ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 4975/2010

Asupra cauzei de față, constată următoarele: Prin cererea formulată la data de 17 martie 2003, reclamanta S.M.N. a chemat în judecată pe pârâta P.M. Constanța solicitând anularea dispoziției nr. 3440/2002 emisă de P.M. Constanța și restituirea în natură a terenului situat în județul Constanța, plaja Mamaia, lotul nr. 1, careul 54. În motivarea acțiunii, reclamanta a învederat că imobilul menționat a fost dobândit prin cumpărare în anul 1937 prin tutorele său (mama sa), A.T. În cuprinsul actului de înstrăinare s-a inserat clauza potrivit căreia dobânditorul terenului este obligat să edifice o construcție, nerespectarea acesteia urmând să atragă rezilierea de drept a contractului, fără somație, judecată sau altă punere în întârziere.

În anul 1958, Sfatul Popular Constanța a emis decizia nr. 22043 și 24 octombrie 1958 prin care s-a desființat acest contract, pentru neîndeplinirea obligației menționate mai sus. Reclamanta a arătat că, în temeiul Legii nr. 10/2001 a efectuat demersuri în vederea restituirii terenului indicat, întrucât actul administrativ prin care s-a dispus preluarea sa este unul abuziv și nu poate constitui un titlu valabil de trecere a bunului în proprietatea sa. Mai mult decât atât, această decizie nu i-a fost comunicată pentru a se putea apăra, astfel încât aceasta nu-i este nici opozabilă.

Un alt element de nelegalitate al acestui act, atât după litera contractului, cât și a dispozițiilor legale incidente, atât la momentul încheierii sale cât și în prezent, îl constituie neîndeplinirea cerinței investirii sale cu formulă executorie, pentru declanșarea formalităților de desființare/rezoluțiune, procedură ce nu a fost urmată și care face să devină inoperant pactul comisoriu inserat în contract, cauză de desființare a actului de vânzare-cumpărare și implicit condiții de preluare a bunului. Prin sentința nr. 607 din 21 mai 2003, Tribunalul Constanța, secția civilă, a admis excepția lipsei capacității de folosință a pârâtei și a respins acțiunea ca fiind îndreptată împotriva unei persoane fără capacitate de folosință.

S-a reținut că primăria nu are capacitate de folosință întrucât Legea nr. 215/2001 nu-i recunoaște acestei structuri administrative prerogativele unei persoane juridice, dispoziție menținută prin decizia nr. 93/ C din 23 noiembrie 2003 pronunțată de Curtea de Apel Constanța, secția civilă, care a respins ca nefondat apelul declarat de reclamantă împotriva hotărârii tribunalului. Prin decizia nr. 4339 din 4 mai 2006, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția civilă și de proprietate intelectuală, a admis recursul reclamantei și a casat cele două hotărâri, dispunând trimiterea cauzei spre rejudecare la prima instanță.

S-a reținut, în esență, că pârâta are calitate procesuală în litigiul dedus judecății, întemeiat pe dispozițiile Legii nr. 10/2001, care prin art. 20 alin. (3) din lege, prevede anterior modificării prin Legea nr. 247/2005 că primăria este entitatea obligată la restituire, măsură ce se dispune prin dispoziția motivată a primarilor, respectiv a primarului general al municipiului București. Notificarea formulată de reclamantă a fost adresată primăriei, care, în calitate de unitate deținătoare notificată, are calitate procesuală pasivă în acțiunea întemeiată pe dispozițiile art. 24 alin. (7) din Legea nr. 10/2001. În rejudecare, prin sentința nr. 1529 din 20 septembrie 2007, Tribunalul Constanța, secția civilă, a respins, ca neîntemeiată, acțiunea reclamantei.

Prima instanță a reținut, în esență, că preluarea bunului litigios de către stat, a operat în considerarea clauzelor contractului intervenit între reclamantă și primărie, care instituiau în sarcina reclamantei obligația edificării pe terenul dobândit prin contract a unei construcții, obligație neîndeplinită, ceea ce face ca, în speță, să nu poată fi reținută incidența legii speciale de reparație, bunul pretins neputând fi considerat a se încadra în cele preluate abuziv de către stat.

