ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 4975/2010

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 4975/2010 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2010)

Asupra cauzei de

față, constată următoarele:

Prin cererea formulată la data de 17

martie 2003, reclamanta

S.M.N. a chemat în

judecată pe pârâta P.M. Constanța solicitând anularea dispoziției nr. 3440/2002

emisă de P.M. Constanța și

restituirea în natură a terenului situat în județul Constanța, plaja Mamaia,

lotul nr. 1, careul

54.

În motivarea acțiunii, reclamanta a

învederat că imobilul menționat a fost dobândit prin cumpărare în anul 1937

prin tutorele

său (mama sa), A.T. În

cuprinsul actului de înstrăinare s-a

inserat clauza potrivit căreia

dobânditorul terenului este obligat să

edifice

o construcție, nerespectarea acesteia urmând să atragă rezilierea

de

drept a contractului, fără somație, judecată sau altă punere în întârziere.

În anul 1958, Sfatul Popular Constanța

a emis decizia nr. 22043 și 24 octombrie 1958 prin care s-a desființat acest

contract, pentru neîndeplinirea obligației menționate mai sus.

Reclamanta a arătat că, în temeiul

Legii nr. 10/2001 a efectuat demersuri în vederea restituirii terenului

indicat, întrucât actul administrativ prin care s-a dispus preluarea sa este

unul abuziv și nu poate constitui un titlu valabil de trecere a bunului în

proprietatea sa.

Mai mult decât atât, această decizie

nu i-a fost comunicată pentru a se putea apăra, astfel încât aceasta nu-i este

nici opozabilă.

Un alt element de nelegalitate al

acestui act, atât după litera contractului, cât și a dispozițiilor legale

incidente, atât la momentul încheierii sale cât și în prezent, îl constituie

neîndeplinirea cerinței investirii sale cu formulă executorie, pentru

declanșarea formalităților de desființare/rezoluțiune, procedură ce nu a fost

urmată și care face să devină inoperant pactul comisoriu inserat în contract,

cauză de desființare a actului de vânzare-cumpărare și implicit condiții de

preluare a bunului.

Prin sentința nr. 607 din 21 mai 2003,

Tribunalul Constanța, secția civilă, a admis excepția lipsei capacității de

folosință a pârâtei și a respins acțiunea ca fiind îndreptată împotriva unei

persoane fără capacitate de folosință.

S-a reținut că primăria nu are

capacitate de folosință întrucât Legea nr. 215/2001 nu-i recunoaște acestei

structuri administrative prerogativele unei persoane juridice, dispoziție

menținută prin decizia nr. 93/ C din 23 noiembrie 2003 pronunțată de Curtea de

Apel Constanța, secția civilă, care a respins ca nefondat apelul declarat de

reclamantă împotriva hotărârii tribunalului.

Prin decizia nr. 4339 din 4 mai 2006,

Înalta Curte de Casație și Justiție, secția civilă și de proprietate

intelectuală, a admis recursul reclamantei și a casat cele două hotărâri, dispunând

trimiterea cauzei spre rejudecare la prima instanță.

S-a reținut, în esență, că pârâta are

calitate procesuală în litigiul dedus judecății, întemeiat pe dispozițiile

Legii nr. 10/2001, care prin art. 20 alin. (3) din lege, prevede anterior

modificării prin Legea nr. 247/2005 că primăria este entitatea obligată la

restituire, măsură ce se dispune prin dispoziția motivată a primarilor,

respectiv a primarului general al municipiului București.

Notificarea formulată de reclamantă a

fost adresată primăriei, care, în calitate de unitate deținătoare notificată,

are calitate procesuală pasivă în acțiunea întemeiată pe dispozițiile art. 24 alin.

(7) din Legea nr. 10/2001.

În rejudecare, prin sentința nr. 1529

din 20 septembrie 2007, Tribunalul Constanța, secția civilă, a respins, ca

neîntemeiată, acțiunea reclamantei.

Prima instanță a reținut, în esență,

că preluarea bunului litigios de către stat, a operat în considerarea clauzelor

contractului intervenit între reclamantă și primărie, care instituiau în sarcina

reclamantei obligația edificării pe terenul dobândit prin contract a unei

construcții, obligație neîndeplinită, ceea ce face ca, în speță, să nu poată fi

reținută incidența legii speciale de reparație, bunul pretins neputând fi

considerat a se încadra în cele preluate abuziv de către stat.

Pactul comisoriu inserat în contractul

de vânzare-cumpărare încheiat în anul 1937 de reclamantă, în calitate de

cumpărătoare, conținea clauza potrivit căreia vânzare se desființează „fără

somație, judecată și fără nici un drept de despăgubire pentru cumpărător”, în

cazul în care partea nu-și îndeplinește obligația de a constitui în termen de 4

(patru) ani, ulterior prelungit la 6 ani, care, după termenii folosiți, este un

pact comisoriu de gradul

IV,

are drept efect desființarea

necondiționată a contractului de îndată ce a expirat termenul de executare,

fără ca obligația să fi fost adusă la îndeplinire.

