ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 5382/2012

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor

din dosar, constată următoarele:

Prin sentința nr. 196 din 17 noiembrie 2011, pronunțată

în rejudecare, Curtea de Apel Bacău, secția a II-a civilă, de contencios administrativ

și fiscal, a respins ca nefondată contestația formulată de reclamanții S.G., W.F.,

M.L., S.G. în contradictoriu cu pârâta Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor.

Pentru a pronunța această

soluție, instanța de fond a reținut următoarele:

În favoarea reclamanților

S.G., P.E., M.L. și M.M. s-a emis titlul de despăgubire (decizia din 18 noiembrie

2009) în cuantum de 31.000 RON, sumă stabilită prin raportul de evaluare întocmit

în Dosarul nr. 41.150/CC din 5 septembrie 2008.

Cuantumul despăgubirilor

a fost stabilit în expertiza efectuată de către un evaluator autorizat, obiectul

evaluării fiind: o casă și un grajd construite în anul 1920, o bucătărie construită

în anul 1921 și un coșer din scândură.

Valoarea acestor construcții

la nivelul anului 2009 a fost stabilită ca fiind de: 21.000 RON pentru casă, 5.000

RON pentru grajd, 5.000 RON pentru bucătărie și 200 RON pentru coșer, total rotunjit

31.000 RON, prin aplicarea la valoarea construcțiilor stabilită la nivelul anului

2009, a uzurii aferente de 90%.

Reclamanții nu au contestat

corectitudinea stabilirii valorii aferente a imobilelor stabilită la nivelul anului

2009 și nici cuantumul rezultat ca urmare a aplicării coeficientului de uzură, implicit

acest coeficient.

Aceștia au contestat modalitatea

de repartizare a coeficientului de uzură, în sensul că au considerat că se impunea

să suporte doar cota de uzură aferentă perioadei în care autorul acestora a avut

în proprietate imobilele, respectiv din anul 1920 până în anul 1949, la un termen

făcând precizarea că sunt de acord cu valoarea stabilită imobilelor la nivelul anului

1965.

Analizând dispozițiile

Titlului VII din Legea nr. 245/2007, instanța de fond a reținut că în tot acest

titlu, când se face vorbire despre stabilirea și plata despăgubirilor aferente imobilelor

preluate în mod abuziv, se menționează tot timpul despre măsuri reparatorii.

Cât privește data la care

se stabilește valoarea despăgubirii pentru imobilele care nu pot fi restituite în

natură, s-a reținut că potrivit dispozițiilor art. 10 alin. (9) din Legea nr. 10/2001

republicată, privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada

6 martie 1945-22 decembrie 1989, „Valoarea terenurilor, precum și a construcțiilor

nedemolate preluate în mod abuziv, care nu se pot restitui în natură, se stabilește

potrivit valorii de piață de la data soluționării notificării, stabilită potrivit

standardelor internaționale de evaluare”.

Ori, în speță, valoarea

de piață la data soluționării notificării este valoarea calculată de evaluator care

include și uzura de 90% reținută.

În concluzie, s-a constatat

că nu există temei legal care să permită instanței să repartizeze această uzură

în raport cu perioada utilizării imobilului și atâta timp cât legiuitorul a stabilit

că valoarea construcțiilor nedemolate preluate în mod abuziv, care nu se pot restitui

în natură se stabilește potrivit valorii de piață de la data soluționării notificării,

în mod corect și legal a fost emis titlul de despăgubire conform raportului de evaluare,

raport de evaluare în care s-a stabilit valoarea de piață a imobilelor ce fac obiectul

cauzei.

Stabilirea și plata despăgubirilor

aferente imobilelor preluate în mod abuziv constituie măsuri reparatorii.

Dacă s-ar stabili în altă

modalitate despăgubirile aferente construcțiilor nedemolate care nu pot fi restituite

în natură, s-ar crea o discrepanță raportat la construcțiile preluate în mod abuziv

și demolate pentru care, conform dispozițiilor alin. (8) art. 10 din Legea nr. 10/2001,

valoarea se stabilește potrivit valorii de piață de la data soluționării notificării,

stabilită potrivit standardelor internaționale de evaluare în funcție de volumul

de informații puse la dispoziția evaluatorului.

Cât privește solicitarea

reclamanților ca instanța să repartizeze suma ce va fi aprobată de către instanță,

celor patru moștenitori în mod egal, câte 25%, pentru a putea intra mai ușor în

posesia banilor, instanța a reținut că în lipsa unei dispoziții legale aplicabilă

cererii formulate de către reclamanți și a unui act autentic sau hotărâre judecătorească

prin care să se fi stabilit cotele de împărțire între beneficiarii titlului de despăgubire,

a sumei stabilită prin decizia nr. 6773/2009, nu poate dispune în sensul solicitat

de către reclamanți, incidente în cauză fiind dispozițiile art. 18 alin. (1)-alin.

