ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 5293/2013

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 5293/2013 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2013)

Asupra cauzei de

față, constată următoarele:

Prin acțiunea

înregistrată la data de 17 februarie 2010 la Tribunalul București, sub nr. 8666/3/2010,

reclamanta Fundația Caritatea a chemat în judecată pe pârâții Municipiul

București prin primarul General, Patriarhia Română și Statul Român prin M.F.P.

și a solicitat să se constate dreptul său de proprietate asupra terenului în

suprafață de 150 mp, situat în București, sector 3, să fie obligat pârâtul

C.G.M.B. să-i lase în deplină proprietate și liniștită posesie acest teren, iar

în subsidiar, dacă terenul nu poate fi retrocedat în natură, să fie obligat

pârâtul Statul Român prin M.F.P. la plata unor despăgubiri aferente suprafeței

de teren, în cuantum de 860.244 lei.

În

motivarea acțiunii, reclamanta a arătat că soții E.L. și A.H. zis și E.H. au

lăsat prin testamentele din 1969 întocmite la Notariatul de Stat sector 4

Comunității Evreilor din București, imobilul situat în București, sector 3,

alcătuit din teren în suprafață de 150 mp și construcție aferentă,

instituindu-i astfel legatari universali.

Testatorii

au dobândit în proprietate acest imobil în temeiul actului de vânzare cumpărare

autentificat din 1923 la Tribunalul Ilfov iar la data de 06 iunie 1978,

Federația Comunităților Evreiești din România a deschis procedura succesorală

după soții E. obținând în acest sens certificatul de moștenitor din 1978, conform

căruia Federației Comunităților Evreiești din România, în calitate de legatar

universal îi revine construcția situată în, sector 2, în timp ce terenul

aferent în suprafață de 150 mp a trecut în proprietatea statului, potrivit art.

30 alin. (2) din Legea nr. 58/1974.

Reclamanta

a mai arătat că, pentru imobilul în litigiu nu s-a formulat notificare potrivit

Legii nr. 10/2001, întrucât s-a considerat că acest imobil intră sub incidența

prevederilor legii speciale privind restituirea bunurilor imobile ce au

aparținut minorităților naționale din România.

De

asemenea, s-a arătat că terenul în suprafață de 150 mp a fost preluat în mod

abuziv de stat, iar la data de 19 iunie 2007, terenul a fost atribuit în

folosință gratuită Patriarhiei Române prin Hotărârea nr. 155, făcând parte din

suprafața totală de teren de 1.050 mp situată în, sector 3.La data de 29 iulie 2008,

pârâta Patriarhia Română a fost notificată prin Arhiepiscopia Bucureștilor să

depună diligențele necesare pentru ca terenul în suprafață de 150 mp să nu fie

afectat de lucrări de construcții, însă pârâta nu a dat curs acestei

notificări.

În

drept, au fost invocate prevederile art. 480-481 C. civ.

Prin

sentința civilă nr. 636 din 02 aprilie 2012 pronunțată de Tribunalul București,

secția a III-a

civilă, s-a respins excepția

inadmisibilității, au fost admise acțiunile conexe formulate de reclamanta

Fundația Caritatea, în contradictoriu cu pârâții Municipiul București prin primarul

General, Patriarhia Română si Statul Român prin M.F.P.

S-a

constatat dreptul de proprietate al reclamantei în privința

terenului în suprafață de 150 mp, situat în București, sector 3, având

vecinătățile specificate în raportul de expertiză topo întocmit de expertul Z.T.

Au fost obligați pârâții Municipiul București prin primarul General și

Patriarhia Română să lase reclamantei, în deplină proprietate și posesie

terenul în suprafață de 150 mp, situat în București, sector 3. A fost obligat

pârâtul Statul Român prin Ministerul de Finanțe la plata de despăgubiri, în

sumă de 397.735 lei reprezentând contravaloarea construcției ce a fost

edificată pe teren și care este în prezent demolată, fiind obligați pârâții la

2.200 lei cheltuieli de judecată.

