ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1531/2015

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1531/2015 (Înalta Curte de Casație și Justiție)

Decizia nr. 1531/2015

Deliberând asupra

cauzei civile de față, reține următoarele:

Prin sentința civilă nr. 242 din 06 mai 2014,

pronunțată de Tribunalul Cluj, în Dosarul nr. x/117/2009, a fost respinsă

excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâților A., B. și C.

A fost admisă, în

parte, acțiunea civilă precizată, formulată de reclamantul D., în

contradictoriu cu pârâții E., A., B. și C. și, în consecință:

Au fost obligați

pârâții A. și B. să plătească reclamantului ½ din suma de 33.170 euro,

reprezentând cheltuieli necesare și utile aduse parterului imobilului situat în

Cluj-Napoca, înscris în C.F. vechi Cluj-Napoca, și din suma de 78.948 euro, reprezentând

extinderea la imobilul sus-menționat, respectiv echivalentul în lei la data

pronunțării.

A fost obligată

pârâta C. să plătească reclamantului ½ din suma de 33.170 euro,

reprezentând cheltuieli necesare și utile aduse parterului imobilului situat în

Cluj-Napoca, înscris în C.F. vechi Cluj-Napoca, și din suma de 78.948 euro,

reprezentând extinderea la imobilul susmenționat, respectiv echivalentul în lei

la data pronunțării.

A fost respins, ca

lipsit de obiect, capătul de cerere formulat de reclamant privind instituirea

unui drept de retenție asupra imobilului situat în Cluj-Napoca, înscris în C.F.

vechi Cluj-Napoca.

A fost respinsă

cererea reconvențională formulată de pârâta E. și continuată de pârâții A., B.

și C., ca nefondată.

Au fost obligați pârâții

A. și B. și pârâta C. să plătească reclamantului cheltuieli de judecată

parțiale, reprezentând onorarii avocațiale, onorariu expert, taxă de timbru și

timbru judiciar.

Pentru a hotărî

astfel, tribunalul a reținut că reclamantul a solicitat obligarea pârâtei E. și

ulterior a pârâților A., B. și C., la plata sumei reprezentată de cheltuielile

necesare și utile aduse parterului imobilului situat în Cluj-Napoca, înscris în

C.F. vechi Cluj-Napoca, precum și a sumei reprezentând extinderea la imobilul

sus-menționat.

Prin cererea de

chemare în judecată reclamantul a solicitat în mod expres că pentru sporul de

valoare adus locuinței prin îmbunătățiri necesare și utile, soluția să se

pronunțe prin raportare la dispozițiile art. 48 alin. (10 din Legea nr. 10/2001;

în măsura în care lucrările depășesc sfera acestei noțiuni, temeiul obligației

de despăgubire se regăsește în dispozițiile art. 494 alin. (3) C. civ. de la

1864 sau în principiul îmbogățirii fără justă cauză.

În speță s-a dovedit că

pârâtei inițiale E. i-a fost restituit în natură imobilul situat în

Cluj-Napoca, înscris în C.F. vechi Cluj-Napoca.

Astfel, prin sentința

civilă nr. 832 din 5 decembrie 2002, Tribunalul Cluj a dispus ca pârâtei să-i

fie restituită în natură cota parte de 11/15, care reprezenta apartamentele precum

și 130 mp teren, iar prin Decizia civilă nr. 81 din 16 mai 2003, Curtea de Apel

Cluj a dispus restituirea către E. a întregului imobil, ca măsură reparatorie

în conformitate cu Legea nr. 10/2001.

Prin sentința civilă nr.

11813 din 20 decembrie 2005, pronunțată de Judecătoria Cluj, care a fost

menținută prin Decizia civilă nr. 452/A din 23 septembrie 2008 a Tribunalului

Cluj și, respectiv, prin Decizia civilă nr. 585/R din 11 martie 2009 a Curții

de Apel Cluj, a fost admisă cererea de chemare în judecată prin care pârâta E.

a solicitat să se constate nulitatea absolută a contractului de

vânzare-cumpărare din 19 martie 1997 pe care reclamantul îl încheiase pentru

ap., rectificarea cărții funciare și restituirea acestui apartament.

Pentru a statua

asupra caracterului îmbunătățirilor aduse imobilului situat în Cluj-Napoca,

înscris în C.F. vechi Cluj-Napoca, tribunalul a dispus efectuarea unei

expertize în specialitatea construcții.

Pe baza concluziilor

raportului de expertiză întocmit în cauză, s-a reținut că lucrările de la

punctul 3.03 corespund documentației tehnice autorizate, iar încăperea

amenajată sub învelitoare în podul mansardei corespunde, ca structură

constructivă și materiale folosite, documentației tehnice autorizate.

În același timp, s-a

constatat că prevederile autorizației de construire din 1997 au fost respectate

prin lucrările efectiv realizate la imobilul situat în Cluj-Napoca, înscris în

C.F. vechi Cluj-Napoca.

În răspunsul la

obiecțiuni înregistrat la data de 28 mai 2012, experții au concluzionat că

reclamantul a respectat autorizația de construire cel puțin până la luarea în

folosință, acesta declarând că ulterior a executat lucrări de instalații și a

mobilat spațiul podului mansardei.Cu aceeași ocazie s-a mai precizat că prețul

de piață al unui apartament în zona centrală la nivel de dotare asemănător

situației inițiale este de 538 euro/mp util, astfel că valoarea inițială a

apartamentului în litigiu, după planul situației existente din proiectul

autorizat, este de 37.270 euro.

În răspunsul la

obiecțiuni înregistrat la data de 17 septembrie 2013 s-a menționat că valoarea

extinderii la imobilul situat în Cluj-Napoca, înscris în C.F. vechi

Cluj-Napoca, este de 78.948 euro.

În cuprinsul raportului

de expertiză s-a menționat că lucrările de reparații se confundă cu

lucrările de consolidare relevate a fi necesare la expertiza care a stat la

baza întocmirii proiectului tehnic, lucrări de îmbunătățire care sunt menite să

contribuie la funcționalitatea spațiilor cu care s-a extins pe verticală (redimensionarea

scării de acces la etaj și la pod, confortizarea încăperilor umede, bucătăria,

terasele, mai puțin iluminarea și ventilarea tuturor încăperilor).

Experții au apreciat

că se impunea izolarea orizontală a pereților cu o soluție comună de rezistență

pentru consolidarea pereților parterului pe întregul contur și parțial sub

zidul despărțitor între camera cu 20,5 mp și camera de 27 mp și cel reamplasat

cu fundație de beton, cuzineți sub sâmburi de beton armat și centuri de beton armat

la cota planșeurilor de beton armat.

