ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 4631/2013

Asupra cauzei de față, constată următoarele: Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a III-a civilă, la data de 5 decembrie 2006, reclamanții R.A.C., R.C.R. și R.J. au chemat în judecată, în calitate de pârât, pe Ministerul Administrației și Internelor, iar în calitate de intervenienți forțați, în temeiul art. 57 C. proc. civ., pe R.E.V. și R.V.J., solicitând instanței ca prin hotărârea ce o va pronunța să dispună anularea Dispoziției nr. 1344 din 20 iunie 2006 emisă în temeiul Legii nr. 10/2001 de Ministerul Administrației și Internelor și obligarea acestui pârât la restituirea în natură a imobilului situat în București, str. R., sector 3, compus din teren în suprafață de 2.325 mp și trei corpuri de clădiri, respectiv corpul A - cu trei niveluri cu o suprafață construită de 950 mp, corpul B - cu două niveluri cu o suprafață construită de 336 mp și corpul C - cu două niveluri cu o suprafață construită de 287 mp; cu cheltuieli de judecată.

Prin Sentința civilă nr. 1366 din 26 octombrie 2007, Tribunalul București, secția a III-a civilă, a respins atât acțiunea, cât și cererea de chemare în judecată a altor persoane, ca neîntemeiate. Pentru a hotărî astfel, tribunalul a reținut, în esență, că titlul de proprietate invocat de către reclamanți - contractul de vânzare cumpărare din 27 mai 1896 - și celelalte înscrisuri care atestă dreptul autorului lor asupra imobilului revendicat sunt anterioare momentului transmiterii proprietății în patrimoniul societății al cărei membru fondator a fost, alături de alte nouă persoane. Ulterior acestui moment, imobilul a intrat în patrimoniul societății, susținerile reclamanților referitoare la împrejurarea că "în realitate" imobilul ar fi rămas în proprietatea lui H.R.

fiind nerelevante în stabilirea regimului juridic al imobilului. Împotriva sentinței au declarat apel reclamanții și intervenienții. Prin Decizia civilă nr. 545 din 3 noiembrie 2009, Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, în complet de divergență, cu majoritate a admis apelurile și în consecință a desființat sentința apelată și a trimis cauza spre rejudecare la aceeași instanță, pentru următoarele considerente: În cauză nu s-a analizat de către instanța sesizată cu soluționarea contestației calitatea petenților de persoane îndreptățite a beneficia de dispozițiile Legii nr. 10/2001, având în vedere că părțile au parcurs procedura administrativă prealabilă, iar notificările adresate unității deținătoare a imobilului au fost respinse pentru lipsa dovezilor privind îndreptățirea notificatorilor de a beneficia de restituirea în natură a imobilului în litigiu.

Or, acest aspect implică, în fața instanței de judecată, administrarea unor probe nemijlocite privind calitatea contestatorilor de persoane îndreptățite la restituire, față de situația exactă a imobilului solicitat a fi restituit. Deși contestatorii au susținut că după înființarea societății anonime R. SAR, imobilul revendicat a trecut din proprietatea lui H.I.R. în patrimoniul societății, nu s-a făcut dovada că acesta avea calitatea de acționar la data naționalizării și, deci, nu au dovedit calitatea de persoane îndreptățite la restituire. În acest sens, era necesară depunerea listei acționarilor societății, valoarea unei acțiuni, precum și bilanțul contabil, având în vedere dispozițiile art. 31 din Legea nr. 10/2001.

Neexaminarea contestației prin prisma considerentelor menționate echivalează cu o necercetare a fondului litigiului, situație în care, conform prevederilor art. 297 alin. (1) C. proc. civ., se impune desființarea sentinței cu trimiterea cauzei spre rejudecare la aceeași instanță. Împotriva acestei decizii au declarat recurs reclamanții și intervenienții. Prin Decizia nr. 4054 din 13 mai 2011, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția civilă și de proprietate intelectuală, a respins, ca nefondate, recursurile.

