ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 5293/2013

Asupra cauzei de față, constată următoarele: Prin acțiunea înregistrată la data de 17 februarie 2010 la Tribunalul București, sub nr. 8666/3/2010, reclamanta Fundația Caritatea a chemat în judecată pe pârâții Municipiul București prin primarul General, Patriarhia Română și Statul Român prin M.F.P. și a solicitat să se constate dreptul său de proprietate asupra terenului în suprafață de 150 mp, situat în București, sector 3, să fie obligat pârâtul C.G.M.B. să-i lase în deplină proprietate și liniștită posesie acest teren, iar în subsidiar, dacă terenul nu poate fi retrocedat în natură, să fie obligat pârâtul Statul Român prin M.F.P. la plata unor despăgubiri aferente suprafeței de teren, în cuantum de 860.244 lei.

În motivarea acțiunii, reclamanta a arătat că soții E.L. și A.H. zis și E.H. au lăsat prin testamentele din 1969 întocmite la Notariatul de Stat sector 4 Comunității Evreilor din București, imobilul situat în București, sector 3, alcătuit din teren în suprafață de 150 mp și construcție aferentă, instituindu-i astfel legatari universali. Testatorii au dobândit în proprietate acest imobil în temeiul actului de vânzare cumpărare autentificat din 1923 la Tribunalul Ilfov iar la data de 06 iunie 1978, Federația Comunităților Evreiești din România a deschis procedura succesorală după soții E. obținând în acest sens certificatul de moștenitor din 1978, conform căruia Federației Comunităților Evreiești din România, în calitate de legatar universal îi revine construcția situată în, sector 2, în timp ce terenul aferent în suprafață de 150 mp a trecut în proprietatea statului, potrivit art. 30 alin. (2) din Legea nr. 58/1974.

Reclamanta a mai arătat că, pentru imobilul în litigiu nu s-a formulat notificare potrivit Legii nr. 10/2001, întrucât s-a considerat că acest imobil intră sub incidența prevederilor legii speciale privind restituirea bunurilor imobile ce au aparținut minorităților naționale din România. De asemenea, s-a arătat că terenul în suprafață de 150 mp a fost preluat în mod abuziv de stat, iar la data de 19 iunie 2007, terenul a fost atribuit în folosință gratuită Patriarhiei Române prin Hotărârea nr. 155, făcând parte din suprafața totală de teren de 1.050 mp situată în, sector 3.La data de 29 iulie 2008, pârâta Patriarhia Română a fost notificată prin Arhiepiscopia Bucureștilor să depună diligențele necesare pentru ca terenul în suprafață de 150 mp să nu fie afectat de lucrări de construcții, însă pârâta nu a dat curs acestei notificări.

În drept, au fost invocate prevederile art. 480-481 C. civ. Prin sentința civilă nr. 636 din 02 aprilie 2012 pronunțată de Tribunalul București, secția a III-a civilă, s-a respins excepția inadmisibilității, au fost admise acțiunile conexe formulate de reclamanta Fundația Caritatea, în contradictoriu cu pârâții Municipiul București prin primarul General, Patriarhia Română si Statul Român prin M.F.P. S-a constatat dreptul de proprietate al reclamantei în privința terenului în suprafață de 150 mp, situat în București, sector 3, având vecinătățile specificate în raportul de expertiză topo întocmit de expertul Z.T.

Au fost obligați pârâții Municipiul București prin primarul General și Patriarhia Română să lase reclamantei, în deplină proprietate și posesie terenul în suprafață de 150 mp, situat în București, sector 3. A fost obligat pârâtul Statul Român prin Ministerul de Finanțe la plata de despăgubiri, în sumă de 397.735 lei reprezentând contravaloarea construcției ce a fost edificată pe teren și care este în prezent demolată, fiind obligați pârâții la 2.200 lei cheltuieli de judecată. Pentru a hotărî astfel, tribunalul a reținut că numiții E.L. și A.H. zis și E.H. au dobândit în proprietate imobilul situat în București, sector 3, alcătuit din teren în suprafață de 150 mp și construcția aferentă, în baza contractului de vânzare cumpărare autentificat fin 06 decembrie 1923 la fostul Tribunal Ilfov.