S-a mai arătat în

cuprinsul raportului de expertiză că pentru consolidarea pe verticală între

ranforsările la nivelul pardoselii și planșeurile noi prevăzute peste cel vechi

cu boltișoare și în locul celui de lemn s-au prevăzut sâmburi de beton armat

25/50, care legau ranforsările la nivelul pardoselii cu centurile de sub

planșeul peste parter încastrate încă în zidurile groase de 50 cm perimetrale

și median până la cota de circca 4,00 m.

A arătat tribunalul

că potrivit art. 48 pct. 1 din H.G. nr. 250/2007, pentru aprobarea Normelor

metodologice de aplicare unitară a Legii nr. 10/2001 privind regimul juridic al

unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie

1989, prin îmbunătățiri necesare și utile se înțeleg acele dotări încorporate

sau aduse unității locative ori spațiilor comune, prin care s-a sporit valoarea

fondului locativ și care au fost suportate exclusiv de chiriaș (introducerea

sau schimbarea instalației de apă, gaz, canalizare, electricitate, încălzire;

lucrări noi: parchetare, gresie sau faianță, geamuri termopan, uși și altele

asemenea).

Pe baza concluziilor

raportului de expertiză întocmit în cauză, coroborate cu răspunsurile la

obiecțiuni, tribunalul a apreciat că în speță cuantumul îmbunătățirilor

necesare și utile aduse imobilului situat în Cluj Napoca, înscris în C.F. vechi

Cluj-Napoca, se ridică la valoarea de 33.170 euro.

Cu referire la

debitorul obligației de plată a despăgubirilor aferente îmbunătățirilor

necesare și utile, prima instanță a reținut că prin contractul de dare în plată

autentificat din 21 decembrie 2012 la B.N.P., F., pârâta E., în vederea

stingerii unei obligații de plată, a transmis pârâților A. și B. dreptul de proprietate

asupra cotei de ½ din mai multe imobile, printre care și imobilul situat

în Cluj-Napoca, înscris în C.F. vechi Cluj-Napoca.

De asemenea prin

contractul de donație autentificat din 02 februarie 2013 la B.N.P., F., pârâta E.

a donat fiicei sale, pârâta C., cota de ½ din mai multe imobile, printre

care și imobilul situat în Cluj-Napoca, înscris în C.F. vechi Cluj-Napoca.

Potrivit art. 48 alin.

(1) din Legea nr. 10/2001, chiriașii au dreptul la despăgubire pentru sporul de

valoare adus imobilelor cu destinația de locuința prin îmbunătățirile necesare

și utile, iar în conformitate cu art. 48 alin. (2) din Legea nr. 10/2001,

indiferent dacă imobilul a fost preluat cu titlu valabil sau fără titlu,

obligația despăgubirii prevăzută la alin. (1) revine persoanei îndreptățite.

A arătat tribunalul că,

în mod evident, în speță, în accepțiunea dispozițiilor legale anterior evocate,

persoana îndreptățită este pârâta inițială E. însă persoanele cărora le incumbă

obligația de a suporta cheltuielile necesare și utile, efectuate de reclamant

în legătură cu imobilul în litigiu, sunt pârâții A., B. și C.

Astfel, atât în

contractul de dare în plată cât și în contractul de donație, anterior

menționate, s-a precizat în mod explicit că în ceea ce privește imobilul situat

în Cluj-Napoca, înscris în C.F. vechi Cluj-Napoca, în cartea funciară, sub C.I.,

este notată prezenta acțiune civilă.

De asemenea în

contractul de dare în plată s-a menționat la pct. 4.7 că pârâții A. și B.

înțeleg să preia cota parte de ½ din toate obligațiile neachitate precum

și pe acelea care vor rezulta ca urmare a soluționării litigiilor notate în

aceste cărți funciare, astfel cum au fost descrise în cap. III la art. 3.1.1,

3.1.6 și 3.1 noiembrie

În același timp, în

contractul de donație amintit anterior, s-a menționat la pct. 3.9 că pârâta C.,

că a fost informată despre situația juridică și de fapt a imobilelor, cunoscând

existența, obiectul și stadiul litigiilor menționate în acest act, înțelegând

să dobândească cota de aparte ½ din aceste imobile, în aceste condiții.

Raportat la aceste

clauze, tribunalul a constatat că pârâții A. și B. au considerat în mod

neechivoc că lor le incumbă obligația de plată a despăgubirilor care urmează a

fi stabilite în prezenta speță, în aceeași ipoteză găsindu-se și pârâta C.

Mai mult, tribunalul

a apreciat că obligația în discuție are caracter propter rem pentru că decurge

din stăpânirea bunului.

În ceea ce privește cealaltă

categorie, a îmbunătățirilor necesare și utile aduse imobilului situat în

Cluj-Napoca, înscris în C.F. vechi Cluj-Napoca, și care se referă ca valoarea

extinderii acestui imobil, valoare cuantificată prin expertiză judiciară la

suma de 78.948 euro, tribunalul a apreciat că este aplicabilă instituția

îmbogățirii fără justă cauză.

Astfel, potrivit

literaturii de specialitate, îmbogățirea fără justă cauză este faptul juridic

prin care patrimoniul unei persoane este mărit pe seama patrimoniului unei alte

persoane, fără ca pentru aceasta să existe un temei juridic.

Or, în speță, așa cum

rezultă din extrasul de carte funciară de la fila 9, vol. II din dosar, pârâții

A., B. și C. sunt în prezent proprietari asupra imobilului în litigiu, în

componența relevată de raportul de expertiză tehnică întocmit în cauză.

Astfel, în mod cert

patrimoniul acestor persoane, A., B. și C., s-a mărit cu valoarea extinderii la

acest imobil, valoare estimată la suma de 78.948 euro, corelativ cu micșorarea

patrimoniului reclamantului, în condițiile în care toate părțile litigante au

fost de acord că aceste lucrări aduse imobilului în litigiu au fost suportate

în integralitate de către reclamant.

A arătat tribunalul

că în aceste condiții, statuându-se asupra incidenței în speță a instituției

îmbogățirii fără justă cauză, în mod firesc nu se poate aprecia ca fiind pertinentă

observația pârâților-reclamanți, în sensul că în cauză sunt aplicabile

dispozițiile art. 494 C. civ. de la 1864 privitoare la accesiunea imobiliară

artificială.

Tribunalul a apreciat

că nu se poate reține incidența acestor dispoziții legale în condițiile în care

textul de lege anterior menționat se referă în mod expres la edificarea unor

construcții noi, nu la îmbunătățiri aduse unui imobil deja edificat.

Împotriva acestei

sentințe au declarat apel, în termen legal, pârâții E., C., B. și A.,

solicitând, în principal, respingerea pretențiilor formulate de reclamantul D.,

în temeiul Legii nr. 10/2001, ca inadmisibile, față de apelanții A., B. și C.

și ca neîntemeiate față de apelanta E., precum și respingerea pretențiilor

formulate de reclamant în temeiul dispozițiilor C. civ., ca neîntemeiate, în

contradictoriu cu toți pârâții.

