ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 3706/2010

Asupra cauzei de față, constată următoarele: Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a IV-a civilă, la data de 02 august 2006, reclamanții P.E., C.A.M., R.V., R.N., I.S., M.I., M.N., I.F., I.M. și C.L. au chemat în judecată pe pârâții M.V., A.M.D., A.J. și SC N.H.N. SRL, solicitând instanței să dispună, prin hotărârea ce se va pronunța, obligarea pârâților să le lase în deplină proprietate și liniștită posesie, terenul în suprafață de 19.000 m.p. situat pe raza comunei C., județul Ilfov, tarlaua X, parcela 128/36/4, identificat prin numărul cadastral C1 și numărul de C.F. nr. AA a localității C. În motivarea acțiunii, reclamanții au arătat că autoarea lor, I.Fa. a solicitat reconstituirea dreptului de proprietate asupra suprafeței de 19.000 m.p.

teren situat pe raza satului O. din comuna C., județul Ilfov, în baza prevederilor Legii nr. 18/1991 a fondului funciar. Autoarea reclamanților, I.Fa., a decedat la data de 14 aprilie 1993. Titlul de proprietate din 16 octombrie 1995 a fost emis ulterior de către Comisia Județeană pentru Stabilirea Dreptului de Proprietate asupra Terenurilor a Municipiului București și sectorului agricol Ilfov, pe numele I.Fa. S-a mai arătat că reclamanții, prin verificările ce au efectuat, au constatat că autoarea I.Fa., niciodată nu-și vânduse terenul reconstituit, ci vânduse o persoană care s-a prezentat la notariat cu numele de I.Fl., având calitatea de proprietar și a semnat contractul de vânzare-cumpărare către SC A. SRL autentificat sub nr. V1 din 08 noiembrie 1994 la fostul Notariat de Stat al sectorului 2 București, așadar peste un an de la decesul autoarei reclamanților.

Ulterior, prin contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. V2 din 28 noiembrie 1996 la Biroul Notarului Public M.E., SC A. SRL a vândut terenul către asociatul său, M.V., care la rândul său, prin contract de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. V3 din 05 noiembrie 2004 la Biroul Notarului Public A.G.S. l-a vândut în parte, către cumpărătorii A.M.D. și A.J., iar aceștia au înstrăinat o parte prin contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. V4 din 12 noiembrie 2004 de Biroul Notarului Public Ș.R.O. către SC N.H.N. SRL. Reclamanții au arătat că ei sunt singurii proprietari ai beneficiarei prevederilor Legii nr. 18/1991, I.Fa., în calitate de moștenitori ai acesteia, pârâții dobândind dreptul de proprietate de la un neproprietar - I.Fl.

În drept s-au invocat prevederile art. 480 și urm. C. civ., urmând a fi comparate titlul reclamanților cu titlul pârâților. În cauză s-a dispus efectuarea unei expertize topo având ca obiect identificarea terenului în litigiu și evaluarea, iar prin raportul de expertiză s-a identificat terenul din titlul de proprietate din 16 octombrie 1995 emis pe numele defunctei I.Fa. cu terenul - în parte - ce a făcut obiectul celor patru contracte de vânzare-cumpărare succesive către pârâții cumpărători, terenul de 19.000 m.p. fiind repartizat în prezent, astfel: - 16.208,75 m.p. teren în posesia SC N.H.N. SRL; -1.066,08 m.p. servitute de trecere cu numărul cadastral C2; - 294,82 m.p. în posesia pârâtului A.M.D.; - 6.993,28 m.p.

în posesia familiei L. (care nu este parte în cauză). Prin supliment la raportul de expertiză s-a evaluat terenul în litigiu la suma de 4.250.952 RON. Prin sentința civilă nr. 659 din 07 aprilie 2008, Tribunalul București, secția a IV-a civilă, a respins excepția lipsei calității procesuale active a reclamanților ca neîntemeiată, a respins acțiunea față de pârâtul M.V. ca fiind formulată împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă, a respins excepția privind lipsa de calitate procesuală pasivă față de pârâții A.M.D. și A.J., a admis în parte acțiunea reclamanților față de pârâții A.M.D., A.J. și SC N.H.N. SRL și, în consecință, a obligat pe pârâții A.M.D. și A.J. să lase reclamanților în deplină proprietate și liniștită posesie suprafața de 216,14 m.p.

