ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 886/2014

Deliberând, în condițiile art. 256 C. proc. civ., asupra recursului de față, constată următoarele: Prin acțiunea înregistrată la data de 12 martie 2008, reclamantul M.G. a chemat în judecată pârâții Consiliul general al municipiului București, A.F.I., P.I. și P.M., solicitând instanței ca, prin hotărârea ce o va pronunța, să se constate că Statul român nu a dobândit în mod legal proprietatea asupra apartamentului situat în București, Calea D., sector 1 și să fie obligați pârâții P.I. și P.M. să-i lase în deplină proprietate și liniștită posesie apartamentul situat în București, Calea D., sector 1. Prin sentința civilă nr. 803 din 13 aprilie 2012, Tribunalul București, secția a IV-a civilă, a respins cererea de chemare în judecată formulată de reclamantul M.G., ca nefondată și a obligat reclamantul la plata către pârâta P.M.

a sumei de 2.000 RON, cheltuieli de judecată. Pentru a hotărî astfel, tribunalul a reținut că, prin actul de vânzare-cumpărare autentificat din 25 februarie 1939 și transcris la grefa Tribunalului Ilfov, secția notariat, la data de 28 februarie 1939, încheiat între Edilitatea „S.A.S.C.”, în calitate de vânzătoare și M.F. și M.U., în calitate de cumpărători, aceștia din urmă au dobândit dreptul de proprietate asupra terenului situat în București, Calea D. Ulterior, numărul poștal al imobilului a fost schimbat, conform adresei din 9 octombrie 2007 emisă de Primăria municipiului București. Pe acest teren, conform autorizației de construire din 1 iulie 1939, s-a edificat un imobil compus din pivniță, parter și trei etaje.

Conform relațiilor comunicate de Consiliul general al municipiului București, A.F.I. prin adresa din 3 iunie 2009, imobilul situat în București, Calea D., a fost preluat de stat de la M.F. și M.U., în baza Decretului nr. 92/1950. Prin aceeași adresă, se comunică și faptul că apartamentul a fost vândut lui P.I. și P.M., în baza Legii nr. 112/1995, prin contractul de vânzare-cumpărare din 16 ianuarie 1997. Conform certificatului de moștenitor emis de Biroul Notarial Public D.T. din 20 iulie 2011, de pe urma decesului lui P.I., survenit în cursul soluționării cauzei, au rămas ca moștenitori P.M., N.N., N.C., D.I., P.A. și C.N. Pe de altă parte, în urma decesului lui M.F., a rămas ca unic moștenitor fiul său, reclamantul M.G.

De asemenea, reclamantul M.G. a rămas unic moștenitor și în urma decesului lui M.U. și al soției sale, C.P., conform înscrisurilor depuse la dosar. Conform adresei din 22 iunie 2009 emisă de Primăria municipiului București, Direcția juridic, contencios și legislație, M.G. a depus notificare în baza Legii nr. 10/2001 cu privire la imobilul menționat. nesoluționată până în prezent. Prin raportare la situația de fapt reținută, instanța de fond a apreciat că, capătul de cerere privind constatarea preluării imobilului de către stat fără titlu valabil trebuie calificat ca o apărare de fond pe capătul de cerere având ca obiect revendicarea, de principiu, această apărare urmând a fi avută în vedere la compararea titlurilor părților.

Subsecvent, tribunalul a mai constatat că, prin Acordul încheiat între Guvernul Republicii Socialiste România și Guvernul Republicii Italiene privind Reglementarea problemelor financiare în suspensie, s-a convenit asupra aspectelor care vor fi detaliate mai jos. Conform art. 1, „Guvernul Republicii Socialiste România a plătit Guvernului Republicii Italiene suma forfetară de 1.312.500.000 lire italiene, cu titlu de indemnizație globală și definitivă pentru pretențiile de orice natură ale statului italian și ale persoanelor fizice și juridice italiene față de statul român și persoanele fizice și juridice române, cu privire la: a) bunurile, drepturile și interesele italiene atinse de măsurile românești de naționalizare, expropriere, luare în administrare sau orice alte măsuri legislative ori administrative similare (...)”.

Conform art. 2 din același Acord „Sunt considerate bunuri, drepturi și interese italiene, în sensul art. 1, acele bunuri, drepturi și interese care, în momentul luării măsurilor românești, aparțineau, direct sau indirect, total ori parțial, unor persoane fizice care aveau cetățeni italiană (...)”. De asemenea, conform art. 4 și art. 6 din Acord, plata integrală a sumei forfetare indicate la art. 1 va avea efect liberator pentru Statul român și persoanele fizice și juridice române față de statul italian și persoanele fizice și juridice italiene; totodată, repartizarea către cei în drept a sumei indicate la art. 1 este de competența exclusivă a Guvernului Republicii Italiene, fără ca din aceasta să poată rezulta vreo răspundere pentru Guvernul Republicii Socialiste România.

