ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 5369/2011

Asupra recursului de

față;

Din examinarea

lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Circumstanțele cauzei.

de nelegalitate și cadrul procesual.

Prin sentința nr. 16035 din 11 octombrie

2010, Judecătoria Craiova, a respins excepția lipsei calității procesuale

active a reclamantului Parchetul de pe lângă Judecătoria Craiova, a respins

excepția de nelegalitate a art. 14 al Dispoziției nr. 31 din 15 iunie 2011 a

Directorului General CN C.F.R. SA, ca inadmisibilă.

Totodată, Judecătoria

Craiova, a admis acțiunea privind pe reclamantul Parchetul de pe lângă Judecătoria

Craiova, în contradictoriu cu pârâții CN C.F.R. SA – Sucursala Regională C.F.R.

Craiova, S.E.N. și CN C.F.R. SA București și a anulat contractul de

vânzare-cumpărare nr. 9 din 3 decembrie 2003, încheiat între CN C.F.R. SA și

pârâtul S.E.N.

Împotriva acestei

sentințe a formulat recurs pârâtul S.E.N., considerând-o netemeinică și

nelegală.

Prin Încheierea din

data de 08 aprilie 2011, Tribunalul Dolj, a înaintat dosarul spre soluționarea

excepției de nelegalitate a prevederilor art. 14 a Dispoziției nr. 31/1999,

emisă de Directorul General al CN C.F.R. SA către Curtea de Apel Craiova, secția

contencios administrativ și fiscal, și a suspendat cauza conform art. 4 din

Legea nr. 554/2004, până la soluționarea irevocabilă a excepției de

nelegalitate.

instanțe.

Curtea de Apel

Craiova, prin sentința nr. 323 din 15 iunie 2011 a admis excepția de

nelegalitate formulată de petentul S.E.N., împotriva intimatelor Parchetul de

pe lângă Judecătoria Craiova, CN C.F.R. SA - Sucursala Regională C.F.R.

Craiova, CN C.F.R. SA București, prin Director General și a constatat

nelegalitatea art. 14 din Dispoziția 31/1999 a Directorul General al Companiei

de Căi Ferate București C.F.R. SA.

Referitor la

caracterul actului administrativ atacat, prima instanță a constatat că actul

administrativ a cărui nelegalitate se invocă este un act administrativ

unilateral cu caracter normativ în sensul art. 2 alin. (1) lit. c) din Legea nr.

554/2004, conținând reglementări cu caracter de principiu care se aplică unui

număr nedeterminat de persoane ce se încadrează într-o anumită ipoteză

juridică, în speță având aplicabilitate la nivelul întregii Companii.

În ceea ce privește

excepția de inadmisibilității excepției de nelegalitate, rezultată din faptul

că CN C.F.R. SA nu este o autoritate publică, instanța de fond a apreciat că

aceasta este nefondată întrucât, conform art. 4 din H.G. nr. 584/1998,

societatea desfășoară activități de interes național, în scopul realizării

transportului feroviar public.

Pe fondul cauzei,

prima instanță a reținut că prevederile art. 14 din Dispoziția nr. 31/1999 a CN

C.F.R. SA privind gestionarea, administrarea, utilizarea și valorificarea

fondului de locuințe C.F.R, intră în contradicție cu dispozițiile art. 3 din

Decretul - Lege nr. 61/1990 privind vânzarea de locuințe construite din

fondurile statului către populație, în conformitate cu care vânzarea

locuințelor supuse acestui act normativ se face fără restricții privind

deținerea în proprietate a unei a doua locuințe.

S-a mai arătat în

considerentele sentinței atacate că articolul cu privire la care se invocă

excepția de nelegalitate intră în contradicție și cu dispozițiile art. 7 din

Legea nr. 85/1992, prin care este instituită o excepție de la regula vânzării

locuințelor în ceea ce privește cumpărarea locuinței cu plata prețului în rate

pentru persoanele care, în familia lor, au o altă locuință proprietate

personală, fără a fi prevăzută o astfel de excepție și în ceea ce privește cea

de-a doua modalitate de vânzare, respectiv vânzarea cu plata integrală a

prețului (art. 11 alin. (3) din lege).