Proprietarii acestui imobil au întocmit două testamente, respectiv din 1969 la Notariatul de Stat sector 4 prin care au lăsat Comunității Evreilor din România acest bun, instituindu-i legatari universali. În urma decesului testatorilor în anul 1978, Federația Comunităților Evreiești din România a deschis procedura succesorală notarială, astfel că a fost emis certificatul de moștenitor din 1978 din care rezultă că acestei Federații, în calitate de legatar universal îi revine construcția situată în București, sector 3, în timp ce terenul în suprafață de 150 mp a fost trecut în proprietatea statului în temeiul art. 30 alin. (2) din Legea nr. 58/1974. În privința reclamantei, instanța a avut în vedere că Fundația Caritatea a fost înființată prin actul de constituire autentificat din 1997 la B.N.P.

Asociați G.E., S.S. și D.T., reclamanta fiind succesoarea în drepturi a Federației Comunităților Evreiești din România, pentru toate bunurile care urmează a fi restituite, sau pentru care se vor acorda despăgubiri, așa încât reclamanta are calitatea procesuală activă referitor la promovarea cererii în revendicare. La termenul de judecată din data de 21 noiembrie 2011, pârâtul Municipiul București a invocat excepția de inadmisibilitate a acțiunii în raport de neformularea notificării referitor la imobilul ce se revendică, conform art. 21 din Legea specială nr. 10/2001 republicată. Instanța a apreciat că excepția invocată de pârât nu este incidentă, acțiunea fiind întemeiată pe dreptul comun, respectiv art. 480-481 C. civ., neputându-se considera că după apariția Legii nr. 10/2001, cererile de revendicare având ca temei juridic dispozițiile C. civ.

au devenit „ de plano” inadmisibile. Instanța a reținut că însăși Legea nr. 10/2001 prevede la art. 8 că regimul juridic al imobilelor ce au aparținut cultelor religioase și comunităților minorităților naționale și care au fost preluate de stat sau de către alte persoane juridice, este reglementat prin acte normative speciale. În cauza de față, s-a pretins de către reclamantă retrocedarea în natură a unei suprafețe de teren ce a fost trecută abuziv în proprietatea statului în temeiul art. 30 alin. (2) din Legea nr. 58/1974 precum și acordarea de despăgubiri pentru construcția aferentă ce a fost expropriată și apoi demolată, aceste solicitări formulate de reclamantă neputând fi rezolvate potrivit dispozițiilor înscrise în actele normative speciale precum Legea nr. 501/2002 privind aprobarea O.U.G.

nr. 94/2000 care reglementează regimul juridic al imobilelor care au aparținut cultelor religioase preluate de stat și respectiv Legea nr. 66/2004 prin care s-a aprobat O.U.G. nr. 83/1999 referitoare la regimul juridic al imobilelor care au aparținut comunităților minorităților naționale preluate de stat, rezultând astfel că acțiunea în revendicare întemeiată pe dreptul comun, reprezintă singura modalitate procedurală prin intermediul căreia reclamanta își poate valorifica dreptul de proprietate referitor la imobilul în litigiu.

Titlul de proprietate invocat de reclamantă în cadrul cererii de revendicare pe care a promovat-o, este reprezentat de contractul de vânzare cumpărare autentificat din 06 decembrie 1923 la Tribunalul Ilfov, iar deposedarea de bunul imobil s-a realizat în mod abuziv în temeiul Legii nr. 58/1974, art. 30, situație în care terenul în suprafață de 150 mp a ajuns în domeniul privat al Municipiului București, fiind inclus în suprafața totală de teren de 1050 mp situată în str. Olteni, sector 3, ce a fost atribuită în folosință gratuită Patriarhiei Române prin Hotărârea din 2007. Pe de altă parte, instanța a considerat că cererea de revendicare introdusă de reclamantă este admisibilă și în raport de legislația și jurisprudența C.E.D.O., așa încât dacă nu s-ar da curs solicitărilor formulate pe această cale, s-ar ajunge la nesocotirea art. 1 din Protocolul nr. 1 la C.E.D.O.