Pentru a decide astfel, Înalta Curte a reținut că acțiunea se întemeiază pe dispozițiile art. 3 alin. (1) lit. b) și art. 18 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 10/2001, potrivit cărora sunt îndreptățite la măsuri reparatorii constând în restituire în natură sau, după caz, prin echivalent persoanele fizice, asociați ai persoanei juridice care dețineau imobilele și alte active în proprietate la data preluării acestora în mod abuziv, iar măsurile reparatorii se stabilesc numai în echivalent în cazul în care persoana îndreptățită era asociat la persoana juridică proprietară a imobilelor și a activelor la data preluării acestora în mod abuziv, cu excepția cazului în care persoana îndreptățită era unic asociat sau persoanele îndreptățite asociate erau membri ai aceleiași familii.

Prin urmare, calitatea procesuală activă în cauză trebuie analizată din perspectiva condițiilor pe care acest text de lege le impune, respectiv ca persoana ce se pretinde îndreptățită să fi fost unic asociat sau persoanele îndreptățite asociate să fi fost membre ale aceleiași familii, la data preluării imobilului în mod abuziv. Constatând că o astfel de verificare nu a fost realizată de către prima instanță, în mod corect instanța de apel nu a intrat în analiza aspectelor de fond ale cauzei menționate în cererile de apel, considerând că trebuia administrată proba cu înscrisuri pe acest aspect, prin depunerea listei acționarilor societății și a bilanțului contabil la data naționalizării, singurele probe în raport de care se puteau verifica condițiile art. 18 alin. (1) ale Legii nr. 10/2001.

În rejudecare, în urma depunerii de către reclamanți a probelor constând în înscrisurile avute în vedere la adoptarea soluției de trimitere spre rejudecare, Tribunalul București, secția a III-a civilă, a pronunțat Sentința civilă nr. 1253 din 21 iunie 2012, prin care: a admis contestația și cererea de intervenție; a anulat Dispoziția nr. 1344 din 20 iunie 2006 emisă de pârât; a obligat pârâtul să propună și să acorde reclamanților și intervenienților măsuri reparatorii în echivalent pentru corpul de clădire; a identificat prin raportul de expertiză aflat la Dosar nr. 41547/3/2006, corespunzător valorii de circulație.

În motivarea acestei soluții, tribunalul a reținut că imobilul corp de clădire A, ce face obiectul soluționării prezentei cauze, raportat la precizările reclamanților, a fost proprietatea autorului comun al acestora, H.R., aspect ce rezultă din analiza coroborată a contractelor de vânzare-cumpărare nr. x/1896, nr. y/1909, extras de carte funciară, actul adițional de rectificare din data de 25 ianuarie 1926, acte doveditoare ale dreptului de proprietate conform art. 23 din Legea nr. 10/2001. Prin actele de stare civilă și certificatele de moștenitor depuse la dosar se atestă, de asemenea, calitatea reclamanților de succesori în drepturi ai autorului, fost proprietar al imobilului.

Acest imobil a fost adus ca aport în natură la capitalul Societății Anonime R. SAR, conform statutului acesteia și actului constitutiv din data de 30 martie 1937, preluarea de către stat făcându-se pe numele societății, autorul reclamanților având, la acea dată, doar calitatea de acționar alături de celelalte persoane aflate pe lista acționarilor. În ceea ce privește natura acestei preluări, s-a reținut a fi una abuzivă în sensul Legii nr. 10/2001, art. 2 lit. a), astfel că, față de dispozițiile art. 3 coroborate cu cele ale art. 31 din Legea nr. 10/2001, modificată și republicată și cele ale art. 18 din aceeași lege, reclamanții sunt îndreptățiți a primi măsuri reparatorii în echivalent corespunzătoare valorii imobilului - corp de clădire A, identificat prin raportul de expertiză aflat în Dosarul nr. 41547/3/2006.

