ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 2188/2012
ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 2188/2012 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2012)
Asupra recursului penal de față; Examinând actele și lucrările dosarului, constată următoarele: Prin adresa nr. 2154/11-5/2011, Parchetul de pe lângă Curtea de Apel București a sesizat, în temeiul prev. de art.162 alin. (4) și art. 163 din Legea nr. 302/2004, modificată, Curtea de Apel București, pentru ca, în conformitate cu dispozițiile prevăzute de art. 158 sau art. 159 din Legea nr. 302/2004, modificată, să recunoască sentința penală nr. 162 Hv 140/10m din 18 octombrie 2010, pronunțată de Tribunalul pentru Cauze Penale Viena și a punerii în executare a acesteia, privind pe petentul condamnat L.A.M.
Din actele dosarului, Curtea de apel a constatat că, prin adresa nr. 69957/2011 din 23 august 2011, Ministerul Justiției - Direcția Drept Internațional și Cooperare Judiciară - Serviciul Cooperare Judiciară Internațională în Materie Penală a transmis Parchetului de pe lângă Curtea de Apel București, în conformitate cu prevederile Legii nr. 302/2004, republicată, cererea formulată de Ministerul Federal al Justiției din Republica Austria prin care se solicită transferarea persoanei condamnate L.A.M. într-un penitenciar din România pentru a continua executarea pedepsei cu închisoarea aplicată sus-numitului de către instanțele statului solicitant.
Din documentele transmise de autoritățile austriece, în aplicarea Convenției Europene asupra transferării persoanelor condamnate, adoptată la Strasbourg în anul 1983, ratificată prin Legea nr. 76/1996, rezultă că, prin sentința nr. 162 Hv 140/1 Om din 18 octombrie 2010, pronunțată de Tribunalul pentru Cauze Penale Viena, L.A.M. a fost condamnat la pedeapsa de 7 ani și 6 luni închisoare, pentru săvârșirea infracțiunilor de tâlhărie gravă și tentativă de tâlhărie gravă, prev. și ped. de art. 142 alin. (1), art. 143, cazul 2, art. 15 rap. la art. 142 alin. (1), art. 143, cazul 2 din Codul penal austriac. Prin sentința penală nr. 508 din 7 decembrie 2011 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a I a penală, s-a admis sesizarea formulată de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel București.
S-a recunoscut sentința nr.162/Hv 140/1 Om din 18 octombrie 2010, pronunțată de Tribunalul pentru cauze penale Viena, definitivă și executorie. S-a dispus transferarea petentului persoană condamnată L.A.M., în vederea continuării executării pedepsei de 7 ani și 6 luni închisoare într-un penitenciar din Republica România. S-a computat prevenția acestuia de la 25 mai 2010 la zi. S-a dispus emiterea unui mandat de executare a pedepsei închisorii. Pentru a pronunța această sentință, instanța de fond a reținut următoarele: În data de 12 aprilie 2010, L.A.M., P.L. și G.E. (primii doi mascați) au pătruns în localul firmei HTM, din Viena, unde, prin amenințarea cu un pistol deținut de P.L., l-au constrâns pe numitul S.B.
să deschidă un seif de unde au sustras suma de 10.000 Euro. Tot atunci, cei trei au sustras un portmoneu aparținând lui S.B., ce conținea suma de 10 Euro. La plecare, L.A.M. l-a lipsit de libertate pe S.B., mai exact l-a imobilizat legându-i mâinile la spate și picioarele cu un șnur respectiv cu bandă adezivă. În data de 25 aprilie 2010, în jurul orei 04,45, L.A.M. împreună cu A.G. și G.E. au pătruns în localul firmei MCCA, din Viena, unde, prin amenințarea cu un pistol aflat în posesia lui G.E., au sustras de la numitul G.A.S. cheile magazinului firmei MCCA, după care au sustras 7750 Euro și alte bunuri din magazin. La plecare, folosind coliere pentru cabluri, L.A.M. l-a legat de mâini și picioare pe G.A.S.
În data de 21 mai 2010, în jurul orei 02,00, L.A.M., A.G., G.E. și P.L. au pătruns în localul firmei IPES Videoverleih SRL, din Viena, unde, prin amenințarea cu un pistol deținut de P.L., l-au constrâns pe numitul S.R. să le dea suma de 5290 Euro. În data de 18 mai 2010, în jurul orei 03,30, cele patru persoane mai sus menționate au pătruns în localul firmei IPES, din Viena, unde, folosind același mod de operare, au încercat să sustragă bani. Această faptă a rămas în faza tentativei deoarece au fost văzuți de o persoană care i-a amenințat că va sesiza poliția. S-a arătat că potrivit art. 143 din Legea nr. 302/2004, republicată, „transferarea unei persoane condamnate în vederea executării pedepsei poate avea loc numai în următoarele condiții: condamnatul este resortisant al statului de executare; hotărârea este definitivă; la data primirii cererii de transferare, condamnatul mai are de executat cel puțin 6 luni din durata pedepsei.