Instanța a reținut că raportul de expertiză topometrică efectuat în prezenta cauză, a concluzionat în sensul că, terenul în litigiu este liber de construcții, putând fi restituit în natură. În privința construcției ce a existat pe teren, în suprafață totală de 192,10 mp și pentru care nu s-au încasat despăgubiri, a rezultat că aceasta a fost expropriată în baza Decretului nr. 260/1986, trecând astfel în proprietatea statului, care, ulterior, a procedat la demolarea ei. Prin raportul de expertiză tehnică depus la dosar s-a stabilit valoarea despăgubirilor la suma de 397.735 lei. Tribunalul a reținut că, potrivit art. 481 C. civ. exproprierea unui bun imobil se poate realiza doar pentru cauză de utilitate publică și cu plata unei juste și prealabile despăgubiri, aceste considerente fiind preluate și de Legea nr. 33/1994 care reglementează regimul juridic al exproprierilor.

Or, în cauza de față nu s-au plătit de către stat despăgubiri legate de demolarea respectivei construcții, fiind astfel nesocotite normele legale în materie. În consecință, tribunalul a respins excepția inadmisibilității și a admis acțiunea în revendicare, dispunând restituirea în natură a terenului și acordarea de despăgubiri reprezentând contravaloarea construcției demolate. Împotriva acestei hotărâri au declarat apel pârâții Patriarhia Română și Statul Român prin M.F.P., iar prin Decizia civilă nr. 60 din 21 februarie 2013 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă, s-au admis apelurile declarate de pârâtă și s-a schimbat în tot hotărârea instanței de apel în sensul respingerii acțiunii principale și a cererii conexe, ca inadmisibile.

Pentru a pronunța această hotărâre au fost reținute următoarele considerente: Prin încheierea din data de 20 septembrie 2012, Curtea a calificat drept apel calea de atac exercitată în cauză, având în vedere că obiectul cererii de chemare în judecată îl reprezintă o acțiune în revendicare întemeiată pe dreptul comun, art. 480 C. civ., iar valoarea obiectului cererii este mai mare de 100.000 lei, fiind incidente prevederile art. 282 C. proc. civ. La data de 13 decembrie 2012, la solicitarea Curții, intimata - reclamantă a depus la dosar note de ședință, precizând că a formulat notificare în baza O.U.G. nr. 94/2000 în data de 26 februarie 2003 înregistrată la Comisia Specială de retrocedare din 2003, dar notificarea nu poate fi soluționată întrucât prevederile legilor speciale nu sunt aplicabile pentru această situație particulară, în acest sens fiind poziția Guvernului României, prin Comisia specială de retrocedare.

În raport cu criticile formulate, având în vedere și ordinea soluționării excepțiilor în raport cu efectul pe care acestea îl pot produce, instanța de apel a analizat în primul rând, motivul de ordine publică invocat de apelantul - pârât Municipiul București prin primarul General, referitor la competența materială de soluționare în fond a pricinii. Sub acest aspect, instanța de apel a constatat că obiectul pricinii îl reprezintă revendicarea terenului în suprafață de 150 mp, situat în București, sector 3 (restituirea în natură sau plata despăgubirilor aferente în cuantum de 860.244 lei) și acordarea de despăgubiri pentru construcția demolată. Reclamanta a indicat valoarea obiectului litigiului, după prețuirea sa, în cuprinsul cererii principale la suma de 860.244 lei, conform art. 112 pct. 3 C. proc.

civ., valoare care nu a fost contestată de pârâte. Această valoare indicată inițial de reclamantă, determină competența de soluționare a cauzei, care, în speță, potrivit art. 2 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., revenea tribunalului, care judecă în primă instanță procesele și cererile în materie civilă al căror obiect are o valoare de peste 500.000 lei. Prin urmare, s-a constatat caracterul nefondat al criticii formulate, tribunalul fiind competent material în soluționarea cauzei având în vedere obiectul pricinii și valoarea acesteia. În ceea ce privește critica formulată de apelanta - pârâtă Patriarhia Română, referitoare la nerespectarea prevederilor art. 261 alin. (1) pct. 5 C. proc.

civ., întrucât hotărârea nu cuprinde motivele pentru care s-au înlăturat cererile părților, instanța de apel a constatat că aceasta este nefondată, deoarece, din considerentele sentinței rezultă că instanța a răspuns explicit și implicit atât cererilor cât și apărărilor formulate de părți. Motivarea unei hotărâri nu presupune răspunsul la fiecare argument invocat de parte, fiind suficient ca instanța să examineze cererile părților și să exprime un raționament unic de sinteză prin care să răspundă susținerilor acestora. În schimb, instanța de apel a reținut ca fiind fondată critica formulată atât de apelanta Patriarhia Română cât și de apelantul Municipiul București prin primarul General, referitoare la admisibilitatea acțiunii în revendicare dedusă judecății.

