ÎCCJ, Secția a II-a civilă

Contract de vânzare-cumpărare. Clauză de agravare a răspunderii contractuale. Actio de in rem verso. Condiții și efecte

Cuprins pe materii : Drept comercial. Obligații

Index alfabetic : actio de in rem verso

clauză de agravare a răspunderii contractuale

C. civ. din 1864, art. 969, art. 970, art. 1200 pct. 4, art. 1202 alin. (2)

În cazul în care părțile unui contract complex, de vânzare-cumpărare și de executare lucrări, au stipulat o clauză potrivit căreia cumpărătorul renunță la beneficiul principiului îmbogățirii fără justă cauză pentru contravaloarea lucrărilor efectuate dacă întrerupe definitiv lucrările la imobilul obiect al înstrăinării, din cauze neimputabile vânzătorului, prevederea respectivă reprezintă o veritabilă clauză de agravare a răspunderii contractuale și este valabil asumată, întrucât privește drepturi de care partea poate să dispună.

În acest caz, atâta vreme cât cumpărătorul a întrerupt definitiv lucrările la imobil, acesta nu are deschisă, pentru recuperarea contravalorii lucrărilor efectuate, calea lui actio de in rem verso împotriva vânzătorului, întrucât este activată clauza de agravare a răspunderii prevăzută în contract.

Secția a II-a civilă, Decizia nr. 696 din 27 februarie 2015

Prin cererea înregistrată la nr. xx23/117/2010 la 30 septembrie 2010 pe rolul Tribunalului Cluj, Secția civilă, reclamanții C.I., C.E.T., C.S. i-au chemat în judecată pe pârâții I.A. și I.C., solicitând ca prin hotărârea care se va pronunța să se dispună:

În motivarea cererii, reclamanții au arătat că în baza contractului civil încheiat cu pârâții la 10.05.1999, completat prin actul adițional încheiat la 04.04.2001, au executat la mansarda imobilului situat în Cluj-Napoca, str. A. nr. 19, județul Cluj, în totalitate pe cheltuiala lor, lucrările de construcție și finisare a unui apartament în suprafața de 182,57mp. Precizează că imobilul situat în Cluj-Napoca, str. A. nr. 19 era compus la acel moment dintr-o casă veche în stare avansată de degradare la parter, precum și din terenul aferent acesteia, imobil care era proprietatea pârâtei I.A.

Lucrările de execuție a apartamentului de la mansardă au durat între mai 1999 și decembrie 2005, au avut la bază autorizația de construire eliberată pe numele pârâtei I.A. și au fost executate pe baza unui proiect avizat M.L.P.A.T. Reclamanții au suportat financiar în întregime costul lucrării, deoarece în baza contractului încheiat cu pârâții aceștia trebuiau să le transmită dreptul de proprietate asupra apartamentului situat la mansardă, dar au refuzat constant acest lucru, invocând diverse pretexte.

Precizează reclamanții că au fost permanent de bună-credință, că intenționau să perfecteze actul în forma autentică asupra apartamentului în litigiu prin care să li se transfere proprietatea, că pârâții, în mod cert cu premeditare, au refuzat constant acest lucru, ajungându-se să intenteze acțiunea din dosarul nr. xx03/211/2006, prin care au solicitat evacuarea reclamanților, dar că niciodată pârâții nu au contestat că edificarea apartamentului s-a făcut pe cheltuiala reclamanților și, implicit, nu au contestat folosința acestuia.

Au arătat reclamanții că prin sentința civilă nr. 2727/26.02.2010 a Judecătoriei Cluj-Napoca, pronunțată în dosarul nr. xx03/211/2006, rămasă definitivă prin respingerea recursului reclamanților,  s-a dispus evacuarea lor din apartamentul situat la mansardă, că prin hotărârea respectivă implicit s-a recunoscut valabilitatea contractului din 1999, situație în care cu atât mai mult sunt îndreptățiți să solicite contravaloarea lucrărilor la apartamentul situat la mansardă.

Având în vedere soluția instanței din dosarul de mai sus, reclamanții au fost nevoiți să promoveze prezenta cerere de chemare în judecată, deoarece, stabilindu-se irevocabil că apartamentul de la mansardă este proprietatea pârâtei I.A., în mod firesc reclamanții îi solicită acesteia și soțului ei, pârâtul I.C., având în vedere calitatea de bun comun a acestui apartament, să îi plătească integral contravaloarea lucrărilor încorporate în acesta.

Pornind de la realitatea că suma care reprezintă echivalentul lucrărilor executate de reclamanți la imobilul proprietatea pârâților este foarte mare și că aceasta derivă dintr-un raport juridic pe care l-au avut cu pârâții, existând o conexitate certă a datoriei pe care pârâții o au față de reclamanți cu lucrul (apartamentul) edificat pe cheltuiala lor, au formulat și capătul de cerere privind instituirea unui drept de retenție asupra întregului apartament până când pârâții vor face plata integrală a sumei ce le-o datorează.

Cererea lor privind instituirea unui drept de retenție este în deplină concordanță cu practica judiciară în materie, care a consacrat unanim că dreptul de retenție își găsește eficiență în toate cazurile în care există o legătură între lucrul aflat în întreținerea creditorului și datoria debitorului căruia îi aparține acest lucru.

Raportat la cuantumul sumei pe care o solicită, au arătat reclamanții că acesta este rezultatul raportului de evaluare întocmit de inginer N.A., evaluator A.N.E.V.A.R. cu autorizația nr. 10343/2006, de care înțeleg să se servească ca și mijloc de probă în prezenta cauză. Precizează că raportul de expertiză la care au făcut referire mai sus a fost depus ca probă în dosarul civil nr.  xx03/211/2006 și acceptat ca atare de către instanță și de către pârâți.

Reclamanții au mai arătat că, la data când au perfectat contractul civil cu pârâții, imobilul situat în Cluj-Napoca, str. A. nr.19 era compus dintr-o construcție având la parter mai multe încăperi: 3 încăperi cu destinația de dormitor, 1 bucătărie, 1 baie, WC serviciu cu acces din curte, precum și o magazie din lemn, ulterior transformată de reclamanți din beton, la mansardă existând un pod. De altfel, prin contractul încheiat cu pârâții au cumpărat podul construcției existent, definit ca nivel separat - art. 5 din contract, astfel încât rezultă cu certitudine că întreg apartamentul amplasat actualmente la mansarda imobilului și evaluat prin raportul de mai sus a fost construit de reclamanți pe cheltuiala lor, fără nici o contribuție financiară a pârâților.