În subsidiar, au

solicitat admiterea, în parte, a pretențiilor reclamantului, în sensul acordării

de despăgubiri în cuantum de 18.476,40 euro, reprezentând contravaloarea

lucrărilor efectuate la parterul apartamentului nr. 6 și admiterea cererii

reconvenționale formulate de pârâți, în sensul obligării reclamantului D. la

demolarea lucrărilor de supraetajare a apartamentului efectuate cu încălcarea

Autorizației de construire din 1997 și a normelor legale aplicabile în materie;

de asemenea, apelanții-pârâți au solicitat obligarea intimatului-reclamant

la plata cheltuielilor de judecată efectuate la judecata în fond și apel.

Prin motivele de apel

s-a susținut lipsa calității procesuale pasive a apelanților-pârâți C.,

A. și B., susținându-se că aceștia nu pot fi obligați la plata îmbunătățirilor

nici în temeiul Legii nr. 10/2001, nici în baza principiului îmbogățirii fără

justă cauză.

Astfel, s-a arătat că

reclamantul nu și-a precizat exact temeiul de drept pentru îmbunătățirile care

au depășit aplicabilitatea dispozițiilor art. 48 din Legea nr. 10/2001, iar expertiza

efectuată în cauză nu a răspuns corect la obiectivele formulate de părți și

încuviințate de instanță și nu a oferit explicații pertinente pentru a se

pronunța o soluție cu privire la îmbunătățirile efectuate de reclamant și la

contravaloarea acestora; lucrările efectuate de reclamantul-intimat la

apartamentul din imobilul din Cluj Napoca, nu îndeplinesc condiția referitoare

la caracterul necesar și util al îmbunătățirilor pretinse.

În plus, lucrările

întreprinse de reclamant nu au adus un spor de valoare apartamentului în

litigiu.

Cu referire la cererea

reconvențională formulată de E. și continuată de C., B. și A., apelanții au

arătat că se impune a fi admisă, în sensul ca pârâtul-reclamant să fie obligat

la demolarea lucrărilor efectuate la etaj și mansardă (mansarda 1 și mansarda

2) cu depășirea prevederilor Autorizației de construire din 1997, a

Normativului N.P. nr. 064/2002 și a normelor legale aplicabile în materie de

urbanism.

Ulterior, până la

prima zi de înfățișare în apel, apelanții-pârâți au depus la dosar un memoriu

cuprinzând o dezvoltare a motivelor de apel, prin care au reiterat criticile din

memoriul inițial de apel. În plus, au arătat că, în ceea ce privește excepția

lipsei calității procesuale pasive a apelanților C., A. și B., aceasta este

întemeiată, acești apelanți-pârâți neavând calitate procesuală pasivă în raport

de dispozițiile art. 48 din Legea nr. 10/2001 (coroborate cu Normele

metodologice de aplicare a acestei legi), întrucât ei nu au calitatea de

persoane îndreptățite în sensul acestui act normativ.

Apelanții C., A. și B.

au arătat că sunt succesori cu titlu particular ai persoanei îndreptățite,

astfel că nu este în sarcina lor plata despăgubirilor prevăzute de art. 48 din

Legea nr. 10/2001.

În opinia apelanților,

obligația de plată a despăgubirilor în temeiul art. 48 din Legea nr. 10/2001 nu

are caracter propter rem (care decurge din stăpânirea bunului imobil), întrucât

textul de lege nu face nicio referire la imobilului naționalizat și restituit,

ci doar la noțiunea de persoană îndreptățită; or, pentru a fi în ipoteza unei

obligații propter rem, legiuitorul ar fi trebuit să stabilească această

obligație de despăgubire în sarcina proprietarului imobilului preluat abuziv și

apoi restituit; în lipsa unei astfel de reglementări, nu poate fi făcută o

aplicare a textului de lege prin analogie, iar calitatea de persoană

îndreptățită nu se transferă dobânditorului ulterior al bunului.

Au susținut apelanții

C., A. și B. că, prin semnarea contractului de dare în plată, respectiv a

contractului de donație, nu și-au asumat nicio obligație personală a apelantei E.,

singurul risc pe care și l-au asumat fiind cel legat de îmbunătățirile care

depășesc sfera art. 48 din Legea nr. 10/2001, mai exact, cele legate de

extinderea efectuată de reclamant.

La interpretarea

clauzelor contractuale trebuie avute în vedere dispozițiile art. 1266 din N.C.C.,

apelanții C., A. și B. înțelegând să își asume o eventuală obligare a lor la plata

despăgubirilor ce rezultă din îmbogățirea fără justă cauză, acesta fiind

motivul pentru care au fost de acord să fie introduși în cauză în calitate de

pârâți. Având în vedere aceste împrejurări, coroborate și cu art. 1270 alin.

(1) din N.C.C., apelanții au arătat că singura persoană care poate fi obligată

la despăgubiri, pentru îmbunătățiri necesare și utile aduse imobilului, este pârâta

E.

De asemenea,

apelanții au formulat critici cu privire la expertiza efectuată în cauză

de expertul G.

Astfel, au arătat că instanța

de fond nu a analizat obiecțiunile formulate de pârâți la concluziile

expertului, motiv pentru care se impune efectuarea unei contraexpertize în

construcții, precum și efectuarea unei expertize în urbanism, fiind de

necontestat faptul că imobilul în litigiu face parte din categoria monumentelor

istorice din municipiul Cluj-Napoca, iar la data la care s-a efectuat expertiza

în construcții nu exista expert în specializarea urbanism, în vreme ce în

prezent există un astfel de expert, în persoana lui H.

În opinia

apelanților, suma de 33.170 euro nu reprezintă contravaloarea îmbunătățirilor

necesare și utile aduse imobilului, ci valoarea de piață a apartamentului în

forma inițială (fără supraetajare), prin raportare la zona în care acesta este

situat.

Or, art. 48 din Legea

nr. 10/2001 impune obligarea persoanei îndreptățite la despăgubiri pentru

îmbunătățirile necesare și utile aduse imobilului naționalizat, iar nu la

valoarea de piață a imobilului.

În plus, în Dosarul nr.

x/117/2009 al Tribunalului Cluj, în care reclamantul D. s-a judecat în

contradictoriu cu Statul Român - reprezentat prin Ministerul Finanțelor

Publice, prin hotărâre judecătorească irevocabilă a fost obligat pârâtul Statul

Român la plata valorii actualizate a prețului achitat pentru apartamentul nr. 6,

fiind respinsă cererea de plată a diferenței dintre valoarea actualizată a

prețului achitat și prețul de piață al imobilului.

Or, aceasta înseamnă

că fostul chiriaș a încasat o sumă în care este luată în considerare zona unde

este situat imobilul.

Expertul nu a

detaliat fiecare lucrare efectuată, valoarea materialelor folosite,

contravaloarea executării lucrărilor și nu a aplicat coeficientul de uzură,

oferind doar sume globale, fără să detalieze semnificația acestor sume și în ce

măsură acestea aduc și un spor de valoare imobilului.

