ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 4054/2011

Asupra cauzei de față, constată următoarele: Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a III-a civilă, la data de 05 decembrie 2006 reclamanții R.A.C., L.C.R. și R.J. au chemat în judecată pe pârâtul Ministerul Administrației și Internelor, precum și pe intervenienții forțați R.E.V. și R.V.J., solicitând ca prin hotărârea ce se va pronunța în contradictoriu cu aceștia, să se dispună anularea dispoziției nr. 1344 din 20 iunie 2006 emisă, în temeiul Legii nr. 10/2001, de Ministerul Administrației și Internelor și obligarea pârâtului să restituie în natură, conform Legii nr. 10/2001, imobilul situat în București, sector 3, compus din teren în suprafață de 2.325 m.p. și trei corpuri de clădiri, respectiv corpul A - cu trei niveluri cu o suprafață construită de 950 m.p., corpul B - cu două niveluri cu o suprafață construită de 336 m.p.

și corpul C - cu două niveluri cu o suprafață construită de 287 m.p., cu obligarea pârâtului la plata cheltuielilor de judecată. Prin sentința civilă nr. 1366 din 26 octombrie 2007, Tribunalul a respins atât acțiunea, cât și cererea de chemare în judecată a altor persoane, ca neîntemeiate. Pentru a hotărî astfel, s-a reținut că titlul de proprietate invocat de către reclamanți - contractul de vânzare-cumpărare din 27 mai 1896 - și celelalte înscrisuri care atestă dreptul autorului lor asupra imobilului revendicat sunt anterioare momentului transmiterii proprietății în patrimoniul societății al cărei membru fondator a fost, alături de alte nouă persoane. Ulterior acestui moment, imobilul a intrat în patrimoniul societății, susținerile reclamanților referitoare la împrejurarea că „în realitate” imobilul ar fi rămas proprietatea lui H.R.

fiind nerelevante în stabilirea regimului juridic al imobilului. Autorul reclamanților nu avea calitatea de proprietar al imobilului solicitat la momentul preluării abuzive de către stat, acesta nefiind nici unic asociat al societății comerciale naționalizate. Întrucât această acțiune reprezintă, conform dispozițiilor Legii nr. 10/2001 o contestație împotriva deciziei de respingere a notificărilor formulate de reclamanți, înregistrate sub nr. 1182 și 1183 la data de 14 august 2001, notificări prin care, invocând calitatea lor de persoane îndreptățite la restituire decurgând din calitatea de moștenitori ai celui indicat ca fiind fostul proprietar, au solicitat restituirea în natură a imobilului mai sus menționat, în raport de acest cadru procesual se impune a fi analizată și cererea de chemare în judecată a altor persoane.

Art. 4 din Legea nr. 10/2001 prevede expres că, în cazul în care restituirea este cerută de mai multe persoane îndreptățite coproprietare ale bunului imobil solicitat, dreptul de proprietate se constată sau se stabilește în cote-părți ideale, potrivit dreptului comun, iar de cotele moștenitorilor legali sau testamentari care nu au urmat procedura prevăzută la Cap. III din lege profită ceilalți moștenitori ai persoanei îndreptățite care au depus în termen cererea de restituire.

În această situație nu se impune a fi analizate nici eventualele drepturi ale intervenienților asupra imobilului solicitat prin acțiune de către reclamanții, care au înțeles să formuleze în termen o contestație, stabilirea acestor drepturi în cadrul acestui proces fiind lipsită de relevanță în conformitate cu prevederile exprese ale Legii nr. 10/2001, față de cele expuse mai sus, Tribunalul reținând că cererea de chemare în judecată a altor persoane formulată de reclamanți este în condițiile prezentate neîntemeiată. Împotriva menționatei sentințe au formulat apel, în termen legal, reclamanții R.A.C., R.C.R., R.J. și intervenienții R.E.V. și R.V.J. Prin decizia civilă nr. 545 din 03 noiembrie 2009, Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, în complet de divergență, cu majoritate a admis apelurile și, în consecință, a desființat sentința civilă apelată și a trimis cauza spre rejudecare, la aceeași instanță.

