ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 5104/2013

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 5104/2013 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2013)

Deliberând asupra recursului de față,

în condițiile art. 256 alin. (1) C. proc. civ., reține următoarele:

Prin cererea formulată la data de 11

iunie 2008, pe rolul Tribunalului București, reclamanții F.S.I., G.M.M.B., I.J.M.L.L.,

D.S.A.M., H.Y.G.B.D. și B.N.A. au chemat în judecată pe pârâtul Municipiul

București, prin Primarul General, pentru ca instanța, constatând refuzul

nejustificat al acestuia de a soluționa notificarea nr. AA din 12 noiembrie

2001, expediată prin executor judecătoresc P.S. în baza Legii nr. 10/2001, cu

privire la imobilul situat în București, Bd. R.E., nr. 14, fost nr. 12, în

prezent purtând nr. 34, să dispună obligarea pârâtului la restituirea în natură

a apartamentelor nr. 2 și 3 din imobilul menționat, aflate la etajul 1, către

reclamanți.

Prin sentința civilă nr. 716 din 22

mai 2009, Tribunalul București, secția a V-a civilă, a admis acțiunea formulată

de reclamanții F.S.I., G.M.M.B., I.J.M.L.L., D.S.A.M., H.Y.G.B.D. și B.N.A. și

a dispus restituirea în natură a apartamentului nr. 2 din imobilul situat în

București, Bd. R.E., nr. 34, etaj 1, sector 5, către reclamanți.

Prin încheierea din Camera de consiliu

de la 23 iunie 2010, Tribunalul București, secția a V-a civilă, a admis cererea

reclamanților și a dispus îndreptarea erorii materiale strecurate în

dispozitivul sentinței civile nr. 716 din 22 mai 2009, în sensul că restituirea

în natură către reclamanți vizează apartamentele nr. 2 și 3 din imobilul situat

în București, Bd. R.E., nr. 34, etaj 1, sector 5.

În considerentele hotărârii pronunțate,

instanța de fond a reținut că reclamanții au solicitat prin notificarea nr. AA

din 12 noiembrie 2001, expediată prin B.E.J. P.S., emiterea unei decizii/dispoziții

motivate de către pârât privind restituirea în natură a apartamentelor nr. 2 și

3 din București, Bd. R.E., nr. 34, fost nr. 14, fost nr. 12, etaj 1, sector 5.

Prin Jurnalul nr. 7475 din 12 martie 1945,

succesorii M.G. au fost puși în posesie, autoarea comună dobândind imobilul ce face

obiectul cererii de față prin contractul de vânzare-cumpărare nr. BB/1923, transcris

Ia Tribunalul Ilfov sub nr. CC/1923.

Conform raportului de expertiză efectuat

în cauza de expert V.V., rezultă că a fost identificat imobilul ce a aparținut autorilor

reclamanților ca figurând în Bd. R.E., nr. 34, sector 5, imobil ce a trecut în patrimoniul

statului conform Decretului nr. 92/1950, de la B.G. și P. (poziția XXX) și V.A.I.

(poziția YYY).

Referitor la apartamentele nr. 2 și 3 din

imobil, din adresa emisă de SC C. SA, cu nr. DD din 19 martie 2009, rezultă că acestea

sunt ocupate eu contracte de închiriere de către R.A. și P.E.

În raport de probele administrate în cauză,

tribunalul a reținut că reclamanții au făcut dovada calității de persoane îndreptățite

la măsuri reparatorii, impusă de art. 3 alin. (1) și art. 4 alin. (2) din Legea

nr. 30/2003 și că, potrivit art. 7 din același act normativ, reclamanții sunt îndreptățiți

la restituirea în natură a apartamentelor solicitate, aflate în proprietatea pârâtului

Municipiul București, acesta din urmă refuzând să răspundă notificării reclamanților

în acord cu dispozițiile art. 23 alin. (1) din Legea nr. 10/2001.

În cauză s-au formulat cereri de intervenție

accesorie în interesul pârâtului Municipiul București, prin Primarul General, de

către P.E., O.G., P.S., N.G. (fostă C.), K.A. și K.C.S., M.D. și M.V., justificate

de calitatea acestor persoane de deținători ai apartamentelor din Bd. R.E., nr.

34, (nr. 3, 15, 6, 7, 10 și respectiv 8), proprietari sau chiriași, cereri care

au fost respinse.

De asemenea, au formulat cereri de intervenție

accesorie R.A.M., în calitatea sa de chiriașă a apartamentului nr. 2, din imobilul

situat în Bd. R.E., nr. 34, etaj 1, sector 5, P.E., chiriașă a apartamentului

nr. 3 al imobilului în litigiu, dar și O.G., proprietarul apartamentului nr. 1 din

același imobil, toate acestea fiind respinse în principiu, prin încheierea din 16

martie 2010. M.D. și M.V., R.A.M., P.E. și O.G. au atașat la dosar și memorii, completări

și precizări suplimentare, precizări și completări ale cererilor de intervenție

accesorie,

Prin sentința civilă nr. 4494 din 28

iunie 2011, Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și

fiscal, a respins, ca neîntemeiată, excepția de nelegalitate a dispozițiilor

art. 5, 5.1, 5.2, 5.3 din H.G. nr. 923/2010 și H.G. nr. 250/2007, în raport de dispozițiile

Legii nr. 554/2004, hotărârea fiind confirmată prin decizia civilă nr. 5864 din

07 decembrie 2011 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția de contencios

administrativ și fiscal.

Prin decizia civilă nr. 393 din 23 octombrie

2012, Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori

și de familie, a respins apelul formulat de apelantul-pârât Municipiul București,

prin Primarul General, împotriva sentinței civile nr. 716 din 22 mai 2009, pronunțată

de Tribunalul București, secția a V-a civilă, în Dosarul nr. 22569/3/2008, ca nefondat.

Analizând sentința apelată prin prisma

dispozițiilor art. 295 alin. (2) C. proc. civ., Curtea de Apel a constatat următoarele:

Apelantul pârât Municipiul București a

criticat soluția primei instanțe în ceea ce privește greșita apreciere asupra caracterului

abuziv al preluării de către stat a imobilului din București, B-dul R.E., nr. 34,

sector 5,

Potrivit art. 1 alin. (1) din Legea

nr. 10/2001, imobilele preluate în mod abuziv de stat, de organizațiile cooperatiste

sau de orice alte persoane juridice în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989,

precum și cele preluate de stat în baza Legii nr. 139/1940 asupra rechizițiilor

și nerestituite, se restituie, în natura, în condițiile prezentei legi.

