ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 728/2014

Asupra cererii de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar,

constată următoarele: Prin cererea adresată Curții de Apel București - Secția

contencios administrativ și fiscal, Parchetul de pe lângă Curtea de Apel

Ploiești a chemat în judecată pârâții C.S.M. și D.C.A. și a solicitat:

- suspendarea executării Hotărârii nr.

363 din 8 octombrie 2012 a, secției pentru procurori, a C.S.M. prin care D.C.A.,

procuror numit al Parchetului de pe lângă Judecătoria Ploiești din cadrul

Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Ploiești, a fost detașată începând cu 1

noiembrie 2012 la Ministerul Apărării Naționale;

- anularea Hotărârii nr. 363/ 8

octombrie 2012 a, secției pentru procurori, a C.S.M., cu consecința încetării detașării.

Curtea de Apel București, secția contencios

administrativ și fiscal, prin sentința civilă nr. 570 din 6 februarie 2013, a respins

excepția inadmisibilitătii, a admis acțiunea reclamantului, a anulat Hotărârea

nr. 363 din 8 octombrie 2012 a Secției pentru procurori a C.S.M. și a dispus suspendarea

aceleiași hotărâri până la soluționarea irevocabilă a cauzei.

Împotriva acestei sentințe au declarat

recurs pârâții C.S.M. și D.C.A., iar prin decizia civilă nr. 5352 din 22 mai 2013

a Înaltei Curți de Casație și Justiție au fost admise recursurile, casată sentința

atacată și trimisă cauza spre competentă soluționare în primă instanță, la, secția

de contencios administrativ și fiscal, a Înaltei Curți de Casație și Justiție, cu

repartizare aleatorie.

În motivarea soluției s-a arătat că

art. 29 alin. (7) din Legea nr. 317/2004 conține o normă de competență materială

expresă în cazul controlului de legalitate al hotărârilor C.S.M. privind cariera

și drepturile judecătorilor și procurorilor, derogatorie de la procedura de drept

comun reglementată de Legea nr. 554/2004 privind contenciosul administrativ.

S-a apreciat că, în cauză, pentru a se

stabili competența de soluționare a acțiunii în contencios administrativ promovate

de intimatul-reclamant Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Ploiești, este esențial

a se stabili, cu valoare de principiu, pe de o parte dacă o hotărâre a C.S.M. prin

care s-a dispus detașarea unui judecător/procuror este o hotărâre care vizează,

cariera respectivului judecător/ procuror și pe de altă parte dacă o hotărâre pronunțată

de, secția pentru Judecători/ Procurori, a C.S.M. cu privire la cariera judecătorului/

procurorului intră sau nu sub incidența dispozițiilor art. 29 alin. (7) din Legea

nr. 317/2004, în ipoteza în care, respectiva hotărâre nu a fost atacată în fata

Plenului C.S.M., câtă vreme normă de drept indicată face referire expresă la hotărârile

Plenului C.S.M.

În ceea ce privește prima problemă supusă

analizei, Înalta Curte, văzând atât topografia normei juridice care reglementează

instituția detașării, respectiv faptul că art. 58 este inclus în Capitolul

VI

din Titlul

II

- Cariera judecătorilor și procurorilor

- al Legii nr. 303/ 2004 privind statutul

judecătorilor și procurorilor, dar și față de natura juridică a instituției detașării(definită

în doctrină ca fiind o cesiune temporară și parțială a contractului de muncă între

doi angajatori, cu clauza retrocesiunii) care în cazul judecătorului/ procurorului,

ca și în dreptul comun, presupune o schimbare a locului de muncă (atunci când detașarea

se dispune la o altă instanță/ parchet) sau după caz și a atribuțiilor de serviciu

(atunci când detașarea se dispune în afara sistemului judiciar), a constatat că

o hotărâre a C.S.M. prin care s-a admis/respins/încetat detașarea unui judecător/procuror

se circumscrie, fără echivoc, categoriei hotărârilor privind cariera judecătorilor

și procurorilor, în sensul art. 29 din Legea nr. 317/2004.

