ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 4621/2013

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 4621/2013 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2012)

Deliberând asupra

recursului civil de față, constată următoarele:

Prin acțiunea înregistrată pe rolul

Judecătoriei Petroșani, la data de 13 mai 2008 (data poștei), sub nr. 3228/278/2008,

astfel cum a fost completată, reclamantul B.T. a chemat în judecată pe pârâtele

SC M. SA Petroșani, S.I.T.P.S.U. Petroșani și SC B. SRL, solicitând ca, prin

hotărâre, să fie obligate acestea din urmă să-i lase, în deplină proprietate și

folosință, terenul în suprafață de 23.899 mp, înscris în C.F. Iscroni.

Prin sentința civilă nr.

7136 din 9 decembrie 2010, Judecătoria Petroșani a declinat competența de

soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului Hunedoara, raportat la valoarea

terenului revendicat și la dispozițiile art. 2 pct. 1 lit. b) C. proc. civ.

În dosarul

înregistrat pe rolul Tribunalului Hunedoara, sub același nr., reclamantul a

solicitat introducerea în cauză, în calitate de pârâte, și a SC G.E.P. SRL și

SC N.C. SRL.

Prin sentința civilă nr.

147 din 14 martie 2012 pronunțată de Tribunalul Hunedoara, secția I civilă, a

fost admisă, în parte, acțiunea formulată în contradictoriu cu pârâtele SC M.

SA Petroșani, S.I.T.P.S.U. Petroșani și SC G.E.P. SRL, prin administrator

judiciar H. Consult Ipurl; au fost obligate pârâtele să lase reclamantului, în

deplină proprietate și folosință, terenul înscris în C.F. Iscroni, identificat

prin raportul de contraexpertiză judiciară efectuat de experții C.A., I.I., C.M.,

parte integrantă a sentinței, reprezentat grafic în schițele anexe la raport, și

anume suprafețele de 3.579 mp, 3.335 mp, 3.740 mp și 751 mp, individualizate în

dispozitivul hotărârii. Au fost obligate pârâtele să plătească reclamantului

câte 500 lei cheltuieli de judecată, precum și contravaloarea taxei de timbru

și a timbrului judiciar. Acțiunea a fost respinsă față de pârâtele SC B. SRL,

prin administrator judiciar Cabinet Individual de Insolvență H.G., și SC N.C.

SRL S-a respins excepția lipsei calității procesuale pasive invocată de pârâta

SC M. SA.

Pentru a pronunța

această sentință, prima instanță a reținut că reclamantul figurează ca titular

al dreptului de proprietate asupra terenului înscris în C.F. Iscroni,

identificat prin raportul de expertiză tehnică topografică întocmit de expert

judiciar S.A. și, respectiv, prin raportul de contraexpertiză topografică efectuat

de experții C.A., I.I., C.M., teren reprezentat și în anexele grafice la aceste

rapoarte. Suprafața terenului s-a reținut a fi de 23.899 mp, delimitată prin pct.

1- 2- 3- 4- 5- 6- 7- 8- 9- 10- 11- 12- 13- 14- 15- 16- 1 în planul de

amplasament anexă la raportul de expertiză, fiind situat între DN 66 și Jiul de

Est, în Petroșani. Valoarea terenului a fost estimată la 28.122 lei/mp.

Aceste teren a făcut

obiectul unor exproprieri succesive, pentru cauză de utilitate publică, în

prima etapă, prin Decretul nr. 143/1971 a fostului Consiliu de Stat, și, în a

doua etapă, prin Decretul nr. 252/1976 a aceleiași instituții, pentru

construirea unui atelier de tâmplărie și pentru regularizarea râului Jiul de Est,

ambele obiective fiind realizate. Ca persoană expropriată, reclamantul avea

vocație la reparația reglementată de Legea nr. 10/2001, pe care nu a valorificat-o.

Raportul de expertiză și de contraexpertiză au identificat suprafețele de teren

de 3.579 mp și de 3.335 mp, deținute de SC M. SA, de 3.740 mp, deținută de S.U. și de 751 mp, ocupată de incinta SC G.E.P. SRL, deținătorii nefiind

proprietari. S-a mai identificat și suprafața de teren de 5.205 mp, ocupată de digul râului Jiu și suprafața de 7.289 mp, ocupată de prundiș și taluzul râului

Jiu.

