ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 4821/2013

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 4821/2013 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2013)

Asupra cauzei de

față, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată la data de 18

februarie 2010 pe rolul Tribunalului București, secția a IV-a civilă,

reclamanta Fundația „C.” a solicitat, în contradictoriu cu pârâții Consiliul

General al municipiul București și statul român prin Ministerul Finanțelor

Publice ca, prin hotărârea ce se va pronunța, să se constate dreptul

reclamantei de proprietate asupra terenului în suprafață de 100 mp reprezentând

cota indiviza de ½ din suprafața totală de 200 mp situat în București,

strada B.P.H., sectorul 5; obligarea pârâtului Consiliul General al municipiul

București să-i lase în deplină proprietate și liniștită posesie terenul în

suprafață de 100 mp, reprezentând cota indiviză de ½ din suprafața

totală de 200 m.p., situat în București, strada B.P.H., sectorul 5; în

subsidiar, în situația în care terenul nu poate fi restituit în natură, s-a

solicitat obligarea pârâtului statul român prin Ministerul Finanțelor Publice

la plata despăgubirilor aferente suprafeței de teren, în cuantum de 655.424 RON.

În motivarea cererii,

reclamanta a arătat că Fundația C. este succesoare în drepturi a fostelor comunități

evreiești și a Federației Comunităților E. din România.

Numita D.A. a lăsat prin

testament (autentificat din 11 iulie 1984 de Notariatul de Stat al sectorului 5

București) Comunității E. din București, instituindu-o în acest sens legatară universală,

imobilul compus din teren în suprafață de 100 m.p., și construcția situată pe acesta,

situat în București, strada B.P.H., sector 5.

Aceștia au dobândit imobilul

în baza actului de vânzare-cumpărare, autentificat din 30 mai 1934, al Tribunalului

Ilfov, secția notariat.

În data de 27

ianuarie 1986, Federația Comunităților E. din Republica Socialistă România  deschide

procedura succesorală după D.A., obținând în acest sens certificatul de moștenitor

din 27 ianuarie 1987. Potrivit acestui certificat de moștenitor, Federației Comunităților

E. în calitate de legatar universal, îi revine construcția situată în București,

strada B.P.H., sector 5, iar terenul în suprafață de 100 m.p. aferent construcției

trece în proprietatea statului român, conform art. 30 alin. (2) din Legea nr. 58/1974.

Reclamanta nu a formulat

notificare pe Legea nr. 18/1991 și nici pe Legea nr. 10/2001 în speranța că va putea

uza de prevederile legii speciale pentru restituirea unor bunuri imobile care au

aparținut comunităților cetățenilor aparținând minorităților naționale din România.

Din păcate, la apariția O.U.G. nr. 83/1999 și O.U.G. nr. 94/2000, a constatat că,

potrivit art. 1 din ambele ordonanțe, imobilele trebuia să fi aparținut comunității

minorităților din România și respectiv a cultelor religioase din România. Or, în

speță, prin Legea abuzivă nr. 58/1974, terenul care i se cuvenea potrivit certificatului

de moștenitor a trecut în proprietatea statului potrivit art. 30 din acea lege.

Prin urmare, acțiunea în revendicare pe dreptul comun este singura cale în momentul

de față prin care reclamanta apreciază că își poate valorifica dreptul de proprietate.

În drept, au fost invocate

dispozițiile art. 480, art. 481 C. civ.