În același sens, prin adresa din 5 august 2003 emisă de Ministerul Finanțelor Publice s-a comunicat că: „În baza acestui acord, Guvernul Statului român a plătit despăgubiri sub forma unor sume forfetare cu titlu de indemnizație globală și definitivă pentru pretențiile de orice natură ale statului italian, rămânând ca acesta să-și despăgubească proprii cetățeni.” Față de prevederile Acordului redate anterior, tribunalul a constatat că cererea de revendicare formulată de reclamantul M.G. nu poate fi primită, acesta încadrându-se pe deplin în dispozițiile acordului la care s-a făcut referire, calea legală de urmat fiind nu aceea a formulării de cereri privind restituirea în natură, acordarea de despăgubiri în contradictoriu cu statul român, persoane fizice sau juridice române, în baza legislației române, ci parcurgerea căilor legale prevăzute de legislația italiană, în situația în care statul italian nu l-a despăgubit încă.

Prin decizia nr. 445 A din data de 14 decembrie 2012, Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă a respins, ca nefondat, apelul declarat de reclamantul M.G. În ceea ce privește titlul statului, respectiv Decretul nr. 92/1950, instanța de apel a constatat că preluarea s-a efectuat în mod abuziv, cu încălcarea art. 17 și art. 36 din Constituția din anul 1965. De asemenea, în conformitate cu art. 6 din Legea nr. 213/1998, titlul statului, în temeiul căruia s-a dispus preluarea, nu a fost valabil constituit. În acest sens a fost și legislația adoptată ulterior de către statul român în ceea ce privește restituirea imobilelor preluate abuziv. Astfel, prin adoptarea Legii nr. 10/2001, s-a statuat împrejurarea că preluarea realizată în temeiul Decretului nr. 92/1950 reprezintă o preluare abuzivă, în conformitate cu dispozițiile art. 2 alin. (1) lit. a) din lege.

Atâta timp cât legiuitorul a adoptat o legislație prin care se prevede în mod expres caracterul abuziv al preluării imobilelor în perioada comunistă nu se mai poate susține în prezent că titlul statului ar fi valabil. Cu privire la susținerea apelantului în sensul că prima instanță trebuia să constatate în dispozitivul hotărârii faptul că titlul statului nu este valabil constituit, prin soluționarea capătului de cerere formulat în acest sens, instanța de apel a reținut că solicitarea privind constatarea nevalabilității titlului statului nu reprezintă un capăt de cerere propriu-zis, ci o chestiune prejudicială care trebuia analizată de către instanța de judecată pe cale incidentală, în cadrul unei acțiuni în revendicare.

Astfel, soluționarea acțiunii în revendicare nu se poate realiza decât prin analizarea titlului invocat de către fiecare parte, care presupunea automat și cercetarea modalității și valabilității preluării bunului de către stat. Instanța de apel a constatat ca preluarea abuzivă nu are relevanță juridică în prezenta cauză, deoarece contractul de vânzare-cumpărare încheiat în temeiul Legii nr. 112/1995 nu a fost desființat, bucurându-se de o prezumție de valabilitate și legalitate care nu a fost înlăturată prin niciun act juridic sau prin nicio hotărâre judecătorească și își produce efectele sale juridice, independent de caracterul abuziv al preluării de către stat.

Din acest punct de vedere, curtea de apel a apreciat că aspectul valabilității sau nevalabilității actului de preluare nu produce niciun efect juridic asupra situației juridice a apelantului-reclamant, atâta timp cât acesta nu poate invoca că există în patrimoniul său un drept de proprietate asupra bunului litigios care face obiectul prezentei cauze. Astfel, constatarea nevalabilității titlului statului nu produce ca efect constatarea existenței dreptului de proprietate în patrimoniul fostului proprietar (în sensul de drept la restituirea efectivă în natură a bunului), deoarece bunul a ieșit în mod definitiv din patrimoniul statului și a intrat în patrimoniul altei persoane fizice, în temeiul unui titlu valabil care nu a fost anulat.

În ceea ce privește criticile referitoare la aplicarea dispozițiilor art. 480 C. civ., instanța de apel a reținut că în cadrul acțiunii în revendicare, cu un caracter specific, având în vedere apariția Legii nr. 10/2001, nu se vor avea în vedere criteriile clasice de compararea a titlurilor de proprietate care rezultă din practica și jurisprudența anterioară anului 1990, ci următoarele: existența unui bun în patrimoniul părților din perspectiva art. 1 din Protocolul 1 al Convenției Europene a Drepturilor Omului; principiul securității raporturilor juridice și cel al respectării dreptului de proprietate dobândit prin Legea nr. 112/1995, precum și modalitățile concrete de obținere a unei reparații efective pentru pierderea bunului.