Domeniul de aplicare prevăzut la art. 1

alin. (1) din lege este stabilit numai la acele preluări abuzive produse în intervalul

6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, singura excepție expresă admisă de lege fiind

rechizițiile efectuate în temeiul Legii nr. 139/1940. Invocarea oricăror alte temeiuri

de preluare abuzivă anterioare sau posterioare acestei perioade de referință nu

este admisibilă în cadrul procedurii prevăzute de legea specială.

În sensul Legii nr. 10/2001, prin imobile

preluate în mod abuziv se înțelege și imobilele naționalizate prin Decretul nr.

92/1950 pentru naționalizarea unor imobile, cu modificările și completările ulterioare,

prin Legea nr. 119/1948 pentru naționalizarea întreprinderilor industriale, bancare,

de asigurări, miniere și de transporturi, precum și prin alte acte normative de

naționalizare.

În speță, contrar susținerilor apelantului,

s-a reținut că imobilul de la adresa menționată a trecut în patrimoniul statului

de la B.G. și P., aceștia fiind înscriși în anexa la Decretul nr. 92/1950, poziția

XXX.

Conform situației juridice din dosar, determinată

în urma probatoriului administrat, Curtea a constatat că anterior momentului preluării

(anul 1950), imobilul din București, B-dul R.E., nr. 14 (fost 12), actual nr. 34,

având fațada și în str. S., nr. 13, compus din clădire cu 3 etaje, dependințe și

teren de aproximativ 1.180 m.p., ce revenise autoarei reclamanților, M.G. în urma

actului de partaj (de împărțeală) din 19 mai 1923, nr. EE, efectuat la decesul defunctului

D.M.B., imobil înscris în Cartea Funciară conform procesului-verbal nr. FF din

25 iunie 1943, fusese lăsat prin testament de proprietar, legatarilor S.B., D.M.M.,

G.B., P.B. și G.G.M.

Astfel, cum rezultă din adresa nr. GG/2005

eliberată de Primăria Sectorului 5 București - Direcția de Impozite și Taxe Locale,

în fondul arhivistic privitor la imobilul din București, B-dul R.E., nr. 14, (fost

nr. 12), sector 5, Ia mapa corespunzătoare s-au găsit depuse procesul-verbal pentru

impunerea veniturilor din proprietățile clădite pe numele S.B., proces-verbal „de

constatare preliminară conform art. 21, din L.C.D.” din data de 10 aprilie 1947,

pe numele S.B., pentru verificarea situației chiriilor pentru imobilul din B-dul

R.E., nr. 12, declarația individuală pentru impunerea veniturilor proprietăților

clădite pe numele S.B., contractul de închiriere între av. D.Ș, ca procurator al

d-nei S.B., uzufructuara imobilului „Cinema P.” (fost R.) și Soc. Av. „C.”, deciziunea

nr. 1088 din 06 noiembrie 1948, prin care S.B. solicita să fie scăzută de impozitul

special pentru Cinema R., ceea ce confirmă ordinul de trimitere în posesie a succesorilor

defunctei M.B. potrivit Jurnalului nr. 7475 din 12 martie 1945.

Imobilul ce a fost înscris în C.F. nr.

X/1940 cu adresa str. S., nr. 13, și B-dul R.E., nr. 12, a fost consemnat în evidențele

cadastrale pe adresele B-dul M.K., nr. 12 și nr. 14.

Cinematograful L., ce a aparținut, de asemenea,

familiei B., a fost preluat abuziv prin Decretul nr. 303/1948 pentru naționalizarea

industriei cinematografice, aspect confirmat de decizia civilă nr. 363 din 10

septembrie 2003 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, irevocabilă.

SC C. SA, prin adresa nr. DD din 19

martie 2008, comunică instanței că imobilul din B-dul R.E., nr. 34, (fost nr. 14),

sector 5, a trecut în proprietatea statului în baza Decretului pentru naționalizarea

industriei cinematografice nr. 303/1948, iar în administrarea sa se află din anul

1959, conform Deciziei fostului Sfat Popular V.I. Lenin nr. 153 din 19

februarie 1959, când s-au transferat apartamentele de locuit situate la etajele

superioare de la Întreprinderea Cinematografică.

Conform deciziei menționate, s-a luat act

de decizia nr. 544/1959 a Consiliului Executiv al S.P.C., prin care se trec din

administrarea Întreprinderii Cinematografice București în administrarea l.A.L. Raionul

V.I. Lenin imobilele și apartamentele menționate, numai în cazul în care acesta

nu se află direct în incinta cinematografelor, în care caz nu se vor prelua (între

imobile sunt înscrise și apartamentele nr. 2 și 3 de la etajul 1 al blocului din

B-dul M., nr. 14).

Din inventarul de naționalizare a Cinematografului

P. (actual F.) reiese că s-au preluat la naționalizarea din 1948 clădirile afectate

acestui cinema (sala cinema, hol, scară, hol dependințe, hol cinema), construite

în anul 1929, imobilul fiind situat în B-dul M., nr. 12.

Toate aceste date converg către două variante

posibile: fie apartamentele în cauză au fost preluate direct de la proprietarii

de la momentul naționalizării prin Decretul nr. 92/1950, fie au fost naționalizate

în temeiul Decretului nr. 303/1948, odată cu Cinematograful L. (nu F.), în ambele

situații preluarea fiind abuzivă, astfel cum este definită de art. 2 lit. a) din

Legea nr. 10/2001.

În acest context, în mod corect Tribunalul

s-a raportat la art. 7 alin. (1) din Legea nr. 10/2001.

În cauză, nu sunt incidente dispozițiile

art. 2 lit. g) din Legea nr. 10/2001, nefiind vorba de bunuri rechiziționate, ci

naționalizate fie prin Decretul nr. 92/1950, fie în baza altui act normativ (Decretul

nr. 303/1948). De asemenea, nu se poate susține că au fost ignorate prevederile

art. 1.4 lit. b) din Normele metodologice de aplicare unitară a Legii nr. 10/2001,

aceste dispoziții vizând locuințele preluate de stat conform Decretului nr. 223/1974,

care nu se aplică în speța de față.

S-a mai contestat de către apelant lipsa

unor relații la dosar din care să rezulte situația juridică a apartamentelor în

litigiu și faptul că ele pot fi restituite în natură.