Pentru a

hotărî astfel, tribunalul a reținut că numiții E.L. și A.H. zis și E.H. au dobândit

în proprietate imobilul situat în București, sector 3, alcătuit din teren în

suprafață de 150 mp și construcția aferentă, în baza contractului de vânzare

cumpărare autentificat fin 06 decembrie 1923 la fostul Tribunal Ilfov.

Proprietarii

acestui imobil au întocmit două testamente, respectiv din 1969 la Notariatul de

Stat sector 4 prin care au lăsat Comunității Evreilor din România acest bun,

instituindu-i legatari universali.

În urma

decesului testatorilor în anul 1978, Federația Comunităților Evreiești din

România a deschis procedura succesorală notarială, astfel că a fost emis

certificatul de moștenitor din 1978 din care rezultă că acestei Federații, în

calitate de legatar universal îi revine construcția situată în București,

sector 3, în timp ce terenul în suprafață de 150 mp a fost trecut în

proprietatea statului în temeiul art. 30 alin. (2) din Legea nr. 58/1974.

În

privința reclamantei, instanța a avut în vedere că Fundația Caritatea a fost

înființată prin actul de constituire autentificat din 1997 la B.N.P. Asociați G.E.,

S.S. și D.T., reclamanta fiind succesoarea în drepturi a Federației Comunităților

Evreiești din România, pentru toate bunurile care urmează a fi restituite, sau

pentru care se vor acorda despăgubiri, așa încât reclamanta are calitatea

procesuală activă referitor la promovarea cererii în revendicare.

La

termenul de judecată din data de 21 noiembrie 2011, pârâtul Municipiul

București a invocat excepția de inadmisibilitate a acțiunii în raport de

neformularea notificării referitor la imobilul ce se revendică, conform art. 21

din Legea specială nr. 10/2001 republicată.

Instanța

a apreciat că excepția invocată de pârât nu este incidentă, acțiunea fiind

întemeiată pe dreptul comun, respectiv art. 480-481 C. civ., neputându-se

considera că după apariția Legii nr. 10/2001, cererile de revendicare având ca

temei juridic dispozițiile C. civ. au devenit „ de plano” inadmisibile.

Instanța

a reținut că însăși Legea nr. 10/2001 prevede la art. 8 că regimul juridic al

imobilelor ce au aparținut cultelor religioase și comunităților minorităților

naționale și care au fost preluate de stat sau de către alte persoane juridice,

este reglementat prin acte normative speciale.

În cauza

de față, s-a pretins de către reclamantă retrocedarea în natură a unei suprafețe

de teren ce a fost trecută abuziv în proprietatea statului în temeiul art. 30 alin.

(2) din Legea nr. 58/1974 precum și acordarea de despăgubiri pentru construcția

aferentă ce a fost expropriată și apoi demolată, aceste solicitări formulate de

reclamantă neputând fi rezolvate potrivit dispozițiilor înscrise în actele

normative speciale precum Legea nr. 501/2002 privind aprobarea O.U.G. nr. 94/2000

care reglementează regimul juridic al imobilelor care au aparținut cultelor

religioase preluate de stat și respectiv Legea nr. 66/2004 prin care s-a

aprobat O.U.G. nr. 83/1999 referitoare la regimul juridic al imobilelor care au

aparținut comunităților minorităților naționale preluate de stat, rezultând

astfel că acțiunea în revendicare întemeiată pe dreptul comun, reprezintă

singura modalitate procedurală prin intermediul căreia reclamanta își poate

valorifica dreptul de proprietate referitor la imobilul în litigiu.

Titlul

de proprietate invocat de reclamantă în cadrul cererii de revendicare pe care a

promovat-o, este reprezentat de contractul de vânzare cumpărare autentificat din

06 decembrie 1923 la Tribunalul Ilfov, iar deposedarea de bunul imobil s-a

realizat în mod abuziv în temeiul Legii nr. 58/1974, art. 30, situație în care

terenul în suprafață de 150 mp a ajuns în domeniul privat al Municipiului

București, fiind inclus în suprafața totală de teren de 1050 mp situată în str.