În motivarea acestei soluții, instanța de apel, în majoritate, a reținut că apelurile declarate în cauză sunt fondate, pentru considerentele ce urmează: În cauză nu s-a analizat de către instanța sesizată cu soluționarea contestației, calitatea petenților de persoane îndreptățite a beneficia de dispozițiile Legii nr. 10/2001, având în vedere că părțile au parcurs procedura administrativă prealabilă, iar notificările adresate unității deținătoare a imobilului, au fost respinse pentru lipsa dovezilor privind îndreptățirea notificatorilor de a beneficia de restituirea în natură a imobilului în litigiu. Ori acest aspect, implică, în fața instanței de judecată, administrarea unor probe nemijlocite privind calitatea contestatorilor de persoane îndreptățite la restituire, față de situația exactă a imobilului solicitat a fi restituit.

Deși contestatorii au susținut că după înființarea societății anonime R. SAR, imobilul revendicat a trecut din proprietatea lui H.I.R., în patrimoniul societății, nu s-a făcut dovada că aceștia aveau calitatea de acționari ai autorilor lor, la data naționalizării, și deci nu au dovedit calitatea de persoană îndreptățită la restituire. În sprijinul acestor dovezi, era necesară depunerea listei acționarilor societății, valoarea unei acțiuni, precum și bilanțul contabil, având în vedere că art. 31 din Legea nr. 10/2001, republicată, se referă la stabilirea valorii recalculate a acțiunilor, la valoarea activului net din ultimul bilanț contabil, iar aceste aspecte nu au fost lămurite în cauză, dat fiind că actele depuse la dosar nu reprezintă o dovadă determinantă, concludentă, privind situația juridică a imobilului, și cu atât mai mult, calitatea petenților de persoane îndreptățite la restituire în natură, cum se solicită prin acțiune.

Neexaminarea contestației prin prisma considerentelor menționate, echivalează cu o necercetare a fondului litigiului. Împotriva menționatei decizii au formulat și motivat recurs, în termen legal, apelanții-reclamanți R.A.C., R.C.R. și R.J. și apelanții-intervenienți R.E.V. și R.V.J., pentru motive de nelegalitate întemeiate pe dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ. În dezvoltarea motivelor de recurs formulate, apelanții-reclamanți R.V.J. și R.E.V.

arată că instanța de apel nu le-a analizat apelul, limitându-se în a reproduce motivarea tribunalului, pentru ca apoi să facă trimitere la faptul că Tribunalul nu a analizat calitatea petenților de persoane îndreptățite, având în vedere că notificările adresate unității deținătoare a imobilului au fost respinse pentru lipsa dovezilor privind îndreptățirea notificatorilor de a beneficia de restituirea în natură a imobilului în litigiu, lăsând astfel să se înțeleagă că Tribunalul a reținut greșit incidența art. 4 din Legea nr. 10/2001 în ceea ce îi privește. Tribunalul a respins cererea de chemare în judecată a altor persoane invocând art. 4 alin. (4) din Legea nr. 10/2001 pe care l-a interpretat în mod greșit nesesizând că textul de lege se referă la nedepunerea în termen a cererii de restituire, iar, pe acest aspect, este dovedit că autorul intervenienților, R.E.D., la data de 14 august 2001, a depus la Biroul Executorului Judecătoresc S.D.

notificarea prin care a solicitat restituirea în natură a imobilului din București, sector 3. Totodată, Tribunalul a manifestat și inconsecvență în sensul că, prin aceleași considerente, a reținut în mod judicios faptul că dispoziția motivată de respingere a notificării poate fi atacată de persoana ce se pretinde îndreptățită la restituire și este nemulțumită de soluționarea notificării, nefiind obligatorie atacarea de către toți cei care au formulat notificarea. Însă, în mod greșit Curtea de Apel București a motivat că nu s-a făcut dovada că autorul petiționarilor avea calitatea de acționar la data naționalizării și deci nu au dovedit calitatea de persoană îndreptățită la restituire.