Or, conform adresei emisă de SC C. SA,

indicată anterior, rezultă că apartamentul nr. 2 aflat la etajul 1 al imobilului

din B-dul R.E., nr. 34, (fost nr. 14) este deținut cu contract de închiriere (nr.

1637 din 19 iulie 1999) de către R.A., iar apartamentul nr. 3, etajul 1, din același

imobil, de către P.E. (conform contractului de închiriere din 24 octombrie 2000).

Potrivit art. 7 alin. (1) din Legea

nr. 10/2001, imobilele preluate în mod abuziv se restituie, de regulă, în natură.

Nu se restituie în natură, ci doar în echivalent,

imobilele care au fost înstrăinate în baza Legii nr. 112/1995 pentru reglementarea

situației juridice a unor imobile cu destinația de locuințe, trecute în proprietatea

statului, cu modificările ulterioare, cu respectarea condițiilor cerute de lege

[art. 7 alin. (1

1

) din Legea nr. 10/2001].

Norma prevăzută la alin. (1) al art. 7

consacră principiul restituirii în natură și, numai acolo unde această măsură nu

este posibilă, urmează să se acorde alte măsuri reparatorii prevăzute de lege, semnificația

sintagmei „nu este posibilă”, fiind complexă: fie că bunul nu mai există, fie că

acesta a fost înstrăinat.

În cauza de față, imobilele solicitate

de intimați se mai găsesc încă în proprietatea apelantului Municipiul București,

prin Primarul General, nefiind înstrăinate conform Legii nr. 112/1995, ori în baza

altui act normativ.

Prin urmare, se impunea restituirea în

natură, iar nu acordarea de măsuri reparatorii prin echivalent în condițiile stipulate

de Legea nr. 10/2001, respectiv Legea nr. 247/2005.

Sarcina probei proprietății și a deținerii

legale a apartamentelor în cauză la momentul deposedării abuzive a fost făcută de

către reclamanți, conform art. 1169 C. civ., prin raportare la prevederile art.

23 din Legea nr. 10/2001, respectiv art. 23.1-23.4 din Normele metodologice de aplicare

unitară a Legii nr. 10/2001.

La dosar au fost atașate înscrisuri doveditoare,

la care Curtea a și făcut trimitere anterior. În plus, trebuie reținut că, potrivit

autorizației de construire din 10 iunie 1926 emisă de Primăria București, s-a edificat

în spatele corpului de clădiri de apartamente localul Cinematografului F., conform

planurilor atașate. Așadar, la data la care a fost emisă această autorizație - pe

terenul aferent imobilului din București, B-dul R.E., nr. 34 (fost nr. 14, fost

nr. 12) se afla un imobil cu mai multe apartamente.

De asemenea, în actul de partaj autentificat

sub nr. EE din 19 mai 1923 se menționează că în lotul M.G.B. intră imobilul de la

adresa menționată mai sus, compus din clădirile cu 3 etaje și dependințe.

În anul 1943, la înscrierea în cartea funciară

a imobilului din B-dul R.E., nr. 12/str. S., nr. 13, se procedează la descrierea

acestuia, astfel că imobilul apare ca fiind format din magazin, Cinematograf R.,

etajul 1 - cinci garsoniere, 2 camere, baie, etaj 2 - la fel, și pod.

Faptul că în cuprinsul expertizei efectuată

în apel se face vorbire de o autorizație de construire emisă în anul 1833 pe numele

preot l.E. nu implică o soluție contrară în privința dovezii dreptului de proprietate

de către reclamanți, întrucât, față de dispozițiile de drept comun, în materia probațiunii

din perspectiva legii speciale persoanele îndreptățite trebuie să justifice deținerea

proprietății de către acestea ori autorii lor și prin alte acte, nu numai prin act

autentic de vânzare-cumpărare. Pe de altă parte, această autorizație apare ca fiind

emisă chiar anterior dobândirii imobilului de către M.B. (1833, față de 1923), respectiv

D.M.B.

În cauză au fost depuse și actele juridice

care atestă calitatea reclamanților de succesori ai aceluiași autor comun - M.B.,

căsătorită G., astfel ea în mod corect Tribunalul a constatat a fi îndeplinite cerințele

art. 3 alin. (1) lit. a) și art. (4) din Legea nr. 10/2001.

Cum, în concret, apelantul nu a indicat

în ce constă lipsa dovezii de persoane îndreptățite, Curtea a apreciat că o analiză

detaliată a actelor de succesiune nu se mai impune la acest moment, din perspectiva

dovezii calității de moștenitor.

Pentru acest considerent nu vor fi făcute

trimiteri la concluziile scrise ale apelantului, depuse după închiderea dezbaterilor,

cât timp apelul este guvernat de principiul „tantum devolutum tantum judecatum”.

Cât

privește eventuala incidență a art. 5 din Legea nr. 10/2001,

care, de altfel, nici nu a fost susținută prin motivele de apel în mod distinct

(Curtea o analizează doar în raport de principiul actori incumbi probatio, impus

a fi respectat în persoana reclamanților, respectiv de art. 129 alin. (5) C. proc.

civ., în vederea asigurării exigențelor reglementate de acest text de lege), se

reține, pe de o parte, că nu toți reclamanții sunt cetățeni străini, F.S.I. fiind

cetățean român, și nu toate persoanele care dețineau în proprietate imobilul din

B-dul R.E., nr. 34, (proprietari deposedați) emigraseră în Franța, pentru a li se

aplica Acordul internațional încheiat de România cu acest stat privind reglementarea

problemelor financiare în suspensie (în speță, D.M.).

Pe de altă parte, în aplicarea art. 4

alin. (2) și (4) din Legea nr. 10/2001, constatând că doar reclamanta F.S.I. ar

fi persoana îndreptățită la măsuri reparatorii, și din perspectiva art. 5 din lege,

aceasta este și cea care beneficiază de dreptul de acrescământ reglementat de

art. 697 C. civ.

Astfel, de prevederile legii speciale beneficiază

și moștenitorii legali sau testamentari ai persoanelor fizice îndreptățite, ceea

ce implică nu numai o analiza calificată a actelor doveditoare depuse de solicitant

(acte de stare civilă, certificate de moștenitor, testamente) pentru stabilirea

calității de moștenitor legal sau testamentar, ci și stabilirea calității de persoane

îndreptățite, conform art. 5 din Legea nr. 10/2001.

Curtea a constatat, de asemenea, contrar

opiniei apelantului de la concluziile pe fond, că prin invocarea acestui text legal

nu se pune în discuție legitimarea procesuală într-o acțiune decurgând din aplicarea

Legii nr, 10/2001.