Olteni, sector 3, ce a fost atribuită în folosință gratuită Patriarhiei Române

prin Hotărârea din 2007.

Pe de

altă parte, instanța a considerat că cererea de revendicare introdusă de

reclamantă este admisibilă și în raport de legislația și jurisprudența C.E.D.O.,

așa încât dacă nu s-ar da curs solicitărilor formulate pe această cale, s-ar

ajunge la nesocotirea art. 1 din Protocolul nr. 1 la C.E.D.O.

Instanța

a reținut că raportul de expertiză topometrică efectuat în prezenta cauză, a

concluzionat în sensul că, terenul în litigiu este liber de construcții, putând

fi restituit în natură.

În

privința construcției ce a existat pe teren, în suprafață totală de 192,10 mp

și pentru care nu s-au încasat despăgubiri, a rezultat că aceasta a fost

expropriată în baza Decretului nr. 260/1986, trecând astfel în proprietatea

statului, care, ulterior, a procedat la demolarea ei. Prin raportul de expertiză

tehnică depus la dosar s-a stabilit valoarea despăgubirilor la suma de 397.735

lei.

Tribunalul

a reținut că, potrivit art. 481 C. civ. exproprierea unui bun imobil se poate

realiza doar pentru cauză de utilitate publică și cu plata unei juste și prealabile

despăgubiri, aceste considerente fiind preluate și de Legea nr. 33/1994 care

reglementează regimul juridic al exproprierilor. Or, în cauza de față nu s-au

plătit de către stat despăgubiri legate de demolarea respectivei construcții,

fiind astfel nesocotite normele legale în materie.

În

consecință, tribunalul a respins excepția inadmisibilității și a admis acțiunea

în revendicare, dispunând restituirea în natură a terenului și acordarea de

despăgubiri reprezentând contravaloarea construcției demolate.

Împotriva

acestei hotărâri au declarat apel pârâții Patriarhia Română și Statul Român

prin M.F.P., iar prin Decizia civilă nr. 60 din 21 februarie 2013 a Curții de

Apel București, secția a IV-a civilă, s-au admis apelurile declarate de pârâtă

și s-a schimbat în tot hotărârea instanței de apel în sensul respingerii

acțiunii principale și a cererii conexe, ca inadmisibile.

Pentru a

pronunța această hotărâre au fost reținute următoarele considerente:

Prin

încheierea din data de 20 septembrie 2012, Curtea a calificat drept apel calea

de atac exercitată în cauză, având în vedere că obiectul cererii de chemare în

judecată îl reprezintă o acțiune în revendicare întemeiată pe dreptul comun, art.

480 C. civ., iar valoarea obiectului cererii este mai mare de 100.000 lei,

fiind incidente prevederile art. 282 C. proc. civ.

La data

de 13 decembrie 2012, la solicitarea Curții, intimata - reclamantă a depus la

dosar note de ședință, precizând că a formulat notificare în baza O.U.G. nr. 94/2000

în data de 26 februarie 2003 înregistrată la Comisia Specială de retrocedare din

2003, dar notificarea nu poate fi soluționată întrucât prevederile legilor

speciale nu sunt aplicabile pentru această situație particulară, în acest sens

fiind poziția Guvernului României, prin Comisia specială de retrocedare.

În

raport cu criticile formulate, având în vedere și ordinea soluționării

excepțiilor în raport cu efectul pe care acestea îl pot produce, instanța de

apel a analizat în primul rând, motivul de ordine publică invocat de apelantul -

pârât Municipiul București prin primarul General, referitor la competența

materială de soluționare în fond a pricinii.