Prima instanță a respins excepția inadmisibilității reținând că nu se poate considera că după apariția Legii speciale nr. 10/2001, cererile de revendicare având ca temei juridic dispozițiile C. civ. au devenit „de plano”, inadmisibile. De asemenea, instanța a reținut că cererea formulată de reclamantă nu poate fi rezolvată potrivit dispozițiilor înscrise în actele normative speciale, precum Legea nr. 501/2002, privind aprobarea O.U.G. nr. 94/2000 care reglementează regimul juridic al imobilelor care au aparținut cultelor religioase preluate de stat și respectiv Legea nr. 66/2004 prin care s-a aprobat O.U.G. nr. 83/1999, referitoare la regimul juridic al imobilelor care au aparținut comunităților minorităților naționale preluate de stat.

Instanța de apel a mai reținut că prin prezenta acțiune în revendicare întemeiată pe dispozițiile dreptului comun (art. 480, 481 C. civ. din 1864), reclamanta a solicitat restituirea în natură a unei suprafețe de teren ce a fost trecută abuziv în proprietatea statului în temeiul art. 30 alin. (2) din Legea nr. 58/1974, iar în subsidiar, în situația în care restituirea în natură nu este posibilă, acordarea de despăgubiri aferente acestei suprafețe de teren. Reclamanta a susținut că deși imobilul a fost preluat abuziv, nu a formulat notificare în baza Legii nr. 10/2001, deoarece Fundația Caritatea are ca scop redobândirea bunurilor ce au aparținut cultului mozaic și minorităților evreiești, iar potrivit art. 8 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, regimul juridic al imobilelor care au aparținut cultelor religioase sau comunităților minorităților naționale, preluate de stat sau alte persoane juridice, va fi reglementat prin acte normative speciale.

Această susținere este corectă, regimul juridic al bunurilor aparținând cultelor religioase sau minorităților naționale fiind reglementat prin legi speciale, care, la rândul lor, derogă de la prevederile Legii nr. 10/2001. Astfel, prin O.U.G. nr. 83/1999, aprobată cu modificări și completări prin Legea nr. 66/2004, s-a reglementat regimul restituirii unor bunuri imobile care au aparținut comunităților cetățenilor aparținând minorităților naționale din România.

Această lege prevede o procedură specială de acordare a măsurilor reparatorii de către Comisia specială de retrocedare la care se depune cererea, deciziile comisiei speciale de retrocedare putând fi atacate la instanța de contencios administrativ în a cărei rază teritorială este situat imobilul solicitat, în termen de 30 de zile de la comunicarea acestora, hotărârea pronunțată de instanța de contencios administrativ fiind supusă căilor de atac potrivit Legii contenciosului administrativ nr. 554/2004 (art. 2). Având în vedere calitatea reclamantei, instanța de apel a apreciat că redobândirea imobilelor preluate abuziv de stat aparținând acesteia, se putea realiza doar în virtutea legii speciale menționate, care, deși prevede o procedură administrativă de urmat, asigură și exercitarea controlului judecătoresc cu privire la deciziile comisiei speciale de retrocedare, fiind asigurat astfel accesul la justiție al intimatei reclamante, din perspectiva garantării drepturilor prevăzute de art. 6 din C.E.D.O.

Susținerea intimatei reclamante în sensul că această lege nu îi era aplicabilă, deoarece la data apariției sale, prevedea în anexă doar anumite bunuri, printre care nu se afla și bunul în litigiu, nu poate fi primită, întrucât, deși textul inițial al O.U.G. nr. 83/1999 conținea și o anexă cuprinzând o listă cu imobilele care se restituie comunităților aparținând minorităților naționale din România, ulterior legea a fost modificată și republicată în temeiul art. 5 din titlul III al Legii nr. 247/2005, în forma modificată prevăzându-se la art. 1 că: „(1) Imobilele care au aparținut comunităților minorităților naționale din România și care au fost preluate în mod abuziv, cu sau fără titlu, de statul român, de organizațiile cooperatiste sau de orice alte persoane juridice, în perioada 6 septembrie 1940 - 22 decembrie 1989, se restituie foștilor proprietari în condițiile prezentei ordonanțe de urgență.