Contestația și, implicit, cererea de chemare în judecată a altor persoane a fost întemeiată pe dispozițiile art. 3 alin. (1) lit. b) raportat la art. 4 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, atât contestatorii, cât și petiționarii, în calitate de intervenienți, fiind moștenitori legali ai autorului H.R. - proprietarul imobilului revendicat adus ca aport în natură la constituirea societății și respectiv moștenitori ai celor 6 membri acționari ai societății la data naționalizării acesteia: H.R., E.R., A.R., A.L.R., R.R., J.R. În acest sens au fost depuse la dosar actele de stare civilă respectiv certificatele de naștere, de căsătorie și deces, iar, în ceea ce-i privește, dovada faptului că unul dintre descendenții autorului H.R.

s-a numit R.E. - care la rându-i a avut un fiu - R.E.D. ai cărui moștenitori legali sunt R.V.J., în calitate de descendent, și R.E.V., în calitate de soție supraviețuitoare, conform certificatului de moștenitor din 24 iulie 2002 eliberat de Biroul Notarial Public E.P. Curtea de Apel București a reținut o situație de fapt cu totul greșită, atât reclamanții, cât și contestatorii notificând și solicitând restituirea în natură a imobilului nu în calitate de acționari ai autorilor lor la societatea R. SAR, ci de moștenitori legali ai acestora, astfel încât, în mod greșit s-a dispus admiterea apelurilor. Astfel, Curtea de Apel București trebuia să soluționeze apelul reclamanților pe fond, nejustificându-se trimiterea cauzei pentru rejudecare la Tribunalul București.

În dezvoltarea motivelor de recurs formulate, contestatorii R.A.C., R.C.R., R.J. arată că, deși, în mod corect, Tribunalul constatase că aveau calitatea de persoane îndreptățite în conformitate cu dispozițiile art. 3 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, Curtea de Apel, în opinia majoritară, a apreciat în mod greșit că nu s-a făcut dovada că aceștia (notificatorii) aveau calitatea de acționari ai autorilor lor și, deci, nu au dovedit calitatea de persoană îndreptățită la restituire. Contestatorii consideră astfel că instanța de apel a apreciat în mod eronat că nu au putut face dovada calității de acționari ai autorilor lor cu materialul probator administrat în această fază.

Intenția acestora a fost aceea de a suplimenta materialul probator administrat în faza fondului cu înscrisuri din care să reiasă că, împreună cu celelalte două persoane chemate în judecată, sunt moștenitorii asociaților R. SAR, fiind membrii aceleiași familii, deci că, la momentul naționalizării, societatea avea ca asociați numai membrii din aceeași familie, respectiv frați. În consecință, se apreciază că nu se poate reține că nu au făcut dovada calității de acționari ai autorilor lor, cu atât mai mult cu cât s-a depus lista de prezență a acționarilor societății R. SAR la adunarea ordinară, lista datată 24 iulie 1944, listă ce prezintă structura acționariatului la momentul anului 1944, din care rezultă cu ușurință faptul că cei 6 membrii de familie dețineau un procent de 98,1% din acțiuni, restul de 1,9% (450 acțiuni) aparținând unei alte persoane.

Mai mult decât atât, în bilanțurile contabile încheiate la 31 martie 1946 și 31 martie 1947 imobilul apare la categoria active. Se omite să se observe că în actul constitutiv, de care amintește intimatul-pârât, H.R. apare, în mod evident, ca proprietar al imobilului, deci o eventuală stabilire a corespondenței cu bunurile aportate este posibilă, rezultând cu ușurință că H.R. era proprietarul acestuia, și mai mult, acționar majoritar al societății. În plus, autorul comun, H.R. a fost singurul care a aportat în natură la constituirea societății, aspect care conduce cu ușurință la stabilirea bunurilor aportate atâta timp cât imobilul era singurul aportat. Nu se impunea să se facă aplicarea dispozițiilor art. 18 lit. a) din Legea nr. 10/2001, atâta timp cât imobilul a fost dobândit de H.R.

