la plata sumei de 30.692 lei reprezentând

contravaloarea lucrărilor de reparații și a sumei de 179.366 lei contravaloarea

lipsei de folosință a imobilului. S-au compensat în parte cheltuielile de

judecată și a fost obligată pârâta la plata sumei de 16.445 lei cheltuieli de

judecată, la fond și apel.

În argumentarea soluției pronunțate,

instanța de apel a reținut referitor la aspectele privind necompetența

materială a primei instanțe, că în cauză sunt aplicabile prevederile dreptului

comercial care are ca obiect normele juridice referitoare la faptele de comerț

și comercianți, fiind vorba de raporturi juridice derivate dintr-un contract de

închiriere încheiat între un comerciant și un necomerciant, situație în care

sunt aplicabile dispozițiile art. 56 C. com. și ar.893 C. com.

Pe fondul cauzei, instanța a avut în

vedere la stabilirea pretențiilor deduse judecății, pe lângă înscrisurile

administrate, concluziile raportului de expertiză specialitatea construcții,

înlăturând în totalitate concluziile raportului de expertiză extrajudiciară

avut în vedere de către prima instanță, astfel încât nu au mai fost analizate

criticile pârâtei referitoare la aceste aspecte.

S-a reținut că la data de 31 decembrie

2007, a încetat contractul de închiriere încheiat între părți, pârâta părăsind

imobilul fără a îndeplini formalitățile de predare-primire către reclamanta

locatoare, ocazie cu care trebuia să se facă o inventariere a spațiilor din imobil

astfel cum s-a procedat la momentul intrării în posesia acestuia de către

pârâtă. Abia în data de 11 februarie 2008, s-a încheiat un proces-verbal de

predare-primire încheiat de către părți, prin care se constată situația

imobilului existentă la acel moment.

Pentru a stabili starea imobilului

existentă la data încetării contractului de închiriere, a fost avut în vedere

procesul-verbal încheiat la data de 11 februarie 2008, singurul înscris care

cuprinde constatări în acest sens și care este semnat de către reprezentanții

ambelor părți.

Prin expertiza efectuată, expertul a

stabilit contravaloarea lucrărilor de reparații executate de către reclamantă,

valoarea acestora fiind de 30.692 lei, fiind expertizate exclusiv lucrările

necesare a fi efectuate astfel cum au fost constatate prin procesul-verbal

încheiat în luna februarie 2008, singurul înscris constatator semnat de către

ambele părți ulterior încetării contractului de închiriere.

Referitor la contravaloarea lipsei de

folosință, s-a reținut că expertul a avut în vedere valoarea chiriei stabilită

potrivit contractului, ajungând la suma de 2.893 lei/zi de întârziere.

Având în vedere că predarea spațiului

s-a făcut cu întârziere de 42 zile, la calculul perioadei în care reclamanta a

fost lipsită de folosința bunului, a fost avută în vedere această perioadă, la

care se adaugă o perioadă de 20 de zile considerată de către expert ca fiind

suficientă pentru efectuarea lucrărilor de reparații astfel cum au fost

constatate.

Culpa predării cu întârziere aparține

pârâtei care nu a dat curs solicitărilor reclamantei în acest sens, obligația

de predare fiind una dintre obligațiile prevăzute în contract și în consecință,

contravaloarea lipsei de folosință a imobilului aferent perioadei 1 ianuarie 2008

- 14 aprilie 2008 este de 179.366 lei.

În ceea ce privește cheltuielile de

judecată, având în vedere faptul că în apel ambele părți au efectuat cheltuieli

de judecată, instanța a compensat în parte aceste cheltuieli și a obligat

pârâta la plata diferenței, 16.445 lei, cheltuieli de judecată efectuate la

fond și în apel. Pentru stabilirea acestor cheltuieli s-a avut în vedere taxa

de timbru achitată de către reclamantă conform pretențiilor încuviințate, la

care se adaugă onorariul avocatului acesteia, onorariu acordat integral, la

fond și în apel.

Împotriva deciziei sus menționate, au

declarat recurs atât reclamanta SC L.O.I. SRL București, cât și pârâtul C.N.S.A.S.

București.

Prin recursul său, reclamanta SC

L.O.I. SRL București a invocat dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., în

temeiul cărora a solicitat admiterea recursului, modificarea deciziei atacate

și admiterea în tot a cererii de chemare în judecată.