Pornind de la principiul echității care guvernează toate raporturile din dreptul civil român, solicită obligarea pârâților la a le plăti integral contravaloarea costului de execuție a acestui apartament, fiind profund inechitabil ca aceștia să dobândească în proprietate un apartament având un preț de piață de 150.000 EURO la care nu au avut nici o contribuție, profitând de optica și viziunea în care instanțele au soluționat cauza din dosarul nr. xx03/211/2006.

De asemenea, au susținut că principiul de bază care reglementează raporturile juridice dintre părți în dreptul civil român este principiul ocrotirii bunei-credințe, că nu se poate abdica de la acest principiu sub nici o formă. În acest sens, solicită a se constata că reclamanții au edificat cu bună-credință lucrările încorporate în apartamentul de la mansardă, convinși fiind că acesta le va reveni în proprietate și că tot cu bună-credință au executat și lucrările de la apartamentul de la parter la care s-au obligat prin contractul încheiat cu pârâții în 1999. Faptul că derularea raporturilor cu aceștia și soluția instanței în dosar nr. xx03/211/2006 le este defavorabilă nu poate impieta în nici un fel asupra dreptului lor legitim de a solicita să fie despăgubiți de pârâți cu o sumă reprezentând contravaloarea acestei lucrări, sumă care le aparține de drept deoarece au executat lucrările la imobilul proprietatea acestora.

Solicită instanței ca, admițând prezenta cerere de chemare în judecată, să sancționeze astfel reaua-credința vădită de care au dat și dau dovadă pârâții, care doresc să dobândească în proprietate și în folosință pe nedrept un apartament care a fost construit cu munca și cu sacrificiile lor timp de peste 6 ani și îmbogățirea fără justă cauză a pârâților. În oricare dintre ipoteze s-ar afla pârâții, de rea sau de bună-credință, prezenta cerere este perfect întemeiată în drept.

Dacă instanța va reține reaua-credință a pârâților, solicită să fie angajată răspunderea civilă delictuală a acestora, sens în care prezenta cerere are caracterul unei acțiuni îndreptată împotriva pârâților care le-au cauzat o pagubă în patrimoniul lor prin investiția pe care au făcut-o la imobilul proprietatea lor. Reclamanții nu au avut niciodată intenția de a le construi pârâților un apartament confortabil pe cheltuiala lor, pentru ca apoi să fie evacuați din el.

În drept, au fost invocate prevederile art. 992 și urm. C. civ.

Prin întâmpinarea formulată, pârâții I.C. și I.A. au invocat excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtului I.C. și au solicitat respingerea acțiunii ca inadmisibilă și nefondată. De asemenea, au solicitat să fie obligați reclamanții în solidar la plata cheltuielilor de judecată.

Pârâții au arătat că imobilul situat în Cluj-Napoca, str. A. nr. 19, jud. Cluj, înscris în cartea funciară nr. 7050 Cluj, nu este bun comun, ci este bun propriu al pârâtei I.A., iar construcțiile reclamanților, suprapuse la construcțiile vechi proprietate a unui soț și sporirea valorii imobilului proprietate a unui soț în condițiile în care se obține cu mijloace proprii ale unuia dintre soți, și nu din bunuri comune, au aceeași natură juridică, adică de bun propriu. Or, în speță, mansarda în discuție s-a obținut ca urmare a încheierii contractului civil din 10.05.1999, prin vânzarea unei părți din imobilul bun propriu al pârâtei I.A.

Pe fondul cauzei, au arătat că în dosarul nr. xx03/211/2006 al Judecătoriei Cluj-Napoca s-a reținut în mod irevocabil și cu putere de lucru judecat, atât de către instanța de fond, cât și de către instanța de recurs, că reclamanții din acest dosar au fost în culpă și de rea-credință în ceea ce privește îndeplinirea obligațiilor ce le reveneau în temeiul contractului civil încheiat la 10.05.1999 și că pârâții au dat întotdeauna dovadă de bună-credință și de indulgență în ceea ce-i privește pe aceștia. De asemenea, s-a statuat că reclamanții nu au executat toate lucrările la care s-au obligat prin contract, oprind execuția lor.

Pe cale de consecință, în cauză operează art. 25 din contract, prin care părțile au stipulat că, în situația în care cumpărătorul întrerupe definitiv lucrările din cauze ce nu sunt imputate vânzătorului, cumpărătorul, (adică reclamanții) nu are nici un drept de despăgubire față de vânzător pentru lucrurile de proiectare și de execuție executate la imobilul din Cluj-Napoca, str. A. nr. 19. Or, prin cele două hotărâri pronunțate în dosarul nr. xx03/211/2006 instanțele au stabilit tocmai faptul că familia C. a întrerupt executarea lucrărilor, prin faptul că nu au realizat toate lucrările la care s-au obligat, iar cele executate au fost parțial executate și în mod necorespunzător, au respins cererea reconvențională prin care aceștia au solicitat dobândirea dreptului de proprietate asupra mansardei și au dispus evacuarea lor din imobil, întrucât nu dețin un titlu locativ valabil asupra mansardei, având doar calitatea de persoane tolerate.

Reclamanții recunosc această stare de fapt prin notificarea din data de 25.10.2010, formulată în dosarul execuțional nr. 78/2010 al B.E.J Ș.A., prin care le pun în vedere că, începând cu 15.11.2010, vor începe lucrările de construire menționate în

anexa I

la contractul civil din 10.05.1999, care au fost realizate parțial sau nerealizate.

Raportat la toate acestea, consideră că în cauză în mod indubitabil operează clauza penală stipulată la art. 25 din contract, astfel că reclamanții nu pot pretinde suma solicitată prin prezenta acțiune cu titlu de despăgubiri și nici instituirea unui drept de retenție, nefiind îndeplinite condițiile cerute de lege pentru a se institui un astfel de drept, în speță calitatea de creditor și condițiile creanței retentorului, care trebuie să fie certă, lichidă și exigibilă. Mai mult, prin împrejurarea că reclamanții solicită instituirea unui drept de retenție, recunosc practic că mansarda le aparține, întrucât dreptul de retenție este acel drept real care conferă creditorului, în același timp debitor al obligației de restituire sau de predare a bunului altuia, posibilitatea de a reține acel bun în stăpânirea sa și de a refuza restituirea lui până când debitorul său, creditor al lucrului,va  plăti datoria ce s-a născut în sarcina lui în legătură cu lucrul respectiv.

