ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 3706/2010
ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 3706/2010 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2010)
Asupra cauzei de față, constată următoarele:
Prin
cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a IV-a civilă, la data
de 02 august 2006, reclamanții P.E., C.A.M., R.V., R.N., I.S., M.I., M.N., I.F.,
I.M. și C.L. au chemat în judecată pe pârâții M.V., A.M.D., A.J. și SC N.H.N. SRL,
solicitând instanței să dispună, prin hotărârea ce se va pronunța, obligarea pârâților
să le lase în deplină proprietate și liniștită posesie, terenul în suprafață de
19.000 m.p. situat pe raza comunei C., județul Ilfov, tarlaua X, parcela 128/36/4,
identificat prin numărul cadastral C1 și numărul de C.F. nr. AA a localității C.
În motivarea acțiunii, reclamanții au arătat
că autoarea lor, I.Fa. a solicitat reconstituirea dreptului de proprietate asupra
suprafeței de 19.000 m.p. teren situat pe raza satului O. din comuna C., județul
Ilfov, în baza prevederilor Legii nr. 18/1991 a fondului funciar. Autoarea reclamanților,
I.Fa., a decedat la data de 14 aprilie 1993. Titlul de proprietate din 16 octombrie
1995 a fost emis ulterior de către Comisia Județeană pentru Stabilirea Dreptului
de Proprietate asupra Terenurilor a Municipiului București și sectorului agricol
Ilfov, pe numele I.Fa.
S-a mai arătat că reclamanții, prin verificările
ce au efectuat, au constatat că autoarea I.Fa., niciodată nu-și vânduse terenul
reconstituit, ci vânduse o persoană care s-a prezentat la notariat cu numele de
I.Fl., având calitatea de proprietar și a semnat contractul de vânzare-cumpărare
către SC A. SRL autentificat sub nr. V1 din 08 noiembrie 1994 la fostul Notariat
de Stat al sectorului 2 București, așadar peste un an de la decesul autoarei reclamanților.
Ulterior, prin contractul de vânzare-cumpărare
autentificat sub nr. V2 din 28 noiembrie 1996 la Biroul Notarului Public M.E., SC
A. SRL a vândut terenul către asociatul său, M.V., care la rândul său, prin contract
de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. V3 din 05 noiembrie 2004 la Biroul Notarului
Public A.G.S. l-a vândut în parte, către cumpărătorii A.M.D. și A.J., iar aceștia
au înstrăinat o parte prin contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr.
V4 din 12 noiembrie 2004 de Biroul Notarului Public Ș.R.O. către SC N.H.N. SRL.
Reclamanții au arătat că ei sunt singurii
proprietari ai beneficiarei prevederilor Legii nr. 18/1991, I.Fa., în calitate de
moștenitori ai acesteia, pârâții dobândind dreptul de proprietate de la un neproprietar
- I.Fl.
În drept s-au invocat prevederile art.
480 și urm. C. civ., urmând a fi comparate titlul reclamanților cu titlul pârâților.
În cauză s-a dispus efectuarea unei expertize
topo având ca obiect identificarea terenului în litigiu și evaluarea, iar prin raportul
de expertiză s-a identificat terenul din titlul de proprietate din 16 octombrie
1995 emis pe numele defunctei I.Fa. cu terenul - în parte - ce a făcut obiectul
celor patru contracte de vânzare-cumpărare succesive către pârâții cumpărători,
terenul de 19.000 m.p. fiind repartizat în prezent, astfel:
- 16.208,75 m.p. teren în posesia SC N.H.N.
SRL;
-1.066,08 m.p. servitute de trecere cu
numărul cadastral C2;
- 294,82 m.p. în posesia pârâtului A.M.D.;
- 6.993,28 m.p. în posesia familiei L.
(care nu este parte în cauză).
Prin supliment la raportul de expertiză
s-a evaluat terenul în litigiu la suma de 4.250.952 RON.
Prin sentința civilă nr. 659 din 07 aprilie
2008, Tribunalul București, secția a IV-a civilă, a respins excepția lipsei calității
procesuale active a reclamanților ca neîntemeiată, a respins acțiunea față de pârâtul
M.V. ca fiind formulată împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă,
a respins excepția privind lipsa de calitate procesuală pasivă față de pârâții A.M.D.
