ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 886/2014

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 886/2014 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2014)

Deliberând,

în condițiile art. 256 C. proc. civ., asupra recursului de față, constată

următoarele:

Prin acțiunea înregistrată la

data de 12 martie 2008, reclamantul M.G. a chemat în judecată pârâții Consiliul

general al municipiului București, A.F.I., P.I. și P.M., solicitând instanței

ca, prin hotărârea ce o va pronunța, să se constate că Statul român nu a dobândit

în mod legal proprietatea asupra apartamentului situat în București, Calea D.,

sector 1 și să fie obligați pârâții P.I. și P.M. să-i lase în deplină

proprietate și liniștită posesie apartamentul situat în București, Calea D.,

sector 1.

Prin sentința

civilă nr. 803 din 13 aprilie 2012, Tribunalul București, secția a IV-a civilă,

a respins cererea de chemare în judecată formulată de reclamantul M.G., ca nefondată

și a obligat reclamantul la plata către pârâta P.M. a sumei de 2.000 RON, cheltuieli

de judecată.

Pentru a hotărî

astfel, tribunalul a reținut că, prin actul de vânzare-cumpărare autentificat

din 25 februarie 1939 și transcris la grefa Tribunalului Ilfov, secția notariat,

la data de 28 februarie 1939, încheiat între Edilitatea „S.A.S.C.”, în calitate

de vânzătoare și M.F. și M.U., în calitate de cumpărători, aceștia din urmă au dobândit

dreptul de proprietate asupra terenului situat în București, Calea D.

Ulterior, numărul

poștal al imobilului a fost schimbat, conform adresei din 9 octombrie 2007 emisă

de Primăria municipiului București.

Pe acest teren,

conform autorizației de construire din 1 iulie 1939, s-a edificat un imobil compus

din pivniță, parter și trei etaje.

Conform relațiilor

comunicate de Consiliul general al municipiului București, A.F.I. prin adresa din

3 iunie 2009, imobilul situat în București, Calea D., a fost preluat de stat de

la M.F. și M.U., în baza Decretului nr. 92/1950.

Prin aceeași adresă,

se comunică și faptul că apartamentul a fost vândut lui P.I. și P.M., în baza Legii

nr. 112/1995, prin contractul de vânzare-cumpărare din 16 ianuarie 1997.

Conform certificatului

de moștenitor emis de Biroul Notarial Public D.T. din 20 iulie 2011, de pe urma

decesului lui P.I., survenit în cursul soluționării cauzei, au rămas ca moștenitori

P.M., N.N., N.C., D.I., P.A. și C.N.

Pe de altă parte,

în urma decesului lui M.F., a rămas ca unic moștenitor fiul său, reclamantul M.G.

De asemenea, reclamantul

M.G. a rămas unic moștenitor și în urma decesului lui M.U. și al soției sale, C.P.,

conform înscrisurilor depuse la dosar.

Conform adresei

din 22 iunie 2009 emisă de Primăria municipiului București, Direcția juridic, contencios

și legislație, M.G. a depus notificare în baza Legii nr. 10/2001 cu privire la imobilul

menționat. nesoluționată până în prezent.

Prin raportare

la situația de fapt reținută, instanța de fond a apreciat că, capătul de cerere

privind constatarea preluării imobilului de către stat fără titlu valabil trebuie

calificat ca o apărare de fond pe capătul de cerere având ca obiect revendicarea,

de principiu, această apărare urmând a fi avută în vedere la compararea titlurilor

părților.

Subsecvent, tribunalul

a mai constatat că, prin Acordul încheiat între Guvernul Republicii Socialiste România

și Guvernul Republicii Italiene privind Reglementarea problemelor financiare în

suspensie, s-a convenit asupra aspectelor care vor fi detaliate mai jos.

Conform art. 1,

„Guvernul Republicii Socialiste România a plătit Guvernului Republicii Italiene

suma forfetară de 1.312.500.000 lire italiene, cu titlu de indemnizație globală

și definitivă pentru pretențiile de orice natură ale statului italian și ale persoanelor

fizice și juridice italiene față de statul român și persoanele fizice și juridice

române, cu privire la:

a) bunurile, drepturile

și interesele italiene atinse de măsurile românești de naționalizare, expropriere,

luare în administrare sau orice alte măsuri legislative ori administrative similare

(...)”.

Conform art. 2

din același Acord „Sunt considerate bunuri, drepturi și interese italiene, în sensul

art. 1, acele bunuri, drepturi și interese care, în momentul luării măsurilor românești,

aparțineau, direct sau indirect, total ori parțial, unor persoane fizice care aveau

cetățeni italiană (...)”.

De asemenea, conform

art. 4 și art. 6 din Acord, plata integrală a sumei forfetare indicate la art. 1

va avea efect liberator pentru Statul român și persoanele fizice și juridice române

față de statul italian și persoanele fizice și juridice italiene; totodată, repartizarea

către cei în drept a sumei indicate la art. 1 este de competența exclusivă a Guvernului

Republicii Italiene, fără ca din aceasta să poată rezulta vreo răspundere pentru

Guvernul Republicii Socialiste România.

