ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 4054/2011

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 4054/2011 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2011)

Asupra cauzei de față,

constată următoarele:

Prin cererea înregistrată

pe rolul Tribunalului București, secția a III-a civilă, la data de 05 decembrie

2006 reclamanții R.A.C., L.C.R. și R.J. au chemat în judecată pe pârâtul Ministerul

Administrației și Internelor, precum și pe intervenienții forțați R.E.V. și R.V.J.,

solicitând ca prin hotărârea ce se va pronunța în contradictoriu cu aceștia, să

se dispună anularea dispoziției nr. 1344 din 20 iunie 2006 emisă, în temeiul Legii

nr. 10/2001, de Ministerul Administrației și Internelor și obligarea pârâtului să

restituie în natură, conform Legii nr. 10/2001, imobilul situat în București, sector

3, compus din teren în suprafață de 2.325 m.p. și trei corpuri de clădiri, respectiv

corpul A - cu trei niveluri cu o suprafață construită de 950 m.p., corpul B - cu

două niveluri cu o suprafață construită de 336 m.p. și corpul C - cu două niveluri

cu o suprafață construită de 287 m.p., cu obligarea pârâtului la plata cheltuielilor

de judecată.

Prin sentința civilă

nr. 1366 din 26 octombrie 2007, Tribunalul a respins atât acțiunea, cât și cererea

de chemare în judecată a altor persoane, ca neîntemeiate.

Pentru a hotărî astfel,

s-a reținut că titlul de proprietate invocat de către reclamanți - contractul de

vânzare-cumpărare din 27 mai 1896 - și celelalte înscrisuri care atestă dreptul

autorului lor asupra imobilului revendicat sunt anterioare momentului transmiterii

proprietății în patrimoniul societății al cărei membru fondator a fost, alături

de alte nouă persoane. Ulterior acestui moment, imobilul a intrat în patrimoniul

societății, susținerile reclamanților referitoare la împrejurarea că „în realitate”

imobilul ar fi rămas proprietatea lui H.R. fiind nerelevante în stabilirea regimului

juridic al imobilului.

Autorul reclamanților

nu avea calitatea de proprietar al imobilului solicitat la momentul preluării abuzive

de către stat, acesta nefiind nici unic asociat al societății comerciale naționalizate.

Întrucât această acțiune

reprezintă, conform dispozițiilor Legii nr. 10/2001 o contestație împotriva deciziei

de respingere a notificărilor formulate de reclamanți, înregistrate sub nr. 1182

și 1183 la data de 14 august 2001, notificări prin care, invocând calitatea lor

de persoane îndreptățite la restituire decurgând din calitatea de moștenitori ai

celui indicat ca fiind fostul proprietar, au solicitat restituirea în natură a imobilului

mai sus menționat, în raport de acest cadru procesual se impune a fi analizată și

cererea de chemare în judecată a altor persoane.

Art. 4 din Legea nr. 10/2001

prevede expres că, în cazul în care restituirea este cerută de mai multe persoane

îndreptățite coproprietare ale bunului imobil solicitat, dreptul de proprietate

se constată sau se stabilește în cote-părți ideale, potrivit dreptului comun, iar

de cotele moștenitorilor legali sau testamentari care nu au urmat procedura prevăzută

la Cap. III din lege profită ceilalți moștenitori ai persoanei îndreptățite care

au depus în termen cererea de restituire.

În această situație nu

se impune a fi analizate nici eventualele drepturi ale intervenienților asupra imobilului

solicitat prin acțiune de către reclamanții, care au înțeles să formuleze în termen

o contestație, stabilirea acestor drepturi în cadrul acestui proces fiind lipsită

de relevanță în conformitate cu prevederile exprese ale Legii nr. 10/2001, față

de cele expuse mai sus, Tribunalul reținând că cererea de chemare în judecată a

altor persoane formulată de reclamanți este în condițiile prezentate neîntemeiată.

Împotriva menționatei

sentințe au formulat apel, în termen legal, reclamanții R.A.C., R.C.R., R.J. și

intervenienții R.E.V. și R.V.J.