delimitată de anexa 2 la raportul de expertiză prin punctele 2-3-15-14-2, a obligat pe pârâta SC N.H.N. SRL să lase reclamanților, în deplină proprietate și liniștită posesie, suprafața de 16.508,75 m.p. delimitată în anexa 2 la același raport de expertiză, prin punctele 3-4-8-9-17-16 -15-3, a respins acțiunea pentru restul terenului de până la 19.000 m.p., ca neîntemeiată. Pentru a respinge excepția privind lipsa calității procesuale active a reclamanților în acțiunea dedusă judecății, instanța de judecată a reținut că dimpotrivă, reclamanții au dovedit identitatea între ei și titularii dreptului invocat, de proprietate, asupra suprafeței de 19.000 m.p. - reconstituit autoarei lor I.Fa.

și moștenit de ei ca moștenitori cu titlu universal, prin titlul de proprietate din 16 octombrie 1995, calitatea de moștenitori fiind dovedită cu sentința civilă nr. 698 din 10 februarie 2006 a Judecătoriei Buftea, definitivă și irevocabilă și certificatele de moștenitor de la dosar din 12 iulie 1995 și din 04 decembrie 2006. Nu s-a primit susținerea că sentința susmenționată nu ar face dovada decât a calității de moștenitori ai reclamanților față de autoarea lor, dar nu și a moștenirii terenului reconstituit, întrucât prin sentință s-a constatat acceptarea moștenirii legale care s-a transmis, încă de la data decesului autoarei, de drept.

Susținerea că la data decesului, terenul nu figura în masa succesorală a fost constatată ca fiind greșită, față de prevederile Legii nr. 18/1991 privind reconstituirea dreptului de proprietate care se face pe numele proprietarilor, iar pentru cooperatorii decedați, pe numele moștenitorilor, fiind necesară doar calitatea de „persoană îndreptățită" a autoarei, la data intrării în vigoare a legii fondului funciar, titlul de proprietate emis ulterior, având doar relevanță probatorie, până la emiterea acestuia, adeverința de proprietate din 1992 ținând loc de act de proprietate. Pentru a reține lipsa de calitate procesuală pasivă a pârâtului M.V., instanța de judecată a constatat că acesta a înstrăinat terenul pe care-l cumpărase de la SC A. SRL, astfel că la data promovării acțiunii și la data efectuării expertizei, acesta nu mai era deținător al terenului în litigiu, cu nici un titlu.

Instanța a respins lipsa de calitate procesuală pasivă a pârâților A.M.D. și A.J., din expertiză topografică efectuată în cauză reieșind, dimpotrivă, că acești pârâți dețin în proprietate în continuare, o suprafață de teren de 216,14 m.p. Pe fond, s-a constatat că acțiunea este întemeiată astfel în parte, întrucât pârâtul M.V. nu mai deține nici o suprafață de teren, înstrăinându-l, iar o suprafață de 6.993,28 m.p. se află în proprietatea familiei L. care nu a fost introdusă în cauză, suprafața sus­menționată rezultând din concluziile expertizei dosarului. În compararea titlurilor, între cel al reclamanților constând în titlul de proprietate emis în baza Legii nr. 18/1991 și a sentinței civile nr. 23157 din 16 octombrie 1995 și contractele de vânzare-cumpărare autentice deținute de pârâții A. și SC N.H.N.

SRL, s-a constatat că trebuie verificat aspectul ca bunul să fi fost cumpărat de la adevăratul proprietar, pe lanțul tuturor înstrăinărilor succesive care au avut loc și care au fost prezentate în detaliu în cauză. Or, lanțul înstrăinărilor valabile s-a rupt încă de la prima înstrăinare, de la I.Fl., neidentificat cu proprietara de drept, autoarea I.Fa., respectiv cu datele sale de stare civilă, către SC A. SRL, care astfel nu a dobândit un drept de proprietate, iar mai departe nu l-a putut transmite, pentru că nu îl deținea în mod valabil, legal către M.V., acesta către A., care mai departe a înstrăinat o parte către SC N.H.N.