În acest caz, intervenția instanței de

judecată este înlăturată în totalitate, rezoluția operând de drept, sancțiunea

desființării contractului fiind efectul direct al neexecutării obligației

debitorului.

În privința momentului la care are loc

desființarea contractului, s-a conchis că aceasta se produce și ca efect al

manifestării de voință a creditorului de a face efectivă această sancțiune,

exprimată în anul 1958 prin decizia nr. 22043. Deși acest act nu face referire

expresă și nu identifică parcela de teren ce a format obiectul contractului de

vânzare-cumpărare exhibat de reclamantă, s-a considerat că identificarea acesteia

este lesne de făcut determinat de încadrarea sa în terenurile cuprinse în

perimetrul Stațiunii Mamaia, vizate de acest act administrativ.

Reclamanta și-ar fi putut îndeplini

obligația contractuală după încetarea cauzelor invocate ca împrejurări de natura

forței majore, al Il-lea război mondial, și până la emiterea actului de

desființare a contractului, ceea ce nu a făcut, perspectivă în raport cu care

instanța a reținut, de asemenea, netemeinicia pretențiilor solicitate prin

cererea dedusă judecații.

Apelul declarat de reclamantă

împotriva susmenționatei hotărâri, a fost respins, ca nefundat, prin decizia nr.

51/ C din 3 martie 2008 pronunțată de Curtea de Apel Constanța, secția civilă,

minori și familie, litigii de muncă și asigurări sociale.

Instanța de apel a reținut, în esență,

după reiterarea considerentelor primei instanțe, că terenul în litigiu nu a

fost preluat abuziv prin decizia emisă de autoritățile statului, ci urmare a

rezoluțiunii de drept a contractului de vânzare-cumpărare justificat de neîndeplinirea

obligației contractuale de a ridica o construcție pe terenul dobândit prin

actul de transmisiune în termenul stabilit de vânzător.

Neexecutarea acestei obligații se

datorează culpei exclusive a reclamantei, în cauză neintervenind nici un caz de

forță majoră care să o pună în imposibilitatea de a o executa.

Împotriva acestei hotărâri a declarat

recurs reclamanta, criticând-o pentru nelegalitate, sens în care, invocând

dispozițiile art. 304 pct. 7 și 9 C. proc. civ., a susținut că în raport de dispozițiile

legii civile incidente, atât rezilierea judiciară cât și cea convențională, au

ca temei juridic reciprocitatea și interdependența obligațiilor în contractul

sinalagmatic și, prin urmare, au ca temei factual culpa părților.

Prin urmare, pactul comisoriu,

indiferent de gradul acestuia, nu constituie o derogare de la regulile generale

ale răspunderii civile, cu referire la răspunderea subiectivă pentru culpă.

Statuând că în cazul pactului

comisoriu de ultim grad legea impune o răspundere obiectivă, fără culpă, prima

instanță, ca și cea de apel, au pronunțat o hotărâre „lipsită de temei legal”

supusă din acest motiv cazului de modificare stipulat de dispozițiile art. 304 pct.

9 C. proc. civ.

În raport însă de realitatea

normativă, în funcție de gradul pactului comisoriu, a susținut că doar modul de

valorificare a acestuia este diferit, în sensul pronunțării în primele situații

și constatării în cazul pactului comisoriu de ultim grad, mai energic.

Prin urmare, potrivit regulii

generale, indiferent de gradul pactului comisoriu, intervenția justiției este

exclusă în cazul inexistenței situațiilor litigioase și este atrasă întotdeauna

competența sa ca activitate judiciară, ori de câte ori există o contestare,

asemenea cazului în speță.

Procedând în modalitatea arătată,

instanța de apel a pronunțat o hotărâre „cu aplicarea greșită a legii”, critică

ce se încadrează în cazul de nelegalitate prevăzut de dispozițiile art. 304 pct.

9 teza

II-

a C. proc. civ.

În acest sens a invocat și caracterul

contradictoriu al considerentelor hotărârilor atacate, în sensul că deși se

susține ideea imposibilității intervenției instanței de judecată în cazul

pactului comisoriu de ultim grad, instanțele procedează la examinarea condițiilor

de eficiență a desființării convenționale a contractului de vânzare -

cumpărare.

Concluzia instanței de apel referitor

la incidența pactului este însă greșită, fiind urmarea valorificării eronate a

realităților politico-sociale ale perioadei istorice examinate.