Pactul comisoriu inserat în contractul de vânzare-cumpărare încheiat în anul 1937 de reclamantă, în calitate de cumpărătoare, conținea clauza potrivit căreia vânzare se desființează „fără somație, judecată și fără nici un drept de despăgubire pentru cumpărător”, în cazul în care partea nu-și îndeplinește obligația de a constitui în termen de 4 (patru) ani, ulterior prelungit la 6 ani, care, după termenii folosiți, este un pact comisoriu de gradul IV, are drept efect desființarea necondiționată a contractului de îndată ce a expirat termenul de executare, fără ca obligația să fi fost adusă la îndeplinire. În acest caz, intervenția instanței de judecată este înlăturată în totalitate, rezoluția operând de drept, sancțiunea desființării contractului fiind efectul direct al neexecutării obligației debitorului.

În privința momentului la care are loc desființarea contractului, s-a conchis că aceasta se produce și ca efect al manifestării de voință a creditorului de a face efectivă această sancțiune, exprimată în anul 1958 prin decizia nr. 22043. Deși acest act nu face referire expresă și nu identifică parcela de teren ce a format obiectul contractului de vânzare-cumpărare exhibat de reclamantă, s-a considerat că identificarea acesteia este lesne de făcut determinat de încadrarea sa în terenurile cuprinse în perimetrul Stațiunii Mamaia, vizate de acest act administrativ. Reclamanta și-ar fi putut îndeplini obligația contractuală după încetarea cauzelor invocate ca împrejurări de natura forței majore, al Il-lea război mondial, și până la emiterea actului de desființare a contractului, ceea ce nu a făcut, perspectivă în raport cu care instanța a reținut, de asemenea, netemeinicia pretențiilor solicitate prin cererea dedusă judecații.

Apelul declarat de reclamantă împotriva susmenționatei hotărâri, a fost respins, ca nefundat, prin decizia nr. 51/ C din 3 martie 2008 pronunțată de Curtea de Apel Constanța, secția civilă, minori și familie, litigii de muncă și asigurări sociale. Instanța de apel a reținut, în esență, după reiterarea considerentelor primei instanțe, că terenul în litigiu nu a fost preluat abuziv prin decizia emisă de autoritățile statului, ci urmare a rezoluțiunii de drept a contractului de vânzare-cumpărare justificat de neîndeplinirea obligației contractuale de a ridica o construcție pe terenul dobândit prin actul de transmisiune în termenul stabilit de vânzător. Neexecutarea acestei obligații se datorează culpei exclusive a reclamantei, în cauză neintervenind nici un caz de forță majoră care să o pună în imposibilitatea de a o executa.

Împotriva acestei hotărâri a declarat recurs reclamanta, criticând-o pentru nelegalitate, sens în care, invocând dispozițiile art. 304 pct. 7 și 9 C. proc. civ., a susținut că în raport de dispozițiile legii civile incidente, atât rezilierea judiciară cât și cea convențională, au ca temei juridic reciprocitatea și interdependența obligațiilor în contractul sinalagmatic și, prin urmare, au ca temei factual culpa părților. Prin urmare, pactul comisoriu, indiferent de gradul acestuia, nu constituie o derogare de la regulile generale ale răspunderii civile, cu referire la răspunderea subiectivă pentru culpă. Statuând că în cazul pactului comisoriu de ultim grad legea impune o răspundere obiectivă, fără culpă, prima instanță, ca și cea de apel, au pronunțat o hotărâre „lipsită de temei legal” supusă din acest motiv cazului de modificare stipulat de dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc.

civ. În raport însă de realitatea normativă, în funcție de gradul pactului comisoriu, a susținut că doar modul de valorificare a acestuia este diferit, în sensul pronunțării în primele situații și constatării în cazul pactului comisoriu de ultim grad, mai energic. Prin urmare, potrivit regulii generale, indiferent de gradul pactului comisoriu, intervenția justiției este exclusă în cazul inexistenței situațiilor litigioase și este atrasă întotdeauna competența sa ca activitate judiciară, ori de câte ori există o contestare, asemenea cazului în speță. Procedând în modalitatea arătată, instanța de apel a pronunțat o hotărâre „cu aplicarea greșită a legii”, critică ce se încadrează în cazul de nelegalitate prevăzut de dispozițiile art. 304 pct. 9 teza II- a C. proc.

civ. În acest sens a invocat și caracterul contradictoriu al considerentelor hotărârilor atacate, în sensul că deși se susține ideea imposibilității intervenției instanței de judecată în cazul pactului comisoriu de ultim grad, instanțele procedează la examinarea condițiilor de eficiență a desființării convenționale a contractului de vânzare - cumpărare. Concluzia instanței de apel referitor la incidența pactului este însă greșită, fiind urmarea valorificării eronate a realităților politico-sociale ale perioadei istorice examinate. Astfel, în prima parte a perioadei celui de-al doilea război mondial caracterizată de afectarea economiei susținerii efortului de război și apoi într-o țară-teatru de operațiuni militare și apoi, în ultima parte cu specific de țara ocupată, este evidentă și incontestabilă lipsa oricărei culpe în îndeplinirea obligației contractuale asumate, de edificare a unei construcții pe terenul menționat.