În argumentarea motivului de

nelegalitate invocat, recurenta-reclamantă a susținut că în mod greșit instanța

de apel a dispus efectuarea unei expertize tehnice imobiliare, deși pretențiile

în raporturile juridice comerciale se pot proba cu înscrisuri, potrivit art. 46

C. com., expertiza fiind irelevantă, deoarece imobilul a fost renovat între

timp.

S-a mai susținut că instanța a

respins, cu încălcarea dispozițiilor art. 212 alin. (2) C. proc. civ.,

solicitarea de a se reface raportul de expertiză tehnică în construcții, cât și

cererea de completare a acestui raport, având în vedere că raportul de

expertiză nu a fost realizat cu obiectivitate. Astfel, s-a susținut că expertul

desemnat nu a avut în vedere procesul-verbal de predare-primire din data de 3

octombrie 2000, singurul proces-verbal avut în vedere fiind cel din 11

februarie 2008, semnat de o persoană neîmputernicită de locator și de alte două

persoane tară calitate din partea locatarului. In continuare, a susținut

recurenta-reclamantă că este netemeinică și nelegală opinia expertului

referitoare la durata de 20 de zile necesare renovării și față de toate aceste considerente,

apreciază că raportul de expertiză ar fi trebuit refăcut în întregime, cu

analizarea corectă a tuturor înscrisurilor aflate la dosarul cauzei.

Prin recursul formulat, pârâtul C.N.S.A.S.

București a invocat dispozițiile art. 304 pct. 3, 7 și 9 C. proc. civ., în

temeiul cărora a solicitat în principal, casarea deciziei atacate și trimiterea

spre judecare instanței competente și

În subsidiar, modificarea în tot a deciziei

și respingerea ca neîntemeiată a acțiunii reclamantei.

În argumentarea motivului de

nelegalitate prevăzut de dispozițiile art. 304 pct. 3 C. proc. civ.,

recurentul-pârât a susținut că acțiunea reclamantei este îndreptată împotriva

unei autorități publice centrale, litigiul fiind născut din încheierea unui act

administrativ asimilat, în speță, unui contract administrativ.

A susținut recurentul că în speță sunt

incidente dispozițiile art. 2 lit. c) din Legea nr. 554/2004, având în vedere

că acțiunea reclamantei are ca punct de plecare contractul de închiriere din 29

decembrie 2006, contract în care C.N.S.A.S., autoritate publică, are calitatea

de locatar.

În continuare, a arătat că deși art. 13

din O.U.G nr. 34 din 19 aprilie 2006, privind atribuirea contractelor de

achiziție publică, a contractelor de concesiune de lucrări publice și a

contractelor de concesiune de servicii exceptează de la aplicarea procedurilor

prevăzute de aceasta atribuirea contractului de servicii care are ca obiect

cumpărarea sau închirierea, prin orice mijloace financiare, de terenuri, clădiri

existente, alte bunuri imobile ori a drepturilor asupra acestora, această

dispoziție legală nu îl împiedică pe legiuitor să mențină și aceste contracte

în sfera contractelor de achiziție publică.

Astfel, apreciază recurentul că suntem

într-un litigiu care izvorăște dintr-un contract de achiziții publice și pe

cale de consecință, conform art 2 lit. f) din Legea nr. 554/2004, litigiul este

de contencios administrativ, iar competența de soluționare a cauzei în primă

instanță revenea Curții de Apel București, secția de contencios administrativ și

fiscal.

În continuare, a susținut

recurentul-pârât că decizia recurată a fost pronunțată cu aplicarea greșită a

legii și cuprinde motive contradictorii.

În acest sens, a arătat că datorită

faptului că sumele acordate apelantei reclamantei SC L.O.I. SRL în apel atât

pentru primul capăt de cerere, 30.692 lei față de 76.600 lei la instanța de

fond, cât și pentru al doilea capăt de cerere, 179.366 lei față de 251.691 lei

la prima instanță, sunt mai mici decât cele de la instanța de fond, numai

apelul său urma a fi admis, iar apelul reclamantei urma a fi respins, cu

consecința nelegalității porțiunii din dispozitiv prin care s-au acordat

reclamantei SC L.O.I. SRL, cheltuieli de judecată în apel, numai cheltuielile

de judecată de la instanța de fond urmând a fi diminuate prin compensare cu

cheltuielile pârâtei efectuate în apel.

În ceea ce privește fondul cauzei, s-a

susținut că soluționarea de către instanța de apel a ambelor capete de cerere

ale acțiunii s-a tăcut cu aplicarea greșită a legii.