SRL potrivit principiului de drept „nemo plus iuris ad alium transferre potest, quam ipse habet". Instanța de fond nu a primit susținerea pârâților că, în acest caz preferință au titlurile subdobânditorilor pe motiv că și-au transcris dreptul, în timp ce titlul autoarei nu a fost transcris, întrucât acest aspect prezintă relevanță doar în situația în care, titlurile provin de la același autor, ceea ce s-a dovedit a nu corespunde cu speța de față, știut fiind faptul că, înscrierea în cartea funciară potrivit Legii nr. 7/1996 nu are efect constitutiv de drepturi, ci de opozabilitate față de terți. Buna credință invocată nu se poate reține, decât în situația invocării uzucapiunii, or, adeverința din 1992 ține loc de act de proprietate până la data emiterii titlului, astfel că nu se poate susține că actul emis în baza Legii nr. 3/1991 ar fi afectat de vicii, care l-ar lipsi de eficacitate, într-o acțiune în revendicare.

Cu privire la uzucapiunea scurtă de la 10 la 20 de ani și joncțiunea posesiilor autoarei, susținută de pârâta SC N.H.N. SRL, instanța de judecată a verificat cerințele art. 1895 C. civ.: posesia să se întemeieze pe just titlu, să fie de bună-credință și să fie împlinit termenul de 10 ani, în cazul pârâtei. Societatea a cumpărat în anul 2004, și este necesar, la joncțiunea posesiilor anterioare, ca și dobânditorii inițiali să aibă o posesie de bună-credință și fondată pe just titlu. Or, SC A. SRL a dobândit dreptul de la un neproprietar I.Fl.

care nu a fost identificat în persoana autoarei I.Fa., datele de stare civilă fiind absolut diferite, astfel că privitor la prima înstrăinare, este răsturnată buna credință a posesiei, care ar putea începe, eventual de la următoarea înstrăinare către pârâtul M.V., asociatul SC A. SRL, la data de 28 noiembrie 1996 și care ar trebui că se încheie la 10 ani, respectiv la data de 28 noiembrie 2006, or, termenul prescripției de minim 10 ani, nu s-a împlinit încă, la data introducerii acțiunii - 02 august 2006. Un titlu nul nu poate servi, potrivit art. 1897 alin. (2) C. civ., ca bază a uzucapiunii de la 10 - la 20 de ani. Iar forma autentică a actului juridic nu constituie o prezumție absolută a bunei credințe.

Împotriva acestei sentințe a declarat apel pârâta SC N.H.N. SRL, criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie, și solicitând schimbarea în tot a sentinței apelate și respingere acțiunii în revendicare ca inadmisibilă, ca fiind introdusă de persoane lipsite de calitate procesuală activă ori, pe fond, ca neîntemeiată. În motivarea apelului s-a invocat excepția inadmisibilității acțiunii, întrucât în cauză s-a încălcat principiul unanimității, pentru că revendicarea nu privește pe toți moștenitorii autoarei I.Fa., întrucât printre moștenitori se numără și I.I., în calitate de nepot de fiu cu o cotă de 1/18 din masa succesorală și care dintr-o eroare, a fost omis din dispozitivul sentinței apelate, invocându-se opinia exprimată, în sensul inadmisibilității acțiunii în situația sus-menționată, din literatura juridică.

S-a reiterat excepția lipsei de calitate procesuală activă a reclamanților, întrucât în dezbaterea succesorală nu s-a stabilit și masa succesorală a defunctei I.Fa., din care să rezulte că terenul în litigiu se afla în patrimoniul acesteia, la data decesului său în anul 1993, pentru a putea fi transmis către moștenitori. Pe fond, s-a criticat sentința apelată, întrucât s-a făcut o greșită aplicare a legii în ceea ce privește criteriile de comparare a titlurilor de proprietate, iar pe uzucapiunea invocată, s-a făcut o aplicare greșită a dispozițiilor art. 1895 C. civ. Curtea de Apel București, secția a IlI-a civilă, prin decizia nr. 119/A din 23 februarie 2009 a respins apelul ca nefondat.

Cu privire la excepția de inadmisibilitate a acțiunii, instanța de apel a reținut că revendicarea introdusă doar de o parte a moștenitorilor nu poate fi respinsă ca inadmisibilă, potrivit practicii judiciare relativ recentă și care a tranșat problema de drept, chiar în baza jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului în materie, cu aprecierea că ea nu are un caracter de dispoziție, ci unul de conservare a dreptului de proprietate. Pe fondul chestiunii însă, Curtea de apel a arătat că reclamanții sunt, toți, moștenitorii autoarei I.Fa., constatați ca atare prin sentința civilă irevocabilă nr. 698 din 10 februarie 2006 a Judecătoriei Buftea, care se impune cu autoritate de lucru judecat, fiind de neadmis susținerea apelantei că aceasta nu poate fi opusă părților în cauză, putând fi combătută de terți cu orice probă.