În același sens,

prin adresa din 5 august 2003 emisă de Ministerul Finanțelor Publice s-a comunicat

că: „În baza acestui acord, Guvernul Statului român a plătit despăgubiri sub forma

unor sume forfetare cu titlu de indemnizație globală și definitivă pentru pretențiile

de orice natură ale statului italian, rămânând ca acesta să-și despăgubească proprii

cetățeni.”

Față de prevederile

Acordului redate anterior, tribunalul a constatat că cererea de revendicare formulată

de reclamantul M.G. nu poate fi primită, acesta încadrându-se pe deplin în dispozițiile

acordului la care s-a făcut referire, calea legală de urmat fiind nu aceea a formulării

de cereri privind restituirea în natură, acordarea de despăgubiri în contradictoriu

cu statul român, persoane fizice sau juridice române, în baza legislației române,

ci parcurgerea căilor legale prevăzute de legislația italiană, în situația în care

statul italian nu l-a despăgubit încă.

Prin decizia

nr. 445 A din data de 14 decembrie 2012, Curtea de Apel București, secția a IV-a

civilă a respins, ca nefondat, apelul declarat de reclamantul M.G.

În ceea ce privește

titlul statului, respectiv Decretul nr. 92/1950, instanța de apel a constatat că

preluarea s-a efectuat în mod abuziv, cu încălcarea art. 17 și art. 36 din Constituția

din anul 1965.

De asemenea, în

conformitate cu art. 6 din Legea nr. 213/1998, titlul statului, în temeiul căruia

s-a dispus preluarea, nu a fost valabil constituit.

În acest sens

a fost și legislația adoptată ulterior de către statul român în ceea ce privește

restituirea imobilelor preluate abuziv. Astfel, prin adoptarea Legii nr. 10/2001,

s-a statuat împrejurarea că preluarea realizată în temeiul Decretului nr. 92/1950

reprezintă o preluare abuzivă, în conformitate cu dispozițiile art. 2 alin. (1)

lit. a) din lege.

Atâta timp cât

legiuitorul a adoptat o legislație prin care se prevede în mod expres caracterul

abuziv al preluării imobilelor în perioada comunistă nu se mai poate susține în

prezent că titlul statului ar fi valabil.

Cu privire la

susținerea apelantului în sensul că prima instanță trebuia să constatate în dispozitivul

hotărârii faptul că titlul statului nu este valabil constituit, prin soluționarea

capătului de cerere formulat în acest sens, instanța de apel a reținut că solicitarea

privind constatarea nevalabilității titlului statului nu reprezintă un capăt de

cerere propriu-zis, ci o chestiune prejudicială care trebuia analizată de către

instanța de judecată pe cale incidentală, în cadrul unei acțiuni în revendicare.

Astfel, soluționarea acțiunii în revendicare nu se poate realiza decât prin analizarea

titlului invocat de către fiecare parte, care presupunea automat și cercetarea modalității

și valabilității preluării bunului de către stat.

Instanța de apel

a constatat ca preluarea abuzivă nu are relevanță juridică în prezenta cauză, deoarece

contractul de vânzare-cumpărare încheiat în temeiul Legii nr. 112/1995 nu a fost

desființat, bucurându-se de o prezumție de valabilitate și legalitate care nu a

fost înlăturată prin niciun act juridic sau prin nicio hotărâre judecătorească și

își produce efectele sale juridice, independent de caracterul abuziv al preluării

de către stat.

Din acest punct

de vedere, curtea de apel a apreciat că aspectul valabilității sau nevalabilității

actului de preluare nu produce niciun efect juridic asupra situației juridice a

apelantului-reclamant, atâta timp cât acesta nu poate invoca că există în patrimoniul

său un drept de proprietate asupra bunului litigios care face obiectul prezentei

cauze.

Astfel, constatarea

nevalabilității titlului statului nu produce ca efect constatarea existenței dreptului

de proprietate în patrimoniul fostului proprietar (în sensul de drept la restituirea

efectivă în natură a bunului), deoarece bunul a ieșit în mod definitiv din patrimoniul

statului și a intrat în patrimoniul altei persoane fizice, în temeiul unui titlu

valabil care nu a fost anulat.

În ceea ce privește

criticile referitoare la aplicarea dispozițiilor art. 480 C. civ., instanța de apel

a reținut că în cadrul acțiunii în revendicare, cu un caracter specific, având în

vedere apariția Legii nr. 10/2001, nu se vor avea în vedere criteriile clasice de

compararea a titlurilor de proprietate care rezultă din practica și jurisprudența

anterioară anului 1990, ci următoarele: existența unui bun în patrimoniul părților

din perspectiva art. 1 din Protocolul 1 al Convenției Europene a Drepturilor Omului;

principiul securității raporturilor juridice și cel al respectării dreptului de

proprietate dobândit prin Legea nr. 112/1995, precum și modalitățile concrete de

obținere a unei reparații efective pentru pierderea bunului.