În următoarea perioadă, de după 6 martie 1945, realitatea politico-socială națională, a fost marcată de modificarea regimului proprietății, naționalizarea, între altele, a construcțiilor proprietate personală cu destinația de locuință, existența și instaurarea unui regim autointitulat democratic căreia îi lipseau, în realitate, toate mecanismele și garanțiile unui regim democratic, ce se constituiau în piedici insurmontabile în îndeplinirea aceleiași obligații contractuale și excludeau, în mod absolut, orice inițiativa în acest sens. S-a susținut, sub aspectul inexistenței culpei în neexecutarea contractului ca, autorul său era general în armata României, ceea ce, în condițiile premergătoare și cele din timpul războiului, presupunea ca obligațiile pe care le avea față de țară (pentru crearea formelor militare și a măsurilor necesare apărării țării) să fie privitoare și să-1 pună astfel în imposibilitatea de a ridica construcția la care s-a obligat prin contract.

Intrarea României în cel de-al doilea război mondial, reprezintă o situație de forță majoră, astfel calificată constant de doctrina civilă, care l-a pus pe autorul său într-o imposibilitate obiectivă de a-și îndeplini obligația menționată, cât și după epuizarea acesteia, întrucât, în perioada următoare acesta a fost încarcerat în penitenciarul de la Sighet, Maramureș, unde a și încetat din viață, sens în care a fost invocată dovada eliberată de acest penitenciar, care confirmă decesul generalului A.T.

la data de 20 iulie 1957. Au fost invocate, de asemenea, condițiile excesiv de restrictive impuse de autoritățile vremii pentru edificarea oricărui tip de construcție, deoarece pe teritoriul României erau impuse măsuri speciale necesare pentru apărarea țării, astfel cum au fost acestea dispuse prin Legea nr. 4215/10 decembrie 1938. Edificarea unei construcții cu amplasamentul terenului pe „plaja Mamaia, situată de-a lungul Mării Negre, între lacul Tăbăcăiiei și Lacul Siutghiol și Satul Mamaia”, conform planului cadastral întocmit pe anii 1936 - 1938, nu ar fi fost permisă, justificat de faptul că portul Constanța constituia un important obiectiv militar al României, ceea ce, de asemenea, este de natură să înlăture culpa sa în neîndeplinirea obligației stipulate în contract.

Recursul este fondat. Terenul situat în Mamaia, lotul nr. 1, careul 54, a fost dobândit de reclamantă, prin tutorele său A.T. soția lui G.T., prim ministru al României în perioada 1934 - 1937, în baza contractului de vânzare-cumpărare încheiat în anul 1937 transcris în registrul de transcripțiuni al Tribunalului Constanța sub nr. 8855 din 13 noiembrie 1937, cu P.M. Constanța. Potrivit clauzelor contractuale, dobânditorul bunului (teren de 480,60 mp) avea obligația de a edifica o construcție (casă de locuit sau vilă) în termen de 4 ani, ulterior prelungit la 6 ani. În același contract s-a prevăzut clauza potrivit cu care nerespectarea vreunei obligații asumate de cumpărător atrage rezilierea de plin drept a vânzării, neexecutare ce era urmată de investirea actului cu formulă executorie conform art. 20 din legea autentificării actelor, vânzătoarea intrând de plin drept în stăpânirea terenului vândut fără somațiune, curs de judecată sau altă punere în întârziere.

În aceste condiții, fiind stabilite obligațiile contractuale, în interpretarea contractului, instanțele ar fi trebuit să țină seama de voința reală a părților, în conformitate cu dispozițiile art. 977 C. civ. Dobânditorul bunului avea obligația de a construi, iar vânzătorul obligația, pentru a face să devină operant pactul comisoriu inserat în contract, să investească cu formulă executorie acest înscris, cu consecința „rezilierii de plin drept a vânzării”, după termenii acordului. În ceea ce privește obligația principală stabilită în sarcina cumpărătorului, de a edifica o construcție, se reține distincția pe care Codul civil o face între neexecutarea culpabilă și neexecutarea fortuită. Astfel, potrivit art. 1082 – art. 1083 C. civ., neexecutarea generează răspundere numai dacă nu se datorează unei cauze străine exoneratoare de răspundere, adică forței majore sau cazului fortuit.