De altfel, apelanta nu a administrat nici o probă contrară celei reținute în sentința susmenționată și se constată că nici nu are un interes personal, direct, actual și ocrotit de lege, spre a răsturna numărul și calitatea moștenitorilor stabilită prin sentința susmenționată, întrucât apelanta nu are ea însăși, vocație la succesiunea legală a defunctei I.Fa. Susținerea astfel, că în realitate mai există și un alt moștenitor, I.I., nepot al autoarei sus-amintite, nu poate fi reținută. Cu privire la excepția privind lipsa de calitate procesuală activă în cauză a reclamanților s-a reținut că nu poate fi ignorată adeverința de proprietate din 18 august 1992 emisă autoarei I.Fa.

pentru terenul de 1,9 ha în litigiu, care are valoare de probă a dreptului de proprietate reconstituit, până la data emiterii titlului propriu-zis de proprietate, potrivit cu Normele metodologice de aplicare a Legii fondului funciar, nr. 23157 din 16 octombrie 1995. În cazul reclamanților - moștenitori sunt incidente regulile devoluțiunii legale, astfel că transmisiunea moștenirii a avut loc la data decesului - 1993, către toți moștenitorii cu vocație succesorală, ope legis, cu privire la toate bunurile aflate în patrimoniul defunctei, inclusiv dreptul de proprietate reconstituit conform adeverinței de proprietate din 1992 - și care au dovedit, ulterior, în instanță, că au și acceptat moștenirea defunctei.

Susținerea că SC A. SRL a încheiat un antecontract autentic cu I.Fa., autoarea reclamanților, în anul 1993, în baza adeverinței de proprietate emisă în 1992 și a procesului-verbal de punere în posesie din 1994, apoi în baza acelorași acte, au încheiat contractul propriu-zis de vânzare-cumpărare, este exclusă de evidențele celor două acte juridice - antecontract și contract - în care apare ca vânzător un bărbat pe numele I.Fl., cu alte date de stare civilă, decât cele menționate la dosar cu adresă de autoritățile locale, ale autoarei I.Fa., dar pe numele căreia apar emise actele însoțitoare ale antecontractului și contractului, în baza cărora s-au încheiat cele două acte juridice, respectiv: adeverința de proprietate din 1992, schița de amplasament, procesul-verbal de punere în posesie și fișa de punere în posesie din 1994, toate emise pe numele autoarei I.Fa.

Or, în actele notariale apare identificat I.Fl. și nu autoarea. De altfel, este cert că la data autentificării însuși a contractului de vânzare cumpărare din 1994, s-a dovedit în mod cert la dosar, că autoarea nu putea încheia actul și a se prezenta la notariat, întrucât ea decedase încă din anul 1993. A susține că SC A. SRL a fost în eroare cu privire la persoana vânzătoare cu care a contractat de două ori, în 1993 și în 1994 (cu același I.Fl.), este în afara probatoriului dosarului. Pe fondul cauzei, instanța de apel a reținut că, susținerea că nu s-au utilizat în mod corect criteriile de preferință în compararea titlurilor, prin trecerea prin câteva etape necesare în acest procedeu, nu este reală.

Afirmația că titlul apelantei-pârâte provine de la autoarea I.Fa./I.F. și că acestui titlu trebuie să i se dea preferință, față de cel al reclamanților care provine de la stat, potrivit principiului „in pari causa, melior est causa possidentis" nu poate fi primită de către instanța de apel, mai înainte de a analiza viciile titlurilor înseși înfățișate de părți, ca și o chestiune prejudicială necesară a fi cercetată într-o comparare de titluri, fără ca în acest cadru, împotriva unui titlu, să se fi formulat și un petit distinct, având ca obiect constatarea nulității lui, astfel cum se susține în apel. Cercetarea calității de proprietar al vânzătorului în toate contractele de vânzare-cumpărare și constatarea lipsei acestei calități, viciază titlul apelantei - pârâte în cauză, în comparație cu cel al reclamanților care este reconstituit de la stat în baza unui drept conferit de Legea nr. 18/1991, de care persoana îndreptățită s-a prevalat.