Împotriva sentinței sus-menționate a declarat apel pârâtul. Prin Decizia civilă nr. 81/A din 7 martie 2013, Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, a admis apelul și a schimbat în tot sentința apelată, în sensul că: a admis contestația; a anulat Decizia M.A.I nr. 1344/2006; a obligat pârâtul M.A.I. să înainteze notificările nr. x și nr. y din 14 august 2001 spre competentă soluționare către Autoritatea pentru Valorificarea Activelor Statului. Pentru a decide astfel, instanța de apel a avut în vedere motivul de ordine publică, pus în discuție din oficiu în ședința publică din 7 martie 2013, referitor la aplicarea în cauză a prevederilor art. 31 alin. (3) din Legea nr. 10/2001 cu privire la calitatea Autorității pentru Valorificarea Activelor Statului de a propune măsuri reparatorii.

Raportat la motivul de ordine publică, instanța de apel a apreciat că trebuie stabilită, în mod prioritar, calitatea de unitate deținătoare în litigiul de față, sens în care a reținut următoarele: În temeiul Legii nr. 119/1948 pentru naționalizarea întreprinderilor industriale, bancare, de asigurări, miniere și de transporturi, publicată în M. Of. nr. 133 Bis/11 iunie 1948, Societatea Anonimă R. SAR din București, str. P.S., sector II Negru, înmatriculată la Registrul Comerțului sub nr. 123/1937, având ca obiect de activitate comerțul cu automobile și piese de schimb auto, reprezentanțe pentru articole de această branșă, reparațiuni de autovehicule și fabricarea de caroserii, a fost naționalizată.

Potrivit adresei nr. 45114 din 14 iunie 1949, emisă de Ministerul Finanțelor - Direcțiunea Generală Administrativă - Casa Autonomă a Fondului Industriei Naționalizate, Întreprinderea naționalizată Motorul, fostă R. SAR, în baza Deciziei Consiliului de Miniștri nr. 1421/1948, publicată în M. Of. nr. 240/15 octombrie 1948, a fost trecută cu întregul activ și pasiv din cadrul Ministerului Industriei, în administrarea și folosința Ministerului Finanțelor. Potrivit H.C.M. nr. 643/1949, pe data publicării acestei hotărâri într-un ziar local, Întreprinderea Motorul, fostă R. SAR, întreprindere naționalizată, se dizolvă și se pune în stare de lichidare. Conform aceluiași act normativ, activul net, rămas în urma lichidării, compus din bunuri mobile, scule, utilaje și instalațiuni mecanice de ateliere, bunurile imobile prin destinație sau prin natura lor, clădirile cu toate îmbunătățirile și adăugirile lor actuale, rămân în proprietatea Statului prin Ministerul de Finanțe.

H.C.M. nr. 643/1949 a fost publicată în ziarul "U." din 29 iulie 1949. Prin Încheierea nr. 1411 din 9 noiembrie 1949 pronunțată de judecătorul delegat al Oficiului Registrului Comerțului București, s-a dispus radierea din oficiu a firmei R. SAR, înmatriculată la Registrul Comerțului sub nr. 123/1937. Totodată, în temeiul prevederilor H.C.M. nr. 451/1954 și Deciziei Sfatului Popular al Capitalei nr. 456/1954, imobilul situat în str. R. a trecut din administrarea Ministerului de Finanțe în administrarea Sfatului Popular al Capitalei. Potrivit Deciziei nr. 621/1954 emisă de Comitetul Executiv al Sfatului Popular al Raionului A., imobilul din str. R. a fost inclus în fondul de bază al I.G.L. A. În temeiul H.C.M.