și A.J., a admis în parte acțiunea reclamanților față de pârâții A.M.D., A.J. și
SC N.H.N. SRL și, în consecință, a obligat pe pârâții A.M.D. și A.J. să lase reclamanților
în deplină proprietate și liniștită posesie suprafața de 216,14 m.p. delimitată
de anexa 2 la raportul de expertiză prin punctele 2-3-15-14-2, a obligat pe pârâta
SC N.H.N. SRL să lase reclamanților, în deplină proprietate și liniștită posesie,
suprafața de 16.508,75 m.p. delimitată în anexa 2 la același raport de expertiză,
prin punctele 3-4-8-9-17-16 -15-3, a respins acțiunea pentru restul terenului de
până la 19.000 m.p., ca neîntemeiată.
Pentru a respinge excepția privind lipsa
calității procesuale active a reclamanților în acțiunea dedusă judecății, instanța
de judecată a reținut că dimpotrivă, reclamanții au dovedit identitatea între ei
și titularii dreptului invocat, de proprietate, asupra suprafeței de 19.000 m.p.
- reconstituit autoarei lor I.Fa. și moștenit de ei ca moștenitori cu titlu universal,
prin titlul de proprietate din 16 octombrie 1995, calitatea de moștenitori fiind
dovedită cu sentința civilă nr. 698 din 10 februarie 2006 a Judecătoriei Buftea,
definitivă și irevocabilă și certificatele de moștenitor de la dosar din 12 iulie
1995 și din 04 decembrie 2006.
Nu s-a primit susținerea că sentința susmenționată
nu ar face dovada decât a calității de moștenitori ai reclamanților față de autoarea
lor, dar nu și a moștenirii terenului reconstituit, întrucât prin sentință s-a constatat
acceptarea moștenirii legale care s-a transmis, încă de la data decesului autoarei,
de drept.
Susținerea că la data decesului, terenul
nu figura în masa succesorală a fost constatată ca fiind greșită, față de prevederile
Legii nr. 18/1991 privind reconstituirea dreptului de proprietate care se face pe
numele proprietarilor, iar pentru cooperatorii decedați, pe numele moștenitorilor,
fiind necesară doar calitatea de „persoană îndreptățită" a autoarei, la data
intrării în vigoare a legii fondului funciar, titlul de proprietate emis ulterior,
având doar relevanță probatorie, până la emiterea acestuia, adeverința de proprietate
din 1992 ținând loc de act de proprietate.
Pentru a reține lipsa de calitate procesuală
pasivă a pârâtului M.V., instanța de judecată a constatat că acesta a înstrăinat
terenul pe care-l cumpărase de la SC A. SRL, astfel că la data promovării acțiunii
și la data efectuării expertizei, acesta nu mai era deținător al terenului în litigiu,
cu nici un titlu.
Instanța a respins lipsa de calitate procesuală
pasivă a pârâților A.M.D. și A.J., din expertiză topografică efectuată în cauză
reieșind, dimpotrivă, că acești pârâți dețin în proprietate în continuare, o suprafață
de teren de 216,14 m.p.
Pe fond, s-a constatat că acțiunea este
întemeiată astfel în parte, întrucât pârâtul M.V. nu mai deține nici o suprafață
de teren, înstrăinându-l, iar o suprafață de 6.993,28 m.p. se află în proprietatea
familiei L. care nu a fost introdusă în cauză, suprafața susmenționată rezultând
din concluziile expertizei dosarului.
În compararea titlurilor, între cel al
reclamanților constând în titlul de proprietate emis în baza Legii nr. 18/1991 și
a sentinței civile nr. 23157 din 16 octombrie 1995 și contractele de vânzare-cumpărare
autentice deținute de pârâții A. și SC N.H.N. SRL, s-a constatat că trebuie verificat
aspectul ca bunul să fi fost cumpărat de la adevăratul proprietar, pe lanțul tuturor
înstrăinărilor succesive care au avut loc și care au fost prezentate în detaliu
în cauză.
Or, lanțul înstrăinărilor valabile s-a
rupt încă de la prima înstrăinare, de la I.Fl., neidentificat cu proprietara de
drept, autoarea I.Fa., respectiv cu datele sale de stare civilă, către SC A. SRL,
care astfel nu a dobândit un drept de proprietate, iar mai departe nu l-a putut
transmite, pentru că nu îl deținea în mod valabil, legal către M.V., acesta către
A., care mai departe a înstrăinat o parte către SC N.H.N. SRL potrivit principiului
de drept „nemo plus iuris ad alium transferre potest, quam ipse habet".