Referitor la primul capăt de cerere,

privind obligarea sa la plata lucrărilor de reparații la imobilul închiriat

proprietatea reclamantei SC L.O.I. SRL la sfârșitul locațiunii, deși au fost

avute în vedere dispozițiile art. 1448 C. civ., iar contravaloarea acestor

lucrări de reparații urma a fi suportată de către proprietarul locator, în mod

nelegal instanța de apel a dispus obligarea sa la plata sumei de 30.692 lei.

Potrivit înscrisurilor depuse la dosar, toate lucrările la care face referire

raportul de expertiză privesc reparația unor stricăciuni cauzate prin vechime,

respectiv înlocuirea mochetei, înlocuirea casetelor de plafon, repararea

tencuielilor și a ușilor defecte, reparațiile instalațiilor electrice si de aer

condiționat, prin urmare, decizia atacată cuprinde motive contradictorii, având

în vedere că pe de o parte, considerentele deciziei atacate rețin, în mod

corect, faptul că deteriorările imobilului constatate în procesul verbal de

predare-primire, respectiv în raportul de expertiză rezultă din folosința

îndelungată, iar pe de altă parte, obligă pârâta la plata reparațiilor necesare

pentru înlăturarea respectivelor deteriorări.

S-a susținut că nelegală este și

obligarea sa la plata sumei de 179.366 lei, reprezentând beneficiu nerealizat

prin lipsa de folosință a imobilului, ce a format obiectul celui de-al doilea

capăt de cerere, având în vedere că odată ce la primul capăt de cerere a arătat

că reparațiile ce ar fi trebuit efectuate la sfârșitul locațiunii nu cădeau în

sarcina sa, ci a reclamantei SC L.O.I. SRL, obligarea la plata beneficului

nerealizat de către reclamantă este nelegală, nefiind întrunite condițiile

răspunderii, nici contractuale și nici delictuale.

Nu a fost dovedită fapta ilicită, căci

din probatoriul administrat în apel s-a dovedit că subscrisa a părăsit spațiul

la data de 19 decembrie 2007 și a notificat reclamanta SC L.O.I. SRL să preia

imobilul, asigurând paza acestuia până în momentul în care locatorul a acceptat

să semneze procesul-verbal de predare-primire.

Considerentele prin care instanța de

apel a reținut culpa pârâtei în predarea cu întârziere a spațiului sunt vădit

străine de situația de fapt incidență în speță, căci nu reclamanta, ci pârâta a

solicitat ca reclamanta să preia imobilul. Semnarea procesului-verbal de

predare-primire s-a tăcut la data de 11 februarie 2008, datorită

comportamentului culpabil al reclamantei, care nu s-a prezentat pentru a prelua

imobilul, deși știa că, potrivit clauzelor contractuale, contractul de

locațiune încetase la expirarea termenului, 31 decembrie 2007 și chiar și în

situația în care reclamanta nu ar fi verificat situația imobilului la încetarea

contractului, această lipsă de diligentă îi este pe deplin imputabilă.

Recursul reclamantei SC L.O.I. SRL București

este nefondat, pentru considerentele ce urmează:

Motivul de recurs prevăzut de pct. 9

al art. 304 C. proc. civ. are în vedere, controlul de nelegalitate în ceea ce

privește lipsa de temei legal a hotărârii atacate ori încălcarea sau aplicarea

greșită a legii de către instanță.

Analizând recursul prin prisma

criticilor formulate și în raport de această încadrare în drept, înalta Curte

reține că instanța de apel a apreciat asupra utilității și pertinenței

administrării probei cu expertiza tehnică imobiliară, în vederea lămuririi

faptelor deduse judecății. Cu privire la pretinsa încălcare a dispozițiilor art.

46 C. com. este de observat că textul legal menționat face o enumerare a

mijloacelor de probă admise în dovedirea raporturilor comerciale, însă nu

limitează posibilitatea părților la administrarea probei cu înscrisuri, așa cum

apreciază recurenta, având în vedere ultimul aliniat al textului legal

menționat, care precizează că dovada se poate face prin orice mijloace de probă

admise de legea civilă.

