ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1979/2010

Asupra recursului de

față;

Din examinarea

lucrărilor dosarului, constată următoarele:

Prin sentința nr.

61 din 6 aprilie 2004, Curtea de Apel București a admis în parte

acțiunea reclamantului Municipiul București prin Primarul General

și a dispus obligarea pârâtei la plata sumei de 710.253.655 RON

contravaloare debit și la 636.229.798 RON penalități de întârziere

pentru perioada 16 septembrie 1999 - 30 aprilie 2002.

Recursurile

declarate de reclamantă cât și de pârâtă au fost admise ca

fondate, prin Decizia nr. 398 din 1 februarie 2006 de Înalta Curte de

Casație și Justiție, secția comercială, care a casat sentința

atacată și a trimis cauza spre rejudecare la Tribunalul

București.

S-a

reținut, în considerentele deciziei, că este fondat motivul de recurs

referitor la penalități întrucât, în speță, sunt aplicabile

prevederile art. 251 - 256 C. com. și nu dispozițiile ce privesc

creanțele bugetare.

Instanța

de recurs a statuat că legea aplicabilă contractului este cea

comercială și, prin urmare, termenul de prescripție aplicabil

este cel general de 3 ani din Decretul nr. 167/1958 și nu cel de 5 ani din

O.G. nr. 61/2002 și că, în aceste condiții, termenul de

prescripție este îndeplinit pentru pretențiile din perioada 1 iunie

1996 - 15 septembrie 1999, nefiind întrerupt deoarece, fiind vorba de

prestații succesive nu s-a dovedit întreruperea pentru fiecare dintre prestații.

Sentința a mai

fost casată pentru refacerea probelor.

Prin

sentința nr. 8083 din 14 iunie 2007, Tribunalul București, secția

a Vl-a comercială, a admis în parte acțiunea precizată a

reclamantului și a dispus obligarea pârâtei la plata sumei de 71.025,36 RON

- cota minimă garantată, datorată pentru perioada septembrie

1999 - aprilie 2002, conform contractului din septembrie 1995.

Cererea

de plată a penalităților de întârziere a fost respinsă, ca

neîntemeiată.

În

considerentele sentinței s-a reținut că instanța a

consimțit la modul de calcul al cotei minime de profit și că

suma datorată este de 710.253.655 RON, singurul aspect repus în

discuție fiind cel legat de reducerea sumei calculate inițial cu

valorile aferente suprafeței de teren cuprinse în contract și

retrocedate proprietarilor.

S-a

constatat astfel, că reclamanta a fost de acord cu diminuarea

proporțională a cotei minime de profit, neintervenind nici un element

de fapt sau de drept care să afecteze modul de calcul al sumei datorate cu

acest titlu.

Cu

privire la penalități s-a apreciat că art. 65 din contractul de

asociere nu poate fi interpretat drept o clauză penală valabilă

deoarece nu realizează o evaluare anticipată a echivalentului

prejudiciului suferit de creditor.

Prin

Decizia nr. 55 din 14 februarie 2008, Curtea de Apel București, secția

a V-a comercială, a anulat ca netimbrat apelul formulat de pârâta SC M.C.

România SRL și a respins ca nefondat apelul reclamantului Municipiul București

prin Primarul General.

Prin

Decizia nr. 170 din 27 ianuarie 2009, Înalta Curte de Casație și

Justiție, secția comercială, a admis recursul declarat de

către Municipiul București, a casat Decizia nr. 55 din 14 februarie

2008 a Curții de Apel București, în parte, și a trimis cauza

aceleiași instanțe pentru soluționarea apelului formulat de

reclamant, menținându-se celelalte dispoziții ale deciziei atacate.

S-au

dat indicații privind completarea probatoriilor în privința clauzei

penale cuprinse în art. 6.5. din contract pentru a se desluși voința

reală a părților.

În

rejudecare, având în vedere limitele deciziei de casare, Curtea de Apel

București a pronunțat Decizia comercială nr. 546 din 10

decembrie 2009, prin care a respins, ca nefondat apelul.

Pentru

a se pronunța astfel a reținut că părțile au

prevăzut potrivit articolului 6.5. din contractul din septembrie 1995,

că în cazul în care asociatul (pârâta) nu plătește suma

datorată la termenul stabilit, va plăti penalități conform

legii pentru suma neachitată de la data de la care suma datorată

trebuia plătită și până la data efectuării

plății.

Având

în vedere precizările părților, care nu sunt comune în

legătură cu conținutul clauzei și dispozițiile art. 1066

C. civ., instanța de apel a concluzionat că articolul 6.5. din

contract nu prezintă nici unul dintre elementele esențiale ale

clauzei penale, prejudiciul nu este determinat, neevaluându-se anticipat

echivalentul prejudiciului suferit de creditor ca urmare a executării cu

întârziere a obligațiilor de plată.

Exprimarea

dată în articolul 6.5 din contract este una generică, fără

toate elementele de individualizare, relativ la penalitățile ce

urmează a fi avute în vedere în cazul executării cu întârziere a

obligațiilor de plată, și la legea avută în vedere astfel

că este, nelegal, ca una dintre părți să solicite sume cu

acest titlu, invocând mai multe acte normative neindicate în clauza

contractuală.