Titlul apelantului-reclamant nu este reprezentat de actul de vânzare-cumpărare autentificat din 25 februarie 1939 și transcris la grefa Tribunalului Ilfov, secția notariat, care nu poate fi considerat un titlu de proprietate în sensul existenței unui drept de a obține restituirea efectivă în natură a imobilului litigios. Acesta nu poate constitui titlul de proprietate, având în vedere jurisprudența recentă a C.E.D.O., care nu a mai recunoscut în patrimoniul vechilor proprietari un vechi drept de proprietate în temeiul actului anterior, deoarece acesta a ieșit în mod definitiv și irevocabil din patrimoniul lui, ca urmare a preluării abuzive realizate în temeiul Decretului nr. 92/1950. În schimb, s-a recunoscut posibilitatea de a dobândi un bun în sensul unui nou drept de proprietate în patrimoniul fostului proprietar, în temeiul legislației speciale și a unei dispoziții administrative sau judiciare.

Jurisprudența din anul 2010 a C.E.D.O. a statuat că nu se mai recunoaște în patrimoniul foștilor proprietari un vechi drept de proprietate asupra bunului preluat în perioada comunistă, ci s-ar putea vorbi de existența unui nou drept de proprietate, care își are originea în temeiul legislației adoptate de către un stat membru (cauza Măria Atanasiu și alții împotriva României, cauza Mătieș împotriva României). Astfel, C.E.D.O. a învederat în nenumeroase rânduri că o persoană se poate plânge de încălcarea art. 1 din Protocolul 1 al Convenției, numai în măsura în care invocă o decizie care se referă la un „bun”, în sensul noțiunii de bun, așa cum a fost definită prin jurisprudența sa. S-a apreciat că nu poate fi considerat un bun, speranța de a i se recunoaște un drept de proprietate care s-a stins de mult timp și nici o creanță condițională (cauza Mătieș împotriva României).

De asemenea, hotărârea pilot Măria Atanasiu și alții împotriva României s-a reiterat viziunea Curții în sensul că, fostele state comuniste nu au obligația generală de a restitui bunurile care au fost confiscate înainte de ratificarea Convenției și că este opțiunea fiecărui stat de a aprecia asupra modalității de restituire, putând adopta orice reglementare în acest sens. Din această perspectivă, curtea de apel a reținut că, în prezent, reclamantul M.G. nu are un bun actual și nici o speranță legitimă la redobândirea dreptului de proprietate asupra imobilului litigios. Titlul de proprietate al intimaților-pârâți P.I. și P.M. este reprezentat de contractul de vânzare-cumpărare din 16 ianuarie 1997 încheiat între aceștia și Primăria municipiului București, prin SC C. SA.

Instanța de apel a arătat că acest titlul de proprietate se bucură de prezumția de validitate și legalitate, nefiind desființat prin niciun act administrativ și prin nicio hotărâre judecătorească. Prin urmare, dreptul de proprietate pe care intimații-pârâții P.I. și P.M. îl exhibă în temeiul acestui contract constituie un „bun actual” în sensul art. 1 din Primul Protocol Adițional. Instanța de apel a reținut că preferabilitatea titlului de proprietate al intimaților-pârâți P.I. și P.M.

este determinată de următoarele aspecte: încheierea valabilă a actului de vânzare-cumpărare, cu respectarea dispozițiilor art. 9 și art. 14 din Legea nr. 112/1995, actul de vânzare-cumpărare nu a fost desființat, bucurându-se de prezumția de legalitate și valabilitate; existența contractului de vânzare-cumpărare ca act juridic, care își produce pe deplin efectele juridice; existența dispozițiilor legale menționate, art. 7 din Legea nr. 10/2001, așa cum a fost modificat prin Legea nr. 1/2009 și art. 18 lit. d) din Legea nr. 10/2001, în forma inițială, care consolidează titlul de proprietate al pârâților P.I. și P.M. Având în vedere aceste aspecte, instanța de apel a constatat că titlul pârâților P.I.

și P.M. este preferabil, motiv pentru care se paralizează acțiunea în revendicare formulată de reclamantul M.G. În ceea ce privește incidența dispozițiilor art. 1 din Protocolul 1 la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, s-a învederat că legiuitorul a adoptat Legea nr. 10/2001 și a oferit posibilitatea foștilor proprietari de a dobândi bunul preluat abuziv în natură sau de a dobândi măsuri reparatorii prin echivalent. În cazul în care bunul nu poate fi restituit în natură, foștii proprietari pot obține despăgubiri în echivalent, în condițiile legii speciale de reparație. Cu privire la acest aspect, instanța de apel a reținut că apelantul-reclamant M.G. a formulat notificare în temeiul Legii nr. 10/2001, care se află în curs de soluționare.