Titlul apelantului-reclamant

nu este reprezentat de actul de vânzare-cumpărare autentificat din 25 februarie

1939 și transcris la grefa Tribunalului Ilfov, secția notariat, care nu poate fi

considerat un titlu de proprietate în sensul existenței unui drept de a obține restituirea

efectivă în natură a imobilului litigios.

Acesta nu poate

constitui titlul de proprietate, având în vedere jurisprudența recentă a C.E.D.O.,

care nu a mai recunoscut în patrimoniul vechilor proprietari un vechi drept de proprietate

în temeiul actului anterior, deoarece acesta a ieșit în mod definitiv și irevocabil

din patrimoniul lui, ca urmare a preluării abuzive realizate în temeiul Decretului

nr. 92/1950.

În schimb, s-a

recunoscut posibilitatea de a dobândi un bun în sensul unui nou drept de proprietate

în patrimoniul fostului proprietar, în temeiul legislației speciale și a unei dispoziții

administrative sau judiciare.

Jurisprudența

din anul 2010 a C.E.D.O. a statuat că nu se mai recunoaște în patrimoniul foștilor

proprietari un vechi drept de proprietate asupra bunului preluat în perioada comunistă,

ci s-ar putea vorbi de existența unui nou drept de proprietate, care își are originea

în temeiul legislației adoptate de către un stat membru (cauza Măria Atanasiu și

alții împotriva României, cauza Mătieș împotriva României).

Astfel, C.E.D.O.

a învederat în nenumeroase rânduri că o persoană se poate plânge de încălcarea

art. 1 din Protocolul 1 al Convenției, numai în măsura în care invocă o decizie

care se referă la un „bun”, în sensul noțiunii de bun, așa cum a fost definită prin

jurisprudența sa.

S-a apreciat că

nu poate fi considerat un bun, speranța de a i se recunoaște un drept de proprietate

care s-a stins de mult timp și nici o creanță condițională (cauza Mătieș împotriva

României).

De asemenea, hotărârea

pilot Măria Atanasiu și alții împotriva României s-a reiterat viziunea Curții în

sensul că, fostele state comuniste nu au obligația generală de a restitui bunurile

care au fost confiscate înainte de ratificarea Convenției și că este opțiunea fiecărui

stat de a aprecia asupra modalității de restituire, putând adopta orice reglementare

în acest sens.

Din această perspectivă,

curtea de apel a reținut că, în prezent, reclamantul M.G. nu are un bun actual și

nici o speranță legitimă la redobândirea dreptului de proprietate asupra imobilului

litigios.

Titlul de proprietate

al intimaților-pârâți P.I. și P.M. este reprezentat de contractul de vânzare-cumpărare

din 16 ianuarie 1997 încheiat între aceștia și Primăria municipiului București,

prin SC C. SA.

Instanța de apel

a arătat că acest titlul de proprietate se bucură de prezumția de validitate și

legalitate, nefiind desființat prin niciun act administrativ și prin nicio hotărâre

judecătorească.

Prin urmare, dreptul

de proprietate pe care intimații-pârâții P.I. și P.M. îl exhibă în temeiul acestui

contract constituie un „bun actual” în sensul art. 1 din Primul Protocol Adițional.

Instanța de apel

a reținut că preferabilitatea titlului de proprietate al intimaților-pârâți P.I.

și P.M. este determinată de următoarele aspecte: încheierea valabilă a actului de

vânzare-cumpărare, cu respectarea dispozițiilor art. 9 și art. 14 din Legea nr.

112/1995, actul de vânzare-cumpărare nu a fost desființat, bucurându-se de prezumția

de legalitate și valabilitate; existența contractului de vânzare-cumpărare ca act

juridic, care își produce pe deplin efectele juridice; existența dispozițiilor legale

menționate, art. 7 din Legea nr. 10/2001, așa cum a fost modificat prin Legea

nr. 1/2009 și art. 18 lit. d) din Legea nr. 10/2001, în forma inițială, care consolidează

titlul de proprietate al pârâților P.I. și P.M.

Având în vedere

aceste aspecte, instanța de apel a constatat că titlul pârâților P.I. și P.M. este

preferabil, motiv pentru care se paralizează acțiunea în revendicare formulată de

reclamantul M.G.

În ceea ce privește

incidența dispozițiilor art. 1 din Protocolul 1 la Convenția Europeană a Drepturilor

Omului, s-a învederat că legiuitorul a adoptat Legea nr. 10/2001 și a oferit posibilitatea

foștilor proprietari de a dobândi bunul preluat abuziv în natură sau de a dobândi

măsuri reparatorii prin echivalent. În cazul în care bunul nu poate fi restituit

în natură, foștii proprietari pot obține despăgubiri în echivalent, în condițiile

legii speciale de reparație.