Deosebit de relevant este faptul că prin actul adițional la contract, încheiat la 04.04.2001 și redactat tot de către avocat I.L., părțile stipulează de comun acord ca  art. 25 din contract să fie interpretat în sensul renunțării de către cumpărător la beneficiul îmbogățirii fără justă cauză în raporturile din prezentul contract cu vânzătorul. Cu alte cuvinte, și în situația în care în cauză ar fi îndeplinite condițiile îmbogățirii fără justă cauză, reclamanții nu ar putea să formuleze o acțiune în restituire, întrucât au renunțat expres la acest beneficiu.

Mai mult, tot conform voinței părților, exprimată în art. 29 din contract, vânzătorul, respectiv pârâții ar putea fi obligați să achite cumpărătorului, respectiv reclamanților, cheltuielile efectuate cu proiectarea și execuția lucrărilor numai dacă nu ar respecta condițiile contractului civil și ar renunța la înțelegerile convenite prin contract. Or, nici pe temei contractual reclamanții nu-și pot întemeia acțiunea, întrucât nu sunt îndeplinite condițiile stipulate de către părți în contract, reținându-se de către două instanțe contrariul tezei din art. 29, astfel că reclamanții nu se pot prevala de acest articol.

De asemenea, se învederează că, deși reclamanții nu și-au întemeiat în drept acțiunea pe principiul îmbogățirii tară justă cauză

,

în motivele acțiunii amintesc de acest principiu, care în cauză nu poate opera, întrucât pe de-o parte, așa cum au arătat, reclamanții au renunțat la acest beneficiu, iar pe de altă parte nu sunt îndeplinite condițiile juridice ale acțiunii în restituire, respectiv aceea ca îmbogățirea și însărăcirea corespunzătoare să fie lipsite de o cauză justă, adică de un temei juridic care să le justifice. Or, în cauză, între părți există contractul civil, care la art. 25 prevede sancțiuni, astfel că o eventuală îmbogățire a reclamanților are justă cauză în sensul legii, având loc în temeiul unui act juridic.

Totodată reclamanții nu își pot întemeia acțiunea nici pe răspunderea civilă delictuală, întrucât pe de-o parte între părți există un contract, astfel că temeiul corect ar fi răspunderea civilă contractuală, iar pe de altă parte, într-o atare situație, condiția pentru promovarea și admiterea unei astfel de acțiuni o constituie fapta ilicită a îmbogățitului, reaua sa credință; or, în dosarul nr. xx03/211/2006 s-a reținut în mod irevocabil și cu putere de lucru judecat buna lor credință pe parcursul întregii derulări a raporturilor juridice dintre părți, generate de contractul civil încheiat la 15.05.1999.

Pârâții au remarcat faptul că reclamanții nu se pot hotărî care este temeiul de drept al acțiunii promovate

,

în drept întemeindu-și cererea doar pe dispozițiile art. 992 și urm. C. civ., care reglementează plata nedatorată.

Au susținut că și pe acestei temei de drept acțiunea este inadmisibilă, nefiind îndeplinite condițiile plății nedatorate, întrucât aceasta este definită ca fiind un fapt juridic licit care constă în executarea de către o persoană, din eroare, a unei prestații la care nu era obligată și fără intenția de a plăti pentru altul. Astfel, nu este îndeplinită condiția existenței plății, întrucât plata făcută trebuie să constea în remiterea unei sume de bani sau a unui bun individual determinat, iar  atunci când plata are ca obiect executarea unei prestații de a face, cum este cazul de față, izvorul obligației de restituire poate fi doar îmbogățirea fără justă cauză, principiu care, au arătat  deja, nu se poate aplica în cauză. Nu este îndeplinită nici condiția ca datoria a cărei stingere s-a urmărit prin plată să nu existe, întrucât în cauză reclamanții s-au obligat prin contract la plata prețului prin executarea de lucrări.

Nu este îndeplinită nici condiția ca plata să fie făcută din eroare, această condiție fiind absolut necesară pentru admisibilitatea acțiunii în repetițiune, deoarece eroarea are ca efect absența cauzei care a stat la baza prestației executate; or, în speță, cauza prestațiilor reclamanților a fost contractul civil încheiat la 10.05.1999, neputându-se vorbi de eroare în prezența unui act juridic încheiat între părți.

În ședința publică din 03.02.2011 pârâții au arătat că nu mai susțin excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtului I.C.

Prin completarea de acțiune depusă la dosar la 06.09.2012, reclamanții au solicitat obligarea pârâților și la plata contravalorii bunurilor mobile existente la mansarda imobilului în litigiu. În ședința publică din 06.09.2012 reclamanții au precizat că valoarea bunurilor menționate este de 5900 lei.

La 07.11.2013, reclamanții au depus la dosar o nouă completare de acțiune, prin care au solicitat să se dispună obligarea pârâților la plata sumei de 67.444 lei, reprezentând cuantumul valorii lucrărilor de reabilitare efectuate de ei la apartamentul nr. 1, situat la parterul imobilului în litigiu, aflat în proprietatea pârâților.

În ședința publică din 06.02.2014, instanța a admis excepția nelegalei timbrării a completării de acțiune din 07.11.2013.

Prin sentința civilă nr. 94/2014 din 27 februarie 2014, Tribunalul Cluj, Secția civilă a admis în parte acțiunea. I-a obligat pe pârâți să plătească reclamanților suma de 265.395 lei reprezentând contravaloarea lucrărilor efectuate la mansarda imobilului situat în Cluj-Napoca, str. A. nr. 19. A dispus instituirea unui drept de retenție în favoarea reclamanților asupra imobilului situat în Cluj-Napoca, str. A. nr. 19, mansardă, până la data achitării de către pârâți a sumei de 265.395 lei. A respins capătul de cerere având ca obiect plata sumei de 5900 lei, reprezentând contravaloarea bunurilor mobile. A anulat ca netimbrat capătul de cerere având ca obiect plata sumei de 67444 lei, reprezentând contravaloarea lucrărilor de reabilitare la apartamentul situat la parterul imobilului situat în Cluj-Napoca, str. A. nr. 19. I-a obligat pe pârâți la cheltuieli de judecată în sumă de 11269,95 lei.