Cauza a fost înregistrată sub nr. 9741*/2/2012

la Înalta Curte de Casație și Justiție, secția contencios administrativ și fiscal,

iar pârâta D.C.A. a invocat:

- excepția tardivității cererii formulate

de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Ploiești, invocând faptul că reclamantul

nu a respectat termenul de 15 zile pentru contestarea Hotărârii nr. 363 din 8

octombrie 2012 și că, așa cum a arătat și Înalta Curte, a optat pentru o procedură

eronată, ignorând dispozițiile Legii nr. 317/2004.

Astfel, acțiunea Parchetului apare ca fiind

înregistrată la 28 decembrie 2012 și nu la Înalta Curte de Casație și Justiție,

ci la Curtea de Apel București, cu toate că reclamantul luase cunoștință de actul

administrativ încă din 16 octombrie 2012, dată de la care avea obligația să formuleze

direct la Înalta Curte de Casație și Justiție „recursul împotriva actului administrativ

privind cariera unui procuror.

Și în raport de data de 16 noiembrie 2012

(când s-a comunicat din nou Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Ploiești în vederea

aplicării corespunzătoare) cererea este tardivă, termenul de 15 zile fiind cu mult

depășit.

- excepția lipsei de interes

S-a susținut că prin hotărârea secției

pentru Procurori a C.S.M. nr. 342 din 29 iulie 2013, măsura detașării recurentei

D.C.A. a încetat la data de 29 februarie 2013, astfel că cererea nu mai prezintă

nici un interes pentru contestator.

- excepția lipsei de obiect

În strânsă legătură cu excepția lipsei

de interes s-a învederat faptul că cererea a rămas fără obiect ca urmare a adoptării

hotărârii nr. 342/ 29 iulie 2013 prin care s-a dispus încetarea detașării.

La termenul din 14 februarie 2014, Parchetul

de pe lângă Curtea de Apel Ploiești a formulat cerere de renunțare la judecată în

temeiul art. 246 C. proc. civ.

Fiind pusă în discuție cererea de renunțare

la judecată, pârâta D.C.A., prin apărător, a solicitat ca instanța să se pronunțate,

mai întâi asupra excepțiilor invocate, respectiv excepția tardivități, excepția

lipsei de interes și a lipsei de obiect.

Insă, având în vedere cererea de renunțare

formulată de reclamantă, Înalta Curte va lua act de cererea de renunțare fără a

mai analiza excepțiile invocate de către pârâta D.C.A.

Potrivit art. 246 alin. (1) C. proc.

civ. „Reclamantul poate să renunțe oricând la judecată, fie verbal, în ședință,

fie prin cererea scrisă".

Renunțarea la judecată este o expresie

a unui principiu fundamental ce guvernează procesul civil, principiul disponibilității.

În baza acestui principiu, părțile sunt

cele care au un rol hotărâtor în determinarea existenței unui anumit proces civil,

atât în ceea ce privește declanșarea lui, cât și stingerea lui înainte de pronunțarea

unei hotărâri pe fond, prin încheierea unor acte procesuale de dispoziție.

Cum reclamantul, în baza acestui principiu,

a renunțat la cererea ce a declanșat prezentul litigiu, nu se mai impune analiza

excepțiilor invocate.

Înalta Curte va face, însă, aplicarea prevederilor

art. 246 alin. (3) C. proc. civ. potrivit cărora „Dacă renunțarea s-a făcut după

comunicarea cererii de chemare în judecată, instanța, la cererea pârâtului, va obliga

reclamantul la cheltuieli de judecată", astfel că urmează a obliga reclamantul

Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Ploiești la plata sumei de 4.300 RON cheltuieli

de judecată către pârâta D.C.A.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Ia act de renunțarea la judecata cererii

formulată de reclamantul Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Ploiești împotriva

hotărârii nr. 363 din 8 octombrie 2012 a, secției pentru procurori a C.S.M.

Obligă

reclamantul Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Ploiești la plata sumei de 4.300

ON, reprezentând cheltuieli de judecată către pârâta D.C.A.

Irevocabilă.

Pronunțată

în ședință publică, astăzi 14 februarie 2014.