Instanța de fond nu a primit susținerea
pârâților că, în acest caz preferință au titlurile subdobânditorilor pe motiv că
și-au transcris dreptul, în timp ce titlul autoarei nu a fost transcris, întrucât
acest aspect prezintă relevanță doar în situația în care, titlurile provin de la
același autor, ceea ce s-a dovedit a nu corespunde cu speța de față, știut fiind
faptul că, înscrierea în cartea funciară potrivit Legii nr. 7/1996 nu are efect
constitutiv de drepturi, ci de opozabilitate față de terți.
Buna credință invocată nu se poate reține,
decât în situația invocării uzucapiunii, or, adeverința din 1992 ține loc de act
de proprietate până la data emiterii titlului, astfel că nu se poate susține că
actul emis în baza Legii nr. 3/1991 ar fi afectat de vicii, care l-ar lipsi de eficacitate,
într-o acțiune în revendicare.
Cu privire la uzucapiunea scurtă de la
10 la 20 de ani și joncțiunea posesiilor autoarei, susținută de pârâta SC N.H.N.
SRL, instanța de judecată a verificat cerințele art. 1895 C. civ.: posesia să se
întemeieze pe just titlu, să fie de bună-credință și să fie împlinit termenul de
10 ani, în cazul pârâtei.
Societatea a cumpărat în anul 2004, și
este necesar, la joncțiunea posesiilor anterioare, ca și dobânditorii inițiali să
aibă o posesie de bună-credință și fondată pe just titlu.
Or, SC A. SRL a dobândit dreptul de la
un neproprietar I.Fl. care nu a fost identificat în persoana autoarei I.Fa., datele
de stare civilă fiind absolut diferite, astfel că privitor la prima înstrăinare,
este răsturnată buna credință a posesiei, care ar putea începe, eventual de la următoarea
înstrăinare către pârâtul M.V., asociatul SC A. SRL, la data de 28 noiembrie 1996
și care ar trebui că se încheie la 10 ani, respectiv la data de 28 noiembrie 2006,
or, termenul prescripției de minim 10 ani, nu s-a împlinit încă, la data introducerii
acțiunii - 02 august 2006.
Un titlu nul nu poate servi, potrivit
art. 1897 alin. (2) C. civ., ca bază a uzucapiunii de la 10 - la 20 de ani. Iar
forma autentică a actului juridic nu constituie o prezumție absolută a bunei credințe.
Împotriva acestei sentințe a declarat apel
pârâta SC N.H.N. SRL, criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie, și solicitând
schimbarea în tot a sentinței apelate și respingere acțiunii în revendicare ca inadmisibilă,
ca fiind introdusă de persoane lipsite de calitate procesuală activă ori, pe fond,
ca neîntemeiată.
În motivarea apelului s-a invocat excepția
inadmisibilității acțiunii, întrucât în cauză s-a încălcat principiul unanimității,
pentru că revendicarea nu privește pe toți moștenitorii autoarei I.Fa., întrucât
printre moștenitori se numără și I.I., în calitate de nepot de fiu cu o cotă de
1/18 din masa succesorală și care dintr-o eroare, a fost omis din dispozitivul sentinței
apelate, invocându-se opinia exprimată, în sensul inadmisibilității acțiunii în
situația sus-menționată, din literatura juridică.
S-a reiterat excepția lipsei de calitate
procesuală activă a reclamanților, întrucât în dezbaterea succesorală nu s-a stabilit
și masa succesorală a defunctei I.Fa., din care să rezulte că terenul în litigiu
se afla în patrimoniul acesteia, la data decesului său în anul 1993, pentru a putea
fi transmis către moștenitori.
Pe fond, s-a criticat sentința apelată,
întrucât s-a făcut o greșită aplicare a legii în ceea ce privește criteriile de
comparare a titlurilor de proprietate, iar pe uzucapiunea invocată, s-a făcut o
aplicare greșită a dispozițiilor art. 1895 C. civ.
Curtea de Apel București, secția a
IlI-a civilă, prin decizia nr. 119/A din 23 februarie 2009 a respins apelul ca nefondat.
Cu privire la excepția de inadmisibilitate
a acțiunii, instanța de apel a reținut că revendicarea introdusă doar de o parte
a moștenitorilor nu poate fi respinsă ca inadmisibilă, potrivit practicii judiciare
relativ recentă și care a tranșat problema de drept, chiar în baza jurisprudenței
Curții Europene a Drepturilor Omului în materie, cu aprecierea că ea nu are un caracter
de dispoziție, ci unul de conservare a dreptului de proprietate.
Pe fondul chestiunii însă, Curtea de apel
a arătat că reclamanții sunt, toți, moștenitorii autoarei I.Fa., constatați ca atare
prin sentința civilă irevocabilă nr. 698 din 10 februarie 2006 a Judecătoriei Buftea,
care se impune cu autoritate de lucru judecat, fiind de neadmis susținerea apelantei
că aceasta nu poate fi opusă părților în cauză, putând fi combătută de terți cu
orice probă.