nr. 906/1956, Comitetul Executiv al Sfatului Popular al Capitalei a emis Decizia nr. 5774/1960, potrivit căreia, începând cu data de 1 iulie 1956 partea ocupată de arhiva Ministerului Afacerilor Interne, compusă din 9 încăperi din corpul B, în suprafață totală de 1.744,88 mp, din imobilul situat în București, str. R., sector 3, a trecut în administrarea Ministerului Afacerilor Interne de la Întreprinderea de Administrație Locativă a Sfatului Popular. Art. 3 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 10/2001 stabilește că sunt îndreptățite, în înțelesul legii, la măsuri reparatorii constând în restituire în natură sau, după caz, prin echivalent, persoanele fizice, asociați ai persoanei juridice care dețineau imobile și alte active în proprietate la data preluării acestora în mod abuziv.

Conform art. 31 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, persoanele arătate la art. 3 alin. (1) lit. b) au dreptul la despăgubiri în condițiile legii speciale privind regimul de stabilire și plată a despăgubirilor aferente imobilelor preluate abuziv. Potrivit dispozițiilor art. 31 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, se prevedea că măsurile reparatorii prin echivalent prevăzute la alin. (1) se vor propune după stabilirea valorii recalculate a acțiunilor, prin decizia motivată a instituției publice implicate în privatizarea societății comerciale care a preluat patrimoniul persoanei juridice sau, după caz, prin ordin al Ministrului Finanțelor Publice.

Prin art. II din Legea nr. 302/2009, a fost modificat art. 31 din Legea nr. 10/2001, respectiv "în procesele și cererile având ca obiect stabilirea, potrivit prevederilor art. 31 din Legea nr. 10/2001, a măsurilor reparatorii prin echivalent și/sau a valorii recalculate a acțiunilor, Autoritatea pentru Valorificarea Activelor Statului se substituie și dobândește calitatea procesuală a Ministerului Finanțelor Publice și instituțiilor publice implicate, preluând toate drepturile și obligațiile procesuale ale acestora, începând cu data intrării în vigoare a acestei legi." Având în vedere aceste dispoziții legale, instanța de apel a constatat că apelul este întemeiat sub aspectul motivului de ordine publică referitor la calitatea de unitate deținătoare, sens în care l-a admis, cu consecința schimbării în tot a sentinței apelate, iar în urma admiterii contestației și anulării Deciziei M.A.I.

nr. 1344/2006, a obligat pârâtul M.A.I. să înainteze notificările nr. x și nr. y din 14 august 2001 spre competentă soluționare către Autoritatea pentru Valorificarea Activelor Statului. Această din urmă decizie a curții de apel a fost atacată cu recurs, în termen legal, de către pârât, care, invocând în drept dispozițiile art. 304 pct. 7, 8 și 9 C. proc. civ., a formulat următoarele critici: 1. Prin sentința de fond pronunțată în rejudecarea cauzei, Tribunalul București a admis acțiunea, a anulat Dispoziția nr. 1344 din 20 iunie 2006 emisă de pârâtul Ministrul Afacerilor Interne și a obligat pe pârât să propună și să acorde reclamanților și intervenienților măsuri reparatorii în echivalent pentru corpul de clădire A identificat prin raportul de expertiză aflat la Dosar nr. 41547/3/2006 al Tribunalului București, corespunzător valorii de circulație.

Această sentință este nemotivată, întrucât instanța de fond nu a ținut cont de aspectele pentru care Curtea de Apel București a admis apelurile declarate în cauză și a trimis cauza în rejudecare, și anume că apelanții-reclamanți au susținut că după înființarea Societății Anonime R., imobilul a trecut din proprietatea lui H.I.R. în patrimoniul societății, însă nu s-a făcut dovada calității de acționari ai autorilor lor, la data naționalizării și, prin urmare, nu au dovedit calitatea de persoane îndreptățite la restituire, iar în sprijinul acestor dovezi era necesară depunerea listei acționarilor societății, valoarea unei acțiuni, precum și bilanțul contabil, având în vedere dispozițiile art. 31 din Legea nr. 10/2001, republicată.