Reclamantul și-a

întemeiat, în principal, acțiunea pe dispozițiile Legii nr. 10/2001 și în

subsidiar, pe dreptul comun, precizând la finalul cererii de chemare în

judecată că, în măsura în care lucrările depășesc sfera noțiunii de

îmbunătățiri necesare și utile, temeiul obligației de despăgubiri se regăsește

în dispozițiile art. 494 alin. (3) C. civ. de la 1864 sau în principiul

îmbogățirii fără justă cauză. Însă, în funcție de temeiul juridic ales de reclamant,

suma acordată cu titlu de despăgubiri este diferită.

Din această

perspectivă, instanța de fond în mod eronat nu a respins pretențiile fostului

chiriaș ca neîntemeiate, ci a reținut doar că sunt aplicabile principiile

îmbogățirii fără justă cauză.

Contrar celor

reținute de instanța de fond, apelanții au susținut că în speță se pune

problema accesiunii imobiliare artificiale, cu trimitere la textul art. 494 alin.

(1) și (3) C. civ. de la 1864, instanța de fond înlăturând în mod greșit

aplicabilitatea art. 494 din același act normativ pe motiv că îmbunătățirile

au fost aduse unui imobil edificat; raționamentul instanței de fond este

eronat, deoarece este vorba de îmbunătățiri doar la parter, în timp ce în

privința etajului și a mansardei efectuată peste parterul existent deja, este

aplicabilă instituția accesiunii imobiliare artificiale.

Raportat la sumele

pretinse de reclamant nu se poate vorbi de îmbunătățiri, ci de construcții noi,

edificate peste un imobil existent.

Prin accesiune

proprietarul terenului devine și proprietarul construcțiilor, însă are

obligația să-l despăgubească pe constructor tot pe temeiul principiului

îmbogățirii fără justă cauză, principiu care prevede o dublă limită pentru

obligația de restituire: îmbogățitul este obligat să restituie însărăcitului

numai valoarea îmbogățirii sale, chiar dacă însărăcirea reclamantului este mai

mare, iar însărăcitul are dreptul de i se restitui doar valoarea însărăcirii

sale, chiar dacă foloasele obținute sunt mai mari.

Apelanții au arătat

că nu știu ce reprezintă suma de 78.948 euro, acordată de instanța de fond,

întrucât prin expertiza efectuată în cauză nu s-a stabilit valoarea îmbogățirii

apelanților sau valoarea însărăcirii reclamantului.

Cât privește

temeinicia cererii reconvenționale, apelanții au solicitat ca intimatul să fie

obligat să demoleze lucrările ilegale efectuate la etaj și mansardă și care

depășesc prevederile Autorizației de construire din 1997 a Normativului N.P. nr.

064/2002, cât și a normelor legale aplicabile în materie de urbanism și să

aducă imobilul conform înscrierii din cartea funciară.

În ceea ce privește

cheltuielile de judecată, s-a arătat că nu s-a stabilit moneda în care acestea

sunt exprimate și, în plus, instanța trebuia să detalieze fiecare dintre aceste

sume, să arate care este cuantumul lor total și în ce procent s-au acordat, întrucât

cheltuielile de judecată trebuie acordate proporțional cu solicitările admise

în favoarea reclamantului.

Prin întâmpinarea

formulată în cauză intimatul-reclamant D. a solicitat respingerea apelului, ca

nefondat și obligarea apelanților-pârâți la plata cheltuielilor

de judecată efectuate în apel.

Prin Decizia civilă nr.

934/A din 9 octombrie 2014, Curtea de Apel Cluj, secția I civilă,

a

respins cererea de repunere pe rol formulată de apelanții-pârâți, a respins, ca

nefondat, apelul declarat de pârâții C., A. și B. și ca lipsit de interes,

apelul declarat de pârâta E., împotriva sentinței civile nr. 242 din 06 mai

2014 pronunțată de Tribunalul Cluj; au fost obligați apelanții să plătească

intimatului D. suma de 2.500 lei, reprezentând cheltuieli de judecată în apel.

Pentru a decide

astfel, curtea de apel a reținut că apelanta-pârâtă E. a formulat, prin apelul

propriu, critici atât cu privire la soluția dată cererii principale, cât și cu

privire la soluția dată cererii reconvenționale.

Prin sentința ce face

obiectul controlului judiciar s-a dispus obligarea pârâților A. și B. să

plătească reclamantului ½ din suma de 33.170 euro, reprezentând cheltuieli

necesare și utile aduse parterului imobilului situat în Cluj-Napoca, respectiv,

½ din suma de 78.948 euro, reprezentând extinderea la imobilul sus

menționat (în echivalent în lei la data pronunțării). Pârâta C. a fost obligată

să-i plătească reclamantului ½ din suma de 33.170 euro, reprezentând

cheltuieli necesare și utile aduse parterului imobilului situat în Cluj-Napoca,

respectiv, ½ din suma de 78.948 euro, reprezentând extinderea la

imobilul sus menționat (în echivalent în lei la data pronunțării).

Prin urmare, nu s-a

dispus nicio obligație în sarcina pârâtei E., aceasta nefiind obligată să-i

plătească reclamantului vreo sumă cu titlu de despăgubiri ori cu titlu de

cheltuieli de judecată.

Deși formal, prin

dispozitivul sentinței apelate, s-a admis în parte acțiunea precizată,

formulată de reclamant, în contradictoriu cu toți pârâții, inclusiv cu pârâta E.,

în sarcina pârâtei E. nu a fost dispusă nicio obligație.

Pe de altă parte,

cererea reconvențională formulată de pârâta E., și continuată de pârâții A., B.

și C., a fost respinsă ca nefondată.

A arătat curtea de

apel că, deși inițial cererea reconvențională a fost formulată de pârâta E., la

data de 06 noiembrie 2009, urmare încheierii contractului de dare în plată

autentificat din 21 decembrie 2012, respectiv, urmare a încheierii contractului

de donație autentificat din 02 februarie 2013 (contracte prin care pârâții A.

și B. au dobândit dreptul de proprietate asupra cotei de ½ din

imobil, iar pârâta C. a dobândit dreptul de proprietate asupra celeilalte cote

de ½ din imobil), cererea reconvențională a fost continuată de către B.,

conform declarației înregistrată la 07 martie 2013, de C., conform declarației

înregistrată la dosar la aceeași dată, respectiv de către pârâtul A., conform

declarației depuse la dosarul cauzei pentru termenul de judecată din data de 28

mai 2013.

Or, transmițând

pârâților A. și B. cota parte de ½ din imobil, respectiv pârâtei C.,

cealaltă cotă parte de ½ din imobil, E. nu mai are calitatea de

proprietar al imobilului litigios, acesta fiind și motivul pentru care pârâții A.