Acest viciu esențial lipsește practic de efecte juridice titlul apelantei-pârâte, astfel că invocarea aspectului posesiei este lipsită de finalitate în compararea de titluri, care presupune compararea unor titluri deopotrivă valabile, iar nu viciate. Invocarea teoriei aparenței de drept și a principiului „error communis facit jus" considerate aplicabile deopotrivă, pe motiv că toți cumpărătorii au avut dreptul de proprietate intabulat potrivit legii și au înstrăinat mai departe legal, inclusiv către apelanta SC N.H.N. SRL, ca și a bunei credințe a subdobânditorilor, inclusiv a apelantei, nu au fost primite de Curtea de apel, avându-se în vedere situația juridică a terenului ce rezultă în mod clar din înscrisurile administrate.

Astfel, s-a reținut că, este ilogic să se constate buna credință și eroarea comună și invincibilă pe care ar fi avut-o inițial și în care s-ar fi aflat prima cumpărătoare a terenului de 1,9 ha, fondată pe faptul că, în realitate, însăși autoarea a fost vânzătoarea, fiind doar o eroare de nume/prenume în acte – I.Fa./I.Fl., în condițiile în care antecontractul și contractul poartă ca mențiune „promitent-vânzător" și respectiv „vânzător" pe I.Fl., o persoană de sex masculin, identificată cu alte date de stare civilă, decât cele aparținând defunctei, în încheierile de autentificare a celor două acte, de către notar; în plus, vânzarea-cumpărarea s-a produs la peste un an de la decesul autoarei reclamanților I.Fa., iar la baza vânzării, din 1994 cu SC A. SRL, au stat: adeverința de proprietate din 1992, procesul-verbal de posesie - în posesie și fișa de punere în posesie cu schița de amplasament - toate emise de autoritățile de fond funciar, pe numele defunctei I.Fa.

Or, culpa SC A. SRL în necercetarea actelor ce-au stat la baza încheierii celor două acte juridice autentificate la notar, respectiv a persoanei cu care s-a contractat, o persoană de sex masculin, nu o persoană de sex feminin, astfel cum reieșea în mod clar, fără echivoc, din actele de proprietate de la acel moment, exclude buna credință și valabilitatea titlului său, față de titlul reclamanților. Aceeași culpă se regăsește în contractul de vânzare-cumpărare între SC A. SRL și asociatul său M.V., care a arătat în contractul său, prin care a cumpărat mai departe terenul în suprafață de 1,9 ha, faptul cunoașterii situației juridice a terenului, acest contract, ca și celelalte care i-au urmat, de vânzare către A.M.D.

și respectiv, parțial către apelanta pârâtă SC N.H.N. SRL având, de asemenea menționate, actele care au stat la baza înstrăinării emise pe numele I.Fa., în condițiile în care în contractul cu SC A. SRL apărea un vânzător, I.Fl., identificat în încheierea de autentificare de către notar. În aceste împrejurări, prezumția de validitate a contractului apelantei care ar decurge din forma autentică a actului juridic menționată în criticile din apel, nu subzistă, fiind contrazisă de împrejurările dovedite ale încheierii primului contract de vânzare-cumpărare, în condiții esențial viciate, privitoare la calitatea de proprietar al înstrăinătorului inițial, aceleași împrejurări stând și la baza încheierii contractelor de vânzare-cumpărare succesive, între care și cel al apelantei.

În ceea ce privește cerințele uzucapiunii scurte de la 10 la 20 de ani, instanța de apel a reținut că, lipsește elementul esențial al bunei credințe a fiecărui subdobânditor, în primul rând al SC A. SRL până în luna noiembrie 1996 când s-a procedat la înstrăinarea terenului către M.V., pentru a opera o joncțiune a posesiilor, spre a se împlini termenul limită de 10 ani până la data formulării acțiunii, din calculele efectuate, fiind exclusă împlinirea unui astfel de termen, pentru constatarea uzucapiunii în beneficiul apelantei-pârâte. Invocarea intabulării drepturilor subdobânditorilor ca un criteriu de preferință între titlurile opuse, nu are relevanță în cauză, în condițiile în care, titlurile emise în baza unor legi speciale de către autoritățile competente în diverse domenii, inclusiv în materia fondului funciar, sunt opozabile potrivit 26 alin. (2) din Legea nr. 7/1996, tuturor, chiar fără a fi fost intabulat.