Cu privire la

acest aspect, instanța de apel a reținut că apelantul-reclamant M.G. a formulat

notificare în temeiul Legii nr. 10/2001, care se află în curs de soluționare.

Modalitatea de

soluționare a notificării se va realiza în conformitate cu dispozițiile actului

normativ menționat.

Instanța de apel

a confirmat și susținerile primei instanțe în ceea ce privește aplicabilitatea dispozițiilor

art. 5 din Legea nr. 10/2001 coroborate cu lit. f) din anexa nr. 1, care prevăd

că „nu sunt îndreptățite la restituire în natură sau la măsuri reparatorii în echivalent

persoanele care au primit despăgubiri potrivit acordurilor internaționale încheiate

de România privind reglementarea problemelor financiare în suspensie, enumerate

în anexa nr. 1 care face parte integrantă din prezenta lege”.

Insă, posibilitatea

apelantului-reclamant de a beneficia sau nu de dispozițiile Legii nr. 10/2001, constând

în dreptul de a obține măsurii reparatorii în echivalent, nu formează obiectul analizei

prezentei cauze, deoarece excede cadrului procesual dedus judecății.

Având în vedere

considerentele expuse, în conformitate cu dispozițiile art. 480 C. civ., ținând

cont de faptul că apelantul M.G. nu are niciun bun și nici o speranță legitimă cu

privire la imobilul litigios, instanța de apel a confirmat soluția primei instanțe

cu privire la modalitatea de soluționare a acțiunii în revendicare, iar considerentele

Tribunalului București au fost completate de către instanța de apel cu argumentele

mai sus-expuse.

Împotriva acestei

decizii a declarat recurs reclamantul M.G., solicitând, pe fond, admiterea acțiunii

în revendicare.

Printr-un prim

motiv de recurs, reclamantul a arătat că instanța de apel nu s-a pronunțat asupra

motivului de apel prin care a fost criticată motivarea reținută de tribunal privind

efectul liberator al acordului româno-italian, ce ar duce la stingerea dreptului

de proprietate al autorilor săi și implicit, al său.

În mod greșit

instanța de fond a analizat dispozițiile acordului cu privire la persoanele care

au primit despăgubiri pentru bunurile preluate de statul român, întrucât nu se aplică

în mod automat dispozițiile acordului româno-italian, care nu au creat o prezumție

irefragabilă de despăgubire în sarcina acestora.

Dispozițiile

art. 5 din Legea nr. 10/2001 nu constituie temei pentru respingerea acțiunii în

revendicare, astfel cum eronat a considerat prima instanță, iar instanța de apel

nu a răspuns criticii formulate de reclamant cu privire la soluția pe care trebuia

să o cenzureze.

Prin cel de-al

doilea motiv de recurs se critică analiza instanței de apel referitoare la cererea

de constatare a preluării abuzive de către statul român a imobilului naționalizat.

În mod nelegal,

instanța de apel a reținut că preluarea abuzivă nu are relevanță juridică în cauza

de față.

Revendicarea are

ca obiect comparația dintre titlul pârâților și cel al reclamantului, respectiv

ordinea de preferință a acestora.

Reclamantul a

solicitat ca, în urma comparării titlurilor de proprietate, să se constate că titlul

său este singurul valabil, originea acestuia fiind în actul autorilor reclamantului.

Instanța de apel

în mod greșit a considerat că titlul reclamantului nu poate fi considerat un titlu

de proprietate în baza căruia să se recunoască în patrimoniul său existența unui

drept de proprietate. Jurisprudența C.E.D.O. a fost interpretată greșit, cauza M.

Atanasiu și alții contra României, în sensul că reclamantul nu are un bun actual

și nici o speranță legitimă la redobândirea dreptului de proprietate asupra bunului

litigios.

Recurentul-reclamant

a arătat, totodată, că instanța de apel eronat a reținut că titlul pârâților se

bucură de validitate și legalitate, constituind un bun actual în sensul art. 1 din

Primul Protocol Adițional. Instanța a reținut preferabilitatea titlului pârâților,

interpretând în sens contrar reclamantului principiul securității raporturilor juridice

și pe cel al respectării dreptului de proprietate dobândit prin Legea nr. 112/1995.

Chiar dacă nu

există o recunoaștere printr-o dispoziție a primarului general al municipiului București

sau o hotărâre judecătorească definitivă și irevocabilă, este de competența exclusivă

a organului de jurisdicție învestit cu acțiunea, C.E.D.O. și jurisprudența românească

pronunțându-se în sensul că existența unui bun se poate constatat chiar prin acțiunea

prin care acesta este solicitat în revendicare.

