ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 5104/2013

Deliberând asupra recursului de față, în condițiile art. 256 alin. (1) C. proc. civ., reține următoarele: Prin cererea formulată la data de 11 iunie 2008, pe rolul Tribunalului București, reclamanții F.S.I., G.M.M.B., I.J.M.L.L., D.S.A.M., H.Y.G.B.D. și B.N.A. au chemat în judecată pe pârâtul Municipiul București, prin Primarul General, pentru ca instanța, constatând refuzul nejustificat al acestuia de a soluționa notificarea nr. AA din 12 noiembrie 2001, expediată prin executor judecătoresc P.S. în baza Legii nr. 10/2001, cu privire la imobilul situat în București, Bd. R.E., nr. 14, fost nr. 12, în prezent purtând nr. 34, să dispună obligarea pârâtului la restituirea în natură a apartamentelor nr. 2 și 3 din imobilul menționat, aflate la etajul 1, către reclamanți.

Prin sentința civilă nr. 716 din 22 mai 2009, Tribunalul București, secția a V-a civilă, a admis acțiunea formulată de reclamanții F.S.I., G.M.M.B., I.J.M.L.L., D.S.A.M., H.Y.G.B.D. și B.N.A. și a dispus restituirea în natură a apartamentului nr. 2 din imobilul situat în București, Bd. R.E., nr. 34, etaj 1, sector 5, către reclamanți. Prin încheierea din Camera de consiliu de la 23 iunie 2010, Tribunalul București, secția a V-a civilă, a admis cererea reclamanților și a dispus îndreptarea erorii materiale strecurate în dispozitivul sentinței civile nr. 716 din 22 mai 2009, în sensul că restituirea în natură către reclamanți vizează apartamentele nr. 2 și 3 din imobilul situat în București, Bd.

R.E., nr. 34, etaj 1, sector 5. În considerentele hotărârii pronunțate, instanța de fond a reținut că reclamanții au solicitat prin notificarea nr. AA din 12 noiembrie 2001, expediată prin B.E.J. P.S., emiterea unei decizii/dispoziții motivate de către pârât privind restituirea în natură a apartamentelor nr. 2 și 3 din București, Bd. R.E., nr. 34, fost nr. 14, fost nr. 12, etaj 1, sector 5. Prin Jurnalul nr. 7475 din 12 martie 1945, succesorii M.G. au fost puși în posesie, autoarea comună dobândind imobilul ce face obiectul cererii de față prin contractul de vânzare-cumpărare nr. BB/1923, transcris Ia Tribunalul Ilfov sub nr. CC/1923. Conform raportului de expertiză efectuat în cauza de expert V.V., rezultă că a fost identificat imobilul ce a aparținut autorilor reclamanților ca figurând în Bd.

R.E., nr. 34, sector 5, imobil ce a trecut în patrimoniul statului conform Decretului nr. 92/1950, de la B.G. și P. (poziția XXX) și V.A.I. (poziția YYY). Referitor la apartamentele nr. 2 și 3 din imobil, din adresa emisă de SC C. SA, cu nr. DD din 19 martie 2009, rezultă că acestea sunt ocupate eu contracte de închiriere de către R.A. și P.E. În raport de probele administrate în cauză, tribunalul a reținut că reclamanții au făcut dovada calității de persoane îndreptățite la măsuri reparatorii, impusă de art. 3 alin. (1) și art. 4 alin. (2) din Legea nr. 30/2003 și că, potrivit art. 7 din același act normativ, reclamanții sunt îndreptățiți la restituirea în natură a apartamentelor solicitate, aflate în proprietatea pârâtului Municipiul București, acesta din urmă refuzând să răspundă notificării reclamanților în acord cu dispozițiile art. 23 alin. (1) din Legea nr. 10/2001.

În cauză s-au formulat cereri de intervenție accesorie în interesul pârâtului Municipiul București, prin Primarul General, de către P.E., O.G., P.S., N.G. (fostă C.), K.A. și K.C.S., M.D. și M.V., justificate de calitatea acestor persoane de deținători ai apartamentelor din Bd. R.E., nr. 34, (nr. 3, 15, 6, 7, 10 și respectiv 8), proprietari sau chiriași, cereri care au fost respinse. De asemenea, au formulat cereri de intervenție accesorie R.A.M., în calitatea sa de chiriașă a apartamentului nr. 2, din imobilul situat în Bd. R.E., nr. 34, etaj 1, sector 5, P.E., chiriașă a apartamentului nr. 3 al imobilului în litigiu, dar și O.G., proprietarul apartamentului nr. 1 din același imobil, toate acestea fiind respinse în principiu, prin încheierea din 16 martie 2010. M.D.

și M.V., R.A.M., P.E. și O.G. au atașat la dosar și memorii, completări și precizări suplimentare, precizări și completări ale cererilor de intervenție accesorie, Prin sentința civilă nr. 4494 din 28 iunie 2011, Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, a respins, ca neîntemeiată, excepția de nelegalitate a dispozițiilor art. 5, 5.1, 5.2, 5.3 din H.G. nr. 923/2010 și H.G. nr. 250/2007, în raport de dispozițiile Legii nr. 554/2004, hotărârea fiind confirmată prin decizia civilă nr. 5864 din 07 decembrie 2011 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal.

Prin decizia civilă nr. 393 din 23 octombrie 2012, Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, a respins apelul formulat de apelantul-pârât Municipiul București, prin Primarul General, împotriva sentinței civile nr. 716 din 22 mai 2009, pronunțată de Tribunalul București, secția a V-a civilă, în Dosarul nr. 22569/3/2008, ca nefondat. Analizând sentința apelată prin prisma dispozițiilor art. 295 alin. (2) C. proc.

civ., Curtea de Apel a constatat următoarele: Apelantul pârât Municipiul București a criticat soluția primei instanțe în ceea ce privește greșita apreciere asupra caracterului abuziv al preluării de către stat a imobilului din București, B-dul R.E., nr. 34, sector 5, Potrivit art. 1 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, imobilele preluate în mod abuziv de stat, de organizațiile cooperatiste sau de orice alte persoane juridice în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, precum și cele preluate de stat în baza Legii nr. 139/1940 asupra rechizițiilor și nerestituite, se restituie, în natura, în condițiile prezentei legi. Domeniul de aplicare prevăzut la art. 1 alin. (1) din lege este stabilit numai la acele preluări abuzive produse în intervalul 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, singura excepție expresă admisă de lege fiind rechizițiile efectuate în temeiul Legii nr. 139/1940.