Concluzionând,

instanța de fond a constatat că un act normativ cu forță juridică inferioară

cum este Dispoziția Directorului General al CN C.F.R. SA, dat în aplicarea

Decretului Lege nr. 61/1990, nu poate crea alte excepții decât cele prevăzute

de actul normativ cu forță juridică superioară și nu poate extinde aplicarea

excepțiilor prevăzute atât de Decretul Lege nr. 61/1990, cât și de Legea nr. 85/1992

la alte situații decât cele expres prevăzute.

În fine, prima

instanță a constat că, în condițiile în care, în cele două acte normative cu

forță juridică superioară celui supus cenzurii în prezenta speță, nu este

prevăzută expres o excepție de la regula vânzării imobilelor, iar art. 53 alin.

(4) din Legea nr. 114/1996 prevede posibilitatea vânzării fără a fi

condiționată de nedeținerea unei a doua locuințe, inserarea unei astfel de

excepții în Dispoziția atacată este afectată de nelegalitate.

în cauză,

Împotriva acestei

sentințe, a formulat recurs pârâtă CN C.F.R. SA reprezentată de Sucursala

Regională de C.F.R. Craiova, solicitând modificarea hotărârii, în sensul

respingerii excepției de nelegalitate, ca nefondată.

În motivarea căii de atac,

recurenta - pârâta a arătat, pe de o parte, că instanța a admis excepția de

nelegalitate fără a ține seama de împrejurarea că Dispoziția nr. 31/1999 nu

constituie un act administrativ, emis de autoritate publică, ci este un act intern

care reglementează vânzarea de locuințe C.F.R., iar CN C.F.R. SA este o

societate ce are ca activitate principală gestionarea infrastructurii feroviare

și punerea acesteia la dispoziția operatorilor feroviari.

Pe de altă parte, a

arătat că Dispoziția nr. 31/1999 nu conține reglementări cu caracter de

principiu, aplicabile unui număr nedeterminat de persoane, nefiind act

administrativ cu caracter normativ conform art. 2 alin. (1) lit. c) din Legea

nr. 554/2004.

De asemenea,

recurenta – pârâtă a arătat că dispoziția nu creează nici o situație de

excepție referitoare la aplicabilitatea Decretului – Lege nr. 61/1990 sau Legii

nr. 85/1992.

Prin întâmpinarea depusă

la dosar, intimatul – reclamant S.E.N. a solicitat respingerea recursului ca

nefondat, arătând că Dispoziția nr. 31/1999 a Directorului General al CN C.F.R.

SA contravine celor două acte normative (D.L. 61/1990 și Legea nr. 85/1992)

care stabilesc condițiile generale pentru cumpărarea locuințelor construite din

fondurile statului, fără a institui interdicția cumpărării locuinței pentru chiriașul

care mai deține o altă proprietate, singura restricție fiind aceea a plății prețului,

ce trebuie făcută în momentul încheierii contractului, iar nu în rate sau cu credit.

Cât privește natura juridică

a dispoziției și a emitentului ei, intimatul - reclamant a arătat că Legea nr. 554/2004

asimilează autorităților publice și structurile private care prestează servicii

publice,în baza legii sau printr-o autorizare dată de administrația publică

competentă și că, având toate caracterele unui act administrativ, dispoziția

poate forma obiectul excepției de nelegalitate, în temeiul art. 4 din Legea contenciosului

administrativ.

Ceilalți intimați nu

au formulat întâmpinări potrivit art. 308 alin. (2) C. proc. civ.

II. Considerentele

Înaltei Curți, asupra recursului.

Examinând cauza prin

prisma motivelor invocate de recurenta – pârâtă și de prevederile art. 304

1

C. proc. civ., Înalta Curte, constată că recursul este fondat, în limitele și

pentru considerentele ce vor fi expuse în continuare:

și de drept relevante.