în nume propriu și folosit atât ca birouri, cât și ca atelier de către R. SAR, modalitate practicată de către comercianți în general atât în trecut, cât și în prezent, fapt ce conduce la concluzia că restituirea în natură a imobilului deținut de intimatul-pârât era posibilă. Analizând recursurile formulate, în raport de criticile menționate, Înalta Curte apreciază că acestea sunt nefondate pentru următoarele considerente comune: Înalta Curte observă că cererea de chemare în judecată a intervenienților R.E.V. și R.V.J., în calitate de moștenitori ai lui R.E.D., a fost întemeiată pe dispozițiile art. 57 C. proc. civ., fiind deci o cerere de chemare în judecată a altor persoane care pot pretinde aceleași drepturi ca și reclamanții, astfel încât aceste persoane dobândesc calitatea de intervenienți în interes propriu, în temeiul art. 58 C. proc.

civ. Deoarece notificarea a fost formulată și de către R.E.D., moștenitorii acestuia beneficiază de măsurile care se pot dispune ca urmare a eventualei admiteri a prezentei contestații, deoarece formularea în termenul legal a notificării este suficientă pentru valorificarea drepturilor acordate în temeiul Legii nr. 10/2001, împrejurarea că aceste persoane nu au formulat și contestație, nefiind de natură să îi înlăture de la beneficiul acordat de această lege.

Dreptul de acrescământ prevăzut de art. 4 alin. (4) al Legii nr. 10/2001, potrivit cu care de cotele moștenitorilor legali sau testamentari care nu au urmat procedura prevăzută la Cap. III profită ceilalți moștenitori ai persoanei îndreptățite care au depus în termen cererea de restituire, funcționează numai în raport de actul prin care se declanșează procedura prevăzută la Cap. III al Legii nr. 10/2001, deci de notificare, iar nu în raport de alte acte ulterioare declanșării procedurii, precum contestația formulată împotriva modului de soluționare a notificării. Formularea notificării de către mai multe persoane, determină incidența art. 48 alin. (2) C. proc. civ., potrivit căruia dacă prin natura raportului juridic sau în temeiul unei dispoziții a legii, efectele hotărârii se întind asupra tuturor reclamanților sau pârâților, actele de procedură îndeplinite numai de unii din ei folosesc și celorlalți.

Astfel fiind, Înalta Curte apreciază că dispoziția pronunțată în procedura prealabilă își produce efecte asupra tuturor celor care au depus notificare, iar contestația formulată numai de către unii dintre notificatori folosește și celorlalți, astfel încât, chiar în ipoteza în care nu s-ar fi formulat cerere de chemare în judecată a altor persoane care ar putea pretinde aceleași drepturi ca și reclamanții, efectele hotărârii judecătorești pronunțate în soluționarea contestației s-ar fi produs și asupra notificatorilor care nu au formulat contestație, aceștia urmând a fiind citați în cauză în calitate de intimați, datorită calității lor de părți în dispoziția contestată. Prin urmare, calitatea intervenienților în interes propriu R.E.V.

și R.V.J., de persoane îndreptățite la acordarea de măsuri reparatorii în temeiul Legii nr. 10/2001, trebuie verificată împreună cu cea a contestatorilor, ei nepierzând calitatea procesuală activă ca urmare a neexercitării contestației, astfel cum în mod greșit a apreciat prima instanță.

Verificând temeiul legal al prezentei acțiuni, Înalta Curte constată că aceasta se întemeiază pe art. 3 alin. (1) lit. b) și art. 18 alin. (1) lit. a) al Legii nr. 10/2001 potrivit cărora sunt îndreptățite, în înțelesul prezentei legi, la măsuri reparatorii constând în restituire în natură sau, după caz, prin echivalent persoanele fizice, asociați ai persoanei juridice care deținea imobilele și alte active în proprietate la data preluării acestora în mod abuziv, iar măsurile reparatorii se stabilesc numai în echivalent în cazul în care persoana îndreptățită era asociat la persoana juridică proprietară a imobilelor și a activelor la data preluării acestora în mod abuziv, cu excepția cazului în care persoana îndreptățită era unic asociat sau persoanele îndreptățite asociate erau membri ai aceleiași familii.