Instanța de fond a pronunțat o hotărâre criticabilă și sub aspectul încălcării dispozițiilor art. 129 alin. (6) C. proc. civ., în cauza de față acordându-se ceea ce nu s-a cerut. Astfel, analizând soluțiile pronunțate în acest dosar, în diferitele stadii procesuale parcurse până în prezent, rezultă că reclamanții au solicitat restituirea în natură a imobilului situat în str. R., sector 3, București, după efectuarea expertizei restrângându-și pretențiile, în sensul că au solicitat restituirea în natură numai a corpului A din imobil.

Prin urmare, reținând că "preluarea de către stat făcându-se pe numele societății, autorul reclamanților, la acea dată având doar calitatea de acționar alături de celelalte persoane aflate pe lista acționarilor", instanța de judecată trebuia să constate că cererea de restituire în natură a imobilului - singura modalitate de reparație solicitată în cauză de reclamanți și care poate fi luată în considerare în raport de art. 129 alin. (6) C. proc. civ. și principiul disponibilității procesuale - este neîntemeiată și, pe cale de consecință, trebuia să respingă acțiunea ca atare.

Mai mult decât atât, instanța de fond a obligat pârâtul să propună și să acorde reclamanților și intervenienților măsuri reparatorii în echivalent, dispoziție care nu este în conformitate cu prevederile Legii nr. 10/2001, în cuprinsul acesteia neexistând prevederi în sensul acordării măsurilor reparatorii prin echivalent de către unitatea deținătoare a imobilului; aceasta, prin emiterea unei dispoziții poate face doar propuneri în acest sens, în speță și cu luarea în considerare a prevederilor art. 31 alin. (3) și (4) din Legea nr. 10/2001, motiv pentru care și sub acest aspect sentința pronunțată la judecarea fondului este nelegală. 2. Prin Decizia civilă nr. 81A din 7 martie 2013, Curtea de Apel București a admis apelul declarat de pârât și a schimbat în tot sentința apelată, în sensul că a admis contestația, a anulat Decizia M.A.I.

nr. 1344/2006 și a obligat pârâtul M.A.I. să înainteze notificările nr. x și y din 14 august 2001 spre competentă soluționare către Autoritatea pentru Valorificarea Activelor Statului. Această hotărâre este nelegală, întrucât instanța de apel nu a analizat calitatea reclamanților de persoane îndreptățite a beneficia de dispozițiile Legii nr. 10/2001. Astfel, reclamanții au susținut că după înființarea Societății Anonime R., imobilul a trecut din proprietatea lui H.I.R. în patrimoniul societății, ca aport în natură. De altfel, în anul 1940 a fost înscris în cartea funciară dreptul de proprietate al societății asupra imobilului.

Prin urmare, în cauză sunt incidente prevederile art. 3 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 10/2001, republicată, modificată și completată, potrivit cărora sunt îndreptățite la măsuri reparatorii, constând în restituire în natură sau, după caz, prin echivalent, persoanele juridice proprietare ale imobilelor preluate în mod abuziv de stat, de organizații cooperatiste sau de orice alte persoane juridice după data de 6 martie 1945; îndreptățirea la măsurile reparatorii prevăzute de acest articol este condiționată de continuarea activității ca persoană juridică până la data intrării în vigoare a prezentei legi sau de împrejurarea ca activitatea lor să fi fost interzisă sau întreruptă în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, iar acestea să-și fi reluat activitatea după data de 22 decembrie 1989, dacă prin hotărâre judecătorească se constată că sunt aceeași persoană juridică cu cea desființată sau interzisă.