Invocarea oricăror alte temeiuri de preluare abuzivă anterioare sau posterioare acestei perioade de referință nu este admisibilă în cadrul procedurii prevăzute de legea specială. În sensul Legii nr. 10/2001, prin imobile preluate în mod abuziv se înțelege și imobilele naționalizate prin Decretul nr. 92/1950 pentru naționalizarea unor imobile, cu modificările și completările ulterioare, prin Legea nr. 119/1948 pentru naționalizarea întreprinderilor industriale, bancare, de asigurări, miniere și de transporturi, precum și prin alte acte normative de naționalizare. În speță, contrar susținerilor apelantului, s-a reținut că imobilul de la adresa menționată a trecut în patrimoniul statului de la B.G.

și P., aceștia fiind înscriși în anexa la Decretul nr. 92/1950, poziția XXX. Conform situației juridice din dosar, determinată în urma probatoriului administrat, Curtea a constatat că anterior momentului preluării (anul 1950), imobilul din București, B-dul R.E., nr. 14 (fost 12), actual nr. 34, având fațada și în str. S., nr. 13, compus din clădire cu 3 etaje, dependințe și teren de aproximativ 1.180 m.p., ce revenise autoarei reclamanților, M.G. în urma actului de partaj (de împărțeală) din 19 mai 1923, nr. EE, efectuat la decesul defunctului D.M.B., imobil înscris în Cartea Funciară conform procesului-verbal nr. FF din 25 iunie 1943, fusese lăsat prin testament de proprietar, legatarilor S.B., D.M.M., G.B., P.B.

și G.G.M. Astfel, cum rezultă din adresa nr. GG/2005 eliberată de Primăria Sectorului 5 București - Direcția de Impozite și Taxe Locale, în fondul arhivistic privitor la imobilul din București, B-dul R.E., nr. 14, (fost nr. 12), sector 5, Ia mapa corespunzătoare s-au găsit depuse procesul-verbal pentru impunerea veniturilor din proprietățile clădite pe numele S.B., proces-verbal „de constatare preliminară conform art. 21, din L.C.D.” din data de 10 aprilie 1947, pe numele S.B., pentru verificarea situației chiriilor pentru imobilul din B-dul R.E., nr. 12, declarația individuală pentru impunerea veniturilor proprietăților clădite pe numele S.B., contractul de închiriere între av. D.Ș, ca procurator al d-nei S.B., uzufructuara imobilului „Cinema P.” (fost R.) și Soc.

Av. „C.”, deciziunea nr. 1088 din 06 noiembrie 1948, prin care S.B. solicita să fie scăzută de impozitul special pentru Cinema R., ceea ce confirmă ordinul de trimitere în posesie a succesorilor defunctei M.B. potrivit Jurnalului nr. 7475 din 12 martie 1945. Imobilul ce a fost înscris în C.F. nr. X/1940 cu adresa str. S., nr. 13, și B-dul R.E., nr. 12, a fost consemnat în evidențele cadastrale pe adresele B-dul M.K., nr. 12 și nr. 14. Cinematograful L., ce a aparținut, de asemenea, familiei B., a fost preluat abuziv prin Decretul nr. 303/1948 pentru naționalizarea industriei cinematografice, aspect confirmat de decizia civilă nr. 363 din 10 septembrie 2003 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, irevocabilă.

SC C. SA, prin adresa nr. DD din 19 martie 2008, comunică instanței că imobilul din B-dul R.E., nr. 34, (fost nr. 14), sector 5, a trecut în proprietatea statului în baza Decretului pentru naționalizarea industriei cinematografice nr. 303/1948, iar în administrarea sa se află din anul 1959, conform Deciziei fostului Sfat Popular V.I. Lenin nr. 153 din 19 februarie 1959, când s-au transferat apartamentele de locuit situate la etajele superioare de la Întreprinderea Cinematografică. Conform deciziei menționate, s-a luat act de decizia nr. 544/1959 a Consiliului Executiv al S.P.C., prin care se trec din administrarea Întreprinderii Cinematografice București în administrarea l.A.L. Raionul V.I.

Lenin imobilele și apartamentele menționate, numai în cazul în care acesta nu se află direct în incinta cinematografelor, în care caz nu se vor prelua (între imobile sunt înscrise și apartamentele nr. 2 și 3 de la etajul 1 al blocului din B-dul M., nr. 14). Din inventarul de naționalizare a Cinematografului P. (actual F.) reiese că s-au preluat la naționalizarea din 1948 clădirile afectate acestui cinema (sala cinema, hol, scară, hol dependințe, hol cinema), construite în anul 1929, imobilul fiind situat în B-dul M., nr. 12. Toate aceste date converg către două variante posibile: fie apartamentele în cauză au fost preluate direct de la proprietarii de la momentul naționalizării prin Decretul nr. 92/1950, fie au fost naționalizate în temeiul Decretului nr. 303/1948, odată cu Cinematograful L. (nu F.), în ambele situații preluarea fiind abuzivă, astfel cum este definită de art. 2 lit. a) din Legea nr. 10/2001.

În acest context, în mod corect Tribunalul s-a raportat la art. 7 alin. (1) din Legea nr. 10/2001. În cauză, nu sunt incidente dispozițiile art. 2 lit. g) din Legea nr. 10/2001, nefiind vorba de bunuri rechiziționate, ci naționalizate fie prin Decretul nr. 92/1950, fie în baza altui act normativ (Decretul nr. 303/1948). De asemenea, nu se poate susține că au fost ignorate prevederile art. 1.4 lit. b) din Normele metodologice de aplicare unitară a Legii nr. 10/2001, aceste dispoziții vizând locuințele preluate de stat conform Decretului nr. 223/1974, care nu se aplică în speța de față. S-a mai contestat de către apelant lipsa unor relații la dosar din care să rezulte situația juridică a apartamentelor în litigiu și faptul că ele pot fi restituite în natură.