Prin încheierea de ședință

de la termenul din 18 februarie 2011, în temeiul dispozițiilor art. 163 C. proc.

civ., s-a dispus conexarea la prezenta cauză a Dosarului nr. 43276/3/2010 al secției

III–a civilă, a Tribunalului București, având ca obiect constatarea dreptului de

proprietate al reclamantei asupra terenului în suprafață de 100 m.p., reprezentând

cota indiviză de ½ din suprafața totală de 200 m.p. situat în București,

strada B.P.H., sector 5; obligarea municipiul București Primar General să lase în

deplină proprietate și liniștită posesie terenul în suprafață de 100 m.p., reprezentând

cota indiviză de ½ din suprafața totală de 200 m.p. situat în București,

strada B.P.H., sector 5, iar, în subsidiar, în situația în care terenul nu poate

fi restituit în natură, obligarea pârâtului statul român prin Ministerul Finanțelor

la plata despăgubirilor aferente suprafeței de teren, în cuantum de 655.424 RON

și obligarea pârâtului statul român prin Ministerul Finanțelor la plata despăgubirilor

aferente cotei de ½ din imobilul construcție care a fost situat în București,

strada B.P.H., sector 5, imobil care a fost expropriat și demolat fără a se acorda

vreo despăgubire.

Prin sentința civilă

nr. 158 din 27 ianuarie 2012, Tribunalul București, secția a IV-a civilă, a admis

excepția lipsei calității procesuale pasive a statului român, prin Ministerul Finanțelor

Publice în prezenta cauză și în consecință:

A respins acțiunea reclamantei

și cererea conexă (Dosar nr. 43276/3/2010) formulată de reclamanta Fundația „C.”,

față de pârâtul Ministerul Finanțelor Publice, pentru lipsa calității procesuale

pasive.

A respins ca neîntemeiată

cererea reclamantei și cererea conexă formulată de reclamanta Fundația „C.”.

Analizând actele și lucrările

dosarului, tribunalul a reținut următoarele: reclamanta Fundația „C.”, în calitate

de succesoare a Federației Comunităților E. din Republica Socialistă România, persoană

juridică română, de drept privat, fără scop lucrativ și de utilitate publică întemeiată

în conformitate cu dispozițiile Legii nr. 21/1924 prin decizia civilă nr. 60A

din 05 martie 1998 a Curții de Apel București, secția a III–a civilă, pronunțată

în Dosarul nr. 166/1998, are sediul pe teritoriul României și este supusă legilor

emise de către statul român.

Tribunalul a constatat

că prin certificatul de moștenitor din anul 1986 emis în baza unui testament încheiat

în formă autentică, Federația Comunităților E. din Republica Socialistă România

a dobândit cota indiviză de ½ din imobilul situat în București str. B.P.H.,

sector 5, de la defuncta D.A. decedată la 20 august 1985.

Deși imobilul, respectiv

cota de ½, a fost înregistrat, pe numele Federației C., la Circumscripția

Financiară a sectorului 5, în februarie 1986, prin Decretul de expropriere nr. 206/1987

a fost preluat pe numele foștilor proprietari ai acestui imobil, respectiv pe numele

lui D.A. și S.E.

Tribunalul a considerat

că cererile reclamantei, întemeiate pe dispozițiile art. 480 – 481 C. civ., nu sunt

întemeiate întrucât aceasta, în calitate de persoană juridică română de drept privat,

ar fi trebuit să urmeze procedura prevăzută de Legea nr. 10/2001, formulând notificare

în termenul prevăzut de art. 21 din acest act normativ pentru a putea beneficia

de măsurile reparatorii cuvenite.

Chiar dacă imobilul a

fost preluat de către stat în mod abuziv, în înțelesul art. 2 din Legea nr. 10/2001,

aceasta nu are posibilitatea ca, în lipsa declanșării procedurii administrative

prevăzute de lege, să solicite măsuri reparatorii privind restituirea în natură

sau prin echivalent a imobilului.

Cu privire la calitatea

procesuală a statului român, reprezentat de Ministerul Finanțelor Publice în prezenta

cauză, tribunalul a constatat că această instituție nu este deținătoarea imobilului

în litigiu, iar, pe de altă parte, în cazul în care s-ar fi solicitat măsuri reparatorii,

acestea ar fi trebuit solicitate de la autoritatea administrativă competentă conform

legii speciale – Legea nr. 10/2001.