(2) Sunt imobile, în sensul prezentei ordonanțe de urgență, construcțiile existente în natură, împreună cu terenurile aferente lor, situate în intravilanul localităților, cu oricare dintre destinațiile avute la data preluării în mod abuziv, precum și terenurile aflate la data preluării abuzive în intravilanul localităților, nerestituite până la data intrării în vigoare a prezentei legi (…)”. Deși anexa prevăzută în forma inițială a legii nu a fost abrogată expres, Legea nr. 247/2005 a abrogat orice referire la aceasta, astfel că, față de textul modificat al actului normativ, anexa respectivă nu-și mai are nici o justificare fiind abrogată implicit. De menționat că de la data intrării în vigoare a Legii nr. 247/2005, a început să curgă un nou termen de 6 luni pentru depunerea cererilor de restituire în condițiile art. 1 alin. (4) din O.U.G.

nr. 83/1999, apelanta reclamantă având așadar posibilitatea, ca după modificarea O.U.G. nr. 83/1999 să formuleze cerere de restituire în baza acestei legi speciale. În condițiile în care valorificarea dreptului pretins urma a se face în virtutea legii speciale, având în vedere principiul de drept „specialia generalibus derogant”, acțiunea în revendicare întemeiată pe dispozițiile dreptului comun (Codul civil), se impunea a fi respinsă, ca inadmisibilă. S-a mai reținut că în mod greșit prima instanță a reținut că sunt încălcate dispozițiile art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la C.E.D.O., deoarece reclamanta nu deține un „bun”, pentru a se bucura de protecția oferită de acest articol.

În acest sens, în jurisprudența C.E.D.O., semnificația noțiunii de “bun” prevăzută de articolul menționat se raportează atât la bunuri actuale, existente, cât și la valori patrimoniale, inclusiv creanțe, în virtutea cărora reclamantul poate pretinde că are cel puțin o speranță legitimă de a obține exercițiul efectiv al unui drept de proprietate. În schimb, nu trebuie considerate bunuri, în sensul articolului menționat, speranța de a redobândi un drept de proprietate care s-a stins de mult timp și nici creanța condițională rămasă fără obiect în urma nerealizării condiției (cauzele Caracas c. Romaniei, Kopeky c. Slovaciei, Mătieș c. Romaniei).

Raportat la aceste considerente, având în vedere și cele reținute de instanța de contencios european în cauza Atanasiu și alții contra României, instanța de apel a reținut că în cauză reclamantă nu deține un bun, deoarece nici o jurisdicție sau autoritate administrativă nu a recunoscut acesteia dreptul la restituirea în natură sau în echivalent a imobilului litigios. Împotriva acestei hotărâri a declarat recurs reclamanta Fundația Caritatea reprezentată convențional prin SC A.D. SRL și asociații, solicitând în principal casarea deciziei cu trimiterea cauzei spre rejudecare aceleiași instanțe în temeiul art. 304 pct. 5 și 7 și 9 C. proc. civ. raportat la art. 312 pct. 5 C. proc. civ., iar în subsidiar s-a solicitat modificarea deciziei în sensul respingerii apelurilor declarate de Patriarhia Română, Municipiul București prin primarul General și Statul Român prin M.F.P.

Criticile aduse hotărârii instanței de apel vizează nelegalitatea ei sub următoarele aspecte: Astfel se susține încălcarea dispozițiilor art. 295 alin. (1) C. proc. civ. și a principiului tantum devolutum quantum apelatum, motiv de recurs prevăzut de art. 304 pct. 5 C. proc. civ., în condițiile în care decizia recurată se sprijină pe un motiv de inadmisibilitate a acțiunii ce nu a fost invocat în nici una din cererile de apel. În aceeași idee se arată că în mod greșit au fost reținute ca motive de admitere a apelurilor, alte motive decât cele invocate de apelanți, motiv pentru care se susține încălcarea procedurii de judecată a apelului, fiind incidente dispozițiile art. 105 alin. (2) C. proc.