și B. și C. au arătat că sunt de acord că continue în calitate de pârâți -

reclamanți procesul ce formează obiectul Dosarului nr. x/117/2009 al

Tribunalului Cluj, că sunt de acord să continue cererea reconvențională

promovată de pârâta E. și că susțin în continuare apărările din întâmpinarea

formulată de către aceasta.

Din această

perspectivă, curtea de apel a constatat că pârâta E. nu justifică interes în

promovarea căii de atac a apelului, motiv pentru care în temeiul art. 298 C.

proc. civ., raportat la art. 137 alin. (1) C. proc. civ., a admis excepția

lipsei de interes, iar în temeiul art. 296 teza I C. proc. civ., a respins

apelul pârâtei E. pentru acest considerent.

Cu privire la critica

prin care apelanții-pârâți A., B. și C. au susținut că reclamantul nu a

precizat temeiul de drept pentru îmbunătățirile pretinse și care au depășit

aplicabilitatea dispozițiilor art. 48 din Legea nr. 10/2001, curtea de apel a

reținut că prin cererea de chemare în judecată reclamantul a indicat ca și

temei juridic al pretențiilor sale, pe de o parte, art. 48 alin. (1) din Legea nr.

10/2001, iar pe de altă parte, dispozițiile art. 494 alin. (3) C. civ. sau

principiul îmbogățirii fără justă cauză, acest din urmă temei fiind invocat „în

măsura în care lucrările depășesc sfera art. 48 din Legea nr. 10/2001”.

Prin urmare, prin

chiar cererea de chemare în judecată, reclamantul a indicat în mod expres care

este temeiul juridic al pretențiilor deduse judecății; în consecință această

critică a fost găsită nefondată

Cu privire la motivul

de apel referitor la lipsa calității procesuale pasive a apelanților C., A. și B.,

în raport de dispozițiile art. 48 din Legea nr. 10/2001 și a normelor de

aplicare a acestei legi, coroborat cu faptul că obligația de despăgubire a

reclamantului nu este una propter rem ce decurge din stăpânirea bunului imobil,

instanța de apel a reținut că apelanții-pârâți C., A. și B. au susținut că

nu pot fi obligați la despăgubiri pentru sporul de valoare adus imobilului în

litigiu de către reclamant întrucât ei nu au calitate de persoane îndreptățite

în sensul art. 48 din Legea nr. 10/2001.

S-a arătat că este

reală susținerea apelanților C., A. și B. în sensul că, în ceea ce îi privește,

nu poate fi reținută calitatea lor de persoane îndreptățite, în sensul edictat

de art. 48 din Legea nr. 10/2001, însă, obligația lor de a-l despăgubi pe

reclamant pentru sporul de valoare adus imobilului litigios rezidă, pe de o

parte, în faptul că această obligație este una propter rem, așa cum corect a

stabilit Tribunalul Cluj, iar pe de altă parte, în faptul că acești apelanți

sunt succesori cu titlu particular ai fostului proprietar al imobilului, E.,

aceasta din urmă având, neîndoielnic, calitatea de persoană îndreptățită în

sensul art. 48 din Legea nr. 10/2001.

Or, în virtutea

calității lor de succesori cu titlu particular, obligația de despăgubire

stabilită, de art. 48 din Legea nr. 10/2001 republicată, inițial în sarcina

pârâtei E., s-a transmis în condițiile dreptului comun către pârâții C., A. și B.

Potrivit art. 48 alin.

(1) din Legea nr. 10/2001, republicată, chiriașii au dreptul la despăgubiri

pentru sporul de valoare adus imobilelor cu destinația de locuință, prin

îmbunătățirile necesare și utile, obligația de despăgubire revenind persoanei

îndreptățite, în cazul în care imobilul care se restituie a fost preluat cu

titlu valabil (art. 48 alin. (2)), respectiv, statului sau unității

deținătoare, în cazul în care imobilul a fost preluat fără titlul valabil (art.

48 alin. (3)). Art. 48 alin. 5 din același act normativ prevede că, prin

îmbunătățiri se înțeleg cheltuielile necesare și utile, cuantumul

despăgubirilor urmând să fie stabilit la valoarea actualizată a cheltuielilor,

scăzându-se gradul de uzură a îmbunătățirilor, în raport cu durata de viață

normală a acestora, care se suportă de chiriași. Alin. (3) al art. 48 a fost

abrogat prin art. 1 pct. 15 din Legea nr. 1/2009, astfel încât, ulterior

intrării în vigoare a acestei legi, obligația de despăgubire întemeiată pe

prevederile art. 48 alin. (1), revine în toate situațiile persoanei

îndreptățite.

A apreciat curtea de

apel că examinarea incidenței art. 48 din Legea nr. 10/2001 (pentru

cheltuielile necesare și utile) se impune, în speță, doar în ceea ce o

privește pe pârâta E. Apelanților-pârâți C., A. și B. obligația de despăgubire

le incumbă sub aspectul cheltuielilor necesare și utile deoarece le-a fost

transmisă, în condițiile dreptului comun, în virtutea calității lor de

succesori cu titlu particular ai apelantei-pârâte E.

Cu referire la

caracterul propter rem a obligației ce le revine pârâților C., A. și B.,

instanța de apel a arătat că în mod corect Tribunalul Cluj a stabilit că în

cauză ne găsim în prezența unor obligații propter rem, această obligație fiind

de altfel asumată de către apelanții A. și B. prin clauza inserată la pct.

4.7 din contractul de dare în plată, iar de către apelanta C. prin clauza

inserată la pct. 3.9 din contractul de donație.

Cu alte cuvinte,

pentru obligația de despăgubire în limita cheltuielilor necesare și utile aduse

parterului imobilului litigios - în sumă de 33.170 euro, fundamentul obligației

pârâților C., A. și B. îl constituie (și) caracterul propter rem al acestei

obligații reale de despăgubire, aceștia fiind ținuți la suportarea acestei

obligații corespunzător cotelor de proprietate ce le revin din imobilul

litigios, respectiv, ½ pârâții A. și B. și ½ pârâta C.

În ceea ce privește

partea de despăgubiri care, afirmativ, ar excede îmbunătățirilor necesare și

utile, și care are în vedere valoarea extinderii acestui imobil, cuantificată

de expert la suma de 78.948 euro, fundamentul obligației de despăgubire ce cade

în sarcina pârâților C., A. și B., nu poate fi decât principiul îmbogățirii

fără justă cauză sau fără just temei.

Susținerile apelanților-pârâți,

în sensul că această extindere a imobilului a fost făcută cu nerespectarea

normativelor de urbanism, au fost înlăturate, având în vedere că obiectul

prezentei cauze nu este anularea Autorizației de construire din 11 iulie 19997,

(pe motiv că aceasta nu respectă normative de urbanism), precum și în raport de

împrejurarea că instanța nu a fost învestită să cenzureze autorizația de

construire și documentația care a stat la baza emiterii acestei autorizații, o

atare cenzură excedând limitelor învestirii în cauza pendinte.