Or, în cauză nu s-a făcut dovada că autorul reclamanților avea calitatea de proprietar al imobilului solicitat la momentul preluării abuzive de către stat. De asemenea, nu s-a făcut dovada calității de acționari ai autorilor lor, la data naționalizării și, prin urmare, nu au dovedit calitatea de persoane îndreptățite la restituire. Pentru a dovedi această situație, reclamanții, în baza principiului disponibilității, ar fi trebuit să depună toate dovezile, or la dosar au depus doar acte de stare civilă. Hotărârea judecătorească constituie actul de dispoziție final și cel mai important al judecății, deoarece prin aceasta se pune capăt litigiului dintre părți. Pentru a se ajunge la această finalizare, în baza rolului activ prevăzut de art. 129 C. proc.

civ., judecătorii trebuie să hotărască numai asupra obiectului cererii deduse judecății, dar în baza acestui principiu au dreptul și obligația ca, în ceea ce privește situația de fapt și motivarea în drept invocate de către părți în susținerea pretențiilor și apărărilor lor, să le ceară acestora să prezinte explicații, oral sau în scris, și să pună în dezbaterea lor orice împrejurări de fapt ori de drept, chiar dacă nu sunt menționate în cerere sau în întâmpinare. Față de cele prezentate, recurentul-pârât a solicitat admiterea recursului astfel cum a fost formulat și, pe cale de consecință, modificarea sentinței atacate, în sensul respingerii acțiunii reclamanților ca neîntemeiată. Examinând decizia recurată prin prisma criticilor formulate, Înalta Curte reține următoarele: 1. Criticile recurentului referitoare la sentința de fond nu pot fi analizate de către instanța de recurs.

Aceasta deoarece, față de dispozițiile art. 299 C. proc. civ., potrivit cărora obiectul recursului îl constituie hotărârea dată în apel, motivele de recurs prevăzute de art. 304 C. proc. civ., în limita cărora se poate exercita controlul judiciar în recurs, trebuie să vizeze decizia instanței de apel, respectiv soluția și argumentele folosite de instanța de apel în fundamentarea soluției pronunțate, iar nu sentința de fond.

2. Cu referire la decizia instanței de apel, obiect al recursului, recurentul a susținut, pe de o parte, că instanța de apel nu a analizat calitatea reclamanților de persoane îndreptățite la restituire și, legat de aceasta, că în speță este incident art. 3 alin. (1) lit. c), și nu art. 3 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 10/2001, iar, pe de altă parte, că reclamanții nu au făcut dovada că autorul lor avea calitatea de proprietar al imobilului la data preluării, respectiv a calității de acționari ai autorilor la data naționalizării și, prin urmare, a calității de persoane îndreptățite la restituire.

În ce privește temeiul de drept ce trebuia avut în vedere, în speță, în configurarea calității reclamanților de persoane îndreptățite la restituire și pe care instanțele de fond l-au avut în vedere în rejudecarea cauzei, acesta este dat de dispozițiile art. 3 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 10/2001, astfel cum s-a stabilit prin decizia de casare din primul ciclu procesual al cauzei, respectiv Decizia civilă nr. 545 din 3 noiembrie 2009 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă, rămasă irevocabilă prin Decizia nr. 4054 din 13 mai 2011 a Înaltei Curți de Casație și Justiție.

Prin urmare, contrar susținerilor recurentului, în rejudecare nu se putea reține incidența dispozițiilor art. 3 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 10/2001 pe aspectul calității reclamanților de persoane îndreptățite la restituire, întrucât aceasta ar fi însemnat nesocotirea deciziei de casare, obligatorie pentru judecătorii fondului asupra problemelor de drept dezlegate, conform art. 315 alin. (1) C. proc. civ. Criticile în acest sens sunt, așadar, nefondate, ceea ce face inaplicabil cazul de modificare prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. Pe de altă parte, nu se poate imputa instanței de apel neanalizarea calității reclamanților de persoane îndreptățite la restituire din perspectiva condițiilor art. 3 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 10/2001, față de motivul de ordine publică pe care și-a fundamentat soluția.