Or, conform adresei emisă de SC C. SA, indicată anterior, rezultă că apartamentul nr. 2 aflat la etajul 1 al imobilului din B-dul R.E., nr. 34, (fost nr. 14) este deținut cu contract de închiriere (nr. 1637 din 19 iulie 1999) de către R.A., iar apartamentul nr. 3, etajul 1, din același imobil, de către P.E. (conform contractului de închiriere din 24 octombrie 2000). Potrivit art. 7 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, imobilele preluate în mod abuziv se restituie, de regulă, în natură. Nu se restituie în natură, ci doar în echivalent, imobilele care au fost înstrăinate în baza Legii nr. 112/1995 pentru reglementarea situației juridice a unor imobile cu destinația de locuințe, trecute în proprietatea statului, cu modificările ulterioare, cu respectarea condițiilor cerute de lege [art. 7 alin. (1 1 ) din Legea nr. 10/2001].

Norma prevăzută la alin. (1) al art. 7 consacră principiul restituirii în natură și, numai acolo unde această măsură nu este posibilă, urmează să se acorde alte măsuri reparatorii prevăzute de lege, semnificația sintagmei „nu este posibilă”, fiind complexă: fie că bunul nu mai există, fie că acesta a fost înstrăinat. În cauza de față, imobilele solicitate de intimați se mai găsesc încă în proprietatea apelantului Municipiul București, prin Primarul General, nefiind înstrăinate conform Legii nr. 112/1995, ori în baza altui act normativ. Prin urmare, se impunea restituirea în natură, iar nu acordarea de măsuri reparatorii prin echivalent în condițiile stipulate de Legea nr. 10/2001, respectiv Legea nr. 247/2005.

Sarcina probei proprietății și a deținerii legale a apartamentelor în cauză la momentul deposedării abuzive a fost făcută de către reclamanți, conform art. 1169 C. civ., prin raportare la prevederile art. 23 din Legea nr. 10/2001, respectiv art. 23.1-23.4 din Normele metodologice de aplicare unitară a Legii nr. 10/2001. La dosar au fost atașate înscrisuri doveditoare, la care Curtea a și făcut trimitere anterior. În plus, trebuie reținut că, potrivit autorizației de construire din 10 iunie 1926 emisă de Primăria București, s-a edificat în spatele corpului de clădiri de apartamente localul Cinematografului F., conform planurilor atașate. Așadar, la data la care a fost emisă această autorizație - pe terenul aferent imobilului din București, B-dul R.E., nr. 34 (fost nr. 14, fost nr. 12) se afla un imobil cu mai multe apartamente.

De asemenea, în actul de partaj autentificat sub nr. EE din 19 mai 1923 se menționează că în lotul M.G.B. intră imobilul de la adresa menționată mai sus, compus din clădirile cu 3 etaje și dependințe. În anul 1943, la înscrierea în cartea funciară a imobilului din B-dul R.E., nr. 12/str. S., nr. 13, se procedează la descrierea acestuia, astfel că imobilul apare ca fiind format din magazin, Cinematograf R., etajul 1 - cinci garsoniere, 2 camere, baie, etaj 2 - la fel, și pod. Faptul că în cuprinsul expertizei efectuată în apel se face vorbire de o autorizație de construire emisă în anul 1833 pe numele preot l.E.

nu implică o soluție contrară în privința dovezii dreptului de proprietate de către reclamanți, întrucât, față de dispozițiile de drept comun, în materia probațiunii din perspectiva legii speciale persoanele îndreptățite trebuie să justifice deținerea proprietății de către acestea ori autorii lor și prin alte acte, nu numai prin act autentic de vânzare-cumpărare. Pe de altă parte, această autorizație apare ca fiind emisă chiar anterior dobândirii imobilului de către M.B. (1833, față de 1923), respectiv D.M.B. În cauză au fost depuse și actele juridice care atestă calitatea reclamanților de succesori ai aceluiași autor comun - M.B., căsătorită G., astfel ea în mod corect Tribunalul a constatat a fi îndeplinite cerințele art. 3 alin. (1) lit. a) și art. (4) din Legea nr. 10/2001.

Cum, în concret, apelantul nu a indicat în ce constă lipsa dovezii de persoane îndreptățite, Curtea a apreciat că o analiză detaliată a actelor de succesiune nu se mai impune la acest moment, din perspectiva dovezii calității de moștenitor. Pentru acest considerent nu vor fi făcute trimiteri la concluziile scrise ale apelantului, depuse după închiderea dezbaterilor, cât timp apelul este guvernat de principiul „tantum devolutum tantum judecatum”. Cât privește eventuala incidență a art. 5 din Legea nr. 10/2001, care, de altfel, nici nu a fost susținută prin motivele de apel în mod distinct (Curtea o analizează doar în raport de principiul actori incumbi probatio, impus a fi respectat în persoana reclamanților, respectiv de art. 129 alin. (5) C. proc.

civ., în vederea asigurării exigențelor reglementate de acest text de lege), se reține, pe de o parte, că nu toți reclamanții sunt cetățeni străini, F.S.I. fiind cetățean român, și nu toate persoanele care dețineau în proprietate imobilul din B-dul R.E., nr. 34, (proprietari deposedați) emigraseră în Franța, pentru a li se aplica Acordul internațional încheiat de România cu acest stat privind reglementarea problemelor financiare în suspensie (în speță, D.M.). Pe de altă parte, în aplicarea art. 4 alin. (2) și (4) din Legea nr. 10/2001, constatând că doar reclamanta F.S.I. ar fi persoana îndreptățită la măsuri reparatorii, și din perspectiva art. 5 din lege, aceasta este și cea care beneficiază de dreptul de acrescământ reglementat de art. 697 C. civ.

Astfel, de prevederile legii speciale beneficiază și moștenitorii legali sau testamentari ai persoanelor fizice îndreptățite, ceea ce implică nu numai o analiza calificată a actelor doveditoare depuse de solicitant (acte de stare civilă, certificate de moștenitor, testamente) pentru stabilirea calității de moștenitor legal sau testamentar, ci și stabilirea calității de persoane îndreptățite, conform art. 5 din Legea nr. 10/2001. Curtea a constatat, de asemenea, contrar opiniei apelantului de la concluziile pe fond, că prin invocarea acestui text legal nu se pune în discuție legitimarea procesuală într-o acțiune decurgând din aplicarea Legii nr, 10/2001. Textul art. 5 din Legea nr. 10/2001, republicată, instituie una din excepțiile de la regula vocației generale la acordarea de măsuri reparatorii pentru imobilele care fac parte din domeniul de aplicare al legii.