Acesta este temeiul de drept pe care contestatorii și intervenienții în interes propriu își motivează pretenția de restituire în natură a imobilului. Prin urmare, calitatea procesuală activă în cauză trebuie analizată din perspectiva condițiilor pe care acest text de lege le impune, respectiv ca persoana ce se pretinde îndreptățită să fi fost unic asociat sau persoanele îndreptățite asociate să fi fost membre ale aceleiași familii, la data preluării imobilului în mod abuziv. Constatând că o astfel de verificare nu a fost realizată de către prima instanță, în mod corect instanța de apel nu a intrat în analiza aspectelor de fond ale cauzei menționate în cererile de apel, considerând că trebuia administrată proba cu înscrisuri pe acest aspect, prin depunerea listei acționarilor societății și a bilanțului contabil la data naționalizării, singurele probe în raport de care se puteau verifica condițiile art. 18 alin. (1) ale Legii nr. 10/2001.

În lipsa acestor probe, prima instanță nu a făcut o analiză corectă a art. 18 alin. (1), deci nu a intrat în cercetarea fondului pe aspectul stabilirii calității de persoană îndreptățită, astfel încât nu se poate invoca greșita trimitere spre rejudecare, ca urmare a faptului că aceste probe puteau fi administrate în faza procesuală a apelului. Înalta Curte consideră că depunerea acestor probe direct în apel, în condițiile în care prima instanță nu le-a analizat, ar priva părțile de un grad de jurisdicție, prin lipsirea lor de posibilitatea de a critica în apel concluziile primei instanțe rezultând din interpretarea acestor probe, după ce prima instanță de fond le va fi administrat. Este evidentă greșeala de redactare din cuprinsul motivării instanței de apel care a reținut că, „contestatorii au susținut că nu s-a făcut dovada că aveau calitatea de acționari ai autorilor lor, la data naționalizării”.

În realitate, instanța de apel a considerat necesară administrarea de probe în dovedirea calității contestatorilor de moștenitori ai acționarilor existenți la societatea R. SAR, la data naționalizării, cât și a faptului că acționarii de la acea dată erau membrii aceleiași familii. Deoarece prima instanță, coroborând dispozițiile art. 3 alin. (1) cu art. 31 alin. (1) și art. 18 ale Legii nr. 18/1991, a respins acțiunea și cererea de intervenție, reținând că autorul contestatorului a adus bunul imobil ca aport în natură la societatea R. SAR, motiv pentru care la data naționalizării nu mai era proprietar al imobilului și nici unic asociat al R. SAR, fără a administra probele în raport de care putea ajunge la aceste concluzii, casarea cu trimitere spre rejudecare se impune pentru a nu priva părțile de un grad de jurisdicție și a le acorda posibilitatea de a-și formula toate apărările și probele asupra condițiilor prevăzute de art. 18 alin. (1) al Legii nr. 10/2001.

Urmează astfel ca, în rejudecare, prima instanță să aibă în vedere toate criticile invocate de către recurenți cu privire la îndeplinirea de către aceștia a condițiilor care să le permită restituirea în natură a imobilului, condiții care se vor analiza în raport de probele ce vor fi administrate, deoarece nu au fost depuse la dosar până la acest moment înscrisurile emise la data naționalizării sau la sfârșitul anului anterior, când s-a încheiat bilanțul contabil, deci în perioada decembrie 1947-1948. Se va avea în vedere că imobilul a fost naționalizat în temeiul Legii nr. 119/1948 privind naționalizarea instituțiilor bancare. Pentru aceste argumente și în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc.

civ., recursurile urmează a fi respinse, ca nefondate.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge ca nefondate recursurile declarate de reclamanții R.A.C., R.C.R., R.J. și de intervenienții R.V.J. și R.E.V. împotriva deciziei nr. 545 din 03 noiembrie 2009 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică astăzi, 13 mai 2011.