Astfel, prin decizia recurată, admiterea apelului pârâtului a fost justificată pe motivul de ordine publică invocat din oficiu de instanță, legat de incidența în cauză a prevederilor art. 31 alin. (3) din Legea nr. 10/2001 cu privire la calitatea Autorității pentru Valorificarea Activelor Statului de a propune măsuri reparatorii în ipoteza persoanelor îndreptățite la restituire în sensul art. 3 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 10/2001. S-a apreciat că motivul de ordine publică invocat implică a fi stabilită, în mod prioritar, calitatea de unitate deținătoare în litigiul de față, textul art. 31 din Legea nr. 10/2001 reglementând această calitate pentru ipoteza persoanelor îndreptățite arătate la art. 3 alin. (1) lit. b) din lege.

Or, în contextul în care recurentul nu contestă argumentul instanței de apel privind necesitatea stabilirii cu prioritate a calității de unitate deținătoare și reținerea acestei calități în favoarea Autorității pentru Valorificarea Activelor Statului, iar nu a recurentului-pârât, cu consecința obligării acestuia din urmă să înainteze spre competentă soluționare notificările reclamanților către Autoritatea pentru Valorificarea Activelor Statului, ceea ce a făcut inutilă analiza îndeplinirii condițiilor art. 3 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 10/2001 în prezenta cauză, nu se poate imputa instanței de apel neanalizarea calității reclamanților de persoane îndreptățite și, implicit, nemotivarea hotărârii pe acest aspect, cazul de modificare prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc.

civ. nefiind astfel aplicabil. Cât privește susținerile recurentului privind nedovedirea de către reclamanți a calității lor de persoane îndreptățite la restituire, pe de o parte, acestea nu au legătură cu soluția și argumentele instanței de apel, care vizează exclusiv problema entității căreia îi revine, potrivit Legii nr. 10/2001, obligația de a soluționa raportul de restituire în ipoteza dedusă judecății, prevăzută de art. 3 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 10/2001, iar, pe de altă parte, ele pun în discuție probele, astfel că nefiind susceptibile de încadrare în cazurile de nelegalitate prevăzute de art. 304 C. proc. civ., nu pot fi analizate de către instanța de recurs. În fine, nu poate fi analizată nici aserțiunea referitoare la dispozițiile art. 129 C. proc.

civ., nefiind vorba despre o critică dezvoltată în condițiile art. 302 1 alin. (1) lit. c) C. proc. civ., întrucât recurentul s-a rezumat la redarea conținutului acestor dispoziții, fără însă a arăta, în concret, în ce mod ele au fost încălcate de către instanța de apel. În ce privește invocarea motivului de modificare prevăzut de art. 304 pct. 8 C. proc. civ., aceasta este numai formală, deoarece nu a fost dezvoltată nicio critică de natură a se subsuma ipotezei pe care acest motiv o reglementează, respectiv nu a fost indicat actul juridic dedus judecății - în sens de convenție sau act juridic unilateral, iar nu de înscrisuri probatorii - pe care instanța l-a interpretat greșit. Având în vedere considerentele prezentate, Înalta Curte urmează să respingă recursul pârâtului ca nefondat, conform art. 312 alin. (1) C. proc.

civ. Întrucât prin respingerea recursului pârâtului, acesta a căzut în pretenții față de intimați, conform art. 274 alin. (1) C. proc. civ. va fi obligat să le plătească cheltuielile de judecată suportate în recurs, astfel: 3.000 RON intimaților-reclamanți și 5.000 RON intimaților intervenienți, reprezentând onorariu de avocat, dovedit cu chitanțele de la dosar.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâtul Ministerul Afacerilor Interne împotriva Deciziei civile nr. 81 A din 7 martie 2013 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă. Obligă pe recurent să plătească intimaților-reclamanți suma de 3.000 RON și intimaților-intervenienți suma de 5.000 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică astăzi, 21 octombrie 2013. Procesat de GGC - AS