Astfel, potrivit acestei norme, nu sunt îndreptățite la restituire în natură sau la măsuri reparatorii în echivalent persoanele care au primit despăgubiri potrivit acordurilor internaționale încheiate de România privind reglementarea problemelor financiare în suspensie, enumerate în anexa legii. Curtea a constatat ca Legea nr. 10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate abuziv în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, lege pe care reclamanții și-au întemeiat acțiunea, stabilește condițiile pentru restituirea imobilelor ce fac obiectul legii și procedura ce trebuie respectată de persoanele îndreptățite în acest scop.

Astfel, valorificarea drepturilor persoanelor ce pretind restituirea se face obligatoriu prin parcurgerea tuturor etapelor procedurii administrative prealabile instituite de lege, singura procedură prin intermediul căreia persoana solicitată poate să-și valorifice drepturile, iar entitatea învestită cu soluționarea notificării să-și clarifice poziția față de aceste pretenții, apreciind dacă cererea de restituire îndeplinește condițiile legii și, implicit, dacă i se cuvin solicitantului măsurile reparatorii prevăzute de lege.

Acest raport juridic, în conținutul căruia intră dreptul persoanei îndreptățite de a-și valorifica pretențiile la restituire formulate prin notificare, iar, după caz, dreptul de a contesta răspunsul emis de unitatea deținătoare, și respectiv obligația corelativă a unității deținătoare de a răspunde, în condițiile legii, solicitărilor persoanei îndreptățite, se reflectă întocmai în plan procesual, în situația în care se formulează o contestație fundamentată pe dispozițiile Legii nr. 10/2001.

Ca atare, cenzurarea legalității dispoziției emise în procedura Legii nr. 10/2001 de către instanța civilă potrivit art. 26 alin. (3) din lege se poate realiza numai pe calea contestației, acțiune în cadrul căreia calitate procesuală activă nu poate avea decât persoana care a formulat o notificare conform Legii nr. 10/2001, iar calitate procesuală pasivă are exclusiv unitatea emitentă a dispoziției/deciziei contestate sau, după caz, care este învestită cu soluționarea unei atare notificări. În același sens și atunci când se invocă refuzul de nesoluționare a notificării formulate în temeiul Legii nr. 10/2001 și aplicarea art. 26 alin. (3) din lege, respectiv decizia nr. XX/2007 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție.

Față de raportul juridic dedus judecății - instanța nefiind sesizată în speță cu soluționarea unei acțiuni în revendicare de drept comun - calitate procesuală activă are persoana care a formulat o notificare conform Legii nr. 10/2001, întrucât limitele judecății din perspectiva părților din proces sunt trasate prin derularea procedurii descrise de legea specială, iar calitatea contestatorului de titular al dreptului de proprietate pretins se evaluează în cadrul analizei de legalitate a actului contestat, consecința acestei evaluări fiind aceea a admiterii ori respingerii contestației.

Prin urmare, Curtea a apreciat că, indiferent de incidența art. 5 din legea specială în speță, este indiscutabilă calitatea procesuală a reclamanților înțeleasă ca o condiție pentru ea aceștia să fie părți în proces, aceștia fiind titularii dreptului de a acționa împotriva pârâtului, cu atât mai mult cu cât, nu trebuie uitat că acțiunea lor este justificată și de faptul că nu a existat o dispoziție de soluționare (de admitere sau de respingere) cu privire la apartamentele în cauză. Consecința celor reținute anterior este faptul că invocarea unui impediment la restituire decurgând din incidența art. 5 din Legea nr. 10/2001 nu poate fi privită ca o excepție procesuală absolută prin care se pune în discuție una dintre condițiile cerute unei persoane pentru a fi parte în proces, respectiv legitimarea procesuală activă, acest aspect neputând constitui deci, ca atare, niciun motiv de apel de ordine publică.

Lipsa unor dovezi referitoare la încasarea de către reclamanți sau autorii acestora a unor despăgubiri în conformitate cu acordul încheiat de România cu Franța la 09 februarie 1959 sau, după caz, nedepunerea tuturor declarațiilor impuse în acest sens în cadrul prezentei proceduri de Normele metodologice de aplicare a Legii nr. 10/2001, aprobate prin H.G. nr. 250/2007, în faza procesuală a fondului, nu a făcut obiect de critică prin cererea de apel, în termenul prevăzut de art. 287 C. proc. civ. Prin urmare, analizând cererea de apei în limitele învestirii instanței, Curtea, în baza art. 296 C. proc. civ., a respins apelul formulat de apelantul pârât Municipiul București, prin Primarul General, ca fiind nefondat.

Împotriva acestei decizii a declarat recurs pârâtul Municipiul București, prin Primarul General, prin care a invocat motivul de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. Se susține că încălcarea legii s-a produs prin soluționarea, respectiv admiterea unei notificări incomplete la momentul formulării cererii de chemare în judecată. În dezvoltarea acestui motiv, recurentul arătă că reclamanții nu au făcut dovada refuzului nejustificat al Primăriei Municipiului București, care a fost învestită cu soluționarea notificării, de a răspunde la această notificare, mai exact, nu au dovedit caracterul „nejustificat” al lipsei răspunsului, în condițiile în care notificarea înaintată acestei instituții era incompletă.

Aceasta, cu atât mai mult cu cât, decizia în interesul legii nr. XX/2007 prevede că lipsa răspunsului entității învestite cu soluționarea notificării echivalează cu refuzul restituirii imobilului, iar un asemenea refuz nu poate rămâne necenzurat. Decizia nr. XX/2007 prevede că instanța este învestită să evoce fondul și să constate, pe baza materialului probator administrat, dacă este sau nu întemeiată cererea de restituire în natură. Materialul probator administrat trebuie sa fie același cu materialul probator ce a însoțit notificarea depusă la primărie pentru restituirea în natură. La momentul introducerii cererii de chemare în judecată, documentația necesară pentru soluționarea notificării nr. 3535/2001 era incompletă, lipsind documentația ce trebuia să fie depusă de cetățenii străini în conformitate cu prevederile art. 5 din Legea nr. 10/2001.