Având în vedere

că preluarea imobilului de către statul comunist a fost una abuzivă, fără titlu,

aceasta echivalează recunoașterii în patrimoniul reclamantului a unui bun în sensul

jurisprudenței C.E.D.O. În cauza Dobrescu contra României, ce este similară cu prezenta

speță, Curtea a considerat ca reclamanta avea un bun în sensul art. 1 din Protocolul

nr. 1. Prin urmare, recurentul-reclamant are confirmarea în justiție a unui bun,

respectiv prin constatarea că titlul statului nu a fost valabil, deoarece Decretul

nr. 92/1950 contravenea ordinii constituționale a vremii.

Chiar Legea

nr. 10/2001 constată nevalabilitatea titlului statului, consolidând titlul de proprietate

al reclamantului și punându-l sub protecția conferită de art. 1 din Protocolul

nr. 1 la Convenție.

În consecință,

reclamantul are recunoașterea unui bun în patrimoniul său.

Instanța trebuie

să analizeze în ce măsură privarea de proprietate a reclamantului, prin înstrăinarea

bunului său de stat către chiriași corespunde cerințelor primului alin. al art.

1 din Protocolul nr. 1, respectiv dacă această ingerință a statului este prevăzută

de legea internă, este justificată de o cauză de utilitate publică și dacă există

un just echilibru între cerințele protejării unui interes general al comunității

și imperativul protejării dreptului fundamental al individului, în sensul acordării

unei compensații rezonabile și efective în schimbul bunului de care a fost deposedat.

Această analiză

a fost deja făcută de Convenția Europeană a Drepturilor Omului în cauzele Străin

contra României, Pădurarii contra României, Porțeanu contra României. S-a reținut

împrejurarea ca legislația internă nu permite un remediu efectiv și eficient al

încălcării constatate, având în vedere procedura greoaie și de durată pe care reclamantul

trebuie să o parcurgă.

În cauze mai recente,

Curtea a observat că nici în prezent Guvernul României nu a demonstrat că sistemul

de indemnizare creat prin Legea nr. 247/2005 ar permite beneficiarilor acestei legi

să primească conform unei proceduri și unui calendar previzibile o indemnizație

în raport cu valoarea de piață a bunurilor de care au fost lipsiți (cauza Bone contra

României, cauza Faimblat contra României, cauza Matache și alții contra României).

Practica instanței

europene în domeniul restituirii imobilelor preluate abuziv justifică concluzia

că recurentul-reclamant este în imposibilitatea de a-și recupera bunul, deși prin

constatarea nevalabilității titlului statului, instanțele îi recunosc calitatea

de proprietar.

În lipsa unei

despăgubiri, singura soluție pentru a înlătura privarea de proprietate la care reclamantul

a fost supus în mod continuu este înlăturarea dispozițiilor legii interne, ca efect

al prevederilor art. 20 alin. (2) din Constituție și aplicarea directă a Convenției

Europene a Drepturilor Omului și a jurisprudenței C.E.D.O.

Pârâții nu pot

invoca încălcarea dreptului lor de proprietate decurgând din contractul de vânzare-cumpărare

neanulat, deoarece, spre deosebire de reclamant, aceștia au la dispoziție un remediu

efectiv în dreptul intern, anume calea dreptului comun pentru recuperarea prețului

de piață al imobilului.

Legea nr. 10/2001,

astfel cum a fost modificată prin Legea nr. 1/2009 reglementează tocmai o asemenea

cale, pe care pârâții din prezenta cauză o pot urma pentru a obține valoarea actuală

de piață a imobilului, prin obligarea statului, pe calea dreptului comun, la restituirea

prețului stabilit conform standardelor internaționale de evaluare.

În ceea ce privește

compararea de titluri, reclamantul a arătat că titlul său este singurul valabil,

originea lui fiind în actul autorilor săi, în timp ce titlul pârâților este unul

precar, deoarece statul a vândut un bun în posesia căruia intrase în mod abuziv.

Contractul de vânzare-cumpărare nu constituie un titlu valabil nici prin sine însăși

și, cu atât mai puțin, prin comparație cu titlul reclamantului.

Prin urmare, lăsarea

în deplină proprietate și liniștită posesie a imobilului către reclamant este unica

măsură reparatorie posibilă pentru privarea de proprietate suferită prin vânzarea

imobilului către pârâți.

Recursul este

nefondat, urmând a fi respins pentru următoarele considerente:

Referitor la primul

motiv de recurs este de reținut că instanța de apel a analizat criticile formulate

de apelantul-reclamant privind motivarea reținută de tribunal pe aspectul efectelor

în cauză a acordului româno-italian.

Astfel, curtea

de apel a reținut inaplicabilitatea în cauză a acordului, deoarece excede cadrului

procesual dedus judecății, fiind de analizat în procedura prevăzută de Legea

nr. 10/2001.

Sub acest aspect,

instanța de apel a completat și suplinit motivarea instanței de fond cu argumente

noi, în temeiul cărora a constatat neaplicarea acordului româno-italian în speță.