Interpretând Decizia nr.

33/2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secțiile unite, de soluționare

a recursului în interesul legii cu privire la acțiunile întemeiate pe drept

comun după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, instanța de fond a apreciat

că aplicarea principiului potrivit căruia legea specială exclude dreptul comun

este înlăturată în cazul în care aceasta contravine Convenției Europene a

Drepturilor Omului, sub condiția ca, prin admiterea acțiunii fostului

proprietar, să nu se aducă atingere dreptului altor persoane sau principiului

securității raporturilor juridice.

În cauză, dreptul de

proprietate al reclamantului asupra terenului înscris în C.F. Iscroni, este

protejat de Protocolul 1 la Convenția Europeană a Drepturilor Omului și de jurisprudența C.E.D.O., iar, prin acțiunea în revendicare promovată, nu sunt

afectate drepturile de proprietate dobândite de pârâte și nici securitatea

raporturilor juridice consolidate. Ca urmare, a fost admisă acțiunea față de

pârâtele care sunt în posesia unor suprafețe de teren revendicate de reclamant.

A fost respinsă acțiunea față de pârâtele SC B. SRL și SC N.C. SRL, pentru

lipsa calității procesual pasive, nefiind dovedit că sunt în posesia vreunei

suprafețe de teren din cea revendicată. S-a respins acțiunea și în ceea ce

privește suprafețele de teren de 5.205 mp, afectată de „Digul râului Jiul de Est”, și de 7.289 mp, prundiș și taluz, expropriate de stat pentru cauză de

utilitate publică, respectiv pentru îndiguirea și regularizarea râului Jiu.

Cheltuielile de judecată constând în taxa judiciară de timbru achitată de

reclamant s-au stabilit proporțional cu valoarea terenului ocupat de fiecare

pârâtă.

Prin Decizia civilă nr.

69 din 22 noiembrie 2012, Curtea de Apel Alba-Iulia, secția I civilă, a admis

apelul declarat de pârâta S.U. împotriva sentinței civile sus-menționate; a schimbat,

în parte, sentința atacată, în sensul că a respins acțiunea față de această pârâtă.

A menținut, în rest, dispozițiile hotărârii primei instanțe, cu obligarea

intimatului reclamant la plata sumei de 1.862 lei, cheltuieli de judecată către

apelantă.

Pentru a pronunța

această decizie, Curtea de Apel a reținut următoarele:

Acțiunea promovată de

reclamant este o acțiune în revendicare, întemeiată pe prevederile art. 480 C.

civ.

Reclamantul a devenit

proprietar tabular asupra imobilului înscris în C.F. Iscroni, cu titlu de

moștenire, în anul 2003, după antecesoarea sa, B.S. Acest imobil este, parțial,

ocupat de construcțiile aparținând apelantei (fila 305, dosar fond Judecătoria

Petroșani), potrivit răspunsul la obiecțiuni formulat de experții care au

întocmit raportul de contraexpertiză în cauză. Fiind proprietar, reclamantul

are calitatea procesuală activă de a formula o acțiune în revendicare pentru

terenul intabulat pe numele său; deci, în mod corect s-a reținut calitatea sa

procesuală activă.

Este reală susținerea

reclamantului, în sensul că terenul nu a făcut obiectul vreunui decret de

expropriere. Expertul topograf C.M., la solicitarea Tribunalului Hunedoara, a

depus copiile Decretului nr. 252 din 16 iulie 1976 și, respectiv, ale

Decretului nr. 143 din 23 aprilie 1971, în care nu apare numele antecesorilor

reclamantului, după cum au reținut și experții în lucrarea efectuată (filele

42-44 dosar tribunal).