A arătat instanța de

apel că împrejurarea că reclamantul a obținut pe cale judecătorească obligarea

pârâtului Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice la plata prețului

achitat în baza Legii nr. 112/1995, actualizat cu indicele de inflație, nu

constituie un impediment în analiza pretențiilor reclamantului din prezenta

cauză, prin prisma temeiurilor juridice invocate în susținerea acestora, și

aceasta pentru că cele două sume de bani la care era îndreptățit reclamantul au

temeiuri juridice distincte și cauze diferite.

Astfel, reclamantul

era îndreptățit, de dispozițiile art. 50 din Legea nr. 10/2001, la restituirea

prețului actualizat plătit în temeiul Legii nr. 112/1995, însă această

îndreptățire a reclamantului este una distinctă și substanțial diferită de

îndreptățirea sa la a pretinde despăgubiri pentru cheltuielile necesare și

utile și pentru sporul de valoare adus imobilului în litigiu.

Principiul

îmbogățirii fără justă cauză este acel fapt juridic în virtutea căruia

patrimoniul unei persoane se mărește pe seama patrimoniului unei alte persoane,

concomitent cu însărăcirea acestui din urmă patrimoniu, fără ca pentru aceasta

să existe un temei juridic expres prevăzut.

În speță, îndatorirea

pârâților C., A. și B. de a-l despăgubi pe reclamant în temeiul îmbogățirii fără

justă cauză, rezidă implicit, din aplicarea prin analogie a principiilor

consacrate prin textul dispozițiilor art. 494 alin. (3) C. civ., text legal

care prevede că în cazul accesiunii imobiliare artificiale, în situația

constructorului de bună-credință, proprietarul terenului devine, prin

accesiune, în mod obligatoriu, și proprietar al construcției, fără a putea cere

demolarea ori desființarea ei, însă, proprietarul terenului este dator să îl

despăgubească pe constructor fie cu o sumă de bani egală cu valoarea

materialelor și prețul muncii, fie cu o sumă de bani reprezentând sporul de

valoare a terenului înregistrat ca urmare a ridicării construcției.

Textul citat - chiar

dacă în speță nu este aplicabil cu fidelitate în întregul său, dată fiind

inexistența unei construcții noi, ci doar a unei extinderi la o construcție

veche - consacră, cu titlu de principiu, fundamentul obligației de despăgubire

la care este îndreptățit constructorul de bună-credință.

A apreciat

instanța de apel că, în mod cert, intimatul-reclamant a fost constructor

de bună-credință, deoarece la data la care a solicitat eliberarea autorizației

de construire din 11 iulie 1997, respectiv la data la care a construit efectiv,

acesta era proprietarul apartamentului nr. 6, dreptul său de proprietate fiind

radiat din cartea funciară abia în anul 2009, prin încheierea de C.F. din 15

mai 2009.

Prin urmare, la

momentul la care a realizat toate lucrările de extindere și de îmbunătățire la

apartamentul nr. 6 reclamantul a fost de bună-credință, acționând în calitatea

sa de proprietar al acestui apartament.

S-a susținut de către

apelanții-pârâți că nu poate fi reținută buna-credință a reclamantului, și că,

pe cale de consecință, nu ar putea opera în cauză dispozițiile art. 494 alin.

(3) C. civ., întrucât, s-a reținut pe cale judecătorească reaua-credință a

reclamantului la momentul încheierii contractului de vânzare-cumpărare, în

temeiul Legii nr. 112/1995.

Curtea de apel a

arătat că această susținere a apelanților nu poate fi reținută, întrucât se face

confuzie între două momente juridice distincte, respectiv momentul încheierii

contractului de vânzare-cumpărare în baza Legii nr. 112/1995 și momentul

edificării extinderii și îmbunătățirilor la imobilul litigios, acest din urmă

moment fundamentat pe calitatea reclamantului de proprietar al apartamentului.

Revenind la

problematica fundamentului juridic al obligației de despăgubire ce cade în

sarcina apelanților C., A. și B., pentru extinderea adusă apartamentului, curtea

de apel a constatat că, în raport de dispozițiile art. 494 alin. (3) C. civ. -

care se impun a fi aplicate prin analogie - acesta nu poate fi decât principiul

îmbogățirii fără justă cauză și aceasta pentru că apelanții sunt proprietarii

imobilului, cu tot cu extinderea realizată la acest imobil, ceea ce înseamnă că

patrimoniul lor s-a mărit tocmai cu valoarea cuantificată a acestei extinderi,

corelativ cu micșorarea patrimoniului reclamantului cu aceeași sumă.

În mod cert,

patrimoniul reclamantului s-a însărăcit cu un bun în sensul noțiunii pe care

prevederile art. 1 din Primul Protocol Adițional Curtea Europeană a Dreptului Omului

o conferă acestei noțiuni, concomitent cu îmbogățirea pârâților C., A. și B. cu

exact valoarea însărăcirii reclamantului.

Pe cale de

consecință, curtea de apel a constatat că este nefondată susținerea apelanților

C., A. și B., în sensul că nu ar avea calitate procesuală pasivă în cererea

reclamantului având ca obiect plata de despăgubiri care exced contravalorii

îmbunătățirilor necesare și utile aduse imobilului în litigiu.

Totodată, curtea de

apel a constatat că în mod corect Tribunalul Cluj a statuat în sensul că

această obligație de despăgubire a apelanților este întemeiată pe principiul

îmbogățirii fără justă cauză.

În ceea ce privește criticile

prin care apelanții-pârâți au susținut că atât contractul de dare în plată

cât și contractul de donație au fost greșit interpretate prin prisma art. 1266

și art. 1270 alin. (1) din N.C.C., sub aspectul eventualei asumări de către

aceștia a unei obligații de plată a despăgubirilor ce rezultă din îmbogățirea

fără justă cauză, curtea de apel a reținut că această susținere nu prezintă

relevanță din punct de vedere al temeiniciei cererii reclamantului.

Astfel, pe de o

parte, în raport de data promovării cererii introductive de instanță, 08

octombrie 2009, coroborată cu art. 223 din Legea nr. 71/2011, art. 5 alin. (1)

din Legea nr. 71/2011 și art. 6 alin. (2) din N.C.C., în cauză nu sunt

aplicabile dispozițiile N.C.C.

Pe de altă parte,

obligația de despăgubire le revine pârâților în virtutea calității lor de

proprietari ai unui bun grevat de o obligație reală propter rem.

Apelanții-pârâți

au susținut că nu s-a analizat dacă îmbogățirea patrimoniului apelanților are

un corespondent în însărăcirea patrimoniului reclamantului, susținere vădit

neîntemeiată, întrucât este cert că reclamantul a pierdut din patrimoniul său

tocmai valoarea cu care pârâții apelanți C., A. și B. și-au mărit patrimoniul.