Pentru a hotărî astfel, instanța de fond a reținut că prin contractul încheiat la 10.05.1999 pârâții I.C. și I.A. s-au obligat să înstrăineze reclamanților C.I., C.E.T. și C.S. podul construcției existente, situată în Cluj-Napoca, str. A. nr. 19, definit ca nivel separat, în scopul construirii deasupra parterului existent a unei locuințe tip mansardă, cu intrare separată, precum și ½ din terenul ocupat de construcția existentă și grădinița dintre casă și strada Argeș.

Conform art.10 din contract, prețul acestei tranzacții îl constituie contravaloarea lucrărilor cuprinse în anexa 1, prevăzute a se executa în folosul pârâților.

În art. 22 s-a stabilit că termenul pentru finalizarea lucrărilor cuprinse în anexa 1 și pentru mansardare este de 18 luni de la data încheierii contractului.

Potrivit art. 25, părțile au stabilit că, „în situația în care cumpărătorul întrerupe definitiv lucrările din cauze ce nu îi sunt imputabile vânzătorului, cumpărătorul nu are nici un drept de despăgubire de la vânzător pentru lucrările de proiectare și execuție executare la imobilul din Cluj-Napoca, str. A. nr. 19”.

Prin actul adițional încheiat la 04.04.2001, termenul pentru finalizarea lucrărilor  a fost prelungit până la 31.07.2001, plus un termen de grație de 30 de zile.

Prin același act adițional, părțile au convenit ca art. 25 din contract să fie interpretat „în sensul renunțării de către cumpărători la beneficiul principiului îmbogățirii fără justă cauză în raporturile din prezentul contract cu vânzătorul”.

Prin sentința civilă nr. 2727/2010, pronunțată în dosarul nr. xx03/211/2006 al Judecătoriei Cluj-Napoca s-a admis excepția lipsei calității procesuale active a reclamantului I.C., s-a respins excepția lipsei calității procesuale active a reclamantei I.A.

S-a respins cererea reclamantului I.C. ca fiind formulată de o persoană fără calitate procesuală activă.

S-a respins capătul de cerere având ca obiect rezoluțiune ca fiind prescris dreptul la acțiune.

S-a respins ca neîntemeiată cererea reconvențională.

S-a admis  în parte cererea principală formulată de reclamanta I.A.

S-a dispus evacuarea pârâților C.I., C.E.T. și C.S. din imobilul situat în Cluj-Napoca, str. A. nr. 19, jud. Cluj.

Tribunalul a citat considerentele sentinței la care s-a făcut referire și a constatat că prin decizia civilă nr. 1099/R/2010 a Tribunalului Cluj au fost respinse recursurile declarate de reclamanta I.A. și de pârâții C.I., C.I., C.E.T., C.S. împotriva sentinței menționate.

Prin acțiunea din prezentul dosar, reclamanții C.I., C.E.T., C.S. au solicitat obligarea pârâților I.A. și I.C. să le achite contravaloarea lucrărilor efectuate la mansarda imobilului situat în Cluj-Napoca, str. A. nr. 19. Reclamanții au invocat îmbogățirea fără justă cauză, răspunderea civilă delictuală, precum și dispozițiile art. 992 și urm. C. civ.

Instanța a considerat că în cauză nu sunt incidente dispozițiile art. 998-999 C. civ., în vigoare la data formulării acțiunii, în condițiile în care reclamanții nu au invocat nici o faptă ilicită a pârâților care să le fi cauzat un prejudiciu.

A apreciat, de asemenea, că nu sunt aplicabile nici prevederile art. 992 C. civ.  privind plata nedatorată, întrucât nu se susține efectuarea unei plăți la care reclamanții nu erau obligați.

În ceea ce privește îmbogățirea fără justă cauză, instanța a reținut că, deși nu există nici o dispoziție legală care să consacre principiul restituirii îmbogățirii fără justă cauză (dispozițiile art. 1345-1348 NCC nefiind incidente raportat la data introducerii acțiunii), pornind de la textele speciale care fac aplicarea acestui principiu în diferite domenii, în doctrină și jurisprudență s-a stabilit că, dacă patrimoniul unei persoane este mărit pe seama patrimoniului altei persoane, fără ca pentru aceasta să existe un temei juridic, cel care și-a mărit patrimoniul este obligat să restituie, în limita măririi, către cel care și-a diminuat patrimoniul.

A apreciat că, pentru intentarea acțiunii în restituire, este necesar să existe o legătură între sporirea unui patrimoniu și diminuarea celuilalt, adică ambele fenomene să fie efectul unei cauze unice, iar cel care și-a micșorat patrimoniul să nu aibă la dispoziție un alt mijloc juridic pentru recuperarea pierderii suferite, subliniind și că obligația de restituire are o dublă limită: pârâtul nu poate fi obligat să restituie decât în măsura creșterii patrimoniului său, iar reclamantul nu poate pretinde mai mult decât diminuarea patrimoniului său.

În speță, instanța a considerat că reclamanții sunt îndreptățiți să invoce principiul restituirii îmbogățirii fără justă cauză, deoarece au efectuat lucrări de construire la imobilul aflat în proprietatea pârâților și în temeiul hotărârilor judecătorești menționate mai sus nu mai pot solicita transmiterea dreptului de proprietate asupra construcției rezultate, fiind evident că patrimoniul pârâților s-a mărit pe seama patrimoniului reclamanților, ambele fenomene fiind efectul unei cauze unice.

Instanța a mai observat că reclamanții nu au la dispoziție o altă acțiune în justiție pentru recuperarea contravalorii lucrărilor efectuate, atât timp cât nu există nici o clauză contractuală în temeiul căreia pârâții să se fi obligat în acest sens, astfel încât nu se poate invoca răspunderea contractuală, iar dispozițiile art. 998-999 C. civ. privind răspunderea civilă delictuală nu sunt incidente în cauză, așa cum s-a arătat.

Prima instanță a apreciat și că reclamanții nu pot pretinde mai mult decât diminuarea patrimoniului lor, astfel încât pârâții pot fi obligați doar la valoarea lucrărilor de construire și mansardare efectuate de reclamanți la imobilul în litigiu, raportat la momentul efectuării acestor lucrări, reținând în plus că este îndeplinită și condiția inexistenței unui temei juridic pentru mărirea patrimoniului pârâților pe seama patrimoniului reclamanților.

În ce privește incidența dispozițiilor art. 25 din contract, astfel cum a fost modificat prin actul adițional încheiat la 04.04.2001, instanța a constatat că prin această clauză, în forma inițială, părțile au convenit că reclamanții nu au dreptul să solicite despăgubiri doar dacă întrerup definitiv lucrările, însă în considerentele hotărârilor judecătorești menționate s-a reținut că reclamanții au efectuat lucrările la care s-au obligat necorespunzător, nu că au întrerupt aceste lucrări.

