ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 6019/2013

Asupra recursului de

față;

Din examinarea

lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin sentința civilă nr. 243/R din 7

decembrie 2011 Curtea de Apel Brașov, secția contencios administrativ și fiscal,

a admis acțiunea formulată de reclamanții Județul Covasna și Consiliul Județean

Covasna, în contradictoriu cu pârâta Curtea de Conturi a României, a dispus

anularea încheierii nr. VI.344 din 9 septembrie 2011 emisă de Curtea de Conturi

a României și anularea parțială a deciziei nr. 15 din 30 iunie 2011 emisă de

Camera de Conturi a Județului Covasna cu privire la pct. 11.2 referitor la suma

de 17.164,02 RON și dobânzile legale aferente și a obligat pârâta să plătească

reclamantului Județul Covasna suma de 1.000 RON, cu titlu de cheltuieli de

judecată parțiale.

Împotriva acestei hotărâri,

pârâta Curtea de Conturi a României a declarat recurs, criticând-o pentru nelegalitate

și netemeinicie.

Înainte de a analiza motivele

de recurs invocate în cauză, Înalta Curte, examinând cu prioritate, în conformitate

cu dispozițiile art. 137 C. proc. civ., excepția necompetenței materiale invocată,

din oficiu, constată că hotărârea recurată a fost pronunțată de o instanță necompetentă,

astfel că în cauză sunt incidente dispozițiile art. 304 pct. 3 C. proc. civ., motiv

pentru care se va admite recursul, iar în temeiul dispozițiilor art. 312 alin.

(6) se va casa sentința atacată și se va trimite cauza spre competentă soluționare

la Tribunalul Covasna, secția contencios administrativ și fiscal.

Pentru a ajunge la această

soluție, Înalta Curte a avut în vedere considerentele în continuare arătate:

Contenciosul administrativ

este definit prin art. 2 alin. (1) lit. f) din Legea nr. 554/2004, modificată, ca

fiind activitatea de soluționare, de către instanțele de contencios administrativ

competente potrivit legii organice, a litigiilor în care cel puțin una dintre părți

este o autoritate publică, iar conflictul s-a născut fie din emiterea sau încheierea,

după caz, a unui act administrativ, în sensul acestei legi, fie din nesoluționarea

în termenul legal ori din refuzul nejustificat de a rezolva o cerere referitoare

la un drept sau interes legitim, astfel cum rezultă din prevederile art. 8, care

reglementează obiectul acțiunii judiciare.

Competența materială a

instanței de contencios administrativ și fiscal este reglementată de dispozițiile

art. 10 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 potrivit cărora „Litigiile privind actele

administrative emise sau încheiate de autoritățile publice locale și județene, precum

și cele care privesc taxe și impozite, contribuții, datorii vamale, precum și accesorii

ale acestora de până la 500.000 de RON se soluționează în fond de către tribunalele

administrativ-fiscale, iar cele privind actele administrative emise sau încheiate

de autoritățile publice centrale, precum și cele care privesc taxe și impozite,

contribuții, datorii vamale, precum și accesorii ale acestora mai mari de 500.000

de RON se soluționează în fond de secțiile de contencios administrativ și fiscal

ale curților de apel, dacă prin lege organică specială nu se prevede altfel”.

Deci, art. 10 alin.

(1) din Legea nr. 554/2004, reglementează competența materială a instanței de contencios

administrativ și fiscal, în raport cu organul emitent al actului și în funcție de

cuantumul sumei ce formează obiectul actului administrativ contestat.

Potrivit art. 2 alin.

(1) lit. c) din Legea nr. 554/2004 cu modificările și completările ulterioare, noțiunea

de act administrativ este definită ca fiind „actul unilateral cu caracter individual

sau normativ emis de o autoritate publică, în regim de putere publică, în vederea

organizării executării legii sau a executării în concret a legii, care dă naștere,

modifică sau stinge raporturi juridice”.

În raport cu obiectul

cererii de chemare în judecată și cu dispozițiile art. 2 alin. (1) lit. c) menționate,

se impune a stabili care este actul administrativ care dă naștere, modifică sau

stinge raporturi juridice, care este actul supus executării și care poate constitui

obiectul unei cereri adresate instanței de contencios administrativ.