În ceea ce privește

criticile formulate de recurent pe fondul pricinii este de reținut că acțiunea în

revendicare prin care se urmărește redobândirea unui imobil preluat de stat în perioada

de referință a Legii nr. 10/2001, introdusă după intrarea în vigoare a legii speciale

(ca în speța de față), trebuie să fie soluționată numai cu respectarea condițiilor

și a prevederilor imperative ale legii speciale, care, altfel, ar fi eludate.

Prin decizia

nr. 33/2008 pronunțată în recurs în interesul legii de secțiile unite ale Înaltei

Curți de Casație și Justiție, a fost tranșat raportul dintre legea specială și dreptul

comun, statuându-se în sensul admisibilității acțiunii în revendicare formulată

de proprietari împotriva chiriașilor cumpărători, însă, pe baza principiului specialia

generalibus derogant s-a stabilit prioritatea legii speciale; în cazul constatării

unor neconcordanțe între legea specială și Convenția Europeană a Drepturilor Omului,

Convenția are prioritate, dacă prin aceasta nu se aduce atingere principiului securității

raporturilor juridice.

În acest context,

Înalta Curte constată că și în cadrul soluționării prezentei acțiuni în revendicare

întemeiată pe dispozițiile dreptului comun, aplicarea prevederilor de drept material

din legea specială este inerentă, astfel că restituirea în natură cu privire la

apartamentul revendicat nu poate fi dispusă, date fiind dispozițiile art. 18

lit. c) din Legea nr. 10/2001.

În speță, reclamantul

nu a obținut, în termenul special prevăzut de art. 45 din Legea nr. 10/2001, anularea

contractului de vânzare-cumpărare încheiat de stat cu chiriașul pârât în temeiul

Legii nr. 112/1995, pentru apartamentul situat în București, Calea D.

Aceasta înseamnă

că titlul de proprietate al pârâților s-a consolidat prin nedesființarea actului

juridic enunțat în termenul de prescripție prevăzut în art. 45 alin. (5) din Legea

nr. 10/2001, în forma actuală.

Sub acest aspect,

consecința pentru reclamant constă în aplicarea prevederilor art. 18 lit. c) din

Legea nr. 10/2001, care nu permit restituirea în natură a imobilelor legal vândute.

Câtă vreme acest

contract nu a fost constatat nul, beneficiază de prezumția că a fost încheiat legal,

iar pârâții nu pot fi obligați să lase reclamantului imobilul în deplină proprietate

și liniștită posesie, în temeiul art. 480 C. civ.

Din această perspectivă,

chiar dacă reclamantul invocă, în susținerea acțiunii în revendicare, titlul originar

de proprietate, aceasta nu îl îndreptățește să spere că se va da preferabilitate

titlului său de proprietate în fața titlului pârâților, având în vedere faptul că

nu a obținut desființarea titlului acestora, în condițiile prevăzute de dispozițiile

Legii nr. 10/2001.

Potrivit celor

expuse în precedent, menținerea titlului de proprietate al pârâților reprezintă

un criteriu legal de preferabilitate a titlului acestora, ce nu poate fi pus în

discuție decât în condițiile în care ar contraveni Convenției Europene a Drepturilor

Omului.

Or, reclamantul

nu poate pretinde încălcarea art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenția Europeană

a Drepturilor Omului și nu poate pretinde că are „o speranță legitimă” să își concretizeze

interesul patrimonial, prin formularea unei acțiuni în revendicare și obținerea

bunului în natură.

Singura speranță

legitimă este aceea a obținerii contravalorii imobilului înstrăinat în baza Legii

nr. 112/1995, nu însă și a restituirii în natură.

Ca urmare, cât

privește raportul dintre legea internă, respectiv Legea nr. 10/2001 și art. 1 din

Primul Protocol adițional la Convenția Eropeană a Drepturilor Omului, este necesar

a se analiza, în funcție de circumstanțele concrete ale cauzei, în ce măsură legea

interna intră în conflict cu Convenția Europeană a Drepturilor Omului și dacă admiterea

acțiunii în revendicare nu ar aduce atingere unui alt drept de proprietate, de asemenea

ocrotit, ori securității raporturilor juridice.

Astfel, atunci

când există neconcordanțe între legea internă și Convenție, trebuie să se verifice

dacă și pârâtul în acțiunea în revendicare nu are, la rândul său, un „bun” în sensul

Convenției.

În acest sens

este relevantă decizia C.E.D.O. în cauza Pincova și Pine contra Republicii Cehe,

prin care s-a reținut faptul că, deși obiectivul general al legilor de restituire

este unul legitim, este necesar a se asigura că atenuarea vechilor încălcări ale

dreptului de proprietate cauzate de regimul comunist, nu creează noi neajunsuri

disproporționate.

În acest scop,

legislația trebuie să facă posibilă luarea în considerare a circumstanțelor particulare

ale fiecărei cauze, astfel încât persoanele care au dobândit bunuri cu bună-credință

să nu fie puse în situația de a suporta greutatea responsabilității statului care

cândva a confiscat aceste bunuri, citat și în cauza Raicu contra României.