Totodată, rezultă,

din înscrisurile depuse de apelantă (Ordinul nr. 573/1978 al Ministerului

Agriculturii, Decizia nr. 208/1979 a Comitetului executiv al Consiliului popular

al județului Hunedoara, proces verbal încheiat în 23 iunie 1976 al aceluiași

comitet executiv, extras C.F. Iscroni), că Statul Român a expropriat imobilul

înscris în C.F. Iscroni, l-a parcelat și a transmis, în administrarea

municipiului Petroșani și în folosința Cooperativei meșteșugărești „U.”,

suprafața de 3.687 mp, identificată ca fiind parcela, în scopul amplasării

atelierului mixt de producție și prestări servicii pentru populație, cu o

suprafață de 1.340 mp. Lucrarea urma să înceapă la data de 1 iulie 1979 și să

fie dată în folosință la data de 31 decembrie.

Așadar, apelanta

pârâtă a avut aprobare pentru executarea unor lucrări de construcții pe un

terenul aparținând Statului Român și care i-a fost dat în folosință de

proprietar, dreptul fiind înscris în C.F. Iscroni, din anul 1979.

Față de aceste

înscrisuri, se constată că reclamantul este proprietar tabular asupra

imobilului revendicat, însă, pârâta a construit, încă din 1979, un imobil, cu

aprobarea Statului Român. Deci, imobilul construcții proprietatea apelantei

pârâte a fost edificat pe terenul proprietatea reclamantului.

Art. 1 din Legea nr. 10/2001

prevede că imobilele preluate în mod abuziv de stat, de organizațiile

cooperatiste sau de orice alte persoane juridice în perioada 6 martie 1945 - 22

decembrie 1989, (…), se restituie în natură sau în echivalent, când restituirea

în natură nu mai este posibilă, în condițiile legii. Din prevederile acestui

text de lege rezultă că imobilul reclamantului face obiectul Legii nr. 10/2001

și putea fi solicitat în baza acestei legi speciale de reparație.

În condițiile în care

reclamantul avea posibilitatea de a uza de legea specială de reparație, nu

poate beneficia de protecția oferită de art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenție. Decizia nr. 33 a Înaltei Curții de Casație și Justiție, dată

în recurs în interesul legii, stipulează, expres, că acțiunea în revendicare

poate fi admisă dacă nu se aduce atingere unui alt drept de proprietate sau

siguranței raporturilor juridice civile. Or, în acest caz, există un alt drept

de proprietate asupra construcțiilor edificate pe teren, iar reclamantul nu mai

are alegerea între legea specială și dreptul comun. Ca urmare, a fost respinsă

acțiunea reclamantului în contradictoriu cu pârâta S.U., ca nefondată, în urma

admiterii apelului declarat de pârâta menționată.

Împotriva acestei

decizii a declarat recurs reclamantul B.T., criticând-o pentru următoarele

motive:

de apel a fost pronunțată cu încălcarea dispozițiilor art. 480 C. civ., art. 44

din Constituția României, art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului și a jurisprudenței C.E.D.O., Deciziei nr. 33/2008 a

Înaltei Curții de Casație și Justiție, dată în recurs în interesul

legii.

În motivarea hotărârii,

se reține faptul că terenul nu a făcut obiectul exproprierii, în raport de probele

administrate, precum și că a fost expropriat terenul învecinat cu terenul din

litigiu, respectiv terenul înscris în C.F. Iscroni, care a fost parcelat și transmis

în administrarea Municipiului Petroșani și în folosința Cooperativei

meșteșugărești "U." Pe terenul recurentului s-a construit, cu

aprobarea Statului Român, construcția proprietatea intimatei.

În același context și

raportat la art. 1 din Legea nr. 10/2001, instanța de apel constată că acțiunea

în revendicare nu poate fi admisă, calea legala pentru recuperarea terenului

fiind cea prevăzută de legea specială de reparație.

S-a mai reținut că

reclamantul nu poate beneficia de protecția art. 1 din Protocolul nr. 1 și nici

de decizia 33/2008, deoarece s-ar aduce atingere dreptului de proprietate al

intimatei.

Împrejurarea că

terenul expropriat, înscris în C.F. Iscroni, a fost identificat greșit sub

vechiul regim și Statul Român a autorizat edificarea unor construcții pe terenul

proprietatea recurentului, înscris în C.F. Iscroni, nu constituie o trecere în proprietatea

statului, în mod abuziv, a terenului proprietatea recurentului, în sensul art. 1

din Legea nr. 10/ 2001.