Excepția de

nelegalitate cu care a fost învestită curtea de apel, în temeiul art. 4 din

Legea nr. 554/2004, are ca obiect prevederile art. 14 din Dispoziția nr. 31 din

15 iunie 1999, privind gestionarea, administrarea, utilizarea și valorificarea fondului

de locuințe C.F.R., emisă de directorul general al CN C.F.R. SA.

Textul vizat are

următorul conținut:

„Nu pot compara

locuințe de serviciu acele persoane care împreună cu familia lor dețin o

locuință proprietate personală, precum și aceia care au înstrăinat o locuință

deținută și cumpărată în condițiile D.L. nr. 61/1990 și Legii nr. 85/1992. Prin

familie se înțelege soțul, soția, copiii, precum și părinții soților ce

locuiesc și gospodăresc împreună”.

Instanța de control

judiciar constată întemeiată concluzia la care a ajuns judecătorul fondului în

sensul că recurenta – pârâtă, deși organizată sub forma unei societăți

comerciale pe acțiuni, este asimilată unei autorități publice potrivit art. 2 alin.

(1) lit. b) teza finală din Legea nr. 554/2004, pentru că este autorizată să

desfășoare activități de interes public național în scopul realizării transportului

feroviar public și al satisfacerii nevoilor de apărare a țării.

De asemenea, prima

instanță a reținut corect că dispoziția are natura juridică a unui act administrativ

cu caracter normativ, în sensul art. 2 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 554/2004,

fiind o manifestare de voință a unei autorități publice, în regim de putere publică

și cu scopul de a reglementa, prin norme abstracte, ale căror destinatari nu

sunt individualizați, modul de gestionare, administrare, utilizare și

valorificare a patrimoniului locativ al CN C.F.R. SA.

În jurisprudența

constată a Înaltei Curți, art. 4 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 a fost interpretat

în sensul că excepția de nelegalitate este admisibilă și pentru actele administrative

cu caracter normativ, astfel încât acest mijloc de apărare să nu fie aplicat restrictiv,

deturnat de la scopul pentru care a fost instituit de legiuitor, în condițiile în

care actele de acest tip pot fi atacate oricând și pe cale directă, potrivit art.

11 alin. (4) din aceeași lege.

Prin urmare, și din

această perspectivă, concluzia primei instanțe este justă.

Sentința este însă

criticabilă în ceea ce privește dezlegarea „fondului” excepției de

nelegalitate, a constatării unei contrarietăți a dispoziției cu prevederile actelor

normative cu forță juridică superioară în aplicarea cărora a fost emisă.

În acest sens, Curtea,

constată că Legea nr. 85/1992, indicată ca temei în preambulul dispoziției,

instituie, prin art. 7 alin. (8), competența consiliilor de administrație,

respectiv a conducerii unităților economice sau bugetare de a stabili” modul de

administrare și eventuala înstrăinare” a locuințelor de serviciu construite din

fonduri proprii. Legiuitorul a conferit, așadar, acestor entități un drept de

apreciere în a stabili propriile reguli de administrare și valorificare a locuințelor

de serviciu, reguli care nu se limitează la condițiile generale statuate prin prevederile

legale reținute în motivarea sentinței și invocate în întâmpinarea intimatului

– reclamant.

Or, privită din

această perspectivă, norma administrativă atacată nu reflectă o exercitare abuzivă

a dreptului de apreciere, în sensul art. 2 alin. (1) lit. n) din Legea nr. 554/2004.

soluției adoptate în recurs.

Având în vedere toate

considerentele prezentate, Înalta Curte, va admite recursul formulat potrivit art.

4 alin. (3) din legea nr. 554/2004 și, în temeiul art. 312 alin. (1) și (3) C.

proc. civ., va modifica sentința în sensul respingerii excepției de

nelegalitate ca nefondată.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul

declarat de CN C.F.R. SA reprezentată de Sucursala Regională de C.F.R. Craiova

împotriva sentinței nr. 323 din 15 iunie 2011 a Curții de Apel Craiova, secția contencios

administrativ și fiscal.

Modifică sentința

atacată, în sensul că respinge excepția de nelegalitate invocată de reclamantul

S.E.N., ca nefondată.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 15 noiembrie 2011.