Textul art. 5 din Legea nr. 10/2001, republicată,

instituie una din excepțiile de la regula vocației generale la acordarea de măsuri

reparatorii pentru imobilele care fac parte din domeniul de aplicare al legii. Astfel,

potrivit acestei norme, nu sunt îndreptățite la restituire în natură sau la măsuri

reparatorii în echivalent persoanele care au primit despăgubiri potrivit acordurilor

internaționale încheiate de România privind reglementarea problemelor financiare

în suspensie, enumerate în anexa legii.

Curtea a constatat ca Legea nr. 10/2001

privind regimul juridic al unor imobile preluate abuziv în perioada 6 martie 1945-22

decembrie 1989, lege pe care reclamanții și-au întemeiat acțiunea, stabilește condițiile

pentru restituirea imobilelor ce fac obiectul legii și procedura ce trebuie respectată

de persoanele îndreptățite în acest scop.

Astfel, valorificarea drepturilor persoanelor

ce pretind restituirea se face obligatoriu prin parcurgerea tuturor etapelor procedurii

administrative prealabile instituite de lege, singura procedură prin intermediul

căreia persoana solicitată poate să-și valorifice drepturile, iar entitatea învestită

cu soluționarea notificării să-și clarifice poziția față de aceste pretenții, apreciind

dacă cererea de restituire îndeplinește condițiile legii și, implicit, dacă i se

cuvin solicitantului măsurile reparatorii prevăzute de lege.

Acest raport juridic, în conținutul căruia

intră dreptul persoanei îndreptățite de a-și valorifica pretențiile la restituire

formulate prin notificare, iar, după caz, dreptul de a contesta răspunsul emis de

unitatea deținătoare, și respectiv obligația corelativă a unității deținătoare de

a răspunde, în condițiile legii, solicitărilor persoanei îndreptățite, se reflectă

întocmai în plan procesual, în situația în care se formulează o contestație fundamentată

pe dispozițiile Legii nr. 10/2001. Ca atare, cenzurarea legalității dispoziției

emise în procedura Legii nr. 10/2001 de către instanța civilă potrivit art. 26

alin. (3) din lege se poate realiza numai pe calea contestației, acțiune în cadrul

căreia calitate procesuală activă nu poate avea decât persoana care a formulat o

notificare conform Legii nr. 10/2001, iar calitate procesuală pasivă are exclusiv

unitatea emitentă a dispoziției/deciziei contestate sau, după caz, care este învestită

cu soluționarea unei atare notificări. În același sens și atunci când se invocă

refuzul de nesoluționare a notificării formulate în temeiul Legii nr. 10/2001 și

aplicarea art. 26 alin. (3) din lege, respectiv decizia nr. XX/2007 pronunțată de

Înalta Curte de Casație și Justiție.

Față de raportul juridic dedus judecății

- instanța nefiind sesizată în speță cu soluționarea unei acțiuni în revendicare

de drept comun - calitate procesuală activă are persoana care a formulat o notificare

conform Legii nr. 10/2001, întrucât limitele judecății din perspectiva părților

din proces sunt trasate prin derularea procedurii descrise de legea specială, iar

calitatea contestatorului de titular al dreptului de proprietate pretins se evaluează

în cadrul analizei de legalitate a actului contestat, consecința acestei evaluări

fiind aceea a admiterii ori respingerii contestației.

Prin urmare, Curtea a apreciat că, indiferent

de incidența art. 5 din legea specială în speță, este indiscutabilă calitatea procesuală

a reclamanților înțeleasă ca o condiție pentru ea aceștia să fie părți în proces,

aceștia fiind titularii dreptului de a acționa împotriva pârâtului, cu atât mai

mult cu cât, nu trebuie uitat că acțiunea lor este justificată și de faptul că nu

a existat o dispoziție de soluționare (de admitere sau de respingere) cu privire

la apartamentele în cauză.

Consecința celor reținute anterior este

faptul că invocarea unui impediment la restituire decurgând din incidența art. 5

din Legea nr. 10/2001 nu poate fi privită ca o excepție procesuală absolută prin

care se pune în discuție una dintre condițiile cerute unei persoane pentru a fi

parte în proces, respectiv legitimarea procesuală activă, acest aspect neputând

constitui deci, ca atare, niciun motiv de apel de ordine publică.

Lipsa unor dovezi referitoare la încasarea

de către reclamanți sau autorii acestora a unor despăgubiri în conformitate cu acordul

încheiat de România cu Franța la 09 februarie 1959 sau, după caz, nedepunerea tuturor

declarațiilor impuse în acest sens în cadrul prezentei proceduri de Normele metodologice

de aplicare a Legii nr. 10/2001, aprobate prin H.G. nr. 250/2007, în faza procesuală

a fondului, nu a făcut obiect de critică prin cererea de apel, în termenul prevăzut

de art. 287 C. proc. civ.

Prin urmare, analizând cererea de apei

în limitele învestirii instanței, Curtea, în baza art. 296 C. proc. civ., a respins

apelul formulat de apelantul pârât Municipiul București, prin Primarul General,

ca fiind nefondat.

Împotriva acestei decizii a declarat recurs

pârâtul Municipiul București, prin Primarul General,

prin care a invocat motivul de nelegalitate

prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

Se susține că încălcarea legii s-a produs

prin soluționarea, respectiv admiterea unei notificări incomplete la momentul formulării

cererii de chemare în judecată.

În dezvoltarea acestui motiv, recurentul

arătă că reclamanții nu au făcut dovada refuzului nejustificat al Primăriei Municipiului

București, care a fost învestită cu soluționarea notificării, de a răspunde la această

notificare, mai exact, nu au dovedit caracterul „nejustificat” al lipsei răspunsului,

în condițiile în care notificarea înaintată acestei instituții era incompletă.

Aceasta, cu atât mai mult cu cât, decizia

în interesul legii nr. XX/2007 prevede că lipsa răspunsului entității învestite

cu soluționarea notificării echivalează cu refuzul restituirii imobilului, iar un

asemenea refuz nu poate rămâne necenzurat.

Decizia nr. XX/2007 prevede că instanța

este învestită să evoce fondul și să constate, pe baza materialului probator administrat,

dacă este sau nu întemeiată cererea de restituire în natură. Materialul probator

administrat trebuie sa fie același cu materialul probator ce a însoțit notificarea

depusă la primărie pentru restituirea în natură.