Modalitatea de soluționare a notificării se va realiza în conformitate cu dispozițiile actului normativ menționat. Instanța de apel a confirmat și susținerile primei instanțe în ceea ce privește aplicabilitatea dispozițiilor art. 5 din Legea nr. 10/2001 coroborate cu lit. f) din anexa nr. 1, care prevăd că „nu sunt îndreptățite la restituire în natură sau la măsuri reparatorii în echivalent persoanele care au primit despăgubiri potrivit acordurilor internaționale încheiate de România privind reglementarea problemelor financiare în suspensie, enumerate în anexa nr. 1 care face parte integrantă din prezenta lege”. Insă, posibilitatea apelantului-reclamant de a beneficia sau nu de dispozițiile Legii nr. 10/2001, constând în dreptul de a obține măsurii reparatorii în echivalent, nu formează obiectul analizei prezentei cauze, deoarece excede cadrului procesual dedus judecății.

Având în vedere considerentele expuse, în conformitate cu dispozițiile art. 480 C. civ., ținând cont de faptul că apelantul M.G. nu are niciun bun și nici o speranță legitimă cu privire la imobilul litigios, instanța de apel a confirmat soluția primei instanțe cu privire la modalitatea de soluționare a acțiunii în revendicare, iar considerentele Tribunalului București au fost completate de către instanța de apel cu argumentele mai sus-expuse. Împotriva acestei decizii a declarat recurs reclamantul M.G., solicitând, pe fond, admiterea acțiunii în revendicare. Printr-un prim motiv de recurs, reclamantul a arătat că instanța de apel nu s-a pronunțat asupra motivului de apel prin care a fost criticată motivarea reținută de tribunal privind efectul liberator al acordului româno-italian, ce ar duce la stingerea dreptului de proprietate al autorilor săi și implicit, al său.

În mod greșit instanța de fond a analizat dispozițiile acordului cu privire la persoanele care au primit despăgubiri pentru bunurile preluate de statul român, întrucât nu se aplică în mod automat dispozițiile acordului româno-italian, care nu au creat o prezumție irefragabilă de despăgubire în sarcina acestora. Dispozițiile art. 5 din Legea nr. 10/2001 nu constituie temei pentru respingerea acțiunii în revendicare, astfel cum eronat a considerat prima instanță, iar instanța de apel nu a răspuns criticii formulate de reclamant cu privire la soluția pe care trebuia să o cenzureze. Prin cel de-al doilea motiv de recurs se critică analiza instanței de apel referitoare la cererea de constatare a preluării abuzive de către statul român a imobilului naționalizat.

În mod nelegal, instanța de apel a reținut că preluarea abuzivă nu are relevanță juridică în cauza de față. Revendicarea are ca obiect comparația dintre titlul pârâților și cel al reclamantului, respectiv ordinea de preferință a acestora. Reclamantul a solicitat ca, în urma comparării titlurilor de proprietate, să se constate că titlul său este singurul valabil, originea acestuia fiind în actul autorilor reclamantului. Instanța de apel în mod greșit a considerat că titlul reclamantului nu poate fi considerat un titlu de proprietate în baza căruia să se recunoască în patrimoniul său existența unui drept de proprietate. Jurisprudența C.E.D.O. a fost interpretată greșit, cauza M. Atanasiu și alții contra României, în sensul că reclamantul nu are un bun actual și nici o speranță legitimă la redobândirea dreptului de proprietate asupra bunului litigios.

Recurentul-reclamant a arătat, totodată, că instanța de apel eronat a reținut că titlul pârâților se bucură de validitate și legalitate, constituind un bun actual în sensul art. 1 din Primul Protocol Adițional. Instanța a reținut preferabilitatea titlului pârâților, interpretând în sens contrar reclamantului principiul securității raporturilor juridice și pe cel al respectării dreptului de proprietate dobândit prin Legea nr. 112/1995. Chiar dacă nu există o recunoaștere printr-o dispoziție a primarului general al municipiului București sau o hotărâre judecătorească definitivă și irevocabilă, este de competența exclusivă a organului de jurisdicție învestit cu acțiunea, C.E.D.O. și jurisprudența românească pronunțându-se în sensul că existența unui bun se poate constatat chiar prin acțiunea prin care acesta este solicitat în revendicare.