După cum se poate constata din lucrările dosarului, cu mult peste termenul limită legal prevăzut, și la solicitarea instanței, reclamanții au depus dovezi în ceea ce privește aplicarea art. 5 din Legea nr. 10/2001, în legătură cu eventualele plăți făcute de Statul Român către autorii lor, în baza Acordului internațional încheiat de România cu statul francez, aceștia depunând declarații pe propria răspundere în conformitate cu care nu au primit nici un fel de despăgubiri de la Statul Român, iar despre autorii lor au declarat că nu știu dacă au primit sau nu despăgubiri în temeiul tratatului în cauză. Instanța de fond a constatat astfel, în mod greșit, refuzul nejustificat de soluționare a unei notificări incomplet documentate, greșită aplicare a legii făcând și instanța de apel care a menținut hotărârea instanței de fond.

O altă critică vizează greșita interpretate și aplicare a Decretului nr. 92/1950, respectiv a Anexei în care sunt menționate persoanele și bunurile naționalizate. Analizând calitatea de persoane îndreptățite în baza prevederilor Legii nr. 10/2001, și instanța de fond și instanța de apel au făcut o analiză a probatoriului depus de reclamanți, atât în ceea ce privește calitatea de succesori ai autorului proprietar al bunurilor imobile solicitate prin notificare, cât și în ceea ce privește continuitatea dreptului de proprietate și trecerea abuzivă a respectivelor imobile în proprietatea Statului, în anexa la Decretul nr. 92/1950, sunt nominalizați B.G. și P., 69 apartamente, București, str. I., nr. 45, 41, str. D., nr. 8, str. D.E., nr. 23, B-duI M., nr. 12, B-dul G.C., nr. 75, 77, 79. Imobilele solicitate prin notificarea nr. AA/2001 sunt cele aflate, Ia momentul preluării pe baza Decretului nr. 92/1950, în București, B-dul M., nr. 12, M.D.

apărând cu 7 apartamente în București, str. Ș.V., nr. 94. În condițiile în care, conform anexei Decretului nr. 92/1950, M.D., decedat în anul 1979, nu mai apare ca proprietar al apartamentelor situate în București, B-dul M., nr. 12, în mod eronat și cu greșita aplicare a legii, instanța de fond verificând notificarea nr. AA/2001 împreună cu documentația aferentă a dispus obligarea la restituirea în natură și pentru reclamanta F.S.I., succesoare a Iui D.M. Nefondată și cu greșita aplicare a legii este sub acest aspect decizia nr. 393/2012 a Curții de Apel, prin care s-a menținut ca temeinică și legală sentința civilă nr. 716/2009. O altă critică de recurs vizează greșita interpretare și aplicare a prevederilor art. 5 din Legea nr. 10/2001.

Art. 5 din Legea nr. 10/2001 prevede că nu sunt îndreptățite la restituire sau la alte măsuri reparatorii persoanele care au primit despăgubiri potrivit acordurilor internaționale încheiate de România privind reglementarea problemelor financiare în suspensie, enumerate în anexa care face parte integrantă din lege. Cinci dintre reclamanți, respectiv: B.G.M.M., I.J.M.L.L., D.S.A.M., H.Y.G.B.D. și B.N.A. sunt succesorii lui B.G. și B.P., care, în anul 1945, la momentul deschiderii și acceptării succesiunii de pe urma defunctei M.B. erau cetățeni francezi, cetățenie păstrată și Ia momentul preluării în baza Decretului nr. 92/1950 a apartamentelor moștenite. Problemele financiare în suspensie între România și Franța au fost reglementate prin Acordul din 09 februarie 1959, menționat la lit. d) din Anexa nr. 1 la Legea nr. 10/2001.

În conformitate cu acest act juridic internațional au fost despăgubite, prin acordarea cu titlu de indemnizație globală, forfetară și definitivă, bunurile, drepturile sau interesele statului francez și ale persoanelor fizice sau juridice, bucurându-se de naționalitatea franceză, care au fost atinse de măsurile române de naționalizare, expropriere, rechiziție și alte măsuri restrictive similare. Potrivit Acordului, plata sumei din art. 1, va avea, în ceea ce privește pe titularii intereselor franceze, efect liberatoriu pentru Statul Român pentru orice obligație față de statul francez și de persoanele fizice sau juridice franceze. La adoptarea măsurilor reparatorii prin Legea nr. 10/2001, statul a exclus de la beneficiile legii categoriile de persoane pentru care, în legătură cu preluarea abuzivă a bunurilor prin naționalizare, expropriere ori alte măsuri restrictive similare au fost prevăzute, prin acorduri bilaterale, acordarea de despăgubiri.

Succesorii M.B., G.B. și P.B., în calitate de cetățeni francezi, se încadrează în categoria de persoane cărora le sunt aplicabile prevederile Acordului încheiat între România și Franța, acord prin care Statul Român s-a liberat de orice obligații față de aceștia pentru bunurile preluate prin naționalizare și expropriere, inclusiv pentru apartamentele ce au format obiectul notificării nr. 3535/2001, indiferent dacă au solicitat sau nu plata de compensații de la statul francez. De altfel, reclamanții succesori ai celor doi, nu au produs dovezi oficiale din partea statului francez că aceștia au solicitat și nu au primit compensații conform Acordului. Se invocă, în continuare, greșita interpretare și aplicare a prevederilor art. 697 C. civ.