în cazuri excepționale, în baza acordului între statele implicate, transferarea poate avea loc chiar dacă partea de pedeapsă neexecutată este mai mică de 6 luni; transferul este consimțit de către persoana condamnată sau dacă, în raport cu vârsta ori cu starea fizică sau mintală a acesteia, unul dintre cele două state consideră necesar, de către reprezentantul persoanei.
Consimțământul nu se cere în cazul evadatului care se refugiază în statul de executare al cărui resortisant este; faptele care au atras condamnarea constituie infracțiuni, potrivit legii statului de executare; statul de condamnare și statul de executare trebuie să se pună de acord asupra acestei transferări; în caz contrar, transferarea nu poate avea loc". Legat de condițiile prevăzute de art. 143 din Legea nr. 302/2004, republicată, din documentele transmise de autoritățile statului de condamnare precum și din actele efectuate la nivelul Parchetului de pe lângă Curtea de Apel București rezultă următoarele:
Condiția prevăzută de art. 143 lit. a) din Legea nr. 302/2004, republicată: Conform art. 2 lit. p) din Legea nr. 302/2004, republicată, în cazul României, prin expresia „resortisant al statului de executare" se înțelege cetățeanul român. Din datele comunicate de Direcția Generală de Pașapoarte și Direcția pentru Evidența Persoanelor și Administrarea Bazelor de Date din cadrul Ministerului Administrației și Internelor s-a stabilit că persoana condamnată L.A.M. este cetățean român.
Condiția prevăzută de art. 143 lit. b) din Legea nr. 302/2004, republicată: Potrivit datelor consemnate în actele înaintate de autoritățile statului de condamnare, sentința nr. 162 Hv 140/1 Om din 18 octombrie 2010, pronunțată de Tribunalul pentru Cauze Penale Viena a rămas definitivă și executorie.
Condiția prevăzută de art. 143 lit. c) din Legea 303/2004, republicată: Sub acest aspect, din datele comunicate rezultă următoarele: - pedeapsă principală aplicată = 7 ani și 6 luni închisoare; - deducere arest preventiv = perioada 25 mai 2010, ora 16,00 -18 octombrie 2010, ora 13,15; - data când pedeapsa va fi considerată executată = 25 noiembrie 2017.
Condiția prevăzută de art. 143 lit. d) din Legea nr. 302/2004, republicată: Din documentele înaintate de autoritățile statului solicitant, rezultă că L.A.M. este încarcerat în Penitenciarul Sonnberg, din Republica Austria și că, pe data de 31 mai 2011, în prezența autorităților austriece, a declarat că nu este de acord să fie transferat în România. Cu privire la acest aspect, Curtea arată că, urmare a faptelor de tâlhărie săvârșite de persoana condamnată L.A.M., pe data de 25 ianuarie 2011, Direcția Poliției Federale Viena a dispus față de acesta măsura interdicției de ședere pe teritoriul Republicii Austria, pe termen nelimitat și că potrivit art. 3 pct. 1 din Protocolul adițional la Convenția Europeană asupra transferării persoanelor condamnate, adoptat la Strasbourg la 18 decembrie 1997, ratificat prin Ordonanța nr. 92/1999 „statul de executare poate, la cererea statului de condamnare, sub rezerva aplicării prevederilor acestui articol, să își dea acordul pentru transferarea unei persoane condamnate fără consimțământul acesteia din urmă, atunci când condamnarea pronunțată împotriva acesteia sau o hotărâre administrativă luată ca urmare a acestei condamnări conține o măsură de expulzare ori de conducere la frontieră sau orice altă măsură, în virtutea căreia acestei persoane, o dată pusă în libertate, nu îi va mai fi permis să rămână pe teritoriul statului de condamnare".
Condiția prevăzută de art. 143 lit. e) din Legea nr. 302/2004, republicată: Faptele care au atras condamnarea lui L.A.M. la pedeapsa de 7 ani și 6 luni închisoare constituie infracțiuni și potrivit legislației statului de executare, în sensul că întrunește elementele constitutive ale următoarelor infracțiuni: - o infracțiune de tâlhărie, prev. de art. 211 alin. (1), cu referire la alin. (2) lit. a) și alin. (2) 1 lit. a), b) C. pen., pedepsită cu închisoare de la 7 la 20 ani; - două infracțiuni de tâlhărie, prev. de art. 211 alin. (1), cu referire la alin. (2) lit. b) și alin. (2) 1 lit. a), b) C. pen., pedepsită cu închisoare de la 7 la 20 ani; - o infracțiune de tentativă de tâlhărie, prev. de art. 20 rap. la art. 211 alin. (1), cu referire la alin. (2) lit. b) și alin. (2) 1 lit. a), b) C. pen., pedepsită cu închisoare de la 3 ani și 6 luni la 10 ani; - trei infracțiuni de lipsire ilegală de libertate, prev. de art. 189 alin. (1), cu referire la alin. (2) C. pen., pedepsită cu închisoare de la 7 la 15 ani.