Având în vedere că preluarea imobilului de către statul comunist a fost una abuzivă, fără titlu, aceasta echivalează recunoașterii în patrimoniul reclamantului a unui bun în sensul jurisprudenței C.E.D.O. În cauza Dobrescu contra României, ce este similară cu prezenta speță, Curtea a considerat ca reclamanta avea un bun în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1. Prin urmare, recurentul-reclamant are confirmarea în justiție a unui bun, respectiv prin constatarea că titlul statului nu a fost valabil, deoarece Decretul nr. 92/1950 contravenea ordinii constituționale a vremii. Chiar Legea nr. 10/2001 constată nevalabilitatea titlului statului, consolidând titlul de proprietate al reclamantului și punându-l sub protecția conferită de art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție.

În consecință, reclamantul are recunoașterea unui bun în patrimoniul său. Instanța trebuie să analizeze în ce măsură privarea de proprietate a reclamantului, prin înstrăinarea bunului său de stat către chiriași corespunde cerințelor primului alin. al art. 1 din Protocolul nr. 1, respectiv dacă această ingerință a statului este prevăzută de legea internă, este justificată de o cauză de utilitate publică și dacă există un just echilibru între cerințele protejării unui interes general al comunității și imperativul protejării dreptului fundamental al individului, în sensul acordării unei compensații rezonabile și efective în schimbul bunului de care a fost deposedat. Această analiză a fost deja făcută de Convenția Europeană a Drepturilor Omului în cauzele Străin contra României, Pădurarii contra României, Porțeanu contra României.

S-a reținut împrejurarea ca legislația internă nu permite un remediu efectiv și eficient al încălcării constatate, având în vedere procedura greoaie și de durată pe care reclamantul trebuie să o parcurgă. În cauze mai recente, Curtea a observat că nici în prezent Guvernul României nu a demonstrat că sistemul de indemnizare creat prin Legea nr. 247/2005 ar permite beneficiarilor acestei legi să primească conform unei proceduri și unui calendar previzibile o indemnizație în raport cu valoarea de piață a bunurilor de care au fost lipsiți (cauza Bone contra României, cauza Faimblat contra României, cauza Matache și alții contra României). Practica instanței europene în domeniul restituirii imobilelor preluate abuziv justifică concluzia că recurentul-reclamant este în imposibilitatea de a-și recupera bunul, deși prin constatarea nevalabilității titlului statului, instanțele îi recunosc calitatea de proprietar.

În lipsa unei despăgubiri, singura soluție pentru a înlătura privarea de proprietate la care reclamantul a fost supus în mod continuu este înlăturarea dispozițiilor legii interne, ca efect al prevederilor art. 20 alin. (2) din Constituție și aplicarea directă a Convenției Europene a Drepturilor Omului și a jurisprudenței C.E.D.O. Pârâții nu pot invoca încălcarea dreptului lor de proprietate decurgând din contractul de vânzare-cumpărare neanulat, deoarece, spre deosebire de reclamant, aceștia au la dispoziție un remediu efectiv în dreptul intern, anume calea dreptului comun pentru recuperarea prețului de piață al imobilului. Legea nr. 10/2001, astfel cum a fost modificată prin Legea nr. 1/2009 reglementează tocmai o asemenea cale, pe care pârâții din prezenta cauză o pot urma pentru a obține valoarea actuală de piață a imobilului, prin obligarea statului, pe calea dreptului comun, la restituirea prețului stabilit conform standardelor internaționale de evaluare.

În ceea ce privește compararea de titluri, reclamantul a arătat că titlul său este singurul valabil, originea lui fiind în actul autorilor săi, în timp ce titlul pârâților este unul precar, deoarece statul a vândut un bun în posesia căruia intrase în mod abuziv. Contractul de vânzare-cumpărare nu constituie un titlu valabil nici prin sine însăși și, cu atât mai puțin, prin comparație cu titlul reclamantului. Prin urmare, lăsarea în deplină proprietate și liniștită posesie a imobilului către reclamant este unica măsură reparatorie posibilă pentru privarea de proprietate suferită prin vânzarea imobilului către pârâți. Recursul este nefondat, urmând a fi respins pentru următoarele considerente: Referitor la primul motiv de recurs este de reținut că instanța de apel a analizat criticile formulate de apelantul-reclamant privind motivarea reținută de tribunal pe aspectul efectelor în cauză a acordului româno-italian.

Astfel, curtea de apel a reținut inaplicabilitatea în cauză a acordului, deoarece excede cadrului procesual dedus judecății, fiind de analizat în procedura prevăzută de Legea nr. 10/2001. Sub acest aspect, instanța de apel a completat și suplinit motivarea instanței de fond cu argumente noi, în temeiul cărora a constatat neaplicarea acordului româno-italian în speță. În ceea ce privește criticile formulate de recurent pe fondul pricinii este de reținut că acțiunea în revendicare prin care se urmărește redobândirea unui imobil preluat de stat în perioada de referință a Legii nr. 10/2001, introdusă după intrarea în vigoare a legii speciale (ca în speța de față), trebuie să fie soluționată numai cu respectarea condițiilor și a prevederilor imperative ale legii speciale, care, altfel, ar fi eludate.