Sub

acest aspect, instanța de apel a constatat că obiectul pricinii îl reprezintă revendicarea

terenului în suprafață de 150 mp, situat în București, sector 3 (restituirea în

natură sau plata despăgubirilor aferente în cuantum de 860.244 lei) și

acordarea de despăgubiri pentru construcția demolată.

Reclamanta

a indicat valoarea obiectului litigiului, după prețuirea sa, în cuprinsul cererii

principale la suma de 860.244 lei, conform art. 112 pct. 3 C. proc. civ.,

valoare care nu a fost contestată de pârâte.

Această

valoare indicată inițial de reclamantă, determină competența de soluționare a

cauzei, care, în speță, potrivit art. 2 alin. (1) lit. b) C. proc. civ.,

revenea tribunalului, care judecă în primă instanță procesele și cererile în

materie civilă al căror obiect are o valoare de peste 500.000 lei.

Prin

urmare, s-a constatat caracterul nefondat al criticii formulate, tribunalul

fiind competent material în soluționarea cauzei având în vedere obiectul

pricinii și valoarea acesteia.

În ceea

ce privește critica formulată de apelanta - pârâtă Patriarhia Română, referitoare

la nerespectarea prevederilor art. 261 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., întrucât

hotărârea nu cuprinde motivele pentru care s-au înlăturat cererile părților, instanța

de apel a constatat că aceasta este nefondată, deoarece, din considerentele

sentinței rezultă că instanța a răspuns explicit și implicit atât cererilor cât

și apărărilor formulate de părți.

Motivarea

unei hotărâri nu presupune răspunsul la fiecare argument invocat de parte,

fiind suficient ca instanța să examineze cererile părților și să exprime un

raționament unic de sinteză prin care să răspundă susținerilor acestora.

În

schimb, instanța de apel a reținut ca fiind fondată critica formulată atât de

apelanta Patriarhia Română cât și de apelantul Municipiul București prin primarul

General, referitoare la admisibilitatea acțiunii în revendicare dedusă

judecății.

Prima

instanță a respins excepția inadmisibilității reținând că nu se poate considera

că după apariția Legii speciale nr. 10/2001, cererile de revendicare având ca

temei juridic dispozițiile C. civ. au devenit „de plano”, inadmisibile.

De

asemenea, instanța a reținut că cererea formulată de reclamantă nu poate fi

rezolvată potrivit dispozițiilor înscrise în actele normative speciale, precum

Legea nr. 501/2002, privind aprobarea O.U.G. nr. 94/2000 care reglementează

regimul juridic al imobilelor care au aparținut cultelor religioase preluate de

stat și respectiv Legea nr. 66/2004 prin care s-a aprobat O.U.G. nr. 83/1999,

referitoare la regimul juridic al imobilelor care au aparținut comunităților

minorităților naționale preluate de stat.

Instanța

de apel a mai reținut că prin prezenta acțiune în revendicare întemeiată pe dispozițiile

dreptului comun (art. 480, 481 C. civ. din 1864), reclamanta a solicitat restituirea

în natură a unei suprafețe de teren ce a fost trecută abuziv în proprietatea

statului în temeiul art. 30 alin. (2) din Legea nr. 58/1974,

iar în subsidiar, în situația în care restituirea în natură

nu este posibilă, acordarea de despăgubiri aferente acestei suprafețe de teren.

Reclamanta a susținut că deși imobilul a fost preluat abuziv, nu a

formulat notificare în baza Legii nr. 10/2001, deoarece Fundația Caritatea are

ca scop redobândirea bunurilor ce au aparținut cultului mozaic și minorităților

evreiești, iar potrivit art. 8 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, regimul juridic

al imobilelor care au aparținut cultelor religioase sau comunităților

minorităților naționale, preluate de stat sau alte persoane juridice, va fi

reglementat prin acte normative speciale.

Această susținere este corectă, regimul juridic al bunurilor

aparținând cultelor religioase sau minorităților naționale fiind reglementat

prin legi speciale, care, la rândul lor, derogă de la prevederile Legii nr. 10/2001.