Prin decizia civilă

nr. 545 din 03 noiembrie 2009, Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, în

complet de divergență, cu majoritate a admis apelurile și, în consecință, a desființat

sentința civilă apelată și a trimis cauza spre rejudecare, la aceeași instanță.

În motivarea acestei soluții,

instanța de apel, în majoritate, a reținut că apelurile declarate în cauză sunt

fondate, pentru considerentele ce urmează:

În cauză nu s-a analizat

de către instanța sesizată cu soluționarea contestației, calitatea petenților de

persoane îndreptățite a beneficia de dispozițiile Legii nr. 10/2001, având în vedere

că părțile au parcurs procedura administrativă prealabilă, iar notificările adresate

unității deținătoare a imobilului, au fost respinse pentru lipsa dovezilor privind

îndreptățirea notificatorilor de a beneficia de restituirea în natură a imobilului

în litigiu.

Ori acest aspect, implică,

în fața instanței de judecată, administrarea unor probe nemijlocite privind calitatea

contestatorilor de persoane îndreptățite la restituire, față de situația exactă

a imobilului solicitat a fi restituit.

Deși contestatorii au

susținut că după înființarea societății anonime R. SAR, imobilul revendicat a trecut

din proprietatea lui H.I.R., în patrimoniul societății, nu s-a făcut dovada că aceștia

aveau calitatea de acționari

ai autorilor lor, la

data naționalizării, și deci nu au dovedit calitatea de persoană îndreptățită la

restituire.

În sprijinul acestor dovezi,

era necesară depunerea listei acționarilor societății, valoarea unei acțiuni, precum

și bilanțul contabil, având în vedere că art. 31 din Legea nr. 10/2001, republicată,

se referă la stabilirea valorii recalculate a acțiunilor, la valoarea activului

net din ultimul bilanț contabil, iar aceste aspecte nu au fost lămurite în cauză,

dat fiind că actele depuse la dosar nu reprezintă o dovadă determinantă, concludentă,

privind situația juridică a imobilului, și cu atât mai mult, calitatea petenților

de persoane îndreptățite la restituire în natură, cum se solicită prin acțiune.

Neexaminarea contestației

prin prisma considerentelor menționate, echivalează cu o necercetare a fondului

litigiului.

Împotriva menționatei

decizii au formulat și motivat recurs, în termen legal, apelanții-reclamanți R.A.C.,

R.C.R. și R.J. și apelanții-intervenienți R.E.V. și R.V.J., pentru motive de nelegalitate

întemeiate pe dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

În dezvoltarea motivelor

de recurs formulate, apelanții-reclamanți R.V.J. și R.E.V. arată că instanța de

apel nu le-a analizat apelul, limitându-se în a reproduce motivarea tribunalului,

pentru ca apoi să facă trimitere la faptul că Tribunalul nu a analizat calitatea

petenților de persoane îndreptățite, având în vedere că notificările adresate unității

deținătoare a imobilului au fost respinse pentru lipsa dovezilor privind îndreptățirea

notificatorilor de a beneficia de restituirea în natură a imobilului în litigiu,

lăsând astfel să se înțeleagă că Tribunalul a reținut greșit incidența art. 4 din

Legea nr. 10/2001 în ceea ce îi privește.

Tribunalul a respins cererea

de chemare în judecată a altor persoane invocând art. 4 alin. (4) din Legea nr.

10/2001 pe care l-a interpretat în mod greșit nesesizând că textul de lege se referă

la nedepunerea în termen a cererii de restituire, iar, pe acest aspect, este dovedit

că autorul intervenienților, R.E.D., la data de 14 august 2001, a depus la Biroul

Executorului Judecătoresc S.D. notificarea prin care a solicitat restituirea în

natură a imobilului din București, sector 3.

Totodată, Tribunalul a

manifestat și inconsecvență în sensul că, prin aceleași considerente, a reținut

în mod judicios faptul că dispoziția motivată de respingere a notificării poate

fi atacată de persoana ce se pretinde îndreptățită la restituire și este nemulțumită

de soluționarea notificării, nefiind obligatorie atacarea de către toți cei care

au formulat notificarea. Însă, în mod greșit Curtea de Apel București a motivat

că nu s-a făcut dovada că autorul petiționarilor avea calitatea de acționar la data

naționalizării și deci nu au dovedit calitatea de persoană îndreptățită la restituire.