S-a

mai reținut mai mult, că, în precizările depuse de apelantul

reclamant, s-au invocat acte normative și s-au calculat

penalități și majorări și pentru perioada

anterioară lunii septembrie 1999, în condițiile în care prin Decizia

Înaltei Curți de Casație și Justiție nr. 398 din 01

februarie 2006 s-a reținut ca fiind îndeplinit termenul de

prescripție pentru pretențiile din perioada 01 iunie 1996 - 15

septembrie 1999, precum și faptul că se aplică dispozițiile

privind calculul de majorări de întârziere, situație care s-ar fi

avut în vedere numai dacă ar fi operat o clauză penală.

Reclamanta

a formulat, în termenul legal, recurs invocând motivele de recurs,

prevăzute de art. 304 pct. 8 și 9 C. proc. civ.

A

arătat în cadrul primului motiv de recurs, prevăzut de art. 304 pct. 8

C. proc. civ., că instanța de apel a dat o interpretare

greșită articolului 6.5 din contract atunci când a reținut

că exprimarea generică „conform legii” nu este suficientă, atât

timp cât aceasta exprimă voința părților și este

riguroasă, ambele părți înțelegând să se raporteze la

valoarea penalităților stabilite prin acte normative de către

organele competente (Guvern, Banca Națională, Primărie) iar

instanța trebuia oricum să dea eficiență prevederilor art. 978

C. civ. în sensul că atunci când o clauză este primitoare de

două înțelesuri, ea se interpretează în sensul că poate

avea un efect, iar nu în acela ce nu ar putea produce niciunul.

În

cadrul motivului prevăzut art. 304 pct. 9 C. proc. civ., a arătat

că instanța a încălcat dispozițiile art. 969 C. civ.,

contractul fiind semnat de ambele părți și exprimând o

voință comună și nu unilaterală încât trebuie

respectat atât de către părți cât și de către

instanță, iar stabilirea cuantumului datorat cu raportare la

prejudiciul suferit putea fi stabilit printr-o expertiză pentru perioada

neafectată de prescripție.

A

mai susținut că potrivit art. 274 C. proc. civ. nu poate fi

obligată la cheltuieli de judecată neavând culpă procesuală

față de motivele de recurs invocate.

Intimata

pârâtă a formulat întâmpinare solicitând respingerea recursului ca

nefondat.

Analizând

recursul se găsește nefondat.

Referitor

la primul motiv de recurs, în mod evident, clauza penală are o natură

contractuală dar fiind o convenție, ea trebuie să

îndeplinească condițiile de validitate prevăzute de art. 948 C.

civ. pentru orice convenție, și anume: capacitatea

părților, consimțământul, obiectul și cauza.

Obiectul

clauzei penale, conform art. 1066 C. civ. constă, în general, în

obligația de a plăti o sumă de bani determinată sau

determinabilă, numită penalitate.

În

cauză, la momentul încheierii contractului, părțile au

reținut generic obligația de plată a penalităților,

„conform legii”, fără a se raporta la un anumit act normativ, domeniu

de activitate sau la orice alte elemente concrete de determinare în viitor a

obligației, sarcina probei în privința voinței reale a

părților, revenind recurentei reclamante, acesta fiind și

motivul casării cu trimitere în vederea rejudecării, ceea ce nu s-a

făcut.

Prin

urmare. instanța de apel, aplicând corect regulile interpretării

contractelor astfel cum sunt reglementate de dispozițiile art. 970 și

urm. C. civ. nu putea să se substituie acestei voințe sau să o

suplinească, față de dispozițiile art. 969 C. civ.

În

privința motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc.

civ., se constată de asemenea, că nu este fondat, deoarece în lipsa

unei clauze penale valabile în contract corect nu s-a reținut

obligația de plată a sumei pretinse de recurenta-reclamantă, cu

raportare la acte normative indicate unilateral de aceasta, iar analizarea

îndeplinirii obligației instanței de a calcula penalitățile

de întârziere pe baza unei probe cu expertiză trebuie raportată tot

la caracterul determinabil sau nu al obligației contractuale, ceea ce nu

s-a dovedit.

Cât

privește plata cheltuielilor de judecată, față de

considerentele arătate care atrag respingerea recursului și

menținerea hotărârii instanței de apel, nici această

critică nu poate primi o altă rezolvare, față de

dispozițiile art. 274 C. proc. civ., corect aplicate de către

instanțe.

Așa

fiind, în baza art. 312 (1) C. proc. civ., recursul va fi respins, ca nefondat.

Văzând

și art. 274 C. proc. civ. recurenta-reclamantă va fi obligată la

cheltuieli de judecată în recurs.

PENTRU

ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul

declarat de reclamantul

Municipiul

București prin Primar împotriva Deciziei nr. 546 din 10 decembrie 2009 a

Curții de Apel București, secția a V-a comercială, ca

nefondat

.

Obligă pe

recurenta reclamantă să plătească intimatei pârâte SC M. C.

România SRL

București

suma de 4.000 RON cu titlul de cheltuieli de judecată.

Irevocabilă.

Pronunțată

în ședință publică, astăzi 27 mai 2010.