Astfel, prin O.U.G. nr. 83/1999, aprobată cu modificări și

completări prin Legea nr. 66/2004, s-a reglementat regimul restituirii unor

bunuri imobile care au aparținut comunităților cetățenilor aparținând

minorităților naționale din România.

Această lege prevede o procedură specială de acordare a măsurilor

reparatorii de către Comisia specială de retrocedare la care se depune cererea,

deciziile comisiei speciale de retrocedare putând fi atacate la instanța de

contencios administrativ în a cărei rază teritorială este situat imobilul

solicitat, în termen de 30 de zile de la comunicarea acestora, hotărârea

pronunțată de instanța de contencios administrativ fiind supusă căilor de atac

potrivit Legii contenciosului administrativ nr. 554/2004 (art. 2).

Având în vedere calitatea reclamantei, instanța de apel a apreciat

că redobândirea imobilelor preluate abuziv de stat aparținând acesteia, se

putea realiza doar în virtutea legii speciale menționate, care, deși prevede o

procedură administrativă de urmat, asigură și exercitarea controlului

judecătoresc cu privire la deciziile comisiei speciale de retrocedare, fiind

asigurat astfel accesul la justiție al intimatei reclamante, din perspectiva

garantării drepturilor prevăzute de art. 6 din C.E.D.O.

Susținerea intimatei reclamante în sensul că această lege nu îi

era aplicabilă, deoarece la data apariției sale, prevedea în anexă doar anumite

bunuri, printre care nu se afla și bunul în litigiu, nu poate fi primită,

întrucât, deși textul inițial al O.U.G. nr. 83/1999 conținea și o anexă

cuprinzând o listă cu imobilele care se restituie comunităților aparținând

minorităților naționale din România, ulterior legea a fost modificată și

republicată în temeiul art. 5 din titlul III al Legii nr. 247/2005, în forma

modificată prevăzându-se la art. 1 că:

„(1)

Imobilele care au aparținut comunităților minorităților naționale din România

și care au fost preluate în mod abuziv, cu sau fără titlu, de statul român, de

organizațiile cooperatiste sau de orice alte persoane juridice, în perioada 6

septembrie 1940 - 22 decembrie 1989, se restituie foștilor proprietari în

condițiile prezentei ordonanțe de urgență.

(2) Sunt

imobile, în sensul prezentei ordonanțe de urgență, construcțiile existente în

natură, împreună cu terenurile aferente lor, situate în intravilanul

localităților, cu oricare dintre destinațiile avute la data preluării în mod

abuziv, precum și terenurile aflate la data preluării abuzive în intravilanul

localităților, nerestituite până la data intrării în vigoare a prezentei legi (…)”.

Deși

anexa prevăzută în forma inițială a legii nu a fost abrogată expres, Legea nr. 247/2005

a abrogat orice referire la aceasta, astfel că, față de textul modificat al

actului normativ, anexa respectivă nu-și mai are nici o justificare fiind

abrogată implicit.

De

menționat că de la data intrării în vigoare a Legii nr. 247/2005, a început să

curgă un nou termen de 6 luni pentru depunerea cererilor de restituire în

condițiile art. 1 alin. (4) din O.U.G. nr. 83/1999, apelanta reclamantă având

așadar posibilitatea, ca după modificarea O.U.G. nr. 83/1999 să formuleze

cerere de restituire în baza acestei legi speciale.

În

condițiile în care valorificarea dreptului pretins urma a se face în virtutea

legii speciale, având în vedere principiul de drept „specialia generalibus

derogant”, acțiunea în revendicare întemeiată pe dispozițiile dreptului comun (Codul

civil), se impunea a fi respinsă, ca inadmisibilă.

S-a mai

reținut că în mod greșit prima instanță a reținut că sunt încălcate

dispozițiile art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la C.E.D.O., deoarece

reclamanta nu deține un „bun”, pentru a se bucura de protecția oferită de acest

articol.