În ceea ce privește modificarea prin actul adițional, tribunalul a constatat că este adevărat că reclamanții au renunțat la beneficiul principiului îmbogățirii fără justă cauză, însă, fiind vorba despre o modificare a art. 25, a apreciat  că această renunțare are în vedere doar situația în care reclamanții ar fi întrerupt lucrările, nu și în cazul efectuării necorespunzătoare a lucrărilor.

Față de expertizele efectuate în cauză, instanța a considerat că reclamanții sunt îndreptățiți să solicite obligarea pârâților să le achite suma de 265.395 lei, reprezentând contravaloarea lucrărilor efectuate.

De asemenea, instanța a constatat că, deși prin hotărârile judecătorești menționate s-a dispus evacuarea reclamanților din imobil, la dosar nu există nici o probă din care să rezulte că aceștia l-au predat pârâților, caz în care a considerat că reclamanții au dreptul să rețină bunul până la data achitării de către pârâți a sumei datorate.

În ceea ce privește capătul de cerere având ca obiect plata sumei de 5900 lei, reprezentând contravaloarea bunurilor mobile, instanța l-a considerat neîntemeiat, reclamanții având posibilitatea să preia aceste bunuri sau să solicite predarea lor de către pârâți.

Prin decizia civilă nr. 692/A/2014 din 5 septembrie 2014, Curtea de Apel Cluj, Secția I civilă a respins ca nefondat apelul declarat de pârâți împotriva hotărârii de primă instanță. A respins cererea de obligare a intimaților la plata cheltuielilor de judecată.

Pentru a decide astfel, instanța de prim control judiciar a reținut, în esență, următoarele:

Apelanții au arătat că instanța de fond, pe mai multe pagini, a copiat considerentele și dispozitivul sentinței care s-a pronunțat în dosarul nr. xx03/211/2006 al Judecătoriei Cluj-Napoca, ca apoi doar pe două pagini să analizeze acțiunea reclamanților.

Curtea a reținut că acest motiv de apel este nefondat, pentru că în circumstanțele particulare ale cauzei o astfel de expunere era necesară cât timp sentința pronunțată în dosarul nr. xx03/211/2006 al Judecătoriei Cluj-Napoca și decizia din recurs au dezlegat aspecte hotărâtoare privind prezenta pricină, iar indicarea punctuală a acestora era indicată pentru a lămuri situația din prezenta cauză.

A reținut apoi faptul că, deși anumite referiri la acțiunea reclamanților au fost analizate doar pe două pagini, acesta nu este un viciu al hotărârii, cât timp în fapt motivarea propriu-zisă are mai mult de șase pagini, cuprinde susținerile părților, analiza acestora și argumentele care au dus la admiterea sau respingerea pretențiilor, astfel cum sunt acestea expuse la art. 261 C. proc. civ.

Instanța de fond a reținut că nu sunt incidente în cauză dispozițiile legale invocate de reclamanți, respectiv plata nedatorată și nici răspunderea civilă delictuală, aceasta nefiind o critică din partea apelanților, care arată apoi că în mod cu totul nelegal a reținut că este incident în cauză principiul îmbogățirii fără justă cauză, reclamanții nemaiavând la dispoziție o altă acțiune în justiție pentru recuperarea contravalorii lucrărilor efectuate. Susțin apelanții că instanța a reținut că, întrucât cererea reclamanților nu e corect întemeiată în drept, a trebuit să găsească o cale pentru a-i mulțumi pe aceștia, în dauna apelanților, deși familia Chiseliță a fost găsită în dosarul nr. xx03/211/2006 al Judecătoriei Cluj-Napoca de rea-credință și în culpă contractuală, fapt care a provocat prejudicierea gravă a apelanților.

Curtea reține că acest motiv de apel este nefondat, deoarece chiar apelanții arată că în motivarea acțiunii reclamanții au invocat și principiul îmbogățirii fără justă cauză, iar acest aspect se poate constata de fapt din simpla lecturarea a acțiunii, unde au fost indicate mai multe temeiuri de drept, printre care și îmbogățirea fără justă cauză. Prin urmare, reține curtea de apel,  nu a fost vorba despre o cale pentru a-i mulțumi pe reclamanți în dauna apelanților, ci a fost vorba doar de încadrarea în drept a acțiunii și de analiza dacă o astfel de acțiune, după încadrarea în drept, este întemeiată.

A reținut instanța de apel, în acord cu instanța de fond, că în ceea ce privește îmbogățirea fără justă cauză, deși nu există nici o dispoziție legale care să consacre principiul restituirii îmbogățirii fără justă cauză (dispozițiile art. 1345-1348 NCC nefiind incidente raportat la data introducerii acțiunii), pornind de la textele speciale care fac aplicarea acestui principiu în diferite domenii, în doctrină și jurisprudență s-a stabilit că dacă patrimoniul unei persoane este mărit pe seama patrimoniului altei persoane, fără ca pentru aceasta să existe un temei juridic, cel care și-a mărit patrimoniul este obligat să restituie, în limita măririi, către cel care și-a diminuat patrimoniul; prin urmare, temeiul de drept există, chiar dacă a fost extras pornind de la textele speciale care fac aplicarea acestui principiu în diferite domenii și, chiar dacă acesta este o creație a doctrinei și jurisprudenței, nu a fost contestat până la apariție textelor care consacră și legal acest principiu în prezent: art. 1345-1348 NCC.

În ce privește faptul că în dosarul nr. xx03/211/2006 al Judecătoriei Cluj-Napoca familia C. a fost găsită de rea-credință și în culpă contractuală, fapt care a provocat prejudicierea gravă a apelanților, curtea a constatat că prima instanță a reținut din sentința pronunțată în acel dosar doar că „Din același motiv a fost înlăturată și susținerea pârâților referitoare la pretinsa rea credință a reclamantei întemeiată pe aceea că a invocat nerespectarea obligațiilor de către pârâți numai după o perioadă îndelungată de timp”, iar în ce privește culpa contractuală se reține că instanța a apreciat că pârâții nu și-au îndeplinit integral obligațiile prevăzute în anexa 1 la contractul încheiat la data de 10.05.1999, astfel că a respins ca neîntemeiată cererea reconvențională prin care pârâții au solicitat dobândirea acestui drept de proprietate și a dispus evacuarea pârâților din imobil.