Prin decizia nr. 33/2008 pronunțată în recurs în interesul legii de secțiile unite ale Înaltei Curți de Casație și Justiție, a fost tranșat raportul dintre legea specială și dreptul comun, statuându-se în sensul admisibilității acțiunii în revendicare formulată de proprietari împotriva chiriașilor cumpărători, însă, pe baza principiului specialia generalibus derogant s-a stabilit prioritatea legii speciale; în cazul constatării unor neconcordanțe între legea specială și Convenția Europeană a Drepturilor Omului, Convenția are prioritate, dacă prin aceasta nu se aduce atingere principiului securității raporturilor juridice.

În acest context, Înalta Curte constată că și în cadrul soluționării prezentei acțiuni în revendicare întemeiată pe dispozițiile dreptului comun, aplicarea prevederilor de drept material din legea specială este inerentă, astfel că restituirea în natură cu privire la apartamentul revendicat nu poate fi dispusă, date fiind dispozițiile art. 18 lit. c) din Legea nr. 10/2001. În speță, reclamantul nu a obținut, în termenul special prevăzut de art. 45 din Legea nr. 10/2001, anularea contractului de vânzare-cumpărare încheiat de stat cu chiriașul pârât în temeiul Legii nr. 112/1995, pentru apartamentul situat în București, Calea D. Aceasta înseamnă că titlul de proprietate al pârâților s-a consolidat prin nedesființarea actului juridic enunțat în termenul de prescripție prevăzut în art. 45 alin. (5) din Legea nr. 10/2001, în forma actuală.

Sub acest aspect, consecința pentru reclamant constă în aplicarea prevederilor art. 18 lit. c) din Legea nr. 10/2001, care nu permit restituirea în natură a imobilelor legal vândute. Câtă vreme acest contract nu a fost constatat nul, beneficiază de prezumția că a fost încheiat legal, iar pârâții nu pot fi obligați să lase reclamantului imobilul în deplină proprietate și liniștită posesie, în temeiul art. 480 C. civ. Din această perspectivă, chiar dacă reclamantul invocă, în susținerea acțiunii în revendicare, titlul originar de proprietate, aceasta nu îl îndreptățește să spere că se va da preferabilitate titlului său de proprietate în fața titlului pârâților, având în vedere faptul că nu a obținut desființarea titlului acestora, în condițiile prevăzute de dispozițiile Legii nr. 10/2001.

Potrivit celor expuse în precedent, menținerea titlului de proprietate al pârâților reprezintă un criteriu legal de preferabilitate a titlului acestora, ce nu poate fi pus în discuție decât în condițiile în care ar contraveni Convenției Europene a Drepturilor Omului. Or, reclamantul nu poate pretinde încălcarea art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului și nu poate pretinde că are „o speranță legitimă” să își concretizeze interesul patrimonial, prin formularea unei acțiuni în revendicare și obținerea bunului în natură. Singura speranță legitimă este aceea a obținerii contravalorii imobilului înstrăinat în baza Legii nr. 112/1995, nu însă și a restituirii în natură.

Ca urmare, cât privește raportul dintre legea internă, respectiv Legea nr. 10/2001 și art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenția Eropeană a Drepturilor Omului, este necesar a se analiza, în funcție de circumstanțele concrete ale cauzei, în ce măsură legea interna intră în conflict cu Convenția Europeană a Drepturilor Omului și dacă admiterea acțiunii în revendicare nu ar aduce atingere unui alt drept de proprietate, de asemenea ocrotit, ori securității raporturilor juridice. Astfel, atunci când există neconcordanțe între legea internă și Convenție, trebuie să se verifice dacă și pârâtul în acțiunea în revendicare nu are, la rândul său, un „bun” în sensul Convenției. În acest sens este relevantă decizia C.E.D.O.

în cauza Pincova și Pine contra Republicii Cehe, prin care s-a reținut faptul că, deși obiectivul general al legilor de restituire este unul legitim, este necesar a se asigura că atenuarea vechilor încălcări ale dreptului de proprietate cauzate de regimul comunist, nu creează noi neajunsuri disproporționate. În acest scop, legislația trebuie să facă posibilă luarea în considerare a circumstanțelor particulare ale fiecărei cauze, astfel încât persoanele care au dobândit bunuri cu bună-credință să nu fie puse în situația de a suporta greutatea responsabilității statului care cândva a confiscat aceste bunuri, citat și în cauza Raicu contra României.