Or, intabularea, astfel cum a reținut prima instanță, are efect de opozabilitate, cu efect asupra titlurilor succesive, provenite de la același autor - situație exclusă în cauză - iar nu de constituire de drepturi. Împotriva acestei decizii a exercitat calea de atac a recursului pârâta SC N.H.N. SRL, invocând în drept dispozițiile art. 304 pct. 6, 7 și 9 C. proc. civ. și solicitând, pe cale de excepție, în principal, respingerea acțiunii ca inadmisibilă pentru nerespectarea principiului unanimității în promovarea acțiunii în revendicare de către toți coproprietarii bunului revendicat și în subsidiar, respingerea acțiunii în revendicare ca introdusă de persoane fără legitimare procesuală activă.

Pe fondul cauzei, recurenta a solicitat, în principal, respingerea cererii de chemare în judecată ca neîntemeiată și în subsidiar, să se rețină că în favoarea SC N.H. SRL a operat prescripția achizitivă de scurtă durată. În dezvoltarea motivelor de recurs, pârâta a arătat că instanța de apel a acordat reclamanților mai mult decât s-a cerut, deoarece nu a fost învestită cu o acțiune în constatarea nulității absolute a contractelor de vânzare-cumpărare care constată șirul transmisiunilor anterioare care au stat la baza titlului său de proprietate, nici unul dintre contractele menționate, înscrise în C.F., nefiind contestat sub aspectul validității de către intimații-reclamanți. Totodată, cauza constatării de către instanță a lipsei efectelor juridice ale titlului invocat de către recurentă este cea a relei-credințe a autorilor acesteia, aspect nesusținut niciodată de reclamanți.

Decizia pronunțată în apel nu cuprinde motivele pentru care apărarea subsidiară a pârâtei-apelante referitoare la intervenirea prescripției achizitive de scurtă durată în favoarea acesteia a fost înlăturată, menținerea soluției instanței de fond fiind defectuos motivată. Pârâta a invocat îndeplinirea condițiilor intervenirii uzucapiunii ca mod de dobândire a proprietății în fața instanței de fond, întemeindu-și apărarea pe dispozițiile art. 1895 C. civ. În consecință, instanța de apel era obligată să o soluționeze și să analizeze îndeplinirea condițiilor intervenirii prescripției achizitive. Instanța apelului a aplicat în mod greșit dispozițiile legale în materie referitoare la calitatea procesuală activă a reclamanților, apreciind în mod netemeinic și nelegal că înscrisurile administrate în cauză sunt suficiente pentru a proba calitatea procesuală activă a reclamanților.

Recurenta a arătat și faptul că instanța de apel, în mod eronat, a făcut aplicarea principiilor comparării titlurilor de proprietate ale reclamanților și ale pârâtei SC N.H.N. SRL. Primul act de transmisiune este încheiat în anul 1994, așa încât metoda comparării titlurilor trebuie să dea prevalență titlului recurentei-pârâte, întrucât a reușit să facă dovada transmisiunilor succesive până la o dată (certă) anterioară emiterii titlului invocat de reclamanți, care a fost emis la 16 octombrie 1995. În baza probelor existente la dosar, instanțele ar fi trebuit să dea preferință titlului pârâtei-recurente care este mai vechi. Instanța de apel, în mod eronat, a respins apărarea pârâtei-recurente privind buna credință a subdobânditorului și eroarea comună și invincibilă.

Pârâta a devenit proprietară ca urmare a unui șir de 4 înstrăinări succesive, astfel încât reaua credință a acesteia este exclusă. Recursul este nefondat pentru considerentele ce succed: În ceea ce privește inadmisibilitatea acțiunii pentru nerespectarea principiului unanimității în promovarea acțiunii în revendicare este de reținut că, potrivit jurisprudenței recente, în funcție de efectele pe care le produce acțiunea în revendicare, ar putea fi calificată uneori ca fiind un act de conservare, putând a fi introdusă de către un singur coindivizar, atunci când există riscul ca bunul să rămână în proprietatea terțului fără ca acestuia să i se mai poată cere de către oricare din coindivizari predarea bunului.

Așadar, demersurile întreprinse de unii coproprietari pentru revendicarea imobilului au caracterul unor acte de conservare a drepturilor celorlalți coproprietari, urmând ca ulterior coproprietarii să se desocotească între ei. Or, regula unanimității nu se aplică actelor juridice de conservare și de administrare, care fiind indispensabile păstrării bunului în patrimoniile coproprietarilor și profitabile tuturor, pot fi făcute chiar și de unul sau de o parte din coproprietari cu privire la întregul bun.