Potrivit dispozițiilor

art. 204 și 210 din Regulamentul privind organizarea și desfășurarea activității

specifice Curții de Conturi, precum și valorificarea actelor de control rezultate

din aceste activități, aprobat prin Hotărârea Plenului nr. 130/2010 publicată în

M. Of. al României nr. 832 din 13 decembrie 2010, Partea I, împotriva măsurilor

dispuse prin decizia camerei de conturi județene se poate formula contestație în

termen de 15 zile, care „suspendă obligația executării deciziei până la soluționarea

ei de către Comisia de Soluționare a Contestațiilor. Executarea măsurilor devine

obligatorie de la data comunicării încheierii formulate de Comisia de Soluționare

a Contestațiilor, prin care se respinge integral sau parțial contestația”.

În raport cu dispozițiile

legale menționate, se reține că actul administrativ care produce efecte juridice,

fiind supus obligației executării este decizia structurii Curții de Conturi prin

care se respinge integral sau parțial contestația, acesta fiind actul care îndeplinește

cerințele de a fi apreciat ca având natura juridică a unui act administrativ, astfel

cum acesta este definit în art. 2 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 554/2004, cu modificările

și completările ulterioare.

Este adevărat că regulamentul

menționat cuprinde procedura de contestare a deciziilor structurilor județene ale

Curții de Conturi, prevăzându-se la art. 227 că împotriva încheierii emise de comisia

de soluționare a contestațiilor, conducătorul entității verificate poate sesiza

instanța de contencios administrativ competentă în condițiile Legii contenciosului

administrativ.

Potrivit art. 228 din

același regulament, „competența de soluționare a sesizării formulate de conducătorul

entității verificate împotriva încheierii emise de comisia de soluționare a contestațiilor,

aparține, secției de contencios administrativ și fiscal, din cadrul curții de apel

în a cărei rază teritorială se află sediul entității verificate în condițiile Legii

contenciosului administrativ”.

Dat fiind faptul că dispozițiile

din regulament menționate fac trimitere la Legea contenciosului administrativ, se

pune problema stabilirii competenței materiale de soluționare a cauzei, referitoare

la actul administrativ care constituie obiectul cererii deduse judecății, acesta

fiind emis de o structură județeană a Curții de Conturi, respectiv de o autoritate

publică județeană.

Dispozițiile art. 228

din Regulamentul aprobat prin Hotărârea Plenului Curții de Conturi nr. 130/2010,

sunt contrare prevederilor art. 10 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, care reprezintă

dreptul comun în materia contenciosului administrativ, inclusiv în ceea ce privește

competența instanțelor de contencios administrativ.

De la dreptul comun prevăzut

de art. 10 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, se poate deroga doar prin dispoziții

speciale cuprinse într-o lege organică specială.

Regulamentul aprobat prin

Hotărârea Plenului Curții de Conturi nr. 130/2010 nu intră în categoria legilor

organice speciale, astfel că se va stabili competența materială în raport de dispozițiile

art. 10 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, cu modificările și completările ulterioare.

Față de argumentele expuse,

Înalta Curte, ținând seama de dispozițiile art. 10 alin. (1) din Legea nr. 554/2004

și art. 2 din C. proc. civ., stabilește că în cazul în care se respinge total sau

parțial contestația împotriva deciziei structurii Curții de Conturi, revine competența

materială de soluționare a cauzei tribunalului, secția contencios administrativ

și fiscal, deoarece obiectul litigiului este un act administrativ emis de o structură

județeană a Curții de Conturi, ca autoritate publică județeană.

Prin urmare, pentru considerentele

arătate și în conformitate cu dispozițiile art. 312 alin. (1) C. proc. civ., Înalta

Curte va admite recursul, va casa hotărârea atacată și va trimite cauza spre competentă

soluționare Tribunalului Covasna, secția contencios administrativ și fiscal.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat

de pârâta Curtea de Conturi a României împotriva sentinței nr. 243/R din 7 decembrie

2011 a Curții de Apel Brașov, secția de contencios administrativ și fiscal.

Casează sentința atacată și trimite cauza spre

competentă soluționare la Tribunalul Covasna, secția de contencios administrativ

și fiscal.

Irevocabilă.

Pronunțată, în ședință publică, astăzi 28 iunie

2013.