civ., și respectiv motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 5 C. proc. civ. Aceeași recurentă susține că hotărârea cuprinde considerente străine de natura pricinii, motiv de recurs prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ., cu atât mai mult cu cât instanța a ignorat obiectul dedus judecății, ce vizează o acțiune în revendicare, căreia nu îi sunt aplicabile nici dispozițiile Legii nr. 10/2001 și nici ale O.G. nr. 94/2000 și respectiv ale O.G. nr. 83/1999. În aceeași idee se susține că instanța de apel nu a arătat de ce au fost înlăturate motivele legate de inaplicabilitatea O.G. nr. 83/1999 și O.G. nr. 94/2000. Recurenta mai învederează că instanța de apel era obligată ca pentru tranșarea admisibilității acțiunii să țină seama de „Punctul de vedere al Comisiei Speciale de Retrocedare a bunurilor imobile ce au aparținut Cultelor Religioase din România, dat fiind atribuțiile acestei comisii de a verifica îndeplinirea condițiilor prevăzute de O.U.G.

nr. 83/1999 raportat la prevederile art. 1 din acest act normativ. O altă critică vizează faptul că argumentele instanței legate de inexistența unui drept protejat de C.E.D.O. sunt greșite față de dispozițiile art. 6 alin. (2) din Legea nr. 213/1998, iar deciziile C.E.D.O. la care instanța de apel face referire, prezintă alte circumstanțe decât cele din cauză. Se mai invocă că admisibilitatea acțiunii în revendicare rezultă și din dispozițiile Deciziei nr. 33/2008 dată de Înalta Curte de Casație și Justiție în recurs în interesul legii, ce a fost ignorată de instanța de apel, fiind încălcate astfel și dispozițiile art. 330 7 alin. (4) C. proc. civ. O altă critică vizează incidența dispozițiilor art. 304 pct. 9 C. proc.

civ., susținându-se că sunt greșite argumentele instanței cu privire la inexistența unui drept protejat de C.E.D.O., fiind ignorate și dispozițiile art. 480-481 C. civ. Se mai arată că în condițiile în care nu sunt aplicabile în cauza actele normative speciale, rezultă existența unei „speranțe legitime” protejată de Convenție,, ce este confirmată și de Comisia Specială de Retrocedare a Bunurilor ce au aparținut Cultelor Religioase, prin Punctul de vedere depus la dosar. Pe fondul acțiunii în revendicare s-a arătat că pârâții se fac vinovați de încălcarea art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, în condițiile în care acțiunea în revendicare a fost întemeiată pe dispozițiile art. 480 - 481 C. civ., fiind întrunite cerințele de admisibilitate ale acestei acțiuni.

Din perspectiva celor învederate, recurenta susține că nefiind cercetat fondul cauzei, în condițiile incidenței dispozițiilor art. 304 pct. 5 și 7 C. proc. civ. se impune trimiterea cauzei spre rejudecare aceleiași instanțe,pentru examinarea doar a motivelor de apel invocate de apelanți. Prin întâmpinarea depusă la filele 36 - 41 intimata Parohia Română a solicitat respingerea recursului ca nefondat. Examinând hotărârea instanței de apel prin prisma motivelor de recurs invocate și a dispozițiilor art. 304 pct. 5, 7 și 9 C. proc. civ., Înalta Curte reține următoarele: Este real că obiectul dedus judecății vizează constatarea dreptului de proprietate asupra terenului în suprafață de 150 mp, situat în București, sector 3,(ce a fost trecut în proprietatea statului în temeiul art. 30 alin. (2) din Legea nr. 58/1974), și respectiv obligarea pârâtului C.G.M.B.

de a-i lăsa reclamantei în deplină proprietate și liniștită posesie acest teren, iar în subsidiar, dacă terenul nu poate fi retrocedat în natură, să se dispună obligarea pârâtului Statul Român prin M.F.P. la plata unor despăgubiri aferente suprafeței de teren, în cuantum de 860.244 lei. În raport cu obiectul dedus judecății și raportat la motivele de apel invocate, în respectarea efectului devolutiv al apelului, instanța de apel potrivit art. 295 C. proc. civ. avea într-adevăr obligația de a verifica în limitele cererilor de apel, stabilirea situației de fapt și aplicarea legii de către prima instanță. Efectul devolutiv al apelului vizează două principii și anume tantum devolutum quantum appelatum și tantum devolutum quantum iudicatum.