În acest

sens, în jurisprudența C.E.D.O., semnificația noțiunii de “bun” prevăzută de

articolul menționat se raportează atât la bunuri actuale, existente, cât și la

valori patrimoniale, inclusiv creanțe, în virtutea cărora reclamantul poate

pretinde că are cel puțin o speranță legitimă de a obține exercițiul efectiv al

unui drept de proprietate.

În

schimb, nu trebuie considerate bunuri, în sensul articolului menționat,

speranța de a redobândi un drept de proprietate care s-a stins de mult timp și

nici creanța condițională rămasă fără obiect în urma nerealizării condiției

(cauzele Caracas c. Romaniei, Kopeky c. Slovaciei, Mătieș c. Romaniei).

Raportat

la aceste considerente, având în vedere și cele reținute de instanța de

contencios european în cauza Atanasiu și alții contra României, instanța de

apel a reținut că în cauză reclamantă nu deține un bun, deoarece nici o

jurisdicție sau autoritate administrativă nu a recunoscut acesteia dreptul la

restituirea în natură sau în echivalent a imobilului litigios.

Împotriva

acestei hotărâri a declarat recurs reclamanta Fundația Caritatea reprezentată

convențional prin SC A.D. SRL și asociații, solicitând în principal casarea

deciziei cu trimiterea cauzei spre rejudecare aceleiași instanțe în temeiul art.

304 pct. 5 și 7 și 9 C. proc. civ. raportat la art. 312 pct. 5 C. proc. civ.,

iar în subsidiar s-a solicitat modificarea deciziei în sensul respingerii

apelurilor declarate de Patriarhia Română, Municipiul București prin primarul General

și Statul Român prin M.F.P.

Criticile

aduse hotărârii instanței de apel vizează nelegalitatea ei sub următoarele

aspecte:

Astfel

se susține încălcarea dispozițiilor art. 295 alin. (1) C. proc. civ. și a

principiului tantum devolutum quantum apelatum, motiv de recurs prevăzut de art.

304 pct. 5 C. proc. civ., în condițiile în care decizia recurată se sprijină pe

un motiv de inadmisibilitate a acțiunii ce nu a fost invocat în nici una din

cererile de apel.

În

aceeași idee se arată că în mod greșit au fost reținute ca motive de admitere a

apelurilor, alte motive decât cele invocate de apelanți, motiv pentru care se

susține încălcarea procedurii de judecată a apelului, fiind incidente

dispozițiile art. 105 alin. (2) C. proc. civ., și respectiv motivul de recurs

prevăzut de art. 304 pct. 5 C. proc. civ.

Aceeași

recurentă susține că hotărârea cuprinde considerente străine de natura

pricinii, motiv de recurs prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ., cu atât

mai mult cu cât instanța a ignorat obiectul dedus judecății, ce vizează o

acțiune în revendicare, căreia nu îi sunt aplicabile nici dispozițiile Legii nr.

10/2001 și nici ale O.G. nr. 94/2000 și respectiv ale O.G. nr. 83/1999.

În

aceeași idee se susține că instanța de apel nu a arătat de ce au fost

înlăturate motivele legate de inaplicabilitatea O.G. nr. 83/1999 și O.G. nr. 94/2000.

Recurenta

mai învederează că instanța de apel era obligată ca pentru tranșarea

admisibilității acțiunii să țină seama de „Punctul de vedere al Comisiei

Speciale de Retrocedare a bunurilor imobile ce au aparținut Cultelor Religioase

din România, dat fiind atribuțiile acestei comisii de a verifica îndeplinirea

condițiilor prevăzute de O.U.G. nr. 83/1999 raportat la prevederile art. 1 din

acest act normativ.

O altă

critică vizează faptul că argumentele instanței legate de inexistența unui

drept protejat de C.E.D.O. sunt greșite față de dispozițiile art. 6 alin. (2)

din Legea nr. 213/1998, iar deciziile C.E.D.O. la care instanța de apel face

referire, prezintă alte circumstanțe decât cele din cauză.