Față de cele reținute

anterior, este corect că, atâta timp cât nu a fost anulat contractul de vânzare-cumpărare

încheiat în baza Legii nr. 112/1995, titlul de proprietate al chiriașului cumpărător

s-a consolidat, el fiind cel care beneficiază de „un bun”, motiv pentru care titlul

chiriașului cumpărător este preferat față de titlul fostului proprietar.

În acest context,

pârâtul cumpărător beneficiază de un „bun” din perspectiva C.E.D.O., având titlu

de proprietate valabil pentru apartamentul în litigiu, drept pentru care beneficiază

de protecția instituită de art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenția Europeană a

Drepturilor Omului.

Având în vedere

aspectul analizat, Înalta Curte constată că nici din perspectiva Convenției reclamantul

nu are vocația obținerii măsurii reparatorii în natură cu privire la acest apartament,

așa cum se va arăta, date fiind cele statuate în jurispnidența recentă a C.E.D.O.,

cu referire la cauza Atanasiu ș.a. c. României din 12 octombrie 2010.

Astfel, în analiza

concursului dintre legea internă și Convenția europeană instanțele, în raport cu

circumstanțele concrete ale cauzei, sunt ținute să constate în ce măsură reclamantul

se prevalează de un „bun” în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenția Europeană

a Drepturilor Omului.

Aprecierea existenței

unui „bun” în patrimoniul reclamantului implică recunoașterea în conținutul noțiunii

explicitate în jurisprudența C.E.D.O., inclusiv în cea dezvoltată în cauzele împotriva

României, atât a unui „bun actual”, cât și a unei „speranțe legitime” de valorificare

a dreptului de proprietate.

În cadrul unei

acțiuni în revendicare, ambele sintagme trebuie să se refere la însuși dreptul la

restituirea bunului, dată fiind finalitatea unei asemenea acțiuni de recunoaștere

a posesiei, ca stare de fapt.

Așa fiind, este

util a se observa că, în jurispnidența actuală a avut loc o schimbare în raționamentul

C.E.D.O. față de cel construit pe tiparul cauzei Pădurarii contra României din 1

decembrie 2005, continuând cu cauzele Străin și Porțeanu, pe care Curtea l-a aplicat

constant, fără nicio abatere, în practica ulterioară, în ceea ce privește conținutul

conceptual al noțiunii de „bun”.

Astfel, în jurisprudența

anterioară Cauzei Atanasiu, simpla pronunțare a unei hotărâri judecătorești prin

care s-a constatat nelegalitatea preluării de către stat a unui imobil înainte de

anul 1989, reprezenta o privare nejustificată de proprietate, din cauza imposibilității

exercitării dreptului de proprietate al reclamanților asupra bunurilor lor vândute

de stat unor terți care le ocupau în calitate de chiriași, privare care, combinată

cu lipsa unei despăgubiri la valoarea de piață a bunului, este incompatibilă cu

dreptul la respectarea bunurilor lor, garantat de art. 1 din Protocolul nr. 1 (cauza

Străin; cauza Porțeanu; cauza Andreescu Murăreț și alții).

S-a apreciat,

în același gen de cauze, că reclamanții au chiar un „bun actual” în măsura în care

vânzarea către chiriași a unor apartamente din imobile s-a realizat ulterior, ori

doar un „interes patrimonial” de a obține restituirea în natură (însă cu aceeași

valoare ca și un bun actual, în ceea ce privește cerința legală a existenței unui

„bun”, ca „drept efectiv”, în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1), în cazurile în

care înstrăinarea în baza Legii nr. 112/1995 a avut loc înainte de pronunțarea unei

hotărâri judecătorești (în cauza Pădurarii, precum și în cauza Porțeanu).

În cauza Atanasiu

și alții contra României se arată, însă, că un „bun actual” există în patrimoniul

proprietarilor deposedați abuziv de către stat doar dacă s-a pronunțat în prealabil

o hotărâre judecătorească definitivă și executorie prin care nu numai că s-a recunoscut

calitatea de proprietar, ci s-a și dispus expres în sensul restituirii bunului.

În caz contrar,

simpla constatare pe cale judecătorească a nelegalității titlului statului constituit

asupra imobilului în litigiu poate valora doar o recunoaștere a unui drept la despăgubire,

respectiv dreptul de a încasa măsurile reparatorii prevăzute de legea specială,

sub condiția inițierii procedurii administrative și a îndeplinirii cerințelor legale

pentru obținerea acestor reparații.

Așadar, în speță,

reclamantul este beneficiarul unui drept de creanță, constând în despăgubirile prevăzute

de Legea nr. 10/2001, ce se vor putea acorda în procedura prevăzută de legea specială

dacă sunt îndeplinite condițiile legale pentru obținerea de măsuri reparatorii în

echivalent pentru apartamentul vândut în temeiul Legii nr. 112/1995.