(3) din Titlul VII al Legii nr. 247/2005.

Împotriva acestei sentințe

a formulat recurs reclamanta M.L., susținând că hotărârea atacată este nelegală

și netemeinică pentru următoarele motive, respectiv argumente:

- instanța de fond în

mod greșit nu a repartizat coeficientul de uzură proporțional cu timpul de folosință

al bunurilor pe cei doi utilizatori, respectiv Z.C. (care a folosit bunurile din

1920 până în anul 1929) și statul comunist (care a folosit bunurile timp de 60 de

ani)

- în mod greșit a fost

stabilită valoarea imobilelor demolate, aplicându-se greșit prevederile art. 10

alin. (8)-alin. (9) din Legea nr. 10/2001 potrivit cărora „Valoarea corespunzătoare

a construcțiilor preluate abuziv și demolate se stabilește potrivit valorii de piață

de la data soluționării notificării (…) în funcție de informațiile puse la dispoziția

evaluatorului (…)”. Astfel, nu se justifică un coeficient de uzură de 90%, din moment

ce potrivit expertizei de evaluare starea fizică a imobilelor a fost apreciată ca

„bună”.

Criticile invocate de

recurentă se încadrează în prevederile art. 304 pct. 9 și art. 304

1

C.

proc. civ.:

Analizând actele și lucrările

dosarului de fond, precum și motivele de recurs invocate, instanța de control judiciar

constată că recursul este nefondat, urmând a fi respins pentru următoarele considerente:

În ceea ce privește cererea

de repartizare a coeficientului de uzură proporțional cu timpul de folosință pe

cei doi utilizatori, aceasta este inadmisibilă, deoarece nu se încadrează în prevederile

art. 18 din Legea nr. 554/2004, potrivit cărora instanța de contencios administrativ

poate să oblige autoritatea publică la anularea, în tot sau în parte, a actului

administrativ, respectiv la emiterea unui nou act administrativ; pe cale de consecință

instanța nu are competența de a se substitui Comisiei Centrale cu privire la atribuțiile

conferite acesteia prin Titlul VII din Legea nr. 247/2005.

Referitor la obiecțiunile

legate de stabilirea unui grad de uzură prea mare al imobilului, acest motiv de

recurs este neîntemeiat, în cauză fiind respectate actele normative incidente. Astfel,

potrivit art. 10 alin. (8) și alin. (9) din Legea nr. 10/2001 (…)” (8) Valoarea

corespunzătoare a construcțiilor preluate în mod abuziv și demolate se stabilește

potrivit valorii de piață de la data soluționării notificării, stabilită potrivit

standardelor internaționale de evaluare în funcție de volumul de informații puse

la dispoziția evaluatorului.

(9) Valoarea terenurilor,

precum și a construcțiilor nedemolate preluate în mod abuziv, care nu se pot restitui

în natură, se stabilește potrivit valorii de piață de la data soluționării notificării

stabilită potrivit standardelor internaționale de evaluare.”

Prin urmare, cu privire

la modul de stabilire a gradului de uzură la construcțiile preluate în mod abuziv

și pentru care urmează a se acorda despăgubiri persoanelor îndreptățite în condițiile

Titlului VII al Legii nr. 247/2005, instanța de control judiciar reține că data

la care este stabilit gradul de uzură este data evaluării, indiferent dacă este

vorba de construcții demolate sau existente.

De altfel, reclamanții

au formulat obiecțiuni cu privire la gradul de uzură al construcțiilor demolate,

iar prin răspunsul din 23 septembrie 2009 evaluatorul a argumentat faptul că procentul

de uzură fizică s-a stabilit pe baza „Ghidului cuprinzând coeficienții de uzură

fizică normală la mijloace fixe din grupa 1, construcții”, indicativ P 135 – 199

editat de Corpul experților Tehnici din România.

Față de considerentele

menționate, instanța de control judiciar apreciază că decizia nr. 6773/2009 (actul

administrativ atacat) a fost emisă cu respectarea dispozițiilor legale, iar instanța

de fond a pronunțat o hotărâre legală și temeinică respingând acțiunea.

În ceea ce privește solicitarea

recurentei de a i se acorda, cu titlu de despăgubiri, chiria aferentă celor 60 de

ani în care statul a folosit abuziv imobilele ce fac obiectul măsurilor de reparație,

această cerere este inadmisibilă, în principal pentru motive procedurale, ea nefăcând

obiectul acțiunii la fond.

Văzând și dispozițiile

art. 312 alin. (1) C. proc. civ., recursul urmează a fi respins ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat

de M.L. împotriva sentinței nr. 196 din 17noiembrie 2011 a Curții de Apel Bacău,

secția a II-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 13 decembrie 2012.