Contestația și, implicit,

cererea de chemare în judecată a altor persoane a fost întemeiată pe dispozițiile

art. 3 alin. (1) lit. b) raportat la art. 4 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, atât

contestatorii, cât și petiționarii, în calitate de intervenienți, fiind moștenitori

legali ai autorului H.R. - proprietarul imobilului revendicat adus ca aport în natură

la constituirea societății și respectiv moștenitori ai celor 6 membri acționari

ai societății la data naționalizării acesteia: H.R., E.R., A.R., A.L.R., R.R., J.R.

În acest sens au fost

depuse la dosar actele de stare civilă respectiv certificatele de naștere, de căsătorie

și deces, iar, în ceea ce-i privește, dovada faptului că unul dintre descendenții

autorului H.R. s-a numit R.E. - care la rându-i a avut un fiu - R.E.D. ai cărui

moștenitori legali sunt R.V.J., în calitate de descendent, și R.E.V., în calitate

de soție supraviețuitoare, conform certificatului de moștenitor din 24 iulie 2002

eliberat de Biroul Notarial Public E.P.

Curtea de Apel București

a reținut o situație de fapt cu totul greșită, atât reclamanții, cât și contestatorii

notificând și solicitând restituirea în natură a imobilului nu în calitate de acționari

ai autorilor lor la societatea R. SAR, ci de moștenitori legali ai acestora, astfel

încât, în mod greșit s-a dispus admiterea apelurilor.

Astfel, Curtea de Apel

București trebuia să soluționeze apelul reclamanților pe fond, nejustificându-se

trimiterea cauzei pentru rejudecare la Tribunalul București.

În dezvoltarea motivelor

de recurs formulate, contestatorii R.A.C., R.C.R., R.J. arată că, deși, în mod corect,

Tribunalul constatase că aveau calitatea de persoane îndreptățite în conformitate

cu dispozițiile art. 3 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, Curtea de Apel, în opinia

majoritară, a apreciat în mod greșit că nu s-a făcut dovada că aceștia (notificatorii)

aveau calitatea de acționari ai autorilor lor și, deci, nu au dovedit calitatea

de persoană îndreptățită la restituire.

Contestatorii consideră

astfel că instanța de apel a apreciat în mod eronat că nu au putut face dovada calității

de acționari ai autorilor lor cu materialul probator administrat în această fază.

Intenția acestora a fost

aceea de a suplimenta materialul probator administrat în faza fondului cu înscrisuri

din care să reiasă că, împreună cu celelalte două persoane chemate în judecată,

sunt moștenitorii asociaților R. SAR, fiind membrii aceleiași familii, deci că,

la momentul naționalizării, societatea avea ca asociați numai membrii din aceeași

familie, respectiv frați.

În consecință, se apreciază

că nu se poate reține că nu au făcut dovada calității de acționari ai autorilor

lor, cu atât mai mult cu cât s-a depus lista de prezență a acționarilor societății

R. SAR la adunarea ordinară, lista datată 24 iulie 1944, listă ce prezintă structura

acționariatului la momentul anului 1944, din care rezultă cu ușurință faptul că

cei 6 membrii de familie dețineau un procent de 98,1% din acțiuni, restul de 1,9%

(450 acțiuni) aparținând unei alte persoane.

Mai mult decât atât, în

bilanțurile contabile încheiate la 31 martie 1946 și 31 martie 1947 imobilul apare

la categoria active. Se omite să se observe că în actul constitutiv, de care amintește

intimatul-pârât, H.R. apare, în mod evident, ca proprietar al imobilului, deci o

eventuală stabilire a corespondenței cu bunurile aportate este posibilă, rezultând

cu ușurință că H.R. era proprietarul acestuia, și mai mult, acționar majoritar al

societății.

În plus, autorul comun,

H.R. a fost singurul care a aportat în natură la constituirea societății, aspect

care conduce cu ușurință la stabilirea bunurilor aportate atâta timp cât imobilul

era singurul aportat. Nu se impunea să se facă aplicarea dispozițiilor art. 18

lit. a) din Legea nr. 10/2001, atâta timp cât imobilul a fost dobândit de H.R. în

nume propriu și folosit atât ca birouri, cât și ca atelier de către R. SAR, modalitate

practicată de către comercianți în general atât în trecut, cât și în prezent, fapt

ce conduce la concluzia că restituirea în natură a imobilului deținut de intimatul-pârât

era posibilă.