Astfel, în prima parte a perioadei celui

de-al doilea război mondial caracterizată de afectarea economiei susținerii

efortului de război și apoi într-o țară-teatru de operațiuni militare și apoi,

în ultima parte cu specific de țara ocupată, este evidentă și incontestabilă

lipsa oricărei culpe în îndeplinirea obligației contractuale asumate, de

edificare a unei construcții pe terenul menționat.

În următoarea perioadă, de după 6

martie 1945, realitatea politico-socială națională, a fost marcată de

modificarea regimului proprietății, naționalizarea, între altele, a

construcțiilor proprietate personală cu destinația de locuință, existența și

instaurarea unui regim autointitulat democratic căreia îi lipseau, în

realitate, toate mecanismele și garanțiile unui regim democratic, ce se

constituiau în piedici insurmontabile în îndeplinirea aceleiași obligații

contractuale și excludeau, în mod absolut, orice inițiativa în acest sens.

S-a susținut, sub aspectul

inexistenței culpei în neexecutarea contractului ca, autorul său era general în

armata României, ceea ce, în condițiile premergătoare și cele din timpul

războiului, presupunea ca obligațiile pe care le avea față de țară (pentru

crearea formelor militare și a măsurilor necesare apărării țării) să fie

privitoare și să-1 pună astfel în imposibilitatea de a ridica construcția la

care s-a obligat prin contract.

Intrarea României în cel de-al doilea

război mondial, reprezintă o situație de forță majoră, astfel calificată

constant de doctrina civilă, care l-a pus pe autorul său într-o imposibilitate

obiectivă de a-și îndeplini obligația menționată, cât și după epuizarea

acesteia, întrucât, în perioada următoare acesta a fost încarcerat în

penitenciarul de la Sighet, Maramureș, unde a și încetat din viață, sens în

care a fost invocată dovada eliberată de acest penitenciar, care confirmă

decesul generalului A.T. la data de 20 iulie 1957.

Au fost invocate, de asemenea,

condițiile excesiv de restrictive impuse de autoritățile vremii pentru

edificarea oricărui tip de construcție, deoarece pe teritoriul României erau

impuse măsuri speciale necesare pentru apărarea țării, astfel cum au fost

acestea dispuse prin Legea nr. 4215/10 decembrie 1938.

Edificarea unei construcții cu

amplasamentul terenului pe „plaja Mamaia, situată de-a lungul Mării Negre,

între lacul Tăbăcăiiei și Lacul Siutghiol și Satul Mamaia”, conform planului

cadastral întocmit pe anii 1936 - 1938, nu ar fi fost permisă, justificat de

faptul că portul Constanța constituia un important obiectiv militar al

României, ceea ce, de asemenea, este de natură să înlăture culpa sa în

neîndeplinirea obligației stipulate în contract.

Recursul este fondat.

Terenul situat în Mamaia, lotul nr. 1,

careul 54, a fost dobândit de reclamantă, prin tutorele său A.T. soția lui G.T.,

prim ministru al României în perioada 1934 - 1937, în baza contractului de

vânzare-cumpărare încheiat în anul 1937 transcris în registrul de

transcripțiuni al Tribunalului Constanța sub nr. 8855 din 13 noiembrie 1937, cu

P.M. Constanța.

Potrivit clauzelor contractuale,

dobânditorul bunului (teren de 480,60 mp) avea obligația de a edifica o

construcție (casă de locuit sau vilă) în termen de 4 ani, ulterior prelungit la

6 ani.

În același contract s-a prevăzut

clauza potrivit cu care nerespectarea vreunei obligații asumate de cumpărător

atrage rezilierea de plin drept a vânzării, neexecutare ce era urmată de

investirea actului cu formulă executorie conform art. 20 din legea

autentificării actelor, vânzătoarea intrând de plin drept în stăpânirea

terenului vândut fără somațiune, curs de judecată sau altă punere în întârziere.

În aceste condiții, fiind stabilite

obligațiile contractuale, în interpretarea contractului, instanțele ar fi

trebuit să țină seama de voința reală a părților, în conformitate cu

dispozițiile art. 977 C. civ.

Dobânditorul bunului avea obligația de

a construi, iar vânzătorul obligația, pentru a face să devină operant pactul

comisoriu inserat în contract, să investească cu formulă executorie acest

înscris, cu consecința „rezilierii de plin drept a vânzării”, după termenii

acordului.

În ceea ce privește obligația

principală stabilită în sarcina cumpărătorului, de a edifica o construcție, se

reține distincția pe care Codul civil o face între neexecutarea culpabilă și

neexecutarea fortuită.

Astfel, potrivit art. 1082 – art. 1083

C. civ., neexecutarea generează răspundere numai dacă nu se datorează unei

cauze străine exoneratoare de răspundere, adică forței majore sau cazului

fortuit.