De altfel, apelanta nu a administrat nici
o probă contrară celei reținute în sentința susmenționată și se constată că nici
nu are un interes personal, direct, actual și ocrotit de lege, spre a răsturna numărul
și calitatea moștenitorilor stabilită prin sentința susmenționată, întrucât apelanta
nu are ea însăși, vocație la succesiunea legală a defunctei I.Fa.
Susținerea astfel, că în realitate mai
există și un alt moștenitor, I.I., nepot al autoarei sus-amintite, nu poate fi reținută.
Cu privire la excepția privind lipsa de
calitate procesuală activă în cauză a reclamanților s-a reținut că nu poate fi ignorată
adeverința de proprietate din 18 august 1992 emisă autoarei I.Fa. pentru terenul
de 1,9 ha în litigiu, care are valoare de probă a dreptului de proprietate reconstituit,
până la data emiterii titlului propriu-zis de proprietate, potrivit cu Normele metodologice
de aplicare a Legii fondului funciar, nr. 23157 din 16 octombrie 1995.
În cazul reclamanților - moștenitori sunt
incidente regulile devoluțiunii legale, astfel că transmisiunea moștenirii a avut
loc la data decesului - 1993, către toți moștenitorii cu vocație succesorală, ope
legis, cu privire la toate bunurile aflate în patrimoniul defunctei, inclusiv dreptul
de proprietate reconstituit conform adeverinței de proprietate din 1992 - și care
au dovedit, ulterior, în instanță, că au și acceptat moștenirea defunctei.
Susținerea că SC A. SRL a încheiat un antecontract
autentic cu I.Fa., autoarea reclamanților, în anul 1993, în baza adeverinței de
proprietate emisă în 1992 și a procesului-verbal de punere în posesie din 1994,
apoi în baza acelorași acte, au încheiat contractul propriu-zis de vânzare-cumpărare,
este exclusă de evidențele celor două acte juridice - antecontract și contract -
în care apare ca vânzător un bărbat pe numele I.Fl., cu alte date de stare civilă,
decât cele menționate la dosar cu adresă de autoritățile locale, ale autoarei I.Fa.,
dar pe numele căreia apar emise actele însoțitoare ale antecontractului și contractului,
în baza cărora s-au încheiat cele două acte juridice, respectiv: adeverința de proprietate
din 1992, schița de amplasament, procesul-verbal de punere în posesie și fișa de
punere în posesie din 1994, toate emise pe numele autoarei I.Fa. Or, în actele notariale
apare identificat I.Fl. și nu autoarea.
De altfel, este cert că la data autentificării
însuși a contractului de vânzare cumpărare din 1994, s-a dovedit în mod cert la
dosar, că autoarea nu putea încheia actul și a se prezenta la notariat, întrucât
ea decedase încă din anul 1993.
A susține că SC A. SRL a fost în eroare
cu privire la persoana vânzătoare cu care a contractat de două ori, în 1993 și în
1994 (cu același I.Fl.), este în afara probatoriului dosarului.
Pe fondul cauzei, instanța de apel a reținut
că, susținerea că nu s-au utilizat în mod corect criteriile de preferință în compararea
titlurilor, prin trecerea prin câteva etape necesare în acest procedeu, nu este
reală.
Afirmația că titlul apelantei-pârâte provine
de la autoarea I.Fa./I.F. și că acestui titlu trebuie să i se dea preferință, față
de cel al reclamanților care provine de la stat, potrivit principiului „in pari
causa, melior est causa possidentis" nu poate fi primită de către instanța
de apel, mai înainte de a analiza viciile titlurilor înseși înfățișate de părți,
ca și o chestiune prejudicială necesară a fi cercetată într-o comparare de titluri,
fără ca în acest cadru, împotriva unui titlu, să se fi formulat și un petit distinct,
având ca obiect constatarea nulității lui, astfel cum se susține în apel.
Cercetarea calității de proprietar al vânzătorului
în toate contractele de vânzare-cumpărare și constatarea lipsei acestei calități,
viciază titlul apelantei - pârâte în cauză, în comparație cu cel al reclamanților
care este reconstituit de la stat în baza unui drept conferit de Legea nr. 18/1991,
de care persoana îndreptățită s-a prevalat.