Se mai

invocă că admisibilitatea acțiunii în revendicare rezultă și din dispozițiile Deciziei

nr. 33/2008 dată de Înalta Curte de Casație și Justiție în recurs în interesul

legii, ce a fost ignorată de instanța de apel, fiind încălcate astfel și

dispozițiile art. 330

7

alin. (4) C. proc. civ.

O altă

critică vizează incidența dispozițiilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ.,

susținându-se că sunt greșite argumentele instanței cu privire la inexistența

unui drept protejat de C.E.D.O., fiind ignorate și dispozițiile art. 480-481 C.

civ.

Se mai

arată că în condițiile în care nu sunt aplicabile în cauza actele normative

speciale, rezultă existența unei „speranțe legitime” protejată de Convenție,, ce

este confirmată și de Comisia Specială de Retrocedare a Bunurilor ce au aparținut

Cultelor Religioase, prin Punctul de vedere depus la dosar.

Pe

fondul acțiunii în revendicare s-a arătat că pârâții se fac vinovați de

încălcarea art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenția Europeană a

Drepturilor Omului, în condițiile în care acțiunea în revendicare a fost întemeiată

pe dispozițiile art. 480 - 481 C. civ., fiind întrunite cerințele de

admisibilitate ale acestei acțiuni.

Din perspectiva

celor învederate, recurenta susține că nefiind cercetat fondul cauzei, în

condițiile incidenței dispozițiilor art. 304 pct. 5 și 7 C. proc. civ. se

impune trimiterea cauzei spre rejudecare aceleiași instanțe,pentru examinarea doar

a motivelor de apel invocate de apelanți.

Prin

întâmpinarea depusă la filele 36 - 41 intimata Parohia Română a solicitat

respingerea recursului ca nefondat.

Examinând

hotărârea instanței de apel prin prisma motivelor de recurs invocate și a

dispozițiilor art. 304 pct. 5, 7 și 9 C. proc. civ., Înalta Curte reține

următoarele:

Este

real că obiectul dedus judecății vizează constatarea dreptului de proprietate

asupra terenului în suprafață de 150 mp, situat în București, sector 3,(ce a

fost trecut în proprietatea statului în temeiul art. 30 alin. (2) din Legea nr.

58/1974), și respectiv obligarea pârâtului C.G.M.B. de a-i lăsa reclamantei în

deplină proprietate și liniștită posesie acest teren, iar în subsidiar, dacă

terenul nu poate fi retrocedat în natură, să se dispună obligarea pârâtului

Statul Român prin M.F.P. la plata unor despăgubiri aferente suprafeței de

teren, în cuantum de 860.244 lei.

În

raport cu obiectul dedus judecății și raportat la motivele de apel invocate, în

respectarea efectului devolutiv al apelului, instanța de apel potrivit art. 295

C. proc. civ. avea într-adevăr obligația de a verifica în limitele cererilor de

apel, stabilirea situației de fapt și aplicarea legii de către prima instanță.

Efectul

devolutiv al apelului vizează două principii și anume tantum devolutum quantum

appelatum și tantum devolutum quantum iudicatum.

Astfel

prima regulă decurge din principiul disponibilității părților în proces și

constă în analiza apelului de către instanța de judecată numai în limitele

cererii de apel, adică în limitele criticilor formulate.

Ca

atare, în cazul în care se formulează critici numai în privința anumitor

aspecte, capete de cerere, instanța de apel va analiza hotărârea atacată numai

sub aspectul legalității și temeiniciei hotărârii pronunțate cu privire la

aspectele criticate prin motivele de apel.

Doar în

situația în care hotărârea este criticată în întregime, sau nu este motivată,

instanța de apel va analiza legalitatea și temeinicia hotărârii sub toate

aspectele. Prin excepție de la această regulă, motivele de ordine publică pot

fi invocate și din oficiu.