La momentul introducerii cererii de chemare

în judecată, documentația necesară pentru soluționarea notificării nr. 3535/2001

era incompletă, lipsind documentația ce trebuia să fie depusă de cetățenii străini

în conformitate cu prevederile art. 5 din Legea nr. 10/2001. După cum se poate constata

din lucrările dosarului, cu mult peste termenul limită legal prevăzut, și la solicitarea

instanței, reclamanții au depus dovezi în ceea ce privește aplicarea art. 5 din

Legea nr. 10/2001, în legătură cu eventualele plăți făcute de Statul Român către

autorii lor, în baza Acordului internațional încheiat de România cu statul francez,

aceștia depunând declarații pe propria răspundere în conformitate cu care nu au

primit nici un fel de despăgubiri de la Statul Român, iar despre autorii lor au

declarat că nu știu dacă au primit sau nu despăgubiri în temeiul tratatului în cauză.

Instanța de fond a constatat astfel, în

mod greșit, refuzul nejustificat de soluționare a unei notificări incomplet documentate,

greșită aplicare a legii făcând și instanța de apel care a menținut hotărârea instanței

de fond.

O altă critică vizează greșita interpretate

și aplicare a Decretului nr. 92/1950, respectiv a Anexei în care sunt menționate

persoanele și bunurile naționalizate.

Analizând calitatea de persoane îndreptățite

în baza prevederilor Legii nr. 10/2001, și instanța de fond și instanța de apel

au făcut o analiză a probatoriului depus de reclamanți, atât în ceea ce privește

calitatea de succesori ai autorului proprietar al bunurilor imobile solicitate prin

notificare, cât și în ceea ce privește continuitatea dreptului de proprietate și

trecerea abuzivă a respectivelor imobile în proprietatea Statului, în anexa la Decretul

nr. 92/1950, sunt nominalizați B.G. și P., 69 apartamente, București, str. I.,

nr. 45, 41, str. D., nr. 8, str. D.E., nr. 23, B-duI M., nr. 12, B-dul G.C., nr.

75, 77, 79.

Imobilele solicitate prin notificarea

nr. AA/2001 sunt cele aflate, Ia momentul preluării pe baza Decretului nr. 92/1950,

în București, B-dul M., nr. 12, M.D. apărând cu 7 apartamente în București,

str. Ș.V., nr. 94.

În condițiile în care, conform anexei Decretului

nr. 92/1950, M.D., decedat în anul 1979, nu mai apare ca proprietar al apartamentelor

situate în București, B-dul M., nr. 12, în mod eronat și cu greșita aplicare a legii,

instanța de fond verificând notificarea nr. AA/2001 împreună cu documentația aferentă

a dispus obligarea la restituirea în natură și pentru reclamanta F.S.I., succesoare

a Iui D.M.

Nefondată și cu greșita aplicare a legii

este sub acest aspect decizia nr. 393/2012 a Curții de Apel, prin care s-a menținut

ca temeinică și legală sentința civilă nr. 716/2009.

O altă critică de recurs vizează greșita

interpretare și aplicare a prevederilor art. 5 din Legea nr. 10/2001.

Art. 5 din Legea nr. 10/2001 prevede că

nu sunt îndreptățite la restituire sau la alte măsuri reparatorii persoanele care

au primit despăgubiri potrivit acordurilor internaționale încheiate de România privind

reglementarea problemelor financiare în suspensie, enumerate în anexa care face

parte integrantă din lege.

Cinci dintre reclamanți, respectiv: B.G.M.M.,

I.J.M.L.L., D.S.A.M., H.Y.G.B.D. și B.N.A. sunt succesorii lui B.G. și B.P., care,

în anul 1945, la momentul deschiderii și acceptării succesiunii de pe urma defunctei

M.B. erau cetățeni francezi, cetățenie păstrată și Ia momentul preluării în baza

Decretului nr. 92/1950 a apartamentelor moștenite.

Problemele financiare în suspensie între

România și Franța au fost reglementate prin Acordul din 09 februarie 1959, menționat

la lit. d) din Anexa nr. 1 la Legea nr. 10/2001. În conformitate cu acest act juridic

internațional au fost despăgubite, prin acordarea cu titlu de indemnizație globală,

forfetară și definitivă, bunurile, drepturile sau interesele statului francez și

ale persoanelor fizice sau juridice, bucurându-se de naționalitatea franceză, care

au fost atinse de măsurile române de naționalizare, expropriere, rechiziție și alte

măsuri restrictive similare.

Potrivit Acordului, plata sumei din art.

1, va avea, în ceea ce privește pe titularii intereselor franceze, efect liberatoriu

pentru Statul Român pentru orice obligație față de statul francez și de persoanele

fizice sau juridice franceze. La adoptarea măsurilor reparatorii prin Legea nr.

10/2001, statul a exclus de la beneficiile legii categoriile de persoane pentru

care, în legătură cu preluarea abuzivă a bunurilor prin naționalizare, expropriere

ori alte măsuri restrictive similare au fost prevăzute, prin acorduri bilaterale,

acordarea de despăgubiri.

Succesorii M.B., G.B. și P.B., în calitate

de cetățeni francezi, se încadrează în categoria de persoane cărora le sunt aplicabile

prevederile Acordului încheiat între România și Franța, acord prin care Statul Român

s-a liberat de orice obligații față de aceștia pentru bunurile preluate prin naționalizare

și expropriere, inclusiv pentru apartamentele ce au format obiectul notificării

nr. 3535/2001, indiferent dacă au solicitat sau nu plata de compensații de la statul

francez.

De altfel, reclamanții succesori ai celor

doi, nu au produs dovezi oficiale din partea statului francez că aceștia au solicitat

și nu au primit compensații conform Acordului.

Se invocă, în continuare, greșita interpretare

și aplicare a prevederilor art. 697 C. civ.

Instanța de apel, în considerentele deciziei

civile nr. 393/2012 arată că, dacă ar fi aplicabile prevederile art. 5 din Legea

nr. 10/2001 pentru cei 5 reclamanți cetățeni francezi, F.S.I. în aplicarea prevederilor

art. 4 alin. (2) și (4) din Legea nr. 10/2001, ar fi persoana îndreptățită la măsuri

reparatorii, urmând a beneficia de dreptul de acrescământ reglementat de art. 697

C. civ.

Această argumentare a instanței de apel,

pe care se întemeiază decizia civilă nr. 393/2012 constituie o greșită interpretare

și aplicare a legii, motiv de recurs prevăzut de art. 304 pct. 5 C. proc. civ.