Acest viciu esențial lipsește practic de
efecte juridice titlul apelantei-pârâte, astfel că invocarea aspectului posesiei
este lipsită de finalitate în compararea de titluri, care presupune compararea unor
titluri deopotrivă valabile, iar nu viciate.
Invocarea teoriei aparenței de drept și
a principiului „error communis facit jus" considerate aplicabile deopotrivă,
pe motiv că toți cumpărătorii au avut dreptul de proprietate intabulat potrivit
legii și au înstrăinat mai departe legal, inclusiv către apelanta SC N.H.N. SRL,
ca și a bunei credințe a subdobânditorilor, inclusiv a apelantei, nu au fost primite
de Curtea de apel, avându-se în vedere situația juridică a terenului ce rezultă
în mod clar din înscrisurile administrate.
Astfel, s-a reținut că, este ilogic să
se constate buna credință și eroarea comună și invincibilă pe care ar fi avut-o
inițial și în care s-ar fi aflat prima cumpărătoare a terenului de 1,9 ha, fondată
pe faptul că, în realitate, însăși autoarea a fost vânzătoarea, fiind doar o eroare
de nume/prenume în acte – I.Fa./I.Fl., în condițiile în care antecontractul și contractul
poartă ca mențiune „promitent-vânzător" și respectiv „vânzător" pe I.Fl.,
o persoană de sex masculin, identificată cu alte date de stare civilă, decât cele
aparținând defunctei, în încheierile de autentificare a celor două acte, de către
notar; în plus, vânzarea-cumpărarea s-a produs la peste un an de la decesul autoarei
reclamanților I.Fa., iar la baza vânzării, din 1994 cu SC A. SRL, au stat: adeverința
de proprietate din 1992, procesul-verbal de posesie - în posesie și fișa de punere
în posesie cu schița de amplasament - toate emise de autoritățile de fond funciar,
pe numele defunctei I.Fa.
Or, culpa SC A. SRL în necercetarea actelor
ce-au stat la baza încheierii celor două acte juridice autentificate la notar, respectiv
a persoanei cu care s-a contractat, o persoană de sex masculin, nu o persoană de
sex feminin, astfel cum reieșea în mod clar, fără echivoc, din actele de proprietate
de la acel moment, exclude buna credință și valabilitatea titlului său, față de
titlul reclamanților.
Aceeași culpă se regăsește în contractul
de vânzare-cumpărare între SC A. SRL și asociatul său M.V., care a arătat în contractul
său, prin care a cumpărat mai departe terenul în suprafață de 1,9 ha, faptul cunoașterii
situației juridice a terenului, acest contract, ca și celelalte care i-au urmat,
de vânzare către A.M.D. și respectiv, parțial către apelanta pârâtă SC N.H.N. SRL
având, de asemenea menționate, actele care au stat la baza înstrăinării emise pe
numele I.Fa., în condițiile în care în contractul cu SC A. SRL apărea un vânzător,
I.Fl., identificat în încheierea de autentificare de către notar.
În aceste împrejurări, prezumția de validitate
a contractului apelantei care ar decurge din forma autentică a actului juridic menționată
în criticile din apel, nu subzistă, fiind contrazisă de împrejurările dovedite ale
încheierii primului contract de vânzare-cumpărare, în condiții esențial viciate,
privitoare la calitatea de proprietar al înstrăinătorului inițial, aceleași împrejurări
stând și la baza încheierii contractelor de vânzare-cumpărare succesive, între care
și cel al apelantei.
În ceea ce privește cerințele uzucapiunii
scurte de la 10 la 20 de ani, instanța de apel a reținut că, lipsește elementul
esențial al bunei credințe a fiecărui subdobânditor, în primul rând al SC A. SRL
până în luna noiembrie 1996 când s-a procedat la înstrăinarea terenului către M.V.,
pentru a opera o joncțiune a posesiilor, spre a se împlini termenul limită de 10
ani până la data formulării acțiunii, din calculele efectuate, fiind exclusă împlinirea
unui astfel de termen, pentru constatarea uzucapiunii în beneficiul apelantei-pârâte.
Invocarea intabulării drepturilor subdobânditorilor
ca un criteriu de preferință între titlurile opuse, nu are relevanță în cauză, în
condițiile în care, titlurile emise în baza unor legi speciale de către autoritățile
competente în diverse domenii, inclusiv în materia fondului funciar, sunt opozabile
potrivit 26 alin. (2) din Legea nr. 7/1996, tuturor, chiar fără a fi fost intabulat.
Or, intabularea, astfel cum a reținut prima
instanță, are efect de opozabilitate, cu efect asupra titlurilor succesive, provenite
de la același autor - situație exclusă în cauză - iar nu de constituire de drepturi.