Prin art. 492 și următoarele

C. civ., se reglementează situația construcțiilor edificate de o terță persoană

pe terenul proprietatea altei persoane, speța de față circumscriindu-se acestui

caz.

În consecință, în

prezentul litigiu, sunt aplicabile dispozițiile dreptului comun, și nu

dispozițiile Legii nr. 10/2001, acțiunea în revendicare fiind admisibilă.

ipoteza în care s-ar considera că simpla edificare a unei construcții pe un teren

ce nu a trecut niciodată în proprietatea statului echivalează cu o trecere

abuzivă a acestui bun la stat, acțiunea în revendicare este admisibilă, raportat

la decizia în interesul Legii nr. 33/2008 și la art. 1 din Protocolul nr. 1.

Înalta Curte de

Casație și Justiție, prin Decizia nr. 33/2008, a stabilit că aplicarea principiului

potrivit căruia legea specială exclude aplicarea dreptului comun în materie poate

fi înlăturat dacă această lege contravine Convenției Europene a Drepturilor

Omului, sub condiția ca, prin admiterea acțiunii în revendicare, să nu se aducă

atingere dreptului altor persoane ori securității raporturilor juridice.

Dreptul de

proprietate al recurentului, înscris în C.F. Iscroni, este protejat de

Protocolul nr. 1 adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului și de jurisprudența C.E.D.O., iar securitatea raporturilor juridice consolidate nu este

afectată.

În speța de față,

nici dreptul de proprietate al intimatei nu este afectat prin admiterea cererii

în revendicare, întrucât aceasta rămâne proprietara construcției.

(2) din Constituția României, „Proprietatea privată este garantată și ocrotită

în mod egal de lege, indiferent de titular”.

Terenul proprietatea recurentului

nu a trecut în proprietatea statului prin unul dintre modurile de dobândire a

proprietății prevăzute de lege, naționalizare, expropriere, situație în care

instanța nu putea reține acest lucru în detrimentul dreptului său de

proprietate, dobândit legal și înscris în cartea funciară.

Prin hotărârea

pronunțată, instanța de apel încalcă grav dispozițiile textului constituțional,

creând un avantaj proprietății Statului în contradictoriu cu proprietatea

privată, decizia fiind, astfel, discriminatorie.

Recurentul reclamant

a solicitat admiterea recursului, modificarea hotărârii recurate și respingerea

apelului declarat de pârâtă.

A depus o cerere

intitulată „precizare”, la data de 10 octombrie 2013, prin care a invocat

încălcarea dreptului de acces la justiție și încălcarea art. 1 din Protocolul nr.

1 adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, determinat de

împrejurarea că are „un bun” în ceea ce privește terenul revendicat, în sensul

acestei dispoziții. Cererea reclamantului nu va fi avută în vedere de prezenta

instanță, decât în ceea ce privește cea de-a doua susținere, care constituie un

argument în fundamentarea recursului inițial, deoarece a fost depusă cu

depășirea termenului de motivare a căii de atac, prevăzut de art. 303 alin. (1)

cu referire la art. 301 C. proc. civ., de 15 zile de la comunicarea hotărârii

(13 februarie 2013 - fila 62 dosar apel), termen care a expirat la 1 martie 2013.

În dosar nu s-a depus

întâmpinare.

Analizând decizia

civilă recurată din perspectiva criticilor formulate și a dispozițiilor art. 304

pct. 9 C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursul este nefondat, pentru

următoarele considerente:

este aplicabil în speță și recurentul nu poate solicita nici protecția

conferită dreptului de proprietate de art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

Într-adevăr, Curtea

de Apel a reținut că terenul în litigiu nu a format obiect al vreunui decret de

expropriere, că imobilul respectiv cade sub incidența Legii nr. 10/2001 și

trebuia solicitat în procedura prevăzută de această lege, ceea ce exclude

incidența protecției conferite de art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, De asemenea, a constatat, în raport de decizia în

interesul Legii nr. 33/2008, că, prin admiterea acțiunii în revendicare asupra

terenului, s-ar aduce atingere dreptului de proprietate al pârâtei S.U. asupra

construcțiilor edificate pe terenul reclamantului, în baza aprobărilor de

construire obținute de pârâtă de la Stat, care vizau, însă, nu terenul reclamantului,

ci un teren învecinat, înscris sub nr. de C.F. Iscroni, expropriat în regimul

politic trecut și dat în folosință intimatei, în vederea edificării unui

atelier de producție și prestări servicii pentru populație.