Practica judiciară, inclusiv cea a Înaltei Curți de Casație și Justiție, s-a schimbat după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, în materia căreia nu este incidentă regula unanimității, în sensul că, împrejurarea că numai o parte dintre moștenitorii proprietarilor deposedați abuziv de stat au cerut restituirea imobilului are relevanță doar pentru că bunul se cuvine celor care s-au conformat Legii nr. 10/2001, prin efectul dreptului de acrescământ, indiferent de cotele lor succesorale. De altfel, regula unanimității a fost criticată și în jurisprudența C.E.D.O., fiind considerată prea împovărătoare pentru reclamant.

În cauza Lupas și alții împotriva României s-a reținut că „aplicarea strictă a regulii unanimității a impus reclamanților o sarcină disproporționată care i-a privat de orice posibilitate clară și concretă ca instanțele să decidă asupra cererilor de restituire a terenurilor în litigiu, aducând astfel atingere substanței însăși a dreptului lor de acces la un tribunal". Așa fiind, nu se poate reține inadmisibilitatea acțiunii în revendicare introdusă doar de o parte a moștenitorilor, criticile formulate de recurentă în acest sens urmând a fi înlăturate.

Nici susținerile privind lipsa calității procesuale active a reclamanților nu pot fi primite având în vedere situația de fapt stabilită de instanța de apel prin interpretarea probelor administrate în cauză, în raport de care s-a făcut atât dovada dreptului de proprietate al antecesoarei reclamanților asupra terenului în litigiu (reconstituit în baza Legii nr. 18/1991), cât și dovada calității de moștenitori a reclamanților. De asemenea, toate criticile ce vizează modul în care s-a procedat la compararea de titluri sunt nefondate și nu pot fi primite. Pentru compararea titlurilor este necesară analizarea acestora pentru a da eficiență titlului mai bine caracterizat, sens în care a procedat și instanța de apel în speța de față, neconstatând, în mod expres, nulitatea titlului de proprietate al recurentei sau al autorilor acesteia, cum greșit se susține prin motivele de recurs.

Astfel, s-a procedat la analizarea lanțului înstrăinărilor succesive a imobilului litigios, constatându-se că vânzarea s-a făcut de la I.Fl., care nu era proprietarul terenului, adevăratul proprietar (autoarea reclamanților, I.Fa.) fiind decedat la data încheierii primului contract de vânzare-cumpărare. Acest aspect, al lipsei calității de proprietar al vânzătorului radiază și asupra titlului pârâtei-recurente, îl viciază și îl lipsește de efecte juridice, situație în care se impune a se da preferință titlului de proprietate al reclamanților, care provine de la stat, fiind reconstituit în baza unei legi speciale cu caracter reparator care recunoaște dreptul de proprietate al autoarei reclamanților asupra terenului în discuție.

De altfel, prin sentința civilă nr. 366 din 13 martie 2009 pronunțată de Tribunalul București, secția a IlI-a civilă, depusă de intimații-reclamanti în dosarul de recurs, s-a constatat nulitatea absolută a contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 28390/1994 de Notariatul de stat al sectorului 2 București, încheiat între I.Fl. și SC A. SRL. Așadar, constatarea nulității absolute a primului act de înstrăinare a imobilului afectează, de asemenea, și actele de vânzare-cumpărare subsecvente, deci și titlul de proprietate al pârâtei SC N.H.N. SRL, lipsindu-l de eficiență juridică, întrucât dreptul de proprietate deținut de SC A. SRL nu putea fi transmis, pentru că nu a fost deținut în mod valabil, legal.

Pe de altă parte, în compararea titlurilor supuse analizei nu se poate reține, ca și criteriu de preferabilitate în favoarea pârâtei, existența bunei-credințe la încheierea contractului de vânzare-cumpărare. Astfel, buna credință ca atitudine subiectivă manifestată la momentul dobândiri bunului apare ca irelevantă în materia revendicării, neputând valora, per se, un titlu de proprietate de natură să anihileze forța juridică a celuilalt titlu supus comparării. Convingerea pârâtei SC N.H.N. SRL cu privire la calitatea vânzătorului de veritabil proprietar, deci, buna credință a acesteia, invocată în mod constant, nu poate produce consecințe juridice în planul acțiunii în revendicare, în cadrul căreia se procedează la compararea titlurilor exhibate de părți, dând eficiență titlului ce provine de la autorul al cărui drept este preferabil.