Împotriva acestei decizii a exercitat calea
de atac a recursului pârâta SC N.H.N. SRL, invocând în drept dispozițiile art. 304
pct. 6, 7 și 9 C. proc. civ. și solicitând, pe cale de excepție, în principal, respingerea
acțiunii ca inadmisibilă pentru nerespectarea principiului unanimității în promovarea
acțiunii în revendicare de către toți coproprietarii bunului revendicat și în subsidiar,
respingerea acțiunii în revendicare ca introdusă de persoane fără legitimare procesuală
activă. Pe fondul cauzei, recurenta a solicitat, în principal, respingerea cererii
de chemare în judecată ca neîntemeiată și în subsidiar, să se rețină că în favoarea
SC N.H. SRL a operat prescripția achizitivă de scurtă durată.
În dezvoltarea motivelor de recurs, pârâta
a arătat că instanța de apel a acordat reclamanților mai mult decât s-a cerut, deoarece
nu a fost învestită cu o acțiune în constatarea nulității absolute a contractelor
de vânzare-cumpărare care constată șirul transmisiunilor anterioare care au stat
la baza titlului său de proprietate, nici unul dintre contractele menționate, înscrise
în C.F., nefiind contestat sub aspectul validității de către intimații-reclamanți.
Totodată, cauza constatării de către instanță a lipsei efectelor juridice ale titlului
invocat de către recurentă este cea a relei-credințe a autorilor acesteia, aspect
nesusținut niciodată de reclamanți.
Decizia pronunțată în apel nu cuprinde
motivele pentru care apărarea subsidiară a pârâtei-apelante referitoare la intervenirea
prescripției achizitive de scurtă durată în favoarea acesteia a fost înlăturată,
menținerea soluției instanței de fond fiind defectuos motivată.
Pârâta a invocat îndeplinirea condițiilor
intervenirii uzucapiunii ca mod de dobândire a proprietății în fața instanței de
fond, întemeindu-și apărarea pe dispozițiile art. 1895 C. civ. În consecință, instanța
de apel era obligată să o soluționeze și să analizeze îndeplinirea condițiilor intervenirii
prescripției achizitive.
Instanța apelului a aplicat în mod greșit
dispozițiile legale în materie referitoare la calitatea procesuală activă a reclamanților,
apreciind în mod netemeinic și nelegal că înscrisurile administrate în cauză sunt
suficiente pentru a proba calitatea procesuală activă a reclamanților.
Recurenta a arătat și faptul că instanța
de apel, în mod eronat, a făcut aplicarea principiilor comparării titlurilor de
proprietate ale reclamanților și ale pârâtei SC N.H.N. SRL. Primul act de transmisiune
este încheiat în anul 1994, așa încât metoda comparării titlurilor trebuie să dea
prevalență titlului recurentei-pârâte, întrucât a reușit să facă dovada transmisiunilor
succesive până la o dată (certă) anterioară emiterii titlului invocat de reclamanți,
care a fost emis la 16 octombrie 1995. În baza probelor existente la dosar, instanțele
ar fi trebuit să dea preferință titlului pârâtei-recurente care este mai vechi.
Instanța de apel, în mod eronat, a respins
apărarea pârâtei-recurente privind buna credință a subdobânditorului și eroarea
comună și invincibilă. Pârâta a devenit proprietară ca urmare a unui șir de 4 înstrăinări
succesive, astfel încât reaua credință a acesteia este exclusă.
Recursul este nefondat pentru considerentele
ce succed:
În ceea ce privește inadmisibilitatea acțiunii
pentru nerespectarea principiului unanimității în promovarea acțiunii în revendicare
este de reținut că, potrivit jurisprudenței recente, în funcție de efectele pe care
le produce acțiunea în revendicare, ar putea fi calificată uneori ca fiind un act
de conservare, putând a fi introdusă de către un singur coindivizar, atunci când
există riscul ca bunul să rămână în proprietatea terțului fără ca acestuia să i
se mai poată cere de către oricare din coindivizari predarea bunului.
Așadar, demersurile întreprinse de unii
coproprietari pentru revendicarea imobilului au caracterul unor acte de conservare
a drepturilor celorlalți coproprietari, urmând ca ulterior coproprietarii să se
desocotească între ei.
Or, regula unanimității nu se aplică actelor
juridice de conservare și de administrare, care fiind indispensabile păstrării bunului
în patrimoniile coproprietarilor și profitabile tuturor, pot fi făcute chiar și
de unul sau de o parte din coproprietari cu privire la întregul bun.