Nefondată a fost

găsită și critica referitoare la valoarea îmbunătățirilor constând în cheltuielile

necesare și utile, respectiv valoarea extinderii apartamentului, prin care s-a

susținut că aceasta se axează în principal și aproape exclusiv pe zona situării

imobilului, în condițiile în care expertul, atunci când a stabilit cuantumul

acestor despăgubiri, trebuia, cu necesitate să se raporteze și la acest

criteriu, criteriu care însă nu a fost nici singular și nici determinant la

stabilirea acestor despăgubiri.

Cu privire la critica

din apel prin care s-a susținut că expertul nu a defalcat sumele stabilite

cu titlu de despăgubiri, distinct, pentru fiecare îmbunătățire sau lucrare

efectuată, în parte, și că nu a ținut seama de gradul de uzură a imobilului, instanța

de apel a constatat că prin aceasta în realitate apelanții formulează obiecțiuni

la raportul de expertiză, obiecțiuni care puteau fi formulate procedural doar

în fața primei instanțe, în raport de dispozițiile art. 212 C. proc. civ.

Pe de altă parte, din

expertiza efectuată în cauză de expert G., rezultă în mod cert că în speță s-a

ținut cont de gradul de uzură, întrucât, cuantumul îmbunătățirilor necesare și

utile aduse imobilului situat în Cluj Napoca, înscris în C.F. vechi Cluj-Napoca,

a fost stabilit la valoarea de 33.170 euro, ca urmare a aplicării

coeficientului de uzură de 0,89 la valoarea de 37.270 euro (conform răspunsului

la obiecțiuni din data de 28 mai 2012).

Prin urmare, și

această critică a fost găsită nefondată.

Nici susținerea

apelanților, conform căreia îmbunătățirile făcute de reclamant nu se încadrează

în categoria celor necesare și utile, nu a fost primită, curtea de apel reținând

că potrivit dispozițiilor art. 48.1 din H.G. nr. 250/2007, modificată prin H.G.

nr. 923/2010: „prin îmbunătățiri necesare și utile se înțeleg acele dotări

încorporate sau aduse unității locative ori spațiilor comune, prin care s-a

sporit valoarea fondului locativ și care au fost suportate exclusiv de chiriași

cum ar fi introducerea sau schimbarea instalației de apă, gaz, canalizare,

electricitate, încălzire, lucrări noi, de parchetare, gresie sau faianță,

geamuri termopan, uși, și altele asemenea”.

Or, în cauză s-a

stabilit prin raportul de expertiză întocmit de expert G. că lucrările

realizate de reclamant se încadrează în categoria îmbunătățirilor necesare și

utile.

Astfel, pentru a aprecia

asupra caracterului îmbunătățirilor aduse imobilului situat în Cluj-Napoca,

înscris în C.F. vechi Cluj-Napoca, tribunalul a dispus efectuarea unei

expertize în specialitatea construcții.

Prin concluziile

sale, raportul de expertiză a relevat următoarele aspecte:

La punctul 3.03 s-a

precizat că lucrările de la punctul precedent corespund documentației tehnice

autorizate, iar la pct. 3.04 s-a precizat că încăperea amenajată sub

învelitoare în podul mansardei corespunde, ca structură constructivă și

materiale folosite, documentației tehnice autorizate.

În același timp, s-a

constatat că prevederile Autorizației de construire din 1997 au fost respectate

prin lucrările efectiv realizate la imobilul situat în Cluj-Napoca, înscris în

C.F. vechi Cluj-Napoca,.

De asemenea, în

cuprinsul acestui raport s-a precizat că regimul de înălțime, pe fiecare nivel

existent, și anume proiectul tehnic, mansardare pod apartament nr. 6 și terasă

închisă, a fost autorizat și executat conform documentației tehnice, lucrările

efectuate la parter și fundație, autorizate, fiind lucrări proiectate în

vederea asigurării soluțiilor rezultate în urma expertizelor și a proiectării

tehnice.

În răspunsul la

obiecțiunile încuviințate de către instanță, înregistrat la data de 05 ianuarie

2012, expertul G. a menționat în mod neechivoc că, în speță, construcția

realizată respectă întru totul documentația autorizată.

De asemenea, conform

răspunsului la obiecțiuni înregistrat la data de 28 mai 2012, concluzia

experților a fost aceea că reclamantul a respectat autorizația cel puțin până

la luarea în folosință, acesta declarând că ulterior a executat lucrări de

instalații și a mobilat spațiul podului mansardei.

În răspunsul la

obiecțiuni înregistrat la data de 18 ianuarie 2013, s-a arătat că raportat la

data autorizării proiectului (din 11 iulie 1997), analizând propunerile, s-a

constatat că acestea nu contravin Normativului N.P.nr. 064-2002 pentru

proiectarea mansardelor la clădirile de locuit.

De asemenea, în

răspunsul la obiecțiuni înregistrat la data de 17 septembrie 2013 s-a menționat

că valoarea extinderii la imobilul situat în Cluj-Napoca, înscris în C.F. vechi

Cluj-Napoca, este de 78.948 euro.

În cuprinsul

expertizei s-a mai precizat că lucrările de reparații se confundă cu lucrările

de consolidare relevate a fi necesare la expertiza care a stat la baza

întocmirii proiectului tehnic, lucrări de îmbunătățiri care sunt menite să

contribuie la funcționalitatea spațiilor cu care s-a extins pe verticală (redimensionarea

scării de acces la etaj și la pod, confortizarea încăperilor umede, bucătăria,

terasele, mai puțin iluminarea și ventilarea tuturor încăperilor).

Au apreciat experții

că se impunea izolarea orizontală a pereților cu o soluție comună de rezistență

pentru consolidarea pereților parterului pe întregul contur și parțial sub

zidul despărțitor între camera cu 20,5 mp și camera cu 27 mp și cel reamplasat

cu fundație de beton, cuzineți sub sâmburi de beton armat și centuri de beton

armat la cota planșeurilor de beton armat.

Consolidarea pe

verticală între ranforsările la nivelul pardoselii și planșeurile noi prevăzute

peste cel vechi cu boltișoare și în locul celui de lemn s-a prevăzut prin

sâmburi de beton armat 25/50, care legau ranforsările la nivelul pardoselii cu

centurile de sub planșeul peste parter încastrate încă în zidurile groase de 50

cm perimetrale și median până la cota de circa 4,00 m.

Susținerea apelanților-pârâți,

în sensul că lucrările întreprinse de reclamant nu au adus un spor de valoare

apartamentului în litigiu, au fost găsite neîntemeiate de instanța de apel, în

raport de concluziile raportului de expertiză tehnică judiciară.