Numai în ipoteza prevăzută

de dispozițiile art. 28 din Legea nr. 10/2001, și anume dacă nu ar fi fost identificată

unitatea deținătoare, ar fi putut fi chemat în judecată statul prin Ministerul Finanțelor

Publice.

Legile de reparație apărute

după anul 1989 nu prevăd o competență directă în cazul restituirii imobilelor preluate

în mod abuziv de către stat față de statul român, reprezentat de Ministerul Finanțelor

Publice decât în cazurile strict determinate, iar pe lângă cel sus menționat este

cazul Legii nr. 1/2009 sau al Titlului VII din Legea nr. 247/2005 care arată că

un reprezentant al Ministerului Finanțelor Publice face parte din Comisia Centrală

pentru Stabilirea Despăgubirilor aflată în subordinea Cancelariei Primului Ministru.

Față de cele de mai sus,

tribunalul a admis excepția lipsei calității procesuale pasive a statului român

prin Ministerul Finanțelor Publice, în prezenta cauză și a respins cererea formulată

față de acest pârât atât în Dosarul nr. 8906/3/2010, cât și cererea conexă.

Pe fondul cauzei, în contradictoriu

cu municipiul București prin Primarul General s-au respins, ca neîntemeiate, toate

cele 3 capete de cerere și anume acțiunea în constatare a dreptului de proprietate

asupra terenului în obligarea municipiului București, prin Primarul General, de

a lăsa în deplină proprietate și posesie terenul, precum și capătul subsidiar de

cerere de acordare a despăgubirilor pentru imobil și teren pentru considerentele

expuse mai sus.

Împotriva menționatei

sentințe a declarat apel, în termen legal, reclamanta Fundația C.

Prin decizia civilă

nr. 407A din 15 noiembrie 2012 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă

și pentru cauze cu minori și de familie, s-a respins, ca nefondat, apelul declarat

de reclamanta Fundația C.

În motivarea acestei soluții,

instanța de apel a reținut că în mod corect prima instanță a calificat acest imobil

ca făcând parte din categoria celor preluate abuziv în perioada regimului politic

comunist, având în vedere actele normative prin care acesta a trecut în proprietatea

statului.

În raport de această calificare

a bunului imobil revendicat, contrar celor susținute de apelantă, tribunalul trebuia

să determine în ce măsură pretențiile reclamantei pot fi valorificate pe calea dreptului

comun, respectiv, dacă există norme speciale cuprinse în acte normative cu caracter

reparatoriu adoptate după anul 1989 care au reglementat cererile de restituire a

bunurilor în ipoteza de față.

Curtea a constatat că

sunt întemeiate susținerile apelantei-reclamante, în sensul că în mod greșit prima

instanță a apreciat ca fiind incidentă în raportul juridic dedus judecății Legea

nr. 10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate abuziv în perioada

6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, întrucât această lege cadru în materia imobilelor

preluate abuziv exclude expres din domeniul său de aplicare, prin art. 8 alin.

(2) și (3), imobilele care au aparținut cultelor religioase preluate de stat și

imobilele care au aparținut comunităților minorităților naționale preluate de stat,

regimul juridic al acestora fiind reglementat prin O.U.G. nr. 94/2000 privind retrocedarea

unor bunuri imobile care au aparținut cultelor religioase din România, respectiv,

prin O.U.G. nr. 83/1999 privind restituirea unor bunuri imobile care au aparținut

comunităților cetățenilor aparținând minorităților naționale din România.

Având însă în vedere efectul

devolutiv al apelului, care permite instanței de control judiciar să procedeze la

o reeditare a judecății pricinii în fond, astfel că problemele de fapt și de drept

dezbătute în fața primei instanțe pot fi repuse în discuție în această fază procesuală,

Curtea a reanalizat temeiurile invocate de reclamantă la promovarea prezentei acțiuni

în revendicare prin raportare și la celelalte două acte normative a căror incidență

în cauza dedusă judecății nu a fost cercetată prin sentința apelată, deși se impunea

în conformitate cu dispozițiile art. 8 din Legea nr. 10/2001 mai sus menționate.