Analizând recursurile

formulate, în raport de criticile menționate, Înalta Curte apreciază că acestea

sunt nefondate pentru următoarele considerente comune:

Înalta Curte observă că

cererea de chemare în judecată a intervenienților R.E.V. și R.V.J., în calitate

de moștenitori ai lui R.E.D., a fost întemeiată pe dispozițiile art. 57 C.

proc. civ., fiind deci o cerere de chemare în judecată a altor persoane care pot

pretinde aceleași drepturi ca și reclamanții, astfel încât aceste persoane dobândesc

calitatea de intervenienți în interes propriu, în temeiul art. 58 C. proc. civ.

Deoarece notificarea a

fost formulată și de către R.E.D., moștenitorii acestuia beneficiază de măsurile

care se pot dispune ca urmare a eventualei admiteri a prezentei contestații, deoarece

formularea în termenul legal a notificării este suficientă pentru valorificarea

drepturilor acordate în temeiul Legii nr. 10/2001, împrejurarea că aceste persoane

nu au formulat și contestație, nefiind de natură să îi înlăture de la beneficiul

acordat de această lege.

Dreptul de acrescământ

prevăzut de art. 4 alin. (4) al Legii nr. 10/2001, potrivit cu care de cotele moștenitorilor

legali sau testamentari care nu au urmat procedura prevăzută la Cap. III profită

ceilalți moștenitori ai persoanei îndreptățite care au depus în termen cererea de

restituire, funcționează numai în raport de actul prin care se declanșează procedura

prevăzută la Cap. III al Legii nr. 10/2001, deci de notificare, iar nu în raport

de alte acte ulterioare declanșării procedurii, precum contestația formulată împotriva

modului de soluționare a notificării.

Formularea notificării

de către mai multe persoane, determină incidența art. 48 alin. (2) C. proc.

civ., potrivit căruia dacă prin natura raportului juridic sau în temeiul unei dispoziții

a legii, efectele hotărârii se întind asupra tuturor reclamanților sau pârâților,

actele de procedură îndeplinite numai de unii din ei folosesc și celorlalți.

Astfel fiind, Înalta Curte

apreciază că dispoziția pronunțată în procedura prealabilă își produce efecte asupra

tuturor celor care au depus notificare, iar contestația formulată numai de către

unii dintre notificatori folosește și celorlalți, astfel încât, chiar în ipoteza

în care nu s-ar fi formulat cerere de chemare în judecată a altor persoane care

ar putea pretinde aceleași drepturi ca și reclamanții, efectele hotărârii judecătorești

pronunțate în soluționarea contestației s-ar fi produs și asupra notificatorilor

care nu au formulat contestație, aceștia urmând a fiind citați în cauză în calitate

de intimați, datorită calității lor de părți în dispoziția contestată.

Prin urmare, calitatea

intervenienților în interes propriu R.E.V. și R.V.J., de persoane îndreptățite la

acordarea de măsuri reparatorii în temeiul Legii nr. 10/2001, trebuie verificată

împreună cu cea a contestatorilor, ei nepierzând calitatea procesuală activă ca

urmare a neexercitării contestației, astfel cum în mod greșit a apreciat prima instanță.

Verificând temeiul legal

al prezentei acțiuni, Înalta Curte constată că aceasta se întemeiază pe art. 3

alin. (1) lit. b) și art. 18 alin. (1) lit. a) al Legii nr. 10/2001 potrivit cărora

sunt îndreptățite, în înțelesul prezentei legi, la măsuri reparatorii constând în

restituire în natură sau, după caz, prin echivalent persoanele fizice, asociați

ai persoanei juridice care deținea imobilele și alte active în proprietate la data

preluării acestora în mod abuziv, iar măsurile reparatorii se stabilesc numai în

echivalent în cazul în care persoana îndreptățită era asociat la persoana juridică

proprietară a imobilelor și a activelor la data preluării acestora în mod abuziv,

cu excepția cazului în care persoana îndreptățită era unic asociat sau persoanele

îndreptățite asociate erau membri ai aceleiași familii.