În speță, reclamanta avea vârsta de 18 ani la epoca încheierii contractului, întocmit prin reprezentantul (tutorele) legal, mama sa A.T., soția lui G.T., premierul României în perioada 1934 - 1937, membru al P.N.L. În perioada istorică a derulării contractului de vânzare-cumpărare, premergător începerii celui de-al doilea război mondial, marcat de afectarea economiei naționale susținerii efortului război și apoi de transformare a țării întru-un teatru de operațiuni militare, realitate socio-politica peste care s-a suprapus instituirea unui regim extrem de restrictiv de edificare a unei eventuale construcții (în special în zona Mării Negre, stabilită a fi zonă militară) edificarea/construirea unei case era un obiectiv imposibil de îndeplinit, pentru împrejurări ce exced cu evidența voinței părții, ce se plasează în conținutul noțiunii de forța majoră, în sensul dispozițiilor legale enunțate.

Intrarea României în cel de-al doilea război mondial, cauză de forța majoră, recunoscută și stabilită ca atare de doctrină, constituie cu evidență un caz de forță majoră ce excede răspunderea contractantului, pretinsă de lege ca o condiție de desființare a contractului și în cazul dat (existența unui pact comisoriu, chiar de ultim grad).

Ieșirea țării din război a fost marcată de refacerea structurală a economiei, dar și de esențiale schimbări în regimul proprietății, în condițiile în care situația economico-socială era profund bulversată iar autorii părții, (chestiune de notorietate) au fost expuși, dat fiind orientărilor politice și funcțiilor deținute în conducerea țarii, unei oprimări continue, ce a culminat cu arestarea și încarcerarea reclamantei în anul 1951, situație perpetuată pana la momentul emiterii deciziei de desființare a contractelor privind terenurile situate în zona plajei, inclusiv a celui în litigiu, situație care în contextul dat, poate fi considerată drept împrejurare cu caracter excepțional, ce poate fi asimilată forței majore, ca o cauză exoneratoare de răspundere.

Nu se poate admite că starea de război nu ar avea consecințe negative în timp în evoluția țării implicate, inclusiv a cetățenilor săi. Din acest motiv, astfel cum de altfel au admis și instanțele în speță, deși nu au primit intervenția instanței în cazul existenței pactului comisoriu de ultim grad, în respectarea principiului liberului acces la justiție (principiu cu valențe constituționale, art. 21 din Constituția României și europene, art. 6 din C.E.D.O.), instanțele aveau îndatorirea de a verifica îndeplinirea sau neîndeplinirea condițiilor pentru desființarea contractului. Instanța de apel ar fi trebuit să observe, pe de o parte, existența forței majore (cauză exoneratoare de răspundere), iar pe de altă parte să constate neoperarea pactului în condițiile neîndeplinirii unei cerințe pretinse în contract, investirea înscrisului cu formulă executorie, cu consecința ineficientei sale.

În atare condiții, preluarea globală a bunului litigios, în temeiul unei decizii administrative, nr. 22043 din 24 octombrie 1958, alături de alte imobile, neidentificate, se constituie într-o „preluare abuzivă” în accepțiunea legii speciale de reparație, Legea nr. 10/2001, care este astfel deplin aplicabilă în cauză. Ca urmare, față de considerentele ce preced, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., recursul reclamantei decedată în cursul procesului și continuat de moștenitorul său, va fi admis în limitele celor dispuse prin prezenta decizie. Se va dispune obligarea pârâtei să propună măsuri reparatorii prin echivalent în condițiile Titlului VII al Legea nr. 247/2005 pentru bunul litigios, față de împrejurarea că terenul nu poate fi restituit în natură.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Admite recursul declarat de reclamanta N.S. M. și continuat de moștenitorul N.G. împotriva deciziei nr. 51/ C din 3 martie 2008 a Curții de Apel Constanța, secția civilă, minori și familie, litigii de muncă și asigurări sociale, pe care o modifică în sensul că admite apelul declarat de reclamanta N.S. împotriva sentinței nr. 1529 din 20 septembrie 2007 a Tribunalului Constanța, secția civilă, pe care o schimbă în sensul admiterii acțiunii formulate de reclamantă în contradictoriu cu P.M. Constanța prin P., anulează dispoziția nr. 3440 din 27 septembrie 2002 emisă de pârâtă și obligă pârâta să propună măsuri reparatorii prin echivalent în condițiile Titlului VII al legii 247/2005 pentru imobilului teren în suprafață de 480,60 mp situat în Constanța, Stațiunea Mamaia, lotul 1, careul 54. Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 4 octombrie 2010.