Apelanta a susținut în

esență atât în fața primei instanțe, cât și prin apelul de față, că acțiunea în

revendicare întemeiată pe dreptul comun, art. 480 C. civ., este singura cale în

momentul de față prin care poate valorifica dreptul său de proprietate, justificându-și

demersul juridic prin aceea că O.U.G. nr. 83/1999 și O.U.G. nr. 94/2000 care reglementează

regimul juridic al imobilelor ce au aparținut cultelor religioase și minorităților

naționale care au fost preluate abuziv de stat, precum și legile de modificare ale

acestor două acte normative nu vizează situațiile în care se încadrează și speța

de față.

Curtea a constatat că

Fundația „C.” este recunoscută prin acte normative ale statului român, precum și

de către Comisia de Retrocedare a bunurilor imobile ce au aparținut minorităților

și cultelor ca fiind îndreptățită să solicite restituirea tuturor bunurilor care

au aparținut și au fost lăsate moștenire cultului mozaic și minorităților evreiești.

Nici faptul că la data

intrării în vigoare a celor două acte normative de retrocedare, construcția nu mai

exista în natură, fiind demolată, iar terenul în suprafață de 100 mp. a trecut,

fără plată, în proprietatea statului în temeiul Legii nr. 58/1974, situații care

nu ar permite restituirea ori, după caz, acordarea de măsuri reparatorii în echivalent

conform normelor speciale, nu permite aprecierea că acțiunea de față ar putea duce

la valorificarea dreptului de proprietate pretins, respectiv, la redobândirea de

către proprietar a posesiei și folosinței bunului său.

Curtea a remarcat că,

din perspectiva respectării dreptului la un bun în sensul art. 1 din Protocolul

nr. 1 adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, reclamanta nu se poate

prevala de un „bun” pe care să îl invoce prin intermediul unei acțiuni în revendicare.

Curtea nu a omis să observe

că, potrivit jurisprudenței C.E.D.O., dacă statele membre aleg după ce au ratificat

Convenția, inclusiv Protocolul nr. 1, să adopte o legislație cu caracter reparator,

Curtea Europeană arată că o astfel de o legislație poate fi considerată ca și cum

ar genera un nou drept de proprietate protejat de art. 1 din Protocolul nr. 1 în

favoarea persoanelor care întrunesc condițiile de restituire. (a se vedea, printre

altele, Kopecký împotriva Slovaciei [MC], nr. 44.912/98, paragrafele 35 și 48- 52,

C.E.D.O. 2004-IX, Broniowski împotriva Poloniei [MC], nr. 31.443/96, § 125, CEDO

2004-V).

Această legislație este

în speță reprezentată de cele două acte normative speciale, cu caracter reparatoriu

-

O.U.G.

nr. 83/1999 și O.U.G. nr. 94/2000 care reglementează regimul juridic al imobilelor

ce au aparținut cultelor religioase și minorităților naționale care au fost preluate

abuziv de stat – ce instituiau o procedură administrativă obligatorie, care se declanșa

prin formularea unei notificări în termenul legal, sub sancțiunea pierderii dreptului

la măsuri reparatorii, cum deja s-a precizat.

Or, din actele dosarului

rezultă, cum, de altfel, apelanta a și recunoscut, că aceasta din urmă nu a înțeles

să inițieze, în termenul de decădere, un asemenea demers.

Instanța de apel a reținut,

în raport de situația de fapt prezentată că „problema întrunirii condițiilor legale

ar trebui rezolvată în cadrul procedurii judiciare și administrative promovate”.

Pentru a exista o valoare

patrimonială, nu este suficient ca legea să consacre un drept de care beneficiază

reclamantul, fiind necesar și ca instituțiile competente potrivit dreptului intern

să constate că reclamantul îndeplinește condițiile pentru a beneficia de dreptul

consacrat prin lege.