Cu privire la motivul

de apel referitor la cheltuielile de judecată stabilite prin hotărârea

tribunalului, curtea de apel a arătat că apelanții au susținut că nu s-a

menționat în hotărârea primei instanțe care este moneda la care se raportează

suma stabilită cu titlul de cheltuieli de judecată, susținere care este reală, întrucât

în sentință s-a omis a se menționa acest aspect. Cu toate acestea critica

nu poate primi o soluționare favorabilă în apel, întrucât se circumscrie

dispozițiilor art. 281 C. proc. civ.

Au arătat, de

asemenea, apelanții că nu s-a indicat în mod expres de către instanța de fond

ce anume reprezintă cheltuielile de judecată în sumă de 15.541 lei susținere

inexactă, în condițiile în care, în considerentele sentinței s-a arătat că

acestea reprezintă onorarii de avocat, onorariu expert, taxă de timbru și

timbru judiciar.

Pe de altă parte, în

ipoteza în care instanța de fond nu a menționat distinct și expres cât anume

din această sumă reprezintă onorarii de avocat, cât anume reprezintă onorariu

expert, cât anume reprezintă taxă de timbru și timbru judiciar, apelanții aveau

posibilitatea să uzeze de prevederile art. 281

1

C. proc. civ.

Cu privire la motivele

de apel referitoare la critica adusă expertizei tehnice efectuate în cauză de

către expertul G., respectiv referitoare la necesitatea efectuării unei

contraexpertize în construcții și a unei expertize în urbanism, curtea de apel

a reținut că apelanții-pârâți au susținut că expertiza întocmită în fața

instanței de fond de către expert G., cu privire la lucrările efectuate de

fostul chiriaș, intimatul-reclamant din prezenta cauză, este criticabilă în

ceea ce privește concluziile menționate la pct. 3 februarie, 3 iunie, 3 august,

3 martie, 3.-II/4.1., parag. 2 din răspunsul oferit de expert pentru termenul

din 18 februarie 2014, pct. 2.2.1.2.

S-a mai arătat de

către apelanți că instanța de fond nu a analizat criticile formulate de pârâți cu

referire la concluziile expertului, în acest sens motivarea nefiind completă,

convingătoare, accesibilă, și în concordanță cu dispozițiile art. 6 parag. 1

din Convenție, respectiv că instanța de fond nu a analizat nicio critică adusă

expertizei efectuată în cauză, situație în raport de care se impune efectuarea unei

contraexpertize în construcții, cu obiectivele arătate în memoriul de apel,

obiective care cuprind atât obiectivele inițiale, cât și obiectivele

suplimentare menționate de apelanți.

Curtea de apel a

constatat că aceste motive de apel nu sunt întemeiate deoarece, așa cum în mod pertinent

a subliniat intimatul-reclamant, prin întâmpinarea depusă în apel, nu acesta

era cadrul procesual adecvat în care puteau fi formulate critici cu privire la

expertiza întocmită de expert G., ci cel prevăzut de art. 212 alin. (2) C.

proc. civ.

Curtea a constatat

că, în realitate, toate aceste critici din apelul pârâților se subsumează

noțiunii de obiecțiuni la raportul de expertiză întocmit în cauză de expertul G.,

obiecțiuni care puteau fi valorificate în condițiile art. 212 alin. (2) C.

proc. civ.

În ceea ce privește

cererea de efectuare a unei expertize în urbanism, cerere care a îmbrăcat forma

unui motiv de apel distinct, curtea de apel a constatat că aceasta se impune a

fi respinsă, în raport de dispozițiile art. 295 alin. (2) C. proc. civ.,

coroborat cu faptul că în fața primei instanțe o astfel de expertiză nu a fost

solicitată.

Susținerea

apelanților, în sensul că imposibilitatea solicitării unei expertize în

urbanism a fost generată de faptul că, pe de o parte, nu exista o dovadă

referitoare la caracterul imobilului în litigiu, acela de monument istoric, iar

pe de altă parte, că nu exista un expert în specialitatea urbanism, au fost

înlăturate de curtea de apel având în vedere dispozițiile art. 167 și urm. C.

proc. civ., dispoziții procedurale care prevăd în ce condiții se face

administrarea de probe, respectiv obligațiile părților în a solicita

administrarea de probe.

Pe de altă parte, la

dosarul de fond, la fila 374 vol. I, există avizul favorabil al Inspectoratului

pentru Cultură Cluj - Comisia Județeană a Monumentelor Istorice, din 16 mai 1997,

prin care s-a avizat favorabil proiectul întocmit în vederea obținerii Autorizației

de construire din 11 iulie 1997, acest aviz fiind dat în conformitate cu Legea nr.

50/1991, cu Ordinul comun nr. 589/D din 09 ianuarie 1992, emis de Ministerul

Lucrărilor Publice și Amenajării Teritoriului și Ministerul Culturii, O.G. nr. 68/1994,

Legea nr. 41/1995 și Ordinul Ministerului Culturii nr. 2505 din 05 august 1996.

Pe cale de

consecință, curtea de apel a constatat că toate acele critici din motivele de

apel care cuprind practic obiecțiuni la raportul de expertiză întocmit de expertul

G., ori prin care se solicită efectuarea unei contraexpertize în construcții și

a unei expertize în urbanism, sunt nefondate.

Cu privire la critica

din apel referitoare la temeinicia cererii reconvenționale s-a reținut că apelanții

au susținut că aceasta trebuia admisă, întrucât lucrările efectuate de

reclamant la etajul și mansarda apartamentului nr. 6 depășesc prevederile autorizației

de construire din 1997, a Normativului N.P. nr. 064/2002 și a dispozițiilor

legale în materie de urbanism, fără a se indica, în concret, care anume norme

legale în materie de urbanism au fost încălcate sau nesocotite.

Cenzurarea lucrărilor

efectuate de reclamant, prin raportare la modul în care Autorizația de

construire din 1997 a respectat sau nu normele de urbanism, putea fi invocată

într-un alt cadru procesual, în acord cu dispozițiile Legii nr. 50/1991,

republicată, coroborate cu Legea nr. 554/2004, în actualul cadru procesual, instanța

nefiind învestită în acest sens.

Solicitarea apelanților

- pârâți, de obligare a reclamantului la a aduce imobilul la starea

corespunzătoare înscrierii din C.F., reprezintă o cerere nouă în apel, care

contravine dispozițiilor art. 294 alin. (1) C. proc. civ.

Astfel, a arătat

instanța de apel că prin cererea reconvențională depusă la dosarul de fond la

data de 06 noiembrie 2009, pârâta E. a investit instanța doar cu o cerere

privind obligarea reclamantului la „demolarea construcțiilor noi efectuate la

apartamentul nr. 6”, iar pârâții C., A. și B., prin declarațiile depuse la

dosarul de fond, au arătat că sunt de acord să continue cererea reconvențională

și „susțin apărările formulate de E.”

Pentru considerentele

expuse, în temeiul prevederilor art. 295 și 296 C. proc. civ., curtea de

apel a respins, ca nefondat, apelul declarat de