Acesta este temeiul de

drept pe care contestatorii și intervenienții în interes propriu își motivează pretenția

de restituire în natură a imobilului.

Prin urmare, calitatea

procesuală activă în cauză trebuie analizată din perspectiva condițiilor pe care

acest text de lege le impune, respectiv ca persoana ce se pretinde îndreptățită

să fi fost unic asociat sau persoanele îndreptățite asociate să fi fost membre ale

aceleiași familii, la data preluării imobilului în mod abuziv.

Constatând că o astfel

de verificare nu a fost realizată de către prima instanță, în mod corect instanța

de apel nu a intrat în analiza aspectelor de fond ale cauzei menționate în cererile

de apel, considerând că trebuia administrată proba cu înscrisuri pe acest aspect,

prin depunerea listei acționarilor societății și a bilanțului contabil la data naționalizării,

singurele probe în raport de care se puteau verifica condițiile art. 18 alin.

(1) ale Legii nr. 10/2001.

În lipsa acestor probe,

prima instanță nu a făcut o analiză corectă a art. 18 alin. (1), deci nu a intrat

în cercetarea fondului pe aspectul stabilirii calității de persoană îndreptățită,

astfel încât nu se poate invoca greșita trimitere spre rejudecare, ca urmare a faptului

că aceste probe puteau fi administrate în faza procesuală a apelului.

Înalta Curte consideră

că depunerea acestor probe direct în apel, în condițiile în care prima instanță

nu le-a analizat, ar priva părțile de un grad de jurisdicție, prin lipsirea lor

de posibilitatea de a critica în apel concluziile primei instanțe rezultând din

interpretarea acestor probe, după ce prima instanță de fond le va fi administrat.

Este evidentă greșeala

de redactare din cuprinsul motivării instanței de apel care a reținut că, „contestatorii

au susținut că nu s-a făcut dovada că aveau calitatea de acționari ai autorilor

lor, la data naționalizării”. În realitate, instanța de apel a considerat necesară

administrarea de probe în dovedirea calității contestatorilor de moștenitori ai

acționarilor existenți la societatea R. SAR, la data naționalizării, cât și a faptului

că acționarii de la acea dată erau membrii aceleiași familii.

Deoarece prima instanță,

coroborând dispozițiile art. 3 alin. (1) cu art. 31 alin. (1) și art. 18 ale Legii

nr. 18/1991, a respins acțiunea și cererea de intervenție, reținând că autorul contestatorului

a adus bunul imobil ca aport în natură la societatea R. SAR, motiv pentru care la

data naționalizării nu mai era proprietar al imobilului și nici unic asociat al

R. SAR, fără a administra probele în raport de care putea ajunge la aceste concluzii,

casarea cu trimitere spre rejudecare se impune pentru a nu priva părțile de un grad

de jurisdicție și a le acorda posibilitatea de a-și formula toate apărările și probele

asupra condițiilor prevăzute de art. 18 alin. (1) al Legii nr. 10/2001.

Urmează astfel ca, în

rejudecare, prima instanță să aibă în vedere toate criticile invocate de către recurenți

cu privire la îndeplinirea de către aceștia a condițiilor care să le permită restituirea

în natură a imobilului, condiții care se vor analiza în raport de probele ce vor

fi administrate, deoarece nu au fost depuse la dosar până la acest moment înscrisurile

emise la data naționalizării sau la sfârșitul anului anterior, când s-a încheiat

bilanțul contabil, deci în perioada decembrie 1947-1948. Se va avea în vedere că

imobilul a fost naționalizat în temeiul Legii nr. 119/1948 privind naționalizarea

instituțiilor bancare.

Pentru aceste argumente

și în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., recursurile urmează a fi respinse,

ca nefondate.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondate

recursurile declarate de reclamanții R.A.C., R.C.R., R.J. și de intervenienții R.V.J.

și R.E.V. împotriva deciziei nr. 545 din 03 noiembrie 2009 a Curții de Apel București,

secția a IV-a civilă.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică astăzi, 13 mai 2011.