Practica judiciară, inclusiv cea a
Înaltei Curți de Casație și Justiție, s-a schimbat după intrarea în vigoare a Legii
nr. 10/2001, în materia căreia nu este incidentă regula unanimității, în sensul
că, împrejurarea că numai o parte dintre moștenitorii proprietarilor deposedați
abuziv de stat au cerut restituirea imobilului are relevanță doar pentru că bunul
se cuvine celor care s-au conformat Legii nr. 10/2001, prin efectul dreptului de
acrescământ, indiferent de cotele lor succesorale.
De altfel, regula unanimității a fost criticată
și în jurisprudența C.E.D.O., fiind considerată prea împovărătoare pentru reclamant.
În cauza Lupas și alții împotriva României s-a reținut că „aplicarea strictă a regulii
unanimității a impus reclamanților o sarcină disproporționată care i-a privat de
orice posibilitate clară și concretă ca instanțele să decidă asupra cererilor de
restituire a terenurilor în litigiu, aducând astfel atingere substanței însăși a
dreptului lor de acces la un tribunal".
Așa fiind, nu se poate reține inadmisibilitatea
acțiunii în revendicare introdusă doar de o parte a moștenitorilor, criticile formulate
de recurentă în acest sens urmând a fi înlăturate.
Nici susținerile privind lipsa calității
procesuale active a reclamanților nu pot fi primite având în vedere situația de
fapt stabilită de instanța de apel prin interpretarea probelor administrate în cauză,
în raport de care s-a făcut atât dovada dreptului de proprietate al antecesoarei
reclamanților asupra terenului în litigiu (reconstituit în baza Legii nr. 18/1991),
cât și dovada calității de moștenitori a reclamanților.
De asemenea, toate criticile ce vizează
modul în care s-a procedat la compararea de titluri sunt nefondate și nu pot fi
primite.
Pentru compararea titlurilor este necesară
analizarea acestora pentru a da eficiență titlului mai bine caracterizat, sens în
care a procedat și instanța de apel în speța de față, neconstatând, în mod expres,
nulitatea titlului de proprietate al recurentei sau al autorilor acesteia, cum greșit
se susține prin motivele de recurs.
Astfel, s-a procedat la analizarea lanțului
înstrăinărilor succesive a imobilului litigios, constatându-se că vânzarea s-a făcut
de la I.Fl., care nu era proprietarul terenului, adevăratul proprietar (autoarea
reclamanților, I.Fa.) fiind decedat la data încheierii primului contract de vânzare-cumpărare.
Acest aspect, al lipsei calității de proprietar
al vânzătorului radiază și asupra titlului pârâtei-recurente, îl viciază și îl lipsește
de efecte juridice, situație în care se impune a se da preferință titlului de proprietate
al reclamanților, care provine de la stat, fiind reconstituit în baza unei legi
speciale cu caracter reparator care recunoaște dreptul de proprietate al autoarei
reclamanților asupra terenului în discuție.
De altfel, prin sentința civilă nr.
366 din 13 martie 2009 pronunțată de Tribunalul București, secția a IlI-a
civilă, depusă de intimații-reclamanti în dosarul de recurs, s-a constatat nulitatea
absolută a contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 28390/1994 de
Notariatul de stat al sectorului 2 București, încheiat între I.Fl. și SC A. SRL.
Așadar, constatarea nulității absolute
a primului act de înstrăinare a imobilului afectează, de asemenea, și actele de
vânzare-cumpărare subsecvente, deci și titlul de proprietate al pârâtei SC N.H.N.
SRL, lipsindu-l de eficiență juridică, întrucât dreptul de proprietate deținut de
SC A. SRL nu putea fi transmis, pentru că nu a fost deținut în mod valabil, legal.
Pe de altă parte, în compararea titlurilor
supuse analizei nu se poate reține, ca și criteriu de preferabilitate în favoarea
pârâtei, existența bunei-credințe la încheierea contractului de vânzare-cumpărare.
Astfel, buna credință ca atitudine subiectivă
manifestată la momentul dobândiri bunului apare ca irelevantă în materia revendicării,
neputând valora, per se, un titlu de proprietate de natură să anihileze forța juridică
a celuilalt titlu supus comparării.
Convingerea pârâtei SC N.H.N. SRL cu privire
la calitatea vânzătorului de veritabil proprietar, deci, buna credință a acesteia,
invocată în mod constant, nu poate produce consecințe juridice în planul acțiunii
în revendicare, în cadrul căreia se procedează la compararea titlurilor exhibate
de părți, dând eficiență titlului ce provine de la autorul al cărui drept este preferabil.