Față de cele reținute anterior, este corect că, atâta timp cât nu a fost anulat contractul de vânzare-cumpărare încheiat în baza Legii nr. 112/1995, titlul de proprietate al chiriașului cumpărător s-a consolidat, el fiind cel care beneficiază de „un bun”, motiv pentru care titlul chiriașului cumpărător este preferat față de titlul fostului proprietar. În acest context, pârâtul cumpărător beneficiază de un „bun” din perspectiva C.E.D.O., având titlu de proprietate valabil pentru apartamentul în litigiu, drept pentru care beneficiază de protecția instituită de art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenția Europeană a Drepturilor Omului. Având în vedere aspectul analizat, Înalta Curte constată că nici din perspectiva Convenției reclamantul nu are vocația obținerii măsurii reparatorii în natură cu privire la acest apartament, așa cum se va arăta, date fiind cele statuate în jurispnidența recentă a C.E.D.O., cu referire la cauza Atanasiu ș.a.

c. României din 12 octombrie 2010. Astfel, în analiza concursului dintre legea internă și Convenția europeană instanțele, în raport cu circumstanțele concrete ale cauzei, sunt ținute să constate în ce măsură reclamantul se prevalează de un „bun” în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenția Europeană a Drepturilor Omului. Aprecierea existenței unui „bun” în patrimoniul reclamantului implică recunoașterea în conținutul noțiunii explicitate în jurisprudența C.E.D.O., inclusiv în cea dezvoltată în cauzele împotriva României, atât a unui „bun actual”, cât și a unei „speranțe legitime” de valorificare a dreptului de proprietate. În cadrul unei acțiuni în revendicare, ambele sintagme trebuie să se refere la însuși dreptul la restituirea bunului, dată fiind finalitatea unei asemenea acțiuni de recunoaștere a posesiei, ca stare de fapt.

Așa fiind, este util a se observa că, în jurispnidența actuală a avut loc o schimbare în raționamentul C.E.D.O. față de cel construit pe tiparul cauzei Pădurarii contra României din 1 decembrie 2005, continuând cu cauzele Străin și Porțeanu, pe care Curtea l-a aplicat constant, fără nicio abatere, în practica ulterioară, în ceea ce privește conținutul conceptual al noțiunii de „bun”.

Astfel, în jurisprudența anterioară Cauzei Atanasiu, simpla pronunțare a unei hotărâri judecătorești prin care s-a constatat nelegalitatea preluării de către stat a unui imobil înainte de anul 1989, reprezenta o privare nejustificată de proprietate, din cauza imposibilității exercitării dreptului de proprietate al reclamanților asupra bunurilor lor vândute de stat unor terți care le ocupau în calitate de chiriași, privare care, combinată cu lipsa unei despăgubiri la valoarea de piață a bunului, este incompatibilă cu dreptul la respectarea bunurilor lor, garantat de art. 1 din Protocolul nr. 1 (cauza Străin; cauza Porțeanu; cauza Andreescu Murăreț și alții).

S-a apreciat, în același gen de cauze, că reclamanții au chiar un „bun actual” în măsura în care vânzarea către chiriași a unor apartamente din imobile s-a realizat ulterior, ori doar un „interes patrimonial” de a obține restituirea în natură (însă cu aceeași valoare ca și un bun actual, în ceea ce privește cerința legală a existenței unui „bun”, ca „drept efectiv”, în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1), în cazurile în care înstrăinarea în baza Legii nr. 112/1995 a avut loc înainte de pronunțarea unei hotărâri judecătorești (în cauza Pădurarii, precum și în cauza Porțeanu). În cauza Atanasiu și alții contra României se arată, însă, că un „bun actual” există în patrimoniul proprietarilor deposedați abuziv de către stat doar dacă s-a pronunțat în prealabil o hotărâre judecătorească definitivă și executorie prin care nu numai că s-a recunoscut calitatea de proprietar, ci s-a și dispus expres în sensul restituirii bunului.

În caz contrar, simpla constatare pe cale judecătorească a nelegalității titlului statului constituit asupra imobilului în litigiu poate valora doar o recunoaștere a unui drept la despăgubire, respectiv dreptul de a încasa măsurile reparatorii prevăzute de legea specială, sub condiția inițierii procedurii administrative și a îndeplinirii cerințelor legale pentru obținerea acestor reparații. Așadar, în speță, reclamantul este beneficiarul unui drept de creanță, constând în despăgubirile prevăzute de Legea nr. 10/2001, ce se vor putea acorda în procedura prevăzută de legea specială dacă sunt îndeplinite condițiile legale pentru obținerea de măsuri reparatorii în echivalent pentru apartamentul vândut în temeiul Legii nr. 112/1995.