Condiția prevăzută de art. 143 lit. f) din Legea nr. 302/2004, republicată: S-a arătat că îndeplinirea acestei condiții rezultă din împrejurarea că cererea de transfer a fost formulată de autoritatea centrală competentă din statul de condamnare și din faptul că Ministerul Justiției din România, în calitate de autoritate centrală a statului de executare, a solicitat demararea procedurii reglementată de Titlul VI din Legea nr. 302/2004, privind cooperarea judiciară internațională în materie penală, republicată. Împotriva acestei hotărâri a declarat recurs persoana condamnată, criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie întrucât nu și-a dat acordul pentru a fi transferată în vederea executării pedepsei într-un penitenciar din România. Examinând hotărârea atacată în raport de critica formulată, Înalta Curte constată că recursul declarat nu este fondat. Din actele și lucrările dosarului rezultă că prin sentința nr. 162 Hv 140/1 Om din 18 octombrie 2010, pronunțată de Tribunalul pentru Cauze Penale Viena, L.A.M. a fost condamnat la pedeapsa de 7 ani și 6 luni închisoare, pentru săvârșirea infracțiunilor de tâlhărie gravă și tentativă de tâlhărie gravă, prev. și ped. de art. 142 alin. (1), art. 143, cazul 2, art. 15 rap. la art. 142 alin. (1), art. 143, cazul 2 din Codul penal austriac, iar prin adresa nr. 69957/2011 din 23 august 2011, Ministerul Justiției - Direcția Drept Internațional și Cooperare Judiciară - Serviciul Cooperare Judiciară Internațională în Materie Penală a transmis Parchetului de pe lângă Curtea de Apel București, în conformitate cu prevederile Legii nr. 302/2004, republicată, cererea formulată de Ministerul Federal al Justiției din Republica Austria prin care se solicită transferarea persoanei condamnate L.A.M. într-un penitenciar din România pentru a continua executarea pedepsei cu închisoarea aplicată sus-numitului de către instanțele statului solicitant. Din documentele existente la dosar rezultă că persoana condamnată este cetățean român , sentința de condamnare la pedeapsa principală de 7 ani și 6 luni închisoare este definitivă și executorie, faptele pentru care a fost condamnat își au corespondent în legislația Română, persoana condamnată este încarcerată în Penitenciarul Sonnberg, din Republica Austria, cererea de transfer a fost formulată de autoritatea centrală competentă din statul de condamnare, iar Ministerul Justiției din România, în calitate de autoritate centrală a statului de executare, a solicitat demararea procedurii reglementată de titlul VI din Legea nr. 302/2004, privind cooperarea judiciară internațională în materie penală, republicată. Mai rezultă că pe data de 31 mai 2011, în prezența autorităților austriece, persoana condamnată a declarat că nu este de acord să fie transferată în România. Sub acest aspect, Înalta Curte constată că față de persoana condamnată L.A.M. s-a luat măsura interdicției de ședere pe teritoriul Republicii Austria, pe termen nelimitat, așa încât, consimțământul acesteia cu privire la transfer, nu este necesar, măsura fiind în acord cu Convenția Europeană asupra transferării persoanelor condamnate, adoptat la Strasbourg la 18 decembrie 1997, ratificat prin Ordonanța nr. 92/1999. Prin urmare, critica formulată de persoana condamnată nu poate fi primită, iar hotărârea instanței de fond apare ca fiind legală și temeinică, pronunțată cu respectarea prevederilor art. 143 din Legea nr. 302/2004 republicată. Față de cele menționate, Înalta Curte constată că recursul declarat de persoana condamnată nu este fondat, urmând a fi respins în temeiul art. 385/15 pct.1 lit. b) C. proc. pen. În baza art. 192 alin. (2) C. proc. pen. va fi obligată recurenta persoană condamnată la plata cheltuielilor judiciare către stat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE Respinge ca nefondat recursul declarat de persoana condamnată L.A.M. împotriva sentinței penale nr. 508 din 7 decembrie 2011 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a I a penală. Obligă recurenta persoană condamnată la plata sumei de 520 lei cu titlu de cheltuieli judiciare către stat, din care suma de 320 lei reprezentând onorariul apărătorului desemnat din oficiu se va avansa din fondul Ministerului Justiției. Definitivă. Pronunțată în ședință publică azi 21 iunie 2012.
Grupate prin similitudine semantică
Caută în toată jurisprudența, nu doar în această hotărâre.
Contul gratuit ridică limita la 40 de căutări pe zi, deschide căutarea semantică în română, rusă și engleză și 3 întrebări zilnice către asistentul AI. Fără card.