Raportat la situația

de fapt astfel reținută de Curtea de Apel, soluția acestei instanțe, de

respingere a acțiunii în revendicare formulată de reclamant la 13 mai 2008,

este corectă, dar nu pentru argumentele expuse, în drept, de către instanța de

apel, ci pentru considerentele prezentei instanțe, ce vor fi menționate în

continuare și care le înlocuiesc pe cele ale deciziei recurate.

În speță,

consecința împrejurării că imobilul nu a format obiect al vreunui decret de

expropriere, astfel cum a stabilit Curtea de Apel, este aceea că bunul a trecut

în proprietatea statului printr-o expropriere de fapt, ipoteză de preluare care

se încadrează în dispozițiile art. 2 lit. i) din Legea nr. 10/2001, conform

cărora „prin imobile preluate în mod abuziv se înțelege (…)

orice alte imobile

preluate fără titlu valabil sau fără respectarea dispozițiilor legale în

vigoare la data preluării, precum și cele preluate fără temei legal, prin acte

de dispoziție ale organelor locale ale puterii sau ale administrației de stat”.

În plus,

potrivit art. 1 lit. e) teza a II-a, cap. 1, din H.G. nr. 250/2007 privind

Normele metodologice

de aplicare unitară a Legii nr. 10/2001, „

În cazul în care pentru imobilul respectiv nu

se poate face dovada formală a preluării de către stat (de exemplu, decizia

administrativă nu este găsită, iar imobilul respectiv se regăsește în

patrimoniul statului după data invocată ca fiind data preluării bunului),

soluționarea notificării se va face în funcție și de acest element - faptul că

imobilul se regăsește în patrimoniul statului constituie o prezumție relativă

de preluare abuzivă”.

Prin

urmare, cum modalitatea de preluare a imobilului, prin expropriere de fapt, se

încadrează în cazurile de preluare abuzivă, reglementate de art. 2 din Legea nr.

10/2001, această lege este aplicabilă în cauză, iar nu dreptul comun, potrivit

principiului „Specialia generalibus derogant” - „Legea specială derogă de la

cea generală”, principiu avut în vedere și de Decizia nr. 33/2008, în

considerarea soluției de admitere a recursului în interesul legii declarat în

legătură cu acțiunile în revendicare formulate după intrarea în vigoare a Legii

nr. 10/2001, privind imobile care cad sub incidența acestei legi.

Reclamantul

putea obține, ca atare, restituirea imobilului în natură sau alte forme de

reparație doar în procedura și cu respectarea condițiilor legii speciale, iar

nu în procedura dreptului comun, cum, în mod corect, a constatat și Curtea de

Apel.

Dreptul

de proprietate al pârâtei asupra construcției edificate pe terenul reclamantei

nu are, într-adevăr, niciun fel de relevanță în soluționarea acțiunii în

revendicare de față, în condițiile în care aceasta vizează restituirea

terenului de sub construcții, iar temeiul juridic al cererii de chemare în

judecată îl reprezintă art. 480 C. civ., iar nu Legea nr. 10/2001 (sub imperiul

acestei legi, ar fi prezentat importanță, pentru stabilirea formei de

reparație, dacă terenul este sau nu liber de construcții). Critica recurentului

în acest sens, deși întemeiată față de argumentele greșite ale Curții de Apel

în fundamentarea soluției de respingere a căii de atac, nu poate conduce, însă,

la înlăturarea deciziei sub aspectul soluției pronunțate, care, așa cum s-a

arătat, este legală, însă pentru alte argumente decât cele reținute de instanța

de apel, argumente expuse în precedent.

susținut recurentul că, potrivit deciziei în interesul Legii nr. 33/2008,

principiul aplicării prioritare a legii speciale în concurs cu dreptul comun

este înlăturat în cazul în care legea specială contravine Convenției Europene a

Drepturilor Omului, sub rezerva de a nu fi încălcate drepturile unei alte

persoane sau principiul securității raporturilor juridice. În speță, dreptul de

proprietate al recurentului, înscris în evidențele de C.F., este protejat de art.