Curtea nu a reținut în

cauza de față nici că apelanta-reclamantă ar avea o speranță legitimă la restituirea

bunului în litigiu, pe care să poată valorifica prin această acțiune de drept comun,

în afara cadrului legal stabilit în baza prevederilor O.U.G. nr. 83/1999 și O.U.G.

nr. 94/2000.

Referitor la critica apelantei

vizând admiterea excepției lipsei calității procesuale pasive a statului român,

prin Ministerul Finanțelor Publice, în condițiile în care, în opinia sa, nu sunt

aplicabile legile de reparație apărute după anul 1989 și, în această situație, statul

român, prin Ministerul Finanțelor Publice, are calitate procesuală pasivă în baza

art. 5 din Decretul nr. 31/1954, temeiul de drept al acțiunii fiind art. 480 și

481 C. civ., Curtea a constatat că și aceasta este neîntemeiată.

Acțiunea în revendicare,

întemeiată pe dispozițiile art. 480 și 481 C. civ., este o acțiune reală petitorie

care trebuie îndreptată împotriva celui ce posedă bunul revendicat, iar în speță,

terenul a cărei restituire, în natură se solicită, este deținut de municipiul București,

fiind în patrimoniul acestei unități administrativ-teritoriale care își justifică

astfel legitimarea procesuală în cauză .

În privință cererii de

despăgubiri îndreptate împotriva statului român, prin Ministerul Finanțelor, Curtea

a avut în vedere în stabilirea legitimării sale procesuale cele statuate cu caracter

obligatoriu (conform art. 330

7

C. proc. civ.), prin decizia nr. 27/2011

de admitere a recursului în interesul legii pronunțată de Înalta Curte de Casație

și Justiție, față de care Curtea a reținut că, deși tribunalul ar fi trebuit să

pronunțe, cu prioritate, în sensul inadmisibilității pretențiilor în despăgubiri

solicitate de la pârâtul statul român, prin Ministerul Finanțelor Publice, cât timp

a reținut existența unui alt impediment procesual de a analiza fondul cererii în

contradictoriu cu acest pârât, decurgând din neîndeplinirea unei alte condiții pentru

exercitarea acțiunii – constatând astfel lipsa calității procesual pasive a acestuia

din urmă – ar fi excesiv și inutil să se dea curs acestei critici de nelegalitate

și să se dispună trimiterea cauzei pentru rejudecarea acestui aspect, rejudecare

care, oricum, nu ar permite soluționarea pe fond a cererii de despăgubiri în contradictoriu

cu pârâtul statul român.

Împotriva menționatei

decizii a declarat și motivat recurs, în termen legal, apelanta-reclamantă Fundația

C. pentru motive de nelegalitate întemeiate pe dispozițiile art. 304 pct. 7 și 9

C. proc. civ.

În dezvoltarea motivului

de recurs prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ. s-a arătat că din considerentele

deciziei recurate nu rezultă dacă acțiunea a fost respinsă ca nefondată sau ca inadmisibilă,

motivarea deciziei fiind contradictorie, dat fiind faptul că instanța de apel a

înțeles să mențină sentința instanței de fond, care a respins acțiunea ca neîntemeiată,

deși din motivarea instanței de apel ar rezulta că aceasta ar fi, pe de o parte,

inadmisibilă și, pe de altă parte, neîntemeiată.

Argumentele care se regăsesc

în decizia recurată în sprijinul admisibilității și netemeiniciei acțiunii în revendicare

distrug și anihilează argumentele care susțin inadmisibilitatea acțiunii în revendicare.

Instanța de apel a arătat

că „pentru aceste considerente, care suplinesc motivarea primei instanțe apelul

promovat în cauză va fi respins ca nefondat”.