Instanța de apel, în considerentele deciziei civile nr. 393/2012 arată că, dacă ar fi aplicabile prevederile art. 5 din Legea nr. 10/2001 pentru cei 5 reclamanți cetățeni francezi, F.S.I. în aplicarea prevederilor art. 4 alin. (2) și (4) din Legea nr. 10/2001, ar fi persoana îndreptățită la măsuri reparatorii, urmând a beneficia de dreptul de acrescământ reglementat de art. 697 C. civ. Această argumentare a instanței de apel, pe care se întemeiază decizia civilă nr. 393/2012 constituie o greșită interpretare și aplicare a legii, motiv de recurs prevăzut de art. 304 pct. 5 C. proc. civ. Printr-o altă critică recurentul-pârât susține că instanța de apel a încălcat formele de procedură prevăzute sub sancțiunea nulității de art. 105 alin. (2) C. proc.

civ. În speță, instanța de apel a invocat din oficiu incidența art. 5 din Legea nr. 10/2001, precum și a art. 5.1 și 5.2 din Normele de aplicare a legii speciale, observând faptul că revendicatorii și autorii acestora aveau cetățenie franceză, care nu depuseseră la dosar declarațiile obligatorii prevăzute de Normele de aplicare a Legii nr. 10/2001. În raport de depozițiile art. 5 din Legea nr. 10/2001 și art. 5 din Normele metodologice de aplicare unitară a Legii nr. 10/2001, Curtea a dispus producerea de dovezi în legătură cu eventualele plăți făcute de către Statul Român către autorii reclamanților în baza acordurilor internaționale încheiate de România cu statul francez. Însă, textul art. 5 din Legea nr. 10/2001 introduce o excepție de ordine publică de la regula vocației generale la acordarea de măsuri reparatorii pentru imobilele care fac parte din domeniul de aplicare a legii.

Astfel, potrivit acestei norme, nu sunt îndreptățiți la restituiri în natură sau la măsuri reparatorii în echivalent persoanele care au primit despăgubiri potrivit acordurilor internaționale încheiate de România privind reglementarea problemelor financiare în suspensie, enumerate în anexa nr. 1 a legii de reglementare. Fiind vorba de o excepție de ordine publică, ea putea fi ridicată, potrivit art. 108 alin. (1) C. proc. civ., chiar și în fața instanței de apel, chiar dacă ea nu a fost menționată în cererea de apel, și cu atât mai mult cu cât ea a fost pusă în discuția părților de către instanță, din oficiu. Cu toate acestea, instanța a făcut o aplicare greșită a prevederilor art. 5 din Legea nr. 10/2001 și a interpretării oficiale a acestora date prin art. 5.1 și 5.2 din Normele de aplicare a legii speciale.

Prin înlăturarea și ignorarea concluziilor scrise ale apelantei-pârâte, ce reflectă poziția exprimată față de o chestiune ridicată din oficiu de către instanță, se apreciează că s-a încălcat un drept fundamental la apărare și, totodată, s-a restricționat în mod nejustificat accesul liber la justiție cu încălcarea art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului. O altă neregularitate procedurală, sesizată în timpul dezbaterilor, este cea referitoare la declarațiile impuse cetățenilor străini prin art. 5 din Normele metodologice de aplicare a Legii nr. 10/2001, în sensul în care acestea sunt obligatorii în forma prevăzută de normele de procedură imperative.

Astfel, instanța de apel a ignorat faptul că aceste declarații au fost date neconform și tardiv, termenul limită de depunere fiind în august 2002, cu nerespectarea formei legal impuse, în sensul că actualii revendicatori au declarat doar că ei nu au primit niciun fel de despăgubiri de la Statul Român, iar despre autorii acestora au declarat că nu știu dacă au primit sau nu despăgubiri în temeiul tratatului în cauză. Însă, legea îi obligă la o declarație din care să rezulte că atât ei, cât și autorii lor nu au făcut obiectul vreunui tratat internațional de despăgubire dintre cele menționate în anexa nr. 1 a legii speciale, sancțiunea prevăzută de art. 5.2 din Normele de aplicare pentru nedepunerea în termen a acestor declarații conforme, fiind nesoluționarea notificării persoanei străine pretins îndreptățite.

Se invocă, în continuare, motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ., sens în care se arată că instanța de apel a pronunțat o hotărâre ce nu cuprinde motivele pertinente pe care se sprijină și cuprinde motive contradictorii și străine de natura pricinii. Recurentul pârât susține, în esență, că motivarea instanței de apel a fost una superficială, confuză și discreționară în ceea ce privește administrarea și interpretarea întregului probator în cauză. Se invocă, de asemenea, și motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 8 C. proc. civ. - instanța de apel a interpretat greșit actul juridic dedus judecații, a schimbat natura ori înțelesul lămurit și vădit neîndoielnic al acestuia.

În acest sens se arată, în esență, că instanța de apel a făcut o confuzie inadmisibilă între calitatea procesuală activă a revendicatorilor de a sta în instanță în vederea contestării lipsei nejustificate a unui răspuns din partea unității deținătoare, la notificarea reclamanților formulată în baza Legii nr. 10/2001, și calitatea de persoane îndreptățite la despăgubiri potrivit procedurii aceleiași legi. Examinând recursul pârâtului prin prisma criticilor formulate, Înalta Curte a constatat că nu este fondat. Structurând motivele de recurs, Înalta Curte constată că o primă critica de nelegalitate vizează încălcarea legii prin aceea că, în mod greșit, instanțele anterioare au constatat refuzul nejustificat de soluționare a unei notificări incomplet documentate la momentul introducerii cererii de chemare în judecată.

Înalta Curte constată că potrivit art. 23 din Legea nr. 10/2001, astfel cum a fost modificat prin Legea nr. 247/2005, persoana îndreptățită Ia restituire trebuie să anexeze la notificarea formulată în condițiile art. 22 din aceeași lege actele doveditoare ale dreptului de proprietate și, după caz, dovezile privind calitatea de moștenitor, având însă, posibilitatea să depună aceste înscrisuri până la data soluționării notificării. Termenul limită prevăzut de art. 23 pentru depunerea actelor doveditoare - până la data soluționării notificării, este însă exclusiv aplicabil pentru faza administrativă de soluționare a cererilor de restituire, etapă a cărei finalizare este marcată, conform art. 21 din lege, de emiterea unei decizii sau dispoziții motivate a unității deținătoare.