În ceea ce privește susținerea

referitoare la încălcarea dispozițiilor art. 212 alin. (2) C. proc. civ., se

constată de asemenea a fi nefondată, având în vedere că textul legal prevede

facultatea instanței de a dispune întregirea sau efectuarea unei noi expertize,

în situația în care nu este lămurită prin expertiza întocmită. Or, în speță,

prin încheierea de ședință din 4 martie 2011, instanța de apel a respins

obiecțiunile formulate de ambele părți, cu motivarea că la dosar sunt exprimate

și punctele de vedere ale experților consilieri parte.

Referitor la criticile ce privesc

modalitatea de întocmire a raportului de expertiză, interpretarea probatoriilor

administrate în cauză, respectiv a înscrisurilor depuse la dosarul cauzei, nu

mai pot face obiectul analizei în această fază procesuală, acestea vizând

temeinicia și nu nelegalitatea deciziei atacate.

Recursul pârâtului C.N.S.A.S. București

este nefondat pentru considerentele ce urmează:

Motivul prevăzut de dispozițiile art. 304

pct. 3 C. proc. civ. are în vedere situația în care hotărârea s-a dat cu

încălcarea competenței altei instanțe. Prin prisma motivului invocat, având în

vedere obiectul cererii de chemare în judecată, respectiv acțiune în pretenții

întemeiată pe răspunderea contractuală izvorâtă din contractul de închiriere

încheiat între părți, având ca obiect transmiterea folosinței unui imobil cu

altă destinație decât cea de locuință, astfel că nu poate fi reținută incidența

dispozițiilor art. 2 lit. c) din Legea nr. 554/2004. De altfel, în mod corect a

reținut instanța de apel că, în speță, sunt aplicabile prevederile art. 56 C.

com. și art. 893 același cod, având în vedere natura comercială a litigiului.

În ceea ce privește motivele de

nelegalitate prevăzute de pct. 7 și 9 ale art. 304 C. proc. civ., conform cărora

decizia recurată a fost dată cu aplicarea greșită a legii și cuprinde motive

contradictorii, se constată de asemenea a fi nefondate.

Astfel, referitor la obligarea

recurentului-pârât la plata cheltuielilor de judecată la fond și apel, se

constată că instanța a procedat la compensarea acestora, în condițiile în care

ambele părți au avut calitatea de apelante, iar cuantumul cheltuielilor a fost

stabilit în funcție de cheltuielile efectuate de părți cu taxa judiciară de

timbru, onorariul de avocat și administrarea probelor.

În ceea ce privește motivarea

contradictorie a deciziei atacate, se constată că recurentul a invocat mai

multe argumente care vizează chestiuni de fond, respectiv lucrările la care

face referire raportul de expertiză privind reparația unor stricăciuni cauzate

prin vechime, precum și obligarea sa la plata sumei de 179.366 lei reprezentând

beneficiu nerealizat prin lipsa de folosință a imobilului, cu referire la

probatoriul administrat în ceea ce privește data eliberării spațiului, ce nu vor

fi examinate întrucât aprecierile în legătură cu probele administrate în cauză

depășesc sfera de analiză a motivelor invocate.

Cu toate acestea, examinând decizia

recurată, prin prisma dispozițiilor art. 304 pct. 7 C. proc. civ., se constată

că nu poate fi reținută motivarea contradictorie a hotărârii, având în vedere

că instanța a dispus obligarea pârâtului la plata sumei de 30.692 lei

reprezentând lucrări de reparații, în baza concluziilor raportului de

expertiză, ce a cuprins exclusiv lucrările necesare a fi efectuate astfel cum

au fost constatate prin procesul-verbal încheiat în luna februarie 2008.

În ceea ce privește soluția dată celui

de-al doilea capăt de cerere, de asemenea nu poate fi reținută critica

referitoare la motivarea contradictorie, având în vedere că s-a reținut culpa

pârâtului în predarea cu întârziere a spațiului, obligație ce rezultă din

contractul încheiat între părți, astfel încât în mod corect s-a dispus

obligarea sa lă plata contravalorii lipsei de folosință a imobilului.

Pe cale de consecință, pentru

considerentele ce preced, în temeiul dispozițiilor art. 312 C. proc. civ., Înalta

Curte va respinge ca nefondate recursurile reclamantei SC L.I. SRL București și

pârâtului C.N.S.A.S. București.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondate recursurile

declarate de reclamanta SC L.I. SRL București și pârâtul C.N.S.A.S. București împotriva

Deciziei comerciale nr. 150/A din 18 martie 2011 pronunțată de Curtea de Apel

București, secția a VI-a comercială.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi

4 octombrie 2011.