Astfel prima regulă decurge din principiul disponibilității părților în proces și constă în analiza apelului de către instanța de judecată numai în limitele cererii de apel, adică în limitele criticilor formulate. Ca atare, în cazul în care se formulează critici numai în privința anumitor aspecte, capete de cerere, instanța de apel va analiza hotărârea atacată numai sub aspectul legalității și temeiniciei hotărârii pronunțate cu privire la aspectele criticate prin motivele de apel. Doar în situația în care hotărârea este criticată în întregime, sau nu este motivată, instanța de apel va analiza legalitatea și temeinicia hotărârii sub toate aspectele. Prin excepție de la această regulă, motivele de ordine publică pot fi invocate și din oficiu.

Principiul tantum devolutum quantum appelatum își găsește consacrare în dispozițiile art. 295 alin (1) C. proc. civ., conform cărora instanța va verifica în limitele investirii cererii de apel, stabilirea situației de fapt și aplicarea legii de către prima instanță. Cel de al doilea principiu tantum devolutum quantum iudicatum vizează faptul că instanța de apel nu poate verifica decât aspectele cu care prima instanță a fost sesizată. Raportând cele expuse la motivele de apel invocate de pârâți, precum și la considerentele hotărârii recurate, este de reținut că într-adevăr instanța de apel examinează alte aspecte decât cele cu care a fost investită prin motivele de apel, fiind astfel încălcate dispozițiile art. 295 alin (1) C. proc.

civ. Astfel prin apelurile declarate în cauză, au fost aduse hotărârii instanței de fond, următoarele critici: Criticile din apel ale pârâtului Statul Român prin M.F.P. (filele 5-7 dosarul instanței de apel), vizează greșita obligare a acestuia la plata sumei de 397.735 lei reprezentând contravaloarea construcției, (în prezent demolată), având în vedere că în cauză nu s-a făcut dovada că Statul Român nu a acordat despăgubiri pentru imobilele expropriate. Pârâtul Municipiul București a criticat hotărârea instanței de fond sub aspectul necompetenței materiale a Tribunalului București (ca instanță de fond), a lipsei calității procesual pasive, precum și a încălcării dispozițiilor art. 1 și 2 C. proc.

civ., a dispozițiilor Legii nr. 10/2001, precum și a Deciziilor nr. 32/2008 și respectiv nr. 33/2008 a Înaltei Curții de Casație și Justiție. Apelul declarat de pârâta Patriarhia Română cuprinde critici legate de nulitatea hotărârii instanței de fond în condițiile nerespectării dispozițiilor imperative ale art. 261 pct. 5 și 7 C. proc. civ., a ignorării Deciziei nr. 32/2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, (obligatorie pentru instanța de fond), cu privire la greșita aplicare a dispozițiilor art. 1 din Protocolul 1 adițional la Convenție, precum și critici cu privire la O.U.G. nr. 94/2000. Față de aceste aspecte, este de reținut că nici unul dintre apelanți nu a formulat critici în legătură cu inadmisibilitatea acțiunii determinată de incidența în cauză a O.U.G.

nr. 83/1999 , or, instanța de apel cu depășirea limitelor investirii, a respins acțiunea principală și cererea conexă ca inadmisibilă, determinat tocmai de incidența acestui act normativ. Întrucât legalitatea hotărârii atacate în apel trebuia analizată în funcție de motivele de fapt și de drept reținute de instanța de fond la adoptarea soluției, precum și în raport de motivele de apel invocate, în condițiile încălcării dispozițiilor legale sus evocate, este de reținut că, în cauză, sunt incidente dispozițiile art. 304 pct. 5 C. proc. civ. în ceea ce privește depășirea limitelor de investire, precum și ale art. 304 pct. 7 C. proc. civ., întrucât urmare a soluției pronunțate și argumentate pe un alt temei, de inadmisibilitate, decât cel invocat de apelanți, instanța nu a intrat în analiza motivelor de apel, ceea ce se impune a se efectua cu ocazia rejudecării.

Din perspectiva celor expuse, urmează a se admite recursul reclamantei, a se casa decizia recurată, cu trimiterea cauzei spre rejudecare aceleași instanțe.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Admite recursul declarat de reclamanta Fundația Caritatea împotriva Deciziei civile nr. 60/A din 21 februarie 2013 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă. Casează decizia recurată și trimite cauza spre rejudecare la aceeași instanță. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 18 noiembrie 2013.