1 din Primul Protocol adițional la Convenție, iar dreptul de proprietate al

pârâtei nu este afectat, deoarece aceasta rămâne titulara dreptului de

proprietate asupra construcțiilor edificate pe terenul revendicat.

Susținerile

sunt neîntemeiate.

În primul

rând, după cum se stabilește și în cuprinsul deciziei în interesul legii

sus-menționate, dar și în art. 20 alin. (2) din Constituția României, pentru a

se da prevalență art. 1 din Protocolul nr. 1 în detrimentul legii naționale

incidentă în cauză, respectiv Legea nr. 10/2001, este necesar să existe

neconcordanțe între aceasta din urmă și Convenția Europeană. Or, reclamantul nu

a menționat niciun argument pentru care Legea nr. 10/2001 ar contraveni

dispozițiilor din Convenție și nu a explicat, în niciun fel, ce impedimente

l-au determinat să nu urmeze procedura legii speciale, pentru obținerea

bunului.

Pe de

altă parte, reclamantul nu are nici „bun” în sensul art. 1 din Primul Protocol,

înțeles ca „bun actual” asupra imobilului, sau, cel puțin, ca „speranță

legitimă” de a-l obține, în baza legislației actuale unită cu o jurisprudență bine

conturată, în sensul admiterii acțiunii în revendicare în circumstanțe similare

cu cele din speța de față. Astfel, recurentul nu are „un bun actual”, constând într-o

hotărâre judecătorească definitivă și executorie, care să-i recunoască dreptul de

proprietate asupra imobilului și să dispună, în dispozitivul său, restituirea

imobilului către reclamant. De asemenea, nu are niciun act emis de o autoritate

administrativă, prin care să se decidă restituirea imobilului. În acest sens

este și jurisprudența actuală a C.E.D.O. (hotărârea Atanasiu și alții vs.

România din 12 octombrie 2010, parag.140, 143, 144), a cărei încălcare a fost

invocată, în mod nefondat, de către recurent.

Cum s-a arătat,

reclamantul nu are nici „speranța legitimă” de a obține bunul, care atrage

protecția conferită de art. 1 din Primul Protocol, în aceleași condiții, ca și

„un bun actual”, întrucât nicio dispoziție din legea națională nu-i permite

părții, în circumstanțele date ale litigiului de față, să obțină imobilul în

cadrul acțiunii în revendicare și, în aceste condiții, nu există nicio

jurisprudență care să permită o soluție favorabilă reclamantului în acțiunea în

revendicare. În același sens, în hotărârea Curții Europene sus-menționată se arată

că „(…)

de la intrarea în vigoare a Legilor nr. 1/2000 și nr. 10/2001 și

mai ales a Legii nr. 247/2005, dreptul intern prevede un mecanism care trebuie

să conducă fie la restituirea bunului, fie la acordarea unei despăgubiri. (parag.141).

Prin

urmare, Curtea apreciază că transformarea într-o "valoare

patrimonială", în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1, a interesului

patrimonial ce rezultă din simpla constatare a ilegalității naționalizării este

condiționată de întrunirea de către partea interesată a cerințelor legale în

cadrul procedurilor prevăzute de legile de reparație și de epuizarea căilor de

atac prevăzute de aceste legi” (parag. 142).