Printr-o altă critică recurentul-pârât

susține că instanța de apel a încălcat formele de procedură prevăzute sub sancțiunea

nulității de art. 105 alin. (2) C. proc. civ.

În speță, instanța de apel a invocat din

oficiu incidența art. 5 din Legea nr. 10/2001, precum și a art. 5.1 și 5.2 din Normele

de aplicare a legii speciale, observând faptul că revendicatorii și autorii acestora

aveau cetățenie franceză, care nu depuseseră la dosar declarațiile obligatorii prevăzute

de Normele de aplicare a Legii nr. 10/2001.

În raport de depozițiile art. 5 din Legea

nr. 10/2001 și art. 5 din Normele metodologice de aplicare unitară a Legii nr. 10/2001,

Curtea a dispus producerea de dovezi în legătură cu eventualele plăți făcute de

către Statul Român către autorii reclamanților în baza acordurilor internaționale

încheiate de România cu statul francez.

Însă, textul art. 5 din Legea nr. 10/2001

introduce o excepție de ordine publică de la regula vocației generale la acordarea

de măsuri reparatorii pentru imobilele care fac parte din domeniul de aplicare a

legii. Astfel, potrivit acestei norme, nu sunt îndreptățiți la restituiri în natură

sau la măsuri reparatorii în echivalent persoanele care au primit despăgubiri potrivit

acordurilor internaționale încheiate de România privind reglementarea problemelor

financiare în suspensie, enumerate în anexa nr. 1 a legii de reglementare.

Fiind vorba de o excepție de ordine publică,

ea putea fi ridicată, potrivit art. 108 alin. (1) C. proc. civ., chiar și în fața

instanței de apel, chiar dacă ea nu a fost menționată în cererea de apel, și cu

atât mai mult cu cât ea a fost pusă în discuția părților de către instanță, din

oficiu. Cu toate acestea, instanța a făcut o aplicare greșită a prevederilor

art. 5 din Legea nr. 10/2001 și a interpretării oficiale a acestora date prin art.

5.1 și 5.2 din Normele de aplicare a legii speciale.

Prin înlăturarea și ignorarea concluziilor

scrise ale apelantei-pârâte, ce reflectă poziția exprimată față de o chestiune ridicată

din oficiu de către instanță, se apreciează că s-a încălcat un drept fundamental

la apărare și, totodată, s-a restricționat în mod nejustificat accesul liber la

justiție cu încălcarea art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

O altă neregularitate procedurală, sesizată

în timpul dezbaterilor, este cea referitoare la declarațiile impuse cetățenilor

străini prin art. 5 din Normele metodologice de aplicare a Legii nr. 10/2001, în

sensul în care acestea sunt obligatorii în forma prevăzută de normele de procedură

imperative. Astfel, instanța de apel a ignorat faptul că aceste declarații au fost

date neconform și tardiv, termenul limită de depunere fiind în august 2002, cu nerespectarea

formei legal impuse, în sensul că actualii revendicatori au declarat doar că ei

nu au primit niciun fel de despăgubiri de la Statul Român, iar despre autorii acestora

au declarat că nu știu dacă au primit sau nu despăgubiri în temeiul tratatului în

cauză. Însă, legea îi obligă la o declarație din care să rezulte că atât ei, cât

și autorii lor nu au făcut obiectul vreunui tratat internațional de despăgubire

dintre cele menționate în anexa nr. 1 a legii speciale, sancțiunea prevăzută de

art. 5.2 din Normele de aplicare pentru nedepunerea în termen a acestor declarații

conforme, fiind nesoluționarea notificării persoanei străine pretins îndreptățite.

Se invocă, în continuare, motivul de recurs

prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ., sens în care se arată că instanța de

apel a pronunțat o hotărâre ce nu cuprinde motivele pertinente pe care se sprijină

și cuprinde motive contradictorii și străine de natura pricinii.

Recurentul pârât susține, în esență, că

motivarea instanței de apel a fost una superficială, confuză și discreționară în

ceea ce privește administrarea și interpretarea întregului probator în cauză.

Se invocă, de asemenea, și motivul de recurs

prevăzut de art. 304 pct. 8 C. proc. civ. - instanța de apel a interpretat greșit

actul juridic dedus judecații, a schimbat natura ori înțelesul lămurit și vădit

neîndoielnic al acestuia.

În acest sens se arată, în esență, că instanța

de apel a făcut o confuzie inadmisibilă între calitatea procesuală activă a revendicatorilor

de a sta în instanță în vederea contestării lipsei nejustificate a unui răspuns

din partea unității deținătoare, la notificarea reclamanților formulată în baza

Legii nr. 10/2001, și calitatea de persoane îndreptățite la despăgubiri potrivit

procedurii aceleiași legi.

Examinând recursul pârâtului prin prisma

criticilor formulate, Înalta Curte a constatat că nu este fondat.

Structurând motivele de recurs, Înalta

Curte constată că o primă critica de nelegalitate vizează încălcarea legii prin

aceea că, în mod greșit, instanțele anterioare au constatat refuzul nejustificat

de soluționare a unei notificări incomplet documentate la momentul introducerii

cererii de chemare în judecată.

Înalta Curte constată că potrivit art.

23 din Legea nr. 10/2001, astfel cum a fost modificat prin Legea nr. 247/2005, persoana

îndreptățită Ia restituire trebuie să anexeze la notificarea formulată în condițiile

art. 22 din aceeași lege actele doveditoare ale dreptului de proprietate și, după

caz, dovezile privind calitatea de moștenitor, având însă, posibilitatea să depună

aceste înscrisuri până la data soluționării notificării.

Termenul limită prevăzut de art. 23 pentru

depunerea actelor doveditoare - până la data soluționării notificării, este însă

exclusiv aplicabil pentru faza administrativă de soluționare a cererilor de restituire,

etapă a cărei finalizare este marcată, conform art. 21 din lege, de emiterea unei

decizii sau dispoziții motivate a unității deținătoare.

În absența unei reglementări distincte

în legea specială, în etapa jurisdicțională a procedurii, titularul notificării

poate complini lipsa dovezilor din etapa administrativă după regulile procesual

civile de drept comun prevăzute de C. proc. civ.

Aceasta deoarece art. 23 din Legea nr.

10/2001 se aplică exclusiv la procedura administrativă de soluționare a notificării

de restituire.