În absența unei reglementări distincte în legea specială, în etapa jurisdicțională a procedurii, titularul notificării poate complini lipsa dovezilor din etapa administrativă după regulile procesual civile de drept comun prevăzute de C. proc. civ. Aceasta deoarece art. 23 din Legea nr. 10/2001 se aplică exclusiv la procedura administrativă de soluționare a notificării de restituire. Pe de altă parte, este de esența etapei jurisdicționale, caracterul contradictoriu al dezbaterilor, ce implică posibilitatea conferită părților de a formula în fața instanței de judecată apărări și de a administra probe în dovedirea acestora, în scopul satisfacerii drepturilor subiective deduse judecății. Altfel, etapa jurisdicțională ar fi lipsită de conținut, judecata în fața instanței, ar echivala în fapt cu o judecată formală, contrară dreptului la un proces echitabil în sensul dispozițiilor art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

De altfel, în speță, se invocă refuzul de soluționare a notificării formulate în temeiul Legii nr. 10/2001 și aplicarea art. 26 alin. (3) din lege, respectiv decizia nr. XX/2007 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție în recurs în interesul legii.

Teza susținută de recurentul pârât, aceea că, la momentul introducerii cererii de chemare în judecată, documentația necesară pentru soluționarea notificării nr. 3535/2001 era incompletă, lipsind documentația ce trebuia să fie depusă de cetățenii străini în conformitate cu prevederile art. 5 din Legea nr. 10/2001, nu poate fi acceptată, deoarece, pe de o parte, recurentul recunoaște în continuare că „cu mult peste termenul limită legal prevăzut, și la solicitarea instanței, reclamanții au depus dovezi în ceea ce privește aplicarea art. 5 din Legea nr. 10/2001, în legătură cu eventualele plăți tăcute de Statul Român către autorii reclamanților, în baza Acordului internațional încheiat de România cu statul francez, aceștia depunând declarații pe propria răspundere în conformitate cu care nu au primit nici un fel de despăgubiri de la Statul Român, iar despre autorii lor au declarat că nu știu dacă au primit sau nu despăgubiri în temeiul tratatului în cauză”.

Pe de altă parte, Înalta Curte apreciază că intimații-reclamanți în cauză nu puteau să facă dovada unui fapt negativ, mai mult decât au făcut-o, revenind recurentului-pârât sarcina de a proba o asemenea susținere, respectiv existența despăgubirilor, ceea ce nu a făcut în speță. O altă critică formulată prin motivele de recurs vizează raptul că, în mod eronat și cu greșita aplicare a legii, instanțele de fond verificând notificarea nr. AA/2001, împreună cu documentația aferentă, au dispus obligarea la restituirea în natură și pentru reclamanta F.S.I., succesoare a Iui D.G.M., în condițiile în care, conform anexei la Decretul nr. 92/1950, M.D., decedat în anul 1979, nu mai apare ca proprietar al apartamentelor situate în București, B-dul M., nr. 12. Cu privire la această critică, Înalta Curte constată că recurentul pârât nu a formulat-o și în apel, la adresa sentinței primei instanțe, astfel încât, nu mai poate fi formulată pentru prima dată în recurs.

Conform art. 299 C. proc. civ., obiectul recursului de față îl constituie decizia Curții de apel, iar această instanță nu s-a pronunțat asupra acestui aspect, astfel încât, este inadmisibil motivul de recurs omisso medio, prin care se formulează pentru prima dată o critică în recurs. Recurentul pârât invocă în continuare, greșita interpretare și aplicare a prevederilor art. 5 din Legea nr. 10/2001, susținând că succesorii M.B., G.B. și P.B., în calitate de cetățeni francezi, se încadrează în categoria de persoane cărora le sunt aplicabile prevederile Acordului încheiat între România și Franța, acord prin care Statul Român s-a liberat de orice obligații față de aceștia pentru bunurile preluate prin naționalizare și expropriere, inclusiv pentru apartamentele ce au format obiectul notificării nr. 3535/2001, indiferent dacă au solicitat sau nu plata de compensații de la statul francez.

Se susține, în continuare, că intimații reclamanți succesori nu au produs dovezi oficiale din partea statului francez că aceștia au solicitat și nu au primii compensații conform Acordului. Cu privire la această critică, Înalta Curte constată că, în apel, s-a invocat ca un impediment la restituire decurgând din incidența art. 5 din Legea nr. 10/2001, lipsa uneia dintre condițiile cerute unei persoane pentru a fi parte în proces, respectiv legitimarea procesuală activă, instanța de apel reținând în mod expres că, „lipsa unor dovezi referitoare Ia încasarea de către reclamanți sau autorii acestora a unor despăgubiri în conformitate cu acordul încheiat de România cu Franța la 9 februarie 1959 sau, după caz, nedepunerea tuturor declarațiilor impuse în acest sens în cadrul prezentei proceduri de Normele metodologice de aplicare a Legii nr. 10/2001, aprobate prin H.G.

nr. 250/2007, în faza procesuală a fondului, nu a făcut obiect de critică prin cererea de apel, în termenul prevăzut de art. 287 C. proc. civ.” instanța analizând cererea de apel, prin urmare, în limitele învestirii sale. În aceste condiții, Înalta Curte apreciază că recursul nu poate să privească decât acest aspect, recurentul pârât neputând decât să critice această soluție a Curții de apel, iar nu să invoce, omisso medio, criticiie pe care nu le-a formulat, în condițiile legii, în apel. Printr-o altă critică, se invocă greșita interpretare și aplicare a prevederilor art. 697 C. civ. în considerentele deciziei civile atacate, în care se arată că, dacă ar fi aplicabile prevederile art. 5 din Legea nr. 10/2001 pentru cei 5 reclamanți cetățeni francezi, F.S.I.

conform prevederilor art. 4 alin. (2) și (4) din Legea nr. 10/2001, ar fi persoana îndreptățită la măsuri reparatorii, urmând a beneficia de dreptul de acrescământ reglementat de art. 697 C. civ. Această argumentare a instanței de apel, pe care se întemeiază decizia civilă atacată constituie o greșită interpretare și aplicare a legii, motiv de recurs prevăzut de art. 304 pct. 5 C. proc. civ. Înalta Curte constată, în primul rând, că motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 5 C. proc. civ. nu vizează greșita interpretare și aplicare a legii de drept material, așa cum, în mod cu totul eronat, susține recurentul pârât în cauză.