A subliniat instanța de apel că în aceste limite au fost analizate reaua-credință și culpa contractuală, însă în prezenta cauză se analizează dacă o acțiune în îmbogățire fără justă cauză este întemeiată.

Cât privește pretinsa interpretare eronată a prevederilor art. 25 din contractul încheiat de părți, așa cum a fost modificat prin actul adițional din data de 04.04.2001, precum și hotărârile irevocabile, intrate în autoritate de lucru judecat, pronunțate în dosarul nr. xx03/211/2006 al Judecătoriei Cluj-Napoca, prin care s-a reținut, atât de către instanța de fond, cât și de către instanța de recurs că reclamanții din acest dosar au fost în culpă și de rea-credință în ceea ce privește îndeplinirea obligațiilor ce le reveneau în temeiul contractului civil încheiat la 10.05.1999 și că apelanții au dat întotdeauna dovadă de bună-credință și de indulgență în ceea ce-i privește pe aceștia, curtea a apreciat că acest motiv de apel este nefondat, deoarece instanța de fond a reținut corect că prin această clauză, în forma inițială, părțile au convenit că reclamanții nu au dreptul să solicite despăgubiri doar dacă întrerup definitiv lucrările, însă în considerentele hotărârilor judecătorești menționate s-a reținut că reclamanții au efectuat lucrările la care s-au obligat necorespunzător, nu că au întrerupt aceste lucrări. Acest aspect, al neîntreruperii lucrării a intrat în puterea lucrului judecat, curtea reținând că executarea necorespunzătoare, calitativă sau prin omisiunea unor lucrări nu echivalează în intenția părților cu întreruperea lucrărilor, că întreruperea înseamnă oprirea lucrărilor, nu executarea acestora defectuoasă și omiterea unor lucrări și că din  modul de redactare a contractului, care prevede doar ca excepție acordarea de despăgubiri numai pentru întreruperea lucrărilor, rezultă că aceasta este o excepție, de strictă aplicare și nu poate fi extinsă și la alte cazuri, cum ar fi cel de efectuare necorespunzătoare a lucrărilor.

În ce privește culpa contractuală și reaua credință, instanța de prim control judiciar a reiterat limitele în care aceste aspecte au fost reținute prin hotărârile intrate în puterea lucrului judecat, ca și condițiile pentru existența  u îmbogățirii fără justă cauză: să existe o legătură între sporirea unui patrimoniu și diminuarea celuilalt, adică ambele fenomene să fie efectul unei cauze unice, iar cel care și-a micșorat patrimoniul să nu aibă la dispoziție un alt mijloc juridic pentru recuperarea pierderii suferite.

Sub același aspect, s-a reținut și că faptul că prin cele două hotărâri pronunțate în dosarul nr. xx03/211/2006 instanțele au stabilit tocmai că familia C. nu a realizat toate lucrările la care s-au obligat, iar cele executate au fost parțial executate și în mod necorespunzător, este un motiv pentru care a fost respinsă cererea reconvențională prin care aceștia au solicitat dobândirea dreptului de proprietate asupra mansardei și au dispus evacuarea lor din imobil, întrucât nu dețin un titlu locativ valabil asupra mansardei, însă același aspect nu poate duce și la respingerea acțiunii de îmbogățire fără justă cauză, dacă din analiza stării de fapt se conturează că sunt îndeplinite condițiile de admisibilitate a acesteia.

Interpretarea dată cu privire la neîntreruperea lucrărilor a fost găsită de curte ca fiind valabilă și cu privire la susținerea apelanților în ce privește semnificația dată notificării cu nr. 78 din data de 25.10.2010, transmisă prin B.E.J. Ș.A., instanța conchizând că, atâta timp cât nu se poate reține întreruperea lucrărilor, art. 25 din contract nu este incident.

A apreciat că, în condițiile constatate de instanța de fond, este posibilă instituirea unui drept de retenție, reclamanții având calitatea de creditor, iar creanța retentorului fiind certă, lichidă și exigibilă, chiar dacă este constată prin chiar hotărârea prin care se dispune și retenția; cât privește posesia bunului, care să aparțină creditorului, curtea a reținut că aceasta  exista la data introducerii acțiunii - 30.09.2010, reclamanții fiind evacuați doar la 15.06.2011, însă acest aspect nu a fost invocat de către apelanți nici în fața instanței de fond nici în fața instanței de apel, iar curtea nu l-a luat în analiză, având în vedere principiul disponibilității părților.

Referitor la susținerea apelanților că, prin împrejurarea că reclamanții au solicitat instituirea unui drept de retenție, au recunoscut practic că mansarda le aparține, instanța de apel a apreciat că acest aspect nu a fost contestat de către reclamanți, iar aspectul privind proprietatea asupra mansardei în favoarea apelanților a fost reținut cu putere de lucru judecat prin sentința civilă nr. 2727/2010.

În ce privește incidența art. 25 din contract, astfel cum a fost modificat prin actul adiționali, curtea de apel a apreciat că nici acest motiv de apel nu este fondat, deoarece reclamanții au renunțat la beneficiul principiului îmbogățirii fără justă cauză, însă doar pentru ipoteza prevăzută de art. 25, anume în cazul întreruperii lucrărilor, pentru că este vorba doar despre o modificare a art. 25, iar modificarea poate privi doar ipoteza expres prevăzută în textul modificat și a considerat că o renunțare la alte cazuri de îmbogățire fără justă cauză trebuie să fie prevăzută expres, ca și orice altă renunțare la drepturi, însă o atare prevedere nu există. Prin urmare renunțarea a avut în vedere doar situația în care reclamanții ar fi întrerupt lucrările, nu și în cazul efectuării necorespunzătoare a lucrărilor, instanța de prim control judiciar considerând că nu se poate extinde aplicabilitatea renunțării la beneficiu în raport de toate situațiile generate de desfășurarea contractului și nu doar la cele legate de întreruperea lucrărilor, întrucât art. 25 se referă doar la această ipoteză, iar în actul adițional nu se face o astfel de referire la toate ipotezele, ci doar la cea prevăzută de art. 25.

În ce privește critica formulată de apelanți în raport de prevederile art. 29 din contract, curtea de apel a apreciat că acest motiv de apel este nefondat, pentru că este real că reclamanții, așa cum s-a reținut în dosarul nr. xx03/211/2006, nu au la îndemână o acțiune pe temei contractual, dar aceasta constă în însăși condiția de admisibilitate a acțiunii în îmbogățire fără justă cauză, anume ca partea să nu aibă la îndemână nici o altă acțiune, în afară, desigur, de cea întemeiată pe îmbogățirea fără justă cauză.