Diferența esențială de abordare în cauza Atanasiu, față de practica anterioară, a cerinței din art. 1 din Protocolul nr. 1 referitoare la existența bunului în patrimoniul reclamantului, produce consecințe asupra evaluării cerinței, premisă a admiterii cererii în revendicare imobiliară. Astfel, până în luna octombrie 2010, era posibilă recunoașterea unui drept la restituire chiar în condițiile în care o instanță de judecată nu se pronunțase explicit în acest sens, anterior cererii în revendicare, deoarece privarea de proprietate operată prin vânzarea de către stat unui terț a imobilului aparținând reclamantului, combinată cu lipsa totală a despăgubirii și ineficiența mecanismului de despăgubire conceput prin intermediul Fondului „Proprietatea”, nu putea fi înlăturată decât prin dreptul de a redobândi însăși posesia imobilului, ce urma a fi comparat cu dreptul de proprietate înfățișat de către pârât, în condițiile deciziei nr. 33/2008 a Înaltei Curți.

Urmare a hotărârii Curții Europene din cauza Atanasiu, circumstanțele factuale de natura celor din speță, nu permit recunoașterea unui drept la restituire, ci doar a unui drept de creanță valorificabil în procedura Legii nr. 10/2001, ce a fost urmată de către reclamant. Acest drept la despăgubire a fost recunoscut independent de nefuncționalitatea Fondului "Proprietatea", ce reprezenta, până la acel moment, un element esențial în recunoașterea dreptului la restituire. Schimbarea de abordare în analiza cerinței bunului este justificată de aplicarea în cauza Atanasiu a procedurii hotărârii-pilot, prin instituirea în sarcina Statului român a obligației de a adopta, într-un termen de 18 luni (ce a fost prelungit), măsurile necesare care să garanteze efectiv drepturile prevăzute de art. 6 parag.

1 din Convenție și art. 1 din Protocolul nr. 1, în contextul tuturor cauzelor asemănătoare cauzei Atanasiu, măsuri cu caracter legislativ și administrativ. Stabilirea obligației Statului de creare a unui mecanism adecvat pentru plata despăgubirilor, prin amendarea mecanismului de restituire în vigoare și instituirea de proceduri simplificate și eficiente echivalează, în același timp, cu validarea măsurilor reparatorii prevăzute de Legea nr. 10/2001, inclusiv cu acordarea de despăgubiri în situația vânzării imobilului către fostul chiriaș. Dată fiind importanța deosebită a hotărârii-pilot din perspectiva procedurii declanșate în vederea schimbării esențiale a procedurii de acordare a despăgubirilor, această decizie nu poate fi ignorată de către instanțele naționale, impunându-se a fi aplicată și în cauzele pendinte, în interpretarea art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție.

Așadar, proprietarul care nu deține un „bun actual” nu poate obține mai mult decât despăgubirile prevăzute de legea specială, astfel încât se constată, în speță, chiar dacă principiul electa una via nu s-ar fi opus și, procedura Legii nr. 10/2001 nu ar fi fost urmată de către reclamant, acesta nu avea un drept la restituire care să-l îndreptățească la redobândirea posesiei, nici pe temeiul evaluărilor presupuse de garanțiile art. 1 din Protocolul 1 adițional la Convenție. În ceea e privește acordarea măsurilor reparatorii în echivalent este de reținut că potrivit celor statuate de C.E.D.O. prin hotărârea pilot Atanasiu, la data de 17 aprilie 2013 a fost adoptată Legea nr. 165/2013 privind măsurile pentru finalizarea procesului de restituire, în natură sau prin echivalent, a imobilelor preluate în mod abuziv în perioada regimului comunist în România, lege ce a fost publicată în M. Of.

Partea I nr. 278/17.05.2013. Dispozițiile acestei legi prevăd acordarea de măsuri compensatorii în situația imposibilității restituirii în natură a imobilelor. În acest context, nu s-ar putea susține lipsa unei noi legislații, ulterioară pronunțării de către C.E.D.O. a hotărârii pilot Atanasiu, prin care să se stabilească „măsuri capabile să ofere un remediu adecvat tuturor persoanelor afectate de legile de reparații”, așa cum s-a reținut în hotărârea instanței europene. Având în vedere toate considerentele reținute, hotărârea atacată a fost dată cu aplicarea corectă a legii pe aspectele contestate, recursul reclamantului fiind nefondat și urmând a fi respins ca atare, în baza art. 312 alin. (1) C. proc.

civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamantul M.G. împotriva deciziei nr. 445 A din data de 14 decembrie 2012 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă. Obligă recurentul la plata sumei de 3.000 RON cu titlu de cheltuieli de judecată către intimatul V.G. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 18 martie 2014.