În al doilea rând, Înalta Curte constată că recurentul pârât nu pune în discuție soluția dată de instanța de apel criticii privind eventuala incidență a art. 5 din Legea nr. 10/2001 în ceea ce privește legitimarea procesuală într-o acțiune decurgând din aplicarea Legii nr. 10/2001, ci numai argumentarea instanței întemeiată pe art. 697 C. civ. În acest sens este de precizat că judecătorul este obligat să motiveze soluția dată fiecărui motiv de critică, iar nu să răspundă tuturor argumentelor invocate în susținerea acestuia.

Curtea de apel a constatat că prin invocarea acestui test legal nu se pune în discuție legitimarea procesuală într-o acțiune decurgând din aplicarea Legii nr. 10/2001, că indiferent de incidența art. 5 din legea specială în speță, este indiscutabilă calitatea procesuală a reclamanților înțeleasa ca o condiție pentru ca aceștia să fie părți în proces, aceștia fiind titularii dreptului de a acționa împotriva pârâtului, cu atât mai mult cu cât nu trebuie uitat că acțiunea lor este justificată și de faptul că nu a existat o dispoziție de soluționare (de admitere sau de respingere) a notificării formulate cu privire la apartamentele în cauză. În altă ordine de idei, recurentul pârât nu arată în ce constă greșita interpretare și aplicare a prevederilor art. 697 C. civ., referitor la chestiunea funcționării dreptului de acrescământ, urmând a fi respins acest motiv de recurs pentru toate aceste considerente.

O altă critică privește încălcarea formelor de procedură prevăzute sub sancțiunea nulității de art. 105 alin. (2) C. proc. civ. și, prin urmare, incidența motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 5 C. proc. civ.

În acest sens, Înalta Curte constată că nu este fondată susținerea recurentului, că prin înlăturarea și ignorarea concluziilor scrise ale apelantului pârât, ce reflectă poziția exprimată față de o chestiune ridicată din oficiu de către instanță, s-a încălcat un drept fundamental la apărare și totodată, s-a restricționat în mod nejustificat accesul liber la justiție confonn art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, prin ignorarea totală a unor acte de procedură, avându-se în vedere ignorarea concluziilor scrise și altor probe din dosar, cum ar fi - anexa Decret nr. 92/1950 - act juridic autentic de la momentul preluării, ulterior actului de partaj din 1923 și procesului-verbal de carte funciară din 1943, invocate de revendicatori, și care confirmă fără niciun dubiu că apartamentele revendicate s-au preluat doar de la 2 proprietari francezi, caz în care erau incidente cu prioritate prevederile Acordului româno-francez din 1959 la care face trimitere expresă art. 5 din Legea nr. 10/2001, republicată.

Cu privire la chestiunile noi invocate prin concluziile scrise ale apelantului pârât, depuse după închiderea dezbaterilor, Curtea de apel a menționat în considerente că nu va face trimitere la acestea, cât timp apelul este guvernat de principiul „tantum devolutum tantum judecatum”. Prin urmare, nu s-a produs o încălcare a dreptului la apărare al recurentului pârât, Curtea motivând „înlăturarea și ignorarea concluziilor scrise ale apelantului pârât”, de respectarea principiului de drept civil mai sus-menționat. De altfel, cât privește eventuala incidență a art. 5 din Legea nr. 10/2001, care nici nu a fost susținută prin motivele de apel în mod distinct, Curtea analizând-o doar în raport de principiul actori incumbi probatio, impus a fi respectat în persoana reclamanților, respectiv de art. 129 alin. (5) C. proc.

civ., în vederea asigurării exigențelor reglementate de acest text de lege, reținându-se pe de o parte, că nu toți reclamanții sunt cetățeni străini, F.S.I. fiind cetățean român, și nu toate persoanele care dețineau în proprietate imobilul în litigiu (proprietari deposedați) emigraseră în Franța, pentru a li se aplica Acordul internațional încheiat de România cu acest stat privind reglementarea problemelor financiare în suspensie (în speță, D.M.).

Celelalte susțineri ale recurentului pârât privind alte neregularități procedurale sesizate în timpul dezbaterilor, referitoare la declarațiile impuse cetățenilor străini prin art. 5 din Normele metodologice de aplicare a Legii nr. 10/2001, nu vor mai fi analizate încă odată, instanța de recurs apreciind că s-a răspuns acestora în precedent, când s-au analizat motivele de recurs referitoare Ia momentul până la care se depun actele doveditoare, respectiv pe tot parcursul celor două etape - administrativă și judiciară de soluționare a cererii de restituire formulată prin notificare, precum și atunci când s-a apreciat asupra documentației ce trebuia să fie depusă de cetățenii străini în conformitate cu prevederile art. 5 din Legea nr. 10/2001.

În ceea ce privește motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ., Înalta Curte constată că recurentul pârât nu invocă, practic, nemotivarea hotărârii judecătorești, ci greșita interpretare a probelor administrate în cuprinsul acesteia. Critica privind greșita stabilire a situației de fapt ca urmare a interpretării eronate a probatoriului administrat nu mai poate fi valorificată pe calea recursului, neputând fi încadrată într-unul dintre motivele de nelegalitate expres și limitativ reglementate în dispozițiile art. 304 pct. 1-9 C. proc. civ. Referitor la motivul de recurs reglementat de art. 304 pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte constată că este lipsit de orice susținere pertinentă în dezvoltarea motivului astfel formulat, având în vedere că partea nu indică actul juridic în înțelesul lui material (de negotium iuris) ale cărui clauze clare, neechivoce să fi fost interpretate greșit de către instanță, denaturându-Ii-se înțelesul.

Referirea recurentului pârât, în susținerea acestui motiv de modificare, la faptul că se pune în discuție interpretarea dată de către Curtea de apel probelor din dosar, interpretare care a schimbat natura și înțelesul acestora, nu este susceptibilă de încadrare în acest motiv de recurs. În consecință, având în vedere toate aceste considerente, Înalta Curte, în raport de dispozițiile art. 312 alin. (1) C. proc. civ., va respinge ca nefondat recursul declarat de pârât în cauză.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge ca nefondat recursul declarat de pârâtul Municipiul București, prin Primarul General, împotriva deciziei civile nr. 393 din 23 octombrie 2012 a Curții de Apel București, secția a lII-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 7 noiembrie 2013.