A reținut că este de domeniul evidenței că apelanții nu au avut în vedere posibilitatea ca intimații să efectueze lucrări de foarte slabă calitate, însă referirea cu privire la neacordarea despăgubirilor a fost menționată în contract doar pentru ipoteza întreruperii lucrărilor, nu și pentru efectuarea lor necorespunzător din punct de vedere calitativ și că, dacă părțile ar fi vrut să insereze și o astfel de ipoteză, aveau posibilitatea să o facă, după cum de altfel au procedat pentru cazul întreruperii lucrărilor; în această logică, a apreciat instanța de apel, neacordarea despăgubirilor fiind o excepție, rămâne să fie aplicată doar pentru ipoteza prevăzută expres de părți, anume pentru întreruperea lucrărilor iar nu și pentru executarea necorespunzătoare.

Față de cele expuse în precedent, curtea de apel a constatat că nu se poate reține că instanța de fond nu a analizat și nu a înlăturat motivat decât apărările apelanților cu privire la faptul că reclamanții au renunțat la acest beneficiu, fără să înlăture motivat faptul că ei au invocat că nu sunt îndeplinite condițiile juridice ale acțiunii în restituire, respectiv aceea că îmbogățirea și însărăcirea corespunzătoare să fie lipsite de o cauză justă, adică de un temei juridic care să le justifice.

Prima instanță a arătat că reclamanții sunt îndreptățiți să invoce principiul restituirii îmbogățirii fără justă cauză, deoarece au efectuat lucrări de construire la imobilul aflat în proprietatea pârâților și, în temeiul hotărârilor judecătorești menționate mai sus, nu mai pot solicita transmiterea dreptului de proprietate asupra construcției rezultate, fiind evident că patrimoniul pârâților s-a mărit pe seama patrimoniului reclamanților, ambele fenomene fiind efectul unei cauze unice.

Prin urmare, acest aspect invocat de apelanți ca fiind nemotivat de prima instanță nu a putut fi reținut.

Curtea de apel a subliniat faptul că condițiile îmbogățirii fără justă cauză nu se referă decât la ipoteza ca partea care invocă îmbogățirea fără justă cauză a celeilalte părți să nu aibă la îndemână nici o altă acțiune, deci nici cea în temeiul răspunderii civile contractuale, că îmbogățirea fără justă cauză are la bază un fapt juridic licit, însă condiția culpei nu este cerută, pentru cele arătate mai sus, mai ales că în cauză răspunderea delictuală a fost respinsă, iar cea contractuală a fost exclusă în dosarul nr. xx03/211/2006.

Faptul că reclamanții nu au respectat dispozițiilor contractuale a dus la respingerea acțiunii prin care ei au cerut valorificarea contractului în favoarea lor pentru dobândirea dreptului de proprietate, însă, în opinia instanței de apel, nu duce automat la respingerea acțiunii în îmbogățire fără justă cauză.

Privitor la incidența dispozițiilor art. 494 C. civ., s-a reținut că aceasta nici nu a fost analizată, însă se poate stabili ca și condiție de admisibilitate a acțiunii în îmbogățire fără justă cauză, anume dacă reclamanții aveau la îndemână o altă acțiune decât cea în îmbogățire fără justă cauză; o acțiune în care să se invoce ipoteza art. 494 C. civ. se putea face de către reclamanți doar dacă nu ar fi avut încheiat contractul, or în acest caz ei puteau să solicite doar aplicarea contractului.

Toate celelalte critici invocate prin prisma art. 494 C. civ. – cum sunt, exemplificativ, cele privind creanța, că afectată de modalități, nașterea dreptului de proprietate al proprietarului terenului, exigibil numai la data realizării condiției, dreptul de creanță al constructorului supus prescripției extinctive –  au fost apreciate ca nefondate, grefate fiind pe o ipoteză care nu este aplicabilă în cauză.

În ce privește dreptul de retenție, s-a apreciat că acesta derivă nu doar din aplicarea art. 494 C. civ., ci, așa cum a reținut instanța de fond, în condițiile în care reclamanții trebuiau să predea imobilul, iar pârâții urmau că fie obligați să le achite contravaloarea lucrărilor efectuate la acesta, reclamanții au dreptul să rețină bunul până la data achitării de către pârâți a sumei datorate.

A reiterat instanța de prim control judiciar că apelanții consideră că instanța nu a fost învestită cu o astfel de acțiune și că a acordat reclamanților mai mult decât au cerut, încălcând principiul disponibilității, în virtutea căruia instanța trebuie să judece în limitele cadrului procesual cu care a fost investită și a apreciat că acest motiv de apel este nefondat, cât timp o acțiune întemeiată pe dispozițiile art. 494 C. civ. exclude incidența acțiunii în îmbogățire fără justă cauză, iar reclamanții nici nu au invocat dispozițiile art. 494 C. civ.

S-a mai apreciat că, în aceste condiții, cât timp reclamanții au invocat, printre altele, îmbogățirea fără justă cauză, iar instanța s-a pronunțat asupra acesteia și a acordat pretenții reclamanților pe acest temei, nu se poate susține că s-a acordat de către instanță reclamanților mai mult decât s-a cerut și nici că s-a încălcat principiul disponibilității.

Cât privește critica întemeiată pe excepția prescripției dreptului material la acțiune, curtea de apel a reținut că aceasta este nefondată, deoarece acțiunea în îmbogățire fără justă cauză se naște la momentul la care partea rămâne fără orice altă acțiune, pentru că altfel acțiunea în îmbogățire fără justă cauză este respinsă deoarece partea are la îndemână acea acțiune.

În speță, reclamanții au încercat să își valorifice dreptul în cadrul dosarului nr. xx03/211/2006, însă doar la respingerea irevocabilă a acțiunii lor reconvenționale în acel dosar, prin decizia nr. 1099 din 22.09.2010, li s-a născut dreptul la acțiune în îmbogățire fără justă cauză; dreptul de retenție fiind accesoriu, are aceeași soartă, în ce privește prescripția, ca și cea a dreptului principal.

Instanța de apel a apreciat că se poate discuta și dacă posesia bunului cu privire la care se pretinde ulterior îmbogățirea fără justă cauză poate duce la întreruperea prescripției și a remarcat faptul că, atâta timp cât partea are posesia bunului, iar cealaltă parte nu îl reclamă, rezultă că interesul nu este actual, deci nu există nici acțiune dacă nu există interes; în cauză posesia a fost pierdută abia la 15.06.2011, deci până la acel moment partea nu avea un interes, iar prescripția nu începea să curgă.