În speță, reclamanta avea vârsta de 18

ani la epoca încheierii contractului, întocmit prin reprezentantul (tutorele)

legal, mama sa A.T., soția lui G.T., premierul României în perioada 1934 -

1937, membru al P.N.L.

În perioada istorică a derulării

contractului de vânzare-cumpărare, premergător începerii celui de-al doilea

război mondial, marcat de afectarea economiei naționale susținerii efortului

război și apoi de transformare a țării întru-un teatru de operațiuni militare,

realitate socio-politica peste care s-a suprapus instituirea unui regim extrem

de restrictiv de edificare a unei eventuale construcții (în special în zona

Mării Negre, stabilită a fi zonă militară) edificarea/construirea unei case era

un obiectiv imposibil de îndeplinit, pentru împrejurări ce exced cu evidența

voinței părții, ce se plasează în conținutul noțiunii de forța majoră, în

sensul dispozițiilor legale enunțate.

Intrarea României în cel de-al doilea

război mondial, cauză de forța majoră, recunoscută și stabilită ca atare de

doctrină, constituie cu evidență un caz de forță majoră ce excede răspunderea

contractantului, pretinsă de lege ca o condiție de desființare a contractului

și în cazul dat (existența unui pact comisoriu, chiar de ultim grad).

Ieșirea țării din război a fost

marcată de refacerea structurală a economiei, dar și de esențiale schimbări în

regimul proprietății, în condițiile în care situația economico-socială era

profund bulversată iar autorii părții, (chestiune de notorietate) au fost

expuși, dat fiind orientărilor politice și funcțiilor deținute în conducerea

țarii, unei oprimări continue, ce a culminat cu arestarea și încarcerarea

reclamantei în anul 1951, situație perpetuată pana la momentul emiterii

deciziei de desființare a contractelor privind terenurile situate în zona

plajei, inclusiv a celui în litigiu, situație care în contextul dat, poate fi

considerată drept împrejurare cu caracter excepțional, ce poate fi asimilată

forței majore, ca o cauză exoneratoare de răspundere.

Nu se poate admite că starea de război

nu ar avea consecințe negative în timp în evoluția țării implicate, inclusiv a

cetățenilor săi.

Din acest motiv, astfel cum de altfel

au admis și instanțele în speță, deși nu au primit intervenția instanței în

cazul existenței pactului comisoriu de ultim grad, în respectarea principiului

liberului acces la justiție (principiu cu valențe constituționale, art. 21 din

Constituția României și europene, art. 6 din C.E.D.O.), instanțele aveau

îndatorirea de a verifica îndeplinirea sau neîndeplinirea condițiilor pentru

desființarea contractului.

Instanța de apel ar fi trebuit să

observe, pe de o parte, existența forței majore (cauză exoneratoare de

răspundere), iar pe de altă parte să constate neoperarea pactului în condițiile

neîndeplinirii unei cerințe pretinse în contract, investirea înscrisului cu

formulă executorie, cu consecința ineficientei sale.

În atare condiții, preluarea globală a

bunului litigios, în temeiul unei decizii administrative, nr. 22043 din 24

octombrie 1958, alături de alte imobile, neidentificate, se constituie într-o „preluare

abuzivă” în

accepțiunea legii speciale de

reparație, Legea nr. 10/2001, care este

astfel deplin aplicabilă în

cauză.

Ca urmare, față

de considerentele ce preced, în temeiul art. 312

alin. (1) C. proc. civ., recursul

reclamantei decedată în cursul procesului și

continuat de moștenitorul său, va

fi admis în limitele celor dispuse prin

prezenta

decizie.

Se va dispune obligarea pârâtei să

propună măsuri reparatorii

prin echivalent

în condițiile Titlului VII al Legea nr. 247/2005 pentru

bunul litigios, față de împrejurarea că terenul

nu poate fi restituit în

natură.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de reclamanta

N.S.

M. și continuat de moștenitorul N.G. împotriva

deciziei nr. 51/ C din 3 martie 2008

a Curții de Apel Constanța, secția

civilă,

minori și familie, litigii de muncă și asigurări sociale, pe care o

modifică

în sensul că admite apelul declarat de reclamanta N.S. împotriva sentinței nr. 1529

din 20 septembrie

2007 a Tribunalului

Constanța, secția civilă, pe care o schimbă în

sensul admiterii acțiunii formulate de reclamantă în contradictoriu cu

P.M. Constanța prin P., anulează dispoziția nr.

3440 din 27 septembrie 2002 emisă de pârâtă și

obligă pârâta să propună măsuri reparatorii prin echivalent în condițiile

Titlului VII al legii 247/2005

pentru

imobilului teren în suprafață de 480,60 mp situat în Constanța,

Stațiunea

Mamaia, lotul 1, careul 54.

Irevocabilă.

Pronunțată în

ședință publică, astăzi 4 octombrie 2010.