Pe de altă parte, este de esența etapei

jurisdicționale, caracterul contradictoriu al dezbaterilor, ce implică posibilitatea

conferită părților de a formula în fața instanței de judecată apărări și de a administra

probe în dovedirea acestora, în scopul satisfacerii drepturilor subiective deduse

judecății. Altfel, etapa jurisdicțională ar fi lipsită de conținut, judecata în

fața instanței, ar echivala în fapt cu o judecată formală, contrară dreptului la

un proces echitabil în sensul dispozițiilor art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor

Omului.

De altfel, în speță, se invocă refuzul

de soluționare a notificării formulate în temeiul Legii nr. 10/2001 și aplicarea

art. 26 alin. (3) din lege, respectiv decizia nr. XX/2007 pronunțată de Înalta

Curte de Casație și Justiție în recurs în interesul legii.

Teza susținută de recurentul pârât, aceea

că, la momentul introducerii cererii de chemare în judecată, documentația necesară

pentru soluționarea notificării nr. 3535/2001 era incompletă, lipsind documentația

ce trebuia să fie depusă de cetățenii străini în conformitate cu prevederile art.

5 din Legea nr. 10/2001, nu poate fi acceptată, deoarece, pe de o parte, recurentul

recunoaște în continuare că „cu mult peste termenul limită legal prevăzut, și la

solicitarea instanței, reclamanții au depus dovezi în ceea ce privește aplicarea

art. 5 din Legea nr. 10/2001, în legătură cu eventualele plăți tăcute de Statul

Român către autorii reclamanților, în baza Acordului internațional încheiat de România

cu statul francez, aceștia depunând declarații pe propria răspundere în conformitate

cu care nu au primit nici un fel de despăgubiri de la Statul Român, iar despre autorii

lor au declarat că nu știu dacă au primit sau nu despăgubiri în temeiul tratatului

în cauză”.

Pe de altă parte, Înalta Curte apreciază

că intimații-reclamanți în cauză nu puteau să facă dovada unui fapt negativ, mai

mult decât au făcut-o, revenind recurentului-pârât sarcina de a proba o asemenea

susținere, respectiv existența despăgubirilor, ceea ce nu a făcut în speță.

O altă critică formulată prin motivele

de recurs vizează raptul că, în mod eronat și cu greșita aplicare a legii, instanțele

de fond verificând notificarea nr. AA/2001, împreună cu documentația aferentă, au

dispus obligarea la restituirea în natură și pentru reclamanta F.S.I., succesoare

a Iui D.G.M., în condițiile în care, conform anexei la Decretul nr. 92/1950, M.D.,

decedat în anul 1979, nu mai apare ca proprietar al apartamentelor situate în București,

B-dul M., nr. 12.

Cu privire la această critică, Înalta

Curte constată că recurentul pârât nu a formulat-o și în apel, la adresa sentinței

primei instanțe, astfel încât, nu mai poate fi formulată pentru prima dată în recurs.

Conform art. 299 C. proc. civ., obiectul

recursului de față îl constituie decizia Curții de apel, iar această instanță nu

s-a pronunțat asupra acestui aspect, astfel încât, este inadmisibil motivul de recurs

omisso medio, prin care se formulează pentru prima dată o critică în recurs.

Recurentul pârât invocă în continuare,

greșita interpretare și aplicare a prevederilor art. 5 din Legea nr. 10/2001, susținând

că succesorii M.B., G.B. și P.B., în calitate de cetățeni francezi, se încadrează

în categoria de persoane cărora le sunt aplicabile prevederile Acordului încheiat

între România și Franța, acord prin care Statul Român s-a liberat de orice obligații

față de aceștia pentru bunurile preluate prin naționalizare și expropriere, inclusiv

pentru apartamentele ce au format obiectul notificării nr. 3535/2001, indiferent

dacă au solicitat sau nu plata de compensații de la statul francez. Se susține,

în continuare, că intimații reclamanți succesori nu au produs dovezi oficiale din

partea statului francez că aceștia au solicitat și nu au primii compensații conform

Acordului.

Cu privire la această critică, Înalta

Curte constată că, în apel, s-a invocat ca un impediment la restituire decurgând

din incidența art. 5 din Legea nr. 10/2001, lipsa uneia dintre condițiile cerute

unei persoane pentru a fi parte în proces, respectiv legitimarea procesuală activă,

instanța de apel reținând în mod expres că, „lipsa unor dovezi referitoare Ia încasarea

de către reclamanți sau autorii acestora a unor despăgubiri în conformitate cu acordul

încheiat de România cu Franța la 9 februarie 1959 sau, după caz, nedepunerea tuturor

declarațiilor impuse în acest sens în cadrul prezentei proceduri de Normele metodologice

de aplicare a Legii nr. 10/2001, aprobate prin H.G. nr. 250/2007, în faza procesuală

a fondului, nu a făcut obiect de critică prin cererea de apel, în termenul prevăzut

de art. 287 C. proc. civ.” instanța analizând cererea de apel, prin urmare, în limitele

învestirii sale.

În aceste condiții, Înalta Curte apreciază

că recursul nu poate să privească decât acest aspect, recurentul pârât neputând

decât să critice această soluție a Curții de apel, iar nu să invoce, omisso medio,

criticiie pe care nu le-a formulat, în condițiile legii, în apel.

Printr-o altă critică, se invocă greșita

interpretare și aplicare a prevederilor art. 697 C. civ. în considerentele deciziei

civile atacate, în care se arată că, dacă ar fi aplicabile prevederile art. 5 din

Legea nr. 10/2001 pentru cei 5 reclamanți cetățeni francezi, F.S.I. conform prevederilor

art. 4 alin. (2) și (4) din Legea nr. 10/2001, ar fi persoana îndreptățită la măsuri

reparatorii, urmând a beneficia de dreptul de acrescământ reglementat de art. 697

C. civ. Această argumentare a instanței de apel, pe care se întemeiază decizia civilă

atacată constituie o greșită interpretare și aplicare a legii, motiv de recurs prevăzut

de art. 304 pct. 5 C. proc. civ.

Înalta Curte constată, în primul rând,

că motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 5 C. proc. civ. nu vizează greșita

interpretare și aplicare a legii de drept material, așa cum, în mod cu totul eronat,

susține recurentul pârât în cauză.