Cu privire la acest motiv de apel referitor la prescripția dreptului la acțiune, curtea a subliniat faptul că reclamanții au solicitat respingerea acestei excepții întrucât nu a fost invocată în apărările pe care pârâții le-au făcut în fața primei instanțe, solicitând a se face aplicarea art. 136 alin. (1) C. proc. civ., raportat la art. 115 și la art. 132 C. proc. civ.

Această susținere a intimaților nu a fost primită, deoarece procesul a început sub imperiul Decretului nr. 167/1958, care prevede la art. 18 obligația instanței judecătorești ca, din oficiu, să cerceteze dacă dreptul la acțiune sau la executarea silită este prescris, instanța de apel reținând că acest text legal a fost abrogat doar la 01.10.2011, prin art. 230 din Legea nr. 71/2011, iar prin art. 3 din același act normativ se prevede că „Actele și faptele juridice încheiate ori, după caz, săvârșite sau produse înainte de intrarea în vigoare a Codului civil nu pot genera alte efecte juridice decât cele prevăzute de legea în vigoare la data încheierii sau, după caz, a săvârșirii ori producerii lor.” Prin urmare, drepturile reclamanților și acțiunea ce le însoțește sunt supuse legii în vigoare la data la care s-au născut, anume 22.09.2010.

Critica apelanților referitoare la faptul că instanța nu le-a acordat posibilitatea să își manifeste opțiunea între a achita prețul materialelor și al muncii sau sporul de valoare, în condițiile în care dreptul de a opta pentru plata despăgubirii celei mai mici este acordat în mod expres de către legiuitor, în cuprinsul art. 494 alin. (3) C. civ., a fost apreciată ca nefondată, deoarece instanța fost învestită cu o acțiune în îmbogățire fără justă cauză, nu cu o acțiune întemeiată pe dispozițiile art. 494 C. civ., astfel că nu exista nici o obligație de a acorda posibilitatea de opțiune pe un text legal cu privire la care instanța nu a fost învestită; prin urmare, instanța de apel a constatat că nici expertiza tehnică de evaluare nu trebuia să aibă obiectivele stabilite prin prisma dispozițiilor art. 494 C. civ.

Referitor la motivul de nelegalitate al hotărârii dat de faptul că nu s-a răspuns la obiecțiunile privind stadiul de degradare avansată a mansardei și riscul iminent de prăbușire, instanța de apel l-a găsit ca nefondat, deoarece experții au stabilit valoarea lucrărilor efectuate, acesta fiind petitul acțiunii, iar instanța trebuie să stabilească probațiunea potrivit petitelor formulate. Sub acest aspect, s-a reținut că faptul că pârâții afirmă că mansarda este în stare de degradare, ca și restul imobilului, din cauza lucrărilor efectuate de reclamanți și că sunt nemulțumiți de aceasta, le dă un eventual drept la acțiune, însă este fără sens stabilirea unei stări de fapt în acest sens, cu probațiunea aferentă, cât timp instanța nu a fost învestită cu un petit referitor la aceasta.

În temeiul prevederilor art. 296 C. proc. civ., cât și al art. 282 și urm. C. proc. civ., curtea a respins ca nefondat apelul declarat.

În temeiul prevederilor art. 274 raportat la art. 150 și la art. 167 alin. (1) și (2) C. proc. civ., a respins cererea privind acordarea cheltuielilor de judecată, deoarece, deși prin întâmpinare reclamanții-intimați au solicitat obligarea apelanților la plata cheltuielilor de judecată, acestea sunt cereri accesorii, iar dovedirea lor trebuia să se facă până la închiderea dezbaterilor, însă chitanța prin care se face această dovadă s-a depus după închiderea dezbaterilor, motiv pentru care nu a fost luată în considerare ca probă referitoare la cheltuielile de judecată.

Împotriva acestei decizii, în termen legal au declarat recurs motivat pârâții, cauza fiind înregistrată sub același număr unic la 3 noiembrie 2014 pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție, Secția a II-a civilă.

În motivarea recursului au fost invocate dispozițiile art. 304 pct. 8 și 9 C. proc. civ., solicitându-se, în principal, modificarea deciziei recurate, în sensul respingerii cererii ca inadmisibilă ori ca prescrisă, iar, în subsidiar, casarea deciziei cu trimitere spre rejudecare în vederea suplimentării probatoriului.

Recurenții-pârâți au susținut că hotărârea este nelegală, întrucât încalcă principiul disponibilității, care cuprinde dreptul părților de a determina limitele acțiunii sau pe cele ale apărării, principiul legalității, principiul dreptului la un proces echitabil și pe acela al dreptului la apărare.

În ce privește excepția inadmisibilității

, recurenții-pârâți au arătat că, în motivarea acțiunii, intimații-reclamanți au invocat principiul echității, principiul ocrotirii bunei-credințe, principiul îmbogățirii fără justă cauză, iar în subsidiar, pentru situația în care instanța va reține reaua-credință a părților adverse, au invocat răspunderea civilă delictuală, arătând și că singurul temei juridic invocat au fost prevederile art. 992 C. civ. referitoare la plata nedatorată.

Au susținut recurenții-pârâți că instanțele de fond au reținut în mod corect că nu sunt întrunite condițiile răspunderii civile delictuale și nici cele privind plata nedatorată, însă în mod nelegal au apreciat că sunt îndeplinite condițiile îmbogățirii fără justă cauză, fiind vorba sub acest aspect de greșita aplicare a legii.

În argumentarea acestei critici, recurenții-pârâți au susținut că instanțele de fond au greșit atunci când au apreciat că nu au relevanță sub aspectul admisibilității acțiunii întemeiate pe îmbogățirea fără justă cauză următoarele aspecte: că între părți a fost semnat un contract; că intimații-reclamanți au fost singurii în culpă pentru imposibilitatea valorificării contractului, fiind găsiți în culpă și de rea-credință în dosarul nr. xx03/211/2006 al Judecătoriei Cluj-Napoca; că acțiunea în îmbogățire fără justă cauză are caracter subsidiar, însărăcitul putând recurge la acest tip de acțiune numai atunci când nu are și nu a avut o altă cale de drept pentru valorificarea dreptului său la reparație.

Recurenții-pârâți au făcut inventarul condițiilor materiale