A mai afirmat recurentul că dreptul său de proprietate asupra

terenului, înscris în C.F. Iscroni, este protejat de Protocolul nr. 1,

susținere care, de asemenea, nu poate fi primită. Astfel, înscrierea în C.F. a

dreptului de proprietate al reclamantului pentru terenul în litigiu a fost

realizată în anul 2003, în temeiul calității de moștenitor a reclamantului de pe

urma autoarei sale, B.S., după cum s-a reținut, în fapt, de către instanța de

apel. Or, potrivit art. 22 alin. (1) din Legea nr. 7/1996 a cadastrului și

publicității imobiliare, în forma în vigoare la data înscrierii bunului în C.F.,

„

Dreptul

de proprietate și celelalte drepturi reale asupra unui imobil se vor înscrie în

cartea funciară pe baza actului prin care s-au constituit ori s-au transmis în

mod valabil”. Ca urmare a preluării imobilului de către stat, chiar în fapt,

bunul a ieșit din patrimoniul autoarei reclamantului, astfel încât aceasta nu

îl putea transmite către reclamant, prin moștenire. Ca atare, înscrierea bunului

pe numele recurentului, în anul 2003, nu s-a fundamentat pe o transmisiune

valabilă, nu produce efecte juridice, iar dreptul de proprietate astfel înscris

nu beneficiază de protecția conferită de art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului. Aceasta, deoarece dispoziția din documentul

european protejează bunurile unei persoane, iar reclamantul nu are un asemenea

bun, în condițiile în care înscrierea în CF nu a operat în baza unei

transmisiuni valabile a dreptului către reclamant. Mai trebuie precizat că autoarea

reclamantului, până la data decesului, nu a obținut retrocedarea imobilului în

procedura Legii nr. 10/2001 sau în altă procedură permisă de lege (nu rezultă,

din actele dosarului, data decesului autoarei reclamantului.

În

concluzie, nu se poate reține, contrat susținerilor recurentului, încălcarea

deciziei în interesul Legii nr. 33/2008 și a art. 1 din Primul Protocol

adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, prin decizia pronunțată

de instanța de apel.

În

contextul argumentelor mai sus menționate, nu mai prezintă relevanță, din

perspectiva Protocolului nr. 1, susținerile recurentului privind împrejurarea

că dreptul de proprietate al pârâtei asupra construcției nu ar fi afectat, în

condițiile în care s-ar admite acțiunea în revendicare.

încălcarea dispozițiilor art. 44 alin. (2) din Constituția României nu poate fi

reținută.

Recurentul

susține că statul nu a dobândit, în mod legal, imobilul în litigiu, prin

naționalizare sau expropriere, iar soluția pronunțată de instanța de apel

contravine dreptului său de proprietate, înscris în C.F. Cu alte cuvinte,

partea invocă aplicarea regulilor specifice acțiunii în revendicare de drept

comun, prevăzute de art. 480 C. civ. Cum s-a arătat deja, dreptul comun este

înlăturat de dispozițiile legii speciale, incidente în cauză, astfel încât

consecințele comparării titlurilor de proprietate ale părților, în sensul celor

invocate de reclamant (imobil dobândit în mod legal de recurent și înscris în C.F.,

respectiv inexistența titlului statului pentru același bun) nu pot fi

valorificate în cadrul acțiunii în revendicare de față.

Prin

urmare, nu se poate constata nici încălcarea dispozițiilor art. 44 alin. (2)

din Constituția României, care garantează și ocrotesc în mod egal, dreptul de

proprietate, indiferent de titular, drept dobândit în condițiile legii. De

asemenea, nu se poate susține nici încălcarea art. 16 alin. (1) din legea

fundamentală, care consacră egalitatea cetățenilor în fața legii și a

autorităților publice, fără privilegii și fără discriminări. Aceasta, deoarece cele

două texte constituționale ar fi fost relevante în fundamentarea dreptului de

proprietate al reclamantului dacă acesta ar fi ales calea procedurală corectă

pentru valorificarea acestui drept și obținerea restituirii, în natură, a

imobilului, iar nu în condițiile formulării acțiunii în revendicare de drept

comun, nepermisă de legea actuală, în acest scop.

Având în

vedere considerentele expuse, în baza art. 312 alin. (1) C. proc. civ., Înalta

Curte va respinge recursul declarat de reclamant, ca nefondat, nefiind

întrunite cerințele motivului de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 9.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca

nefondat, recursul declarat de reclamantul B.T. împotriva Deciziei civile nr. 69

pronunțată la 22 noiembrie 2012 de Curtea de Apel Alba Iulia, secția I civilă.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi, 21 octombrie 2013.