În al doilea rând, Înalta Curte constată

că recurentul pârât nu pune în discuție soluția dată de instanța de apel criticii

privind eventuala incidență a art. 5 din Legea nr. 10/2001 în ceea ce privește legitimarea

procesuală într-o acțiune decurgând din aplicarea Legii nr. 10/2001, ci numai argumentarea

instanței întemeiată pe art. 697 C. civ.

În acest sens este de precizat că judecătorul

este obligat să motiveze soluția dată fiecărui motiv de critică, iar nu să răspundă

tuturor argumentelor invocate în susținerea acestuia.

Curtea de apel a constatat că prin invocarea

acestui test legal nu se pune în discuție legitimarea procesuală într-o acțiune

decurgând din aplicarea Legii nr. 10/2001, că indiferent de incidența art. 5 din

legea specială în speță, este indiscutabilă calitatea procesuală a reclamanților

înțeleasa ca o condiție pentru ca aceștia să fie părți în proces, aceștia fiind

titularii dreptului de a acționa împotriva pârâtului, cu atât mai mult cu cât nu

trebuie uitat că acțiunea lor este justificată și de faptul că nu a existat o dispoziție

de soluționare (de admitere sau de respingere) a notificării formulate cu privire

la apartamentele în cauză.

În altă ordine de idei, recurentul pârât

nu arată în ce constă greșita interpretare și aplicare a prevederilor art. 697

C. civ., referitor la chestiunea funcționării dreptului de acrescământ, urmând a

fi respins acest motiv de recurs pentru toate aceste considerente.

O altă critică privește încălcarea formelor

de procedură prevăzute sub sancțiunea nulității de art. 105 alin. (2) C. proc.

civ. și, prin urmare, incidența motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 5

C. proc. civ.

În acest sens, Înalta Curte constată că

nu este fondată susținerea recurentului, că prin înlăturarea și ignorarea concluziilor

scrise ale apelantului pârât, ce reflectă poziția exprimată față de o chestiune

ridicată din oficiu de către instanță, s-a încălcat un drept fundamental la apărare

și totodată, s-a restricționat în mod nejustificat accesul liber la justiție confonn

art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, prin ignorarea totală a unor

acte de procedură, avându-se în vedere ignorarea concluziilor scrise și altor probe

din dosar, cum ar fi - anexa Decret nr. 92/1950 - act juridic autentic de la momentul

preluării, ulterior actului de partaj din 1923 și procesului-verbal de carte funciară

din 1943, invocate de revendicatori, și care confirmă fără niciun dubiu că apartamentele

revendicate s-au preluat doar de la 2 proprietari francezi, caz în care erau incidente

cu prioritate prevederile Acordului româno-francez din 1959 la care face trimitere

expresă art. 5 din Legea nr. 10/2001, republicată.

Cu privire la chestiunile noi invocate

prin concluziile scrise ale apelantului pârât, depuse după închiderea dezbaterilor,

Curtea de apel a menționat în considerente că nu va face trimitere la acestea, cât

timp apelul este guvernat de principiul „tantum devolutum tantum judecatum”.

Prin urmare, nu s-a produs o încălcare

a dreptului la apărare al recurentului pârât, Curtea motivând „înlăturarea și ignorarea

concluziilor scrise ale apelantului pârât”, de respectarea principiului de drept

civil mai sus-menționat.

De altfel, cât privește eventuala incidență

a art. 5 din Legea nr. 10/2001, care nici nu a fost susținută prin motivele de apel

în mod distinct, Curtea analizând-o doar în raport de principiul actori incumbi

probatio, impus a fi respectat în persoana reclamanților, respectiv de art. 129

alin. (5) C. proc. civ., în vederea asigurării exigențelor reglementate de acest

text de lege, reținându-se pe de o parte, că nu toți reclamanții sunt cetățeni străini,

F.S.I. fiind cetățean român, și nu toate persoanele care dețineau în proprietate

imobilul în litigiu (proprietari deposedați) emigraseră în Franța, pentru a li se

aplica Acordul internațional încheiat de România cu acest stat privind reglementarea

problemelor financiare în suspensie (în speță, D.M.).

Celelalte susțineri ale recurentului pârât

privind alte neregularități procedurale sesizate în timpul dezbaterilor, referitoare

la declarațiile impuse cetățenilor străini prin art. 5 din Normele metodologice

de aplicare a Legii nr. 10/2001, nu vor mai fi analizate încă odată, instanța de

recurs apreciind că s-a răspuns acestora în precedent, când s-au analizat motivele

de recurs referitoare Ia momentul până la care se depun actele doveditoare, respectiv

pe tot parcursul celor două etape - administrativă și judiciară de soluționare a

cererii de restituire formulată prin notificare, precum și atunci când s-a apreciat

asupra documentației ce trebuia să fie depusă de cetățenii străini în conformitate

cu prevederile art. 5 din Legea nr. 10/2001.

În ceea ce privește motivul de recurs prevăzut

de art. 304 pct. 7 C. proc. civ., Înalta Curte constată că recurentul pârât nu invocă,

practic, nemotivarea hotărârii judecătorești, ci greșita interpretare a probelor

administrate în cuprinsul acesteia. Critica privind greșita stabilire a situației

de fapt ca urmare a interpretării eronate a probatoriului administrat nu mai poate

fi valorificată pe calea recursului, neputând fi încadrată într-unul dintre motivele

de nelegalitate expres și limitativ reglementate în dispozițiile art. 304 pct. 1-9

C. proc. civ.

Referitor la motivul de recurs reglementat

de art. 304 pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte constată că este lipsit de orice

susținere pertinentă în dezvoltarea motivului astfel formulat, având în vedere că

partea nu indică actul juridic în înțelesul lui material (de negotium iuris) ale

cărui clauze clare, neechivoce să fi fost interpretate greșit de către instanță,

denaturându-Ii-se înțelesul.

Referirea recurentului pârât, în susținerea

acestui motiv de modificare, la faptul că se pune în discuție interpretarea dată

de către Curtea de apel probelor din dosar, interpretare care a schimbat natura

și înțelesul acestora, nu este susceptibilă de încadrare în acest motiv de recurs.

În consecință, având în vedere toate aceste

considerente, Înalta Curte, în raport de dispozițiile art. 312 alin. (1) C.

proc. civ., va respinge ca nefondat recursul declarat de pârât în cauză.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul declarat

de pârâtul Municipiul București, prin Primarul General, împotriva deciziei civile

nr. 393 din 23 octombrie 2012 a Curții de Apel București, secția a lII-a civilă

și pentru cauze cu minori și de familie.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 7

noiembrie 2013.