A da eficiență, în mod necondiționat, principiului
ocrotirii bunei-credințe în materia drepturilor reale ar însemna acceptarea regulii
că orice subdobânditor de bună-credință de la un neproprietar devine, prin simpla
sa bună credință, proprietar legitim, soluție care nu poate fi admisă în lumina
dispozițiilor art. 480 C. civ., ale art. 44 alin. (1)-(3) din Constituție și ale
art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului.
Bunei credințe i se poate da eficientă
în cadrul acțiunii în revendicare, în favoarea uneia dintre părți, numai în situația
în care nici una dintre acestea nu are titlu, situație în care va câștiga partea
care probează posesia cea mai caracterizată, în raport și de trăsătura bunei credințe
a acesteia.
Prin urmare, instanța reține că buna credință,
invocată de pârâta-recurentă, nu poate constitui, prin ea însăși, un mod de dobândire
a proprietății.
În speță, nu poate fi reținută nici eroarea
comună și invincibilă, invocată de pârâtă în susținerea titlului său de proprietate,
deoarece s-a făcut dovada că aceasta a dobândit bunul de la un neproprietar și,
în situația bunurilor imobile, buna credință și eroarea comună pot exista doar dacă
se iau toate diligentele posibile pentru a cunoaște situația juridică a imobilului.
Ca atare, subdobânditorul trebuie să probeze
că a făcut toate verificările apte a confirma existența în condiții ireproșabile
a dreptului celui de la care achiziționează.
Or, în cauză, la momentul când bunul a
intrat în patrimoniul pârâtei-recurente, aceasta nu a cercetat nici actele primare
de proprietate și nici contractele de vânzare-cumpărare încheiate succesiv, din
care reieșeau fără echivoc diferențele de nume și date de identificare existente
între I.Fa. - persoană de sex feminin, proprietara terenului și I.Fl. - persoană
de sex masculin, care a contractat în calitate de vânzător, existând mențiuni în
contracte cu privire la actele care au stat la baza înstrăinării imobilului, precum
și în sensul cunoașterii situației juridice a terenului.
În fine, în cauză nu se poate reține că
a intervenit uzucapiunea scurtă de 10 ani, prin joncțiunea posesiilor, deoarece
cel care invocă joncțiunea este un succesor în drepturi al autorului său. Joncțiunea
înseamnă adăugarea la termenul posesiei actuale (proprii) a timpului cât lucrul
a fost posedat de autorul său, cu condiția că, posesorul actual nu poate schimba
în avantajul său natura posesiei anterioare, fiind obligat să o continue cu toate
viciile și calitățile sale.
Prin urmare, în cauză, nu sunt întrunite
condițiile uzucapiunii scurte cel puțin din perspectiva posesiei exercitate de către
SC A. SRL, care a cumpărat de la un neproprietar (I.F.) și nu se poate invoca nici
buna credință a posesiei și nici un just titlu, cu atât mai mult cu cât s-a constatat,
prin hotărârea judecătorească mai sus-menționată, nulitatea absolută a contractului
de vânzare-cumpărare încheiat în anul 1994, așa încât nu este îndeplinită condiția
termenului limită de 10 ani pentru a opera uzucapiunea prin joncțiunea posesiilor.
Față de cele ce preced, Înalta Curte constată
că instanța de apel a analizat și a răspuns tuturor criticilor formulate în apel,
decizia pronunțată fiind temeinică și legală, așa încât se impune respingerea recursului,
în baza art. 312 alin. (1) C. proc. civ.
În temeiul art. 11 din Legea nr. 146/1997,
pârâta SC N.H.N. SRL în calitate de apelantă în cauza de față, datorează o taxă
judiciară de timbru de 17.255 RON, din care a achitat suma de 4.000 RON (o.p. din
13 iunie 2008 emis de Banca B. - Agenția F.). Ca urmare, aceasta are obligația legală
de a achita diferența de taxă judiciară de timbru în sumă de 13.225 RON pentru faza
procesuală a apelului.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge ca nefondat recursul declarat
de pârâta SC N.H.N. SRL împotriva deciziei nr. 119/A din 23 februarie 2009 a Curții
de Apel București, secția a IlI-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie.
Dă în debit pe recurenta-pârâtă SC N.H.N.
SRL cu suma de 13.225 RON reprezentând diferență taxă judiciară de timbru neachitată
în faza de apel.
Irevocabilă.
Pronunțată
în ședință publică, astăzi 15 iunie 2010.