A da eficiență, în mod necondiționat, principiului ocrotirii bunei-credințe în materia drepturilor reale ar însemna acceptarea regulii că orice subdobânditor de bună-credință de la un neproprietar devine, prin simpla sa bună credință, proprietar legitim, soluție care nu poate fi admisă în lumina dispozițiilor art. 480 C. civ., ale art. 44 alin. (1)-(3) din Constituție și ale art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului. Bunei credințe i se poate da eficientă în cadrul acțiunii în revendicare, în favoarea uneia dintre părți, numai în situația în care nici una dintre acestea nu are titlu, situație în care va câștiga partea care probează posesia cea mai caracterizată, în raport și de trăsătura bunei credințe a acesteia.

Prin urmare, instanța reține că buna credință, invocată de pârâta-recurentă, nu poate constitui, prin ea însăși, un mod de dobândire a proprietății. În speță, nu poate fi reținută nici eroarea comună și invincibilă, invocată de pârâtă în susținerea titlului său de proprietate, deoarece s-a făcut dovada că aceasta a dobândit bunul de la un neproprietar și, în situația bunurilor imobile, buna credință și eroarea comună pot exista doar dacă se iau toate diligentele posibile pentru a cunoaște situația juridică a imobilului. Ca atare, subdobânditorul trebuie să probeze că a făcut toate verificările apte a confirma existența în condiții ireproșabile a dreptului celui de la care achiziționează.

Or, în cauză, la momentul când bunul a intrat în patrimoniul pârâtei-recurente, aceasta nu a cercetat nici actele primare de proprietate și nici contractele de vânzare-cumpărare încheiate succesiv, din care reieșeau fără echivoc diferențele de nume și date de identificare existente între I.Fa. - persoană de sex feminin, proprietara terenului și I.Fl. - persoană de sex masculin, care a contractat în calitate de vânzător, existând mențiuni în contracte cu privire la actele care au stat la baza înstrăinării imobilului, precum și în sensul cunoașterii situației juridice a terenului. În fine, în cauză nu se poate reține că a intervenit uzucapiunea scurtă de 10 ani, prin joncțiunea posesiilor, deoarece cel care invocă joncțiunea este un succesor în drepturi al autorului său.

Joncțiunea înseamnă adăugarea la termenul posesiei actuale (proprii) a timpului cât lucrul a fost posedat de autorul său, cu condiția că, posesorul actual nu poate schimba în avantajul său natura posesiei anterioare, fiind obligat să o continue cu toate viciile și calitățile sale. Prin urmare, în cauză, nu sunt întrunite condițiile uzucapiunii scurte cel puțin din perspectiva posesiei exercitate de către SC A. SRL, care a cumpărat de la un neproprietar (I.F.) și nu se poate invoca nici buna credință a posesiei și nici un just titlu, cu atât mai mult cu cât s-a constatat, prin hotărârea judecătorească mai sus-menționată, nulitatea absolută a contractului de vânzare-cumpărare încheiat în anul 1994, așa încât nu este îndeplinită condiția termenului limită de 10 ani pentru a opera uzucapiunea prin joncțiunea posesiilor.

Față de cele ce preced, Înalta Curte constată că instanța de apel a analizat și a răspuns tuturor criticilor formulate în apel, decizia pronunțată fiind temeinică și legală, așa încât se impune respingerea recursului, în baza art. 312 alin. (1) C. proc. civ. În temeiul art. 11 din Legea nr. 146/1997, pârâta SC N.H.N. SRL în calitate de apelantă în cauza de față, datorează o taxă judiciară de timbru de 17.255 RON, din care a achitat suma de 4.000 RON (o.p. din 13 iunie 2008 emis de Banca B. - Agenția F.). Ca urmare, aceasta are obligația legală de a achita diferența de taxă judiciară de timbru în sumă de 13.225 RON pentru faza procesuală a apelului.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge ca nefondat recursul declarat de pârâta SC N.H.N. SRL împotriva deciziei nr. 119/A din 23 februarie 2009 a Curții de Apel București, secția a IlI-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie. Dă în debit pe recurenta-pârâtă SC N.H.N. SRL cu suma de 13.225 RON reprezentând diferență taxă judiciară de timbru neachitată în faza de apel. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 15 iunie 2010.