Diferența esențială

de abordare în cauza Atanasiu, față de practica anterioară, a cerinței din art.

1 din Protocolul nr. 1 referitoare la existența bunului în patrimoniul reclamantului,

produce consecințe asupra evaluării cerinței, premisă a admiterii cererii în revendicare

imobiliară.

Astfel, până în

luna octombrie 2010, era posibilă recunoașterea unui drept la restituire chiar în

condițiile în care o instanță de judecată nu se pronunțase explicit în acest sens,

anterior cererii în revendicare, deoarece privarea de proprietate operată prin vânzarea

de către stat unui terț a imobilului aparținând reclamantului, combinată cu lipsa

totală a despăgubirii și ineficiența mecanismului de despăgubire conceput prin intermediul

Fondului „Proprietatea”,

nu putea fi înlăturată decât prin dreptul de a redobândi însăși posesia imobilului,

ce urma a fi comparat cu dreptul de proprietate înfățișat de către pârât, în condițiile

deciziei nr. 33/2008 a Înaltei Curți.

Urmare a hotărârii

Curții Europene din cauza Atanasiu, circumstanțele factuale de natura celor din

speță, nu permit recunoașterea unui drept la restituire, ci doar a unui drept de

creanță valorificabil în procedura Legii nr. 10/2001, ce a fost urmată de către

reclamant. Acest drept la despăgubire a fost recunoscut independent de nefuncționalitatea

Fondului "Proprietatea", ce reprezenta, până la acel moment, un element

esențial în recunoașterea dreptului la restituire.

Schimbarea de

abordare în analiza cerinței bunului este justificată de aplicarea în cauza Atanasiu

a procedurii hotărârii-pilot, prin instituirea în sarcina Statului român a obligației

de a adopta, într-un termen de 18 luni (ce a fost prelungit), măsurile necesare

care să garanteze efectiv drepturile prevăzute de art. 6 parag. 1 din Convenție

și art. 1 din Protocolul nr. 1, în contextul tuturor cauzelor asemănătoare cauzei

Atanasiu, măsuri cu caracter legislativ și administrativ.

Stabilirea obligației

Statului de creare a unui mecanism adecvat pentru plata despăgubirilor, prin amendarea

mecanismului de restituire în vigoare și instituirea de proceduri simplificate și

eficiente echivalează, în același timp, cu validarea măsurilor reparatorii prevăzute

de Legea nr. 10/2001, inclusiv cu acordarea de despăgubiri în situația vânzării

imobilului către fostul chiriaș.

Dată fiind importanța

deosebită a hotărârii-pilot din perspectiva procedurii declanșate în vederea schimbării

esențiale a procedurii de acordare a despăgubirilor, această decizie nu poate fi

ignorată de către instanțele naționale, impunându-se a fi aplicată și în cauzele

pendinte, în interpretarea art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție.

Așadar, proprietarul

care nu deține un „bun actual” nu poate obține mai mult decât despăgubirile prevăzute

de legea specială, astfel încât se constată, în speță, chiar dacă principiul electa

una via nu s-ar fi opus și, procedura Legii nr. 10/2001 nu ar fi fost urmată de

către reclamant, acesta nu avea un drept la restituire care să-l îndreptățească

la redobândirea posesiei, nici pe temeiul evaluărilor presupuse de garanțiile

art. 1 din Protocolul 1 adițional la Convenție.

În ceea e privește

acordarea măsurilor reparatorii în echivalent este de reținut că potrivit celor

statuate de C.E.D.O. prin hotărârea pilot Atanasiu, la data de 17 aprilie 2013 a

fost adoptată Legea nr. 165/2013 privind măsurile pentru finalizarea procesului

de restituire, în natură sau prin echivalent, a imobilelor preluate în mod abuziv

în perioada regimului comunist în România, lege ce a fost publicată în M. Of. Partea

I nr. 278/17.05.2013.

Dispozițiile acestei

legi prevăd acordarea de măsuri compensatorii în situația imposibilității restituirii

în natură a imobilelor.

În acest context,

nu s-ar putea susține lipsa unei noi legislații, ulterioară pronunțării de către

C.E.D.O. a hotărârii pilot Atanasiu, prin care să se stabilească „măsuri capabile

să ofere un remediu adecvat tuturor persoanelor afectate de legile de reparații”,

așa cum s-a reținut în hotărârea instanței europene.

Având în vedere

toate considerentele reținute, hotărârea atacată a fost dată cu aplicarea corectă

a legii pe aspectele contestate, recursul reclamantului fiind nefondat și urmând

a fi respins ca atare, în baza art. 312 alin. (1) C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat,

recursul declarat de reclamantul M.G. împotriva deciziei nr. 445 A din data de 14

decembrie 2012 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă.

Obligă recurentul

la plata sumei de 3.000 RON cu titlu de cheltuieli de judecată către intimatul V.G.

Irevocabilă.

Pronunțată în

ședință publică, astăzi 18 martie 2014.