Principiul

tantum devolutum quantum appelatum își găsește consacrare în dispozițiile art. 295

alin (1) C. proc. civ., conform cărora instanța va verifica în limitele

investirii cererii de apel, stabilirea situației de fapt și aplicarea legii de

către prima instanță.

Cel de al

doilea principiu tantum devolutum quantum iudicatum vizează faptul că instanța de

apel nu poate verifica decât aspectele cu care prima instanță a fost sesizată.

Raportând

cele expuse la motivele de apel invocate de pârâți, precum și la considerentele

hotărârii recurate, este de reținut că într-adevăr instanța de apel examinează

alte aspecte decât cele cu care a fost investită prin motivele de apel, fiind

astfel încălcate dispozițiile art. 295 alin (1) C. proc. civ.

Astfel

prin apelurile declarate în cauză, au fost aduse hotărârii instanței de fond,

următoarele critici:

Criticile

din apel ale pârâtului Statul Român prin M.F.P. (filele 5-7 dosarul instanței

de apel), vizează greșita obligare a acestuia la plata sumei de 397.735 lei

reprezentând contravaloarea construcției, (în prezent demolată), având în

vedere că în cauză nu s-a făcut dovada că Statul Român nu a acordat despăgubiri

pentru imobilele expropriate.

Pârâtul

Municipiul București a criticat hotărârea instanței de fond sub aspectul necompetenței

materiale a Tribunalului București (ca instanță de fond), a lipsei calității

procesual pasive, precum și a încălcării dispozițiilor art. 1 și 2 C. proc.

civ., a dispozițiilor Legii nr. 10/2001, precum și a Deciziilor nr. 32/2008 și

respectiv nr. 33/2008 a Înaltei Curții de Casație și Justiție.

Apelul

declarat de pârâta Patriarhia Română cuprinde critici legate de nulitatea

hotărârii instanței de fond în condițiile nerespectării dispozițiilor

imperative ale art. 261 pct. 5 și 7 C. proc. civ., a ignorării Deciziei nr. 32/2008

a Înaltei Curți de Casație și Justiție, (obligatorie pentru instanța de fond), cu

privire la greșita aplicare a dispozițiilor art. 1 din Protocolul 1 adițional

la Convenție, precum și critici cu privire la O.U.G. nr. 94/2000.

Față de

aceste aspecte, este de reținut că nici unul dintre apelanți nu a formulat

critici în legătură cu inadmisibilitatea acțiunii determinată de incidența în

cauză a

O.U.G. nr. 83/1999

, or, instanța de

apel cu depășirea limitelor investirii, a respins acțiunea principală și

cererea conexă ca inadmisibilă, determinat tocmai de incidența acestui act

normativ.

Întrucât

legalitatea hotărârii atacate în apel trebuia analizată în funcție de motivele

de fapt și de drept reținute de instanța de fond la adoptarea soluției, precum și

în raport de motivele de apel invocate, în condițiile încălcării dispozițiilor legale

sus evocate, este de reținut că, în cauză, sunt incidente dispozițiile art. 304

pct. 5 C. proc. civ. în ceea ce privește depășirea limitelor de investire,

precum și ale art. 304 pct. 7 C. proc. civ., întrucât urmare a soluției

pronunțate și argumentate pe un alt temei, de inadmisibilitate, decât cel

invocat de apelanți, instanța nu a intrat în analiza motivelor de apel, ceea ce

se impune a se efectua cu ocazia rejudecării.

Din perspectiva celor

expuse, urmează a se admite recursul reclamantei, a se casa

decizia recurată, cu trimiterea cauzei spre rejudecare

aceleași instanțe.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite

recursul declarat de reclamanta Fundația Caritatea împotriva Deciziei civile nr.

60/A din 21 februarie 2013 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a

IV-a civilă.

Casează

decizia recurată și trimite cauza spre rejudecare la aceeași instanță.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 18 noiembrie 2013.