Ca atare, instanța de

apel a înțeles să rețină spre analiză pe fond apelul, ceea ce implica analiza fondului

raportului juridic litigios, astfel cum a fost dedus instanței de control judiciar

prin motivele de apel.

Hotărârea nu este clară,

fluentă și inteligibilă, sub aspectul motivării, nu se poate reține care sunt motivele

care au format convingerea instanței de fond de respingere a apelului promovat,

astfel încât se impune, în temeiul art. 312 alin. (5) C. proc. civ., casarea cu

trimitere spre rejudecare la instanța de apel.

Excepția calității procesuale

pasive a statului român este motivată implicit, instanța de apel arătând în decizia

recurată că, „atâta timp cât a reținut existența unui alt impediment procesual de

a analiza fondul cererii în contradictoriu cu acest pârât, decurgând din neîndeplinirea

unei alte condiții pentru exercitarea acțiunii - constatând astfel lipsa calității

procesual pasive a acestuia din urmă -, ar fi excesiv și inutil să se dea curs acestei

critici de nelegalitate și să se dispună trimiterea cauzei spre rejudecarea acestui

aspect”.

Motivarea implicită rezultă

din faptul că soluția de menținere a sentinței apelate cu privire la soluționarea

excepției lipsei calității procesuale pasive a intimatului-pârât statul român a

fost motivată ca inutilă raportat la alt impediment procesual de a analiza fondul

cererii", în speță fiind probabil vorba de inadmisibilitatea acțiunii în revendicare.

Ca atare, raportat la

împrejurarea că a fost justificată o posibilă inadmisibilitate a acțiunii în revendicare,

instanța de apel consideră inutilă cercetarea excepției, fără a arăta pe fond care

este temeiul pentru care soluția instanței de fond s-a impus a fi menținută.

Hotărârea cuprinde considerente

străine de natura pricinii, aprecierile instanței de apel ignorând obiectul apelului

promovat.

Astfel, deși s-a afirmat

că instanța de apel urma a reanaliza temeiurile invocate prin acțiunea promovată

și motivele de apel, în fapt reanalizarea cauzei în apel s-a făcut cu ignorarea

acestora.

S-a arătat, atât în acțiunea

în revendicare cât și în motivele de apel, că acțiunea în revendicare este unica

cale procesuală cu privire la cele două imobile, având în vedere că O.U.G. nr. 94/2000

nu putea fi aplicată.

Hotărârea cuprinde motive

străine de natura pricinii, în considerente fiind cuprinse unele aspecte teoretice

privitoare la inadmisibilitatea acțiunii în revendicare în general, cu trimitere

la ipoteza actelor normative speciale, fără trimitere la situația specială a bunurilor

din cauza de față, respectiv la faptul că bunurile care făceau obiectul judecății

au aparținut cultelor religioase sau comunităților minorităților naționale, fiind

în situații speciale care excludeau aplicarea O.U.G. nr. 94/2000 (terenul a fost

preluat abuziv în temeiul Legii nr. 58/1974, iar construcția era demolată).

Nu se regăsește nici o

precizare în decizia recurată, care să motiveze în fapt și drept dacă și de ce au

fost înlăturate motivele invocate în susținerea faptului ca O.U.G. nr. 94/2000 nu

era aplicabilă speței, astfel că nu se poate considera că instanța de apel s-a pronunțat,

prin decizia recurată, asupra motivelor care reprezentau, în esență, motivele acțiunii

în revendicare precum și ale apelului formulat.

Instanța de fond trebuia

să se fi „pronunțat asupra tuturor capetelor cererii reclamantei, pe care să le

admită sau să le respingă motivat, neprocedând astfel instanța nu a realizat o cercetarea

a fondului cauzei, ceea ce impune, în temeiul art. 312 alin. (5) C. proc. civ.,

casarea cu trimitere spre rejudecare a cauzei la instanța de apel.

Sunt greșite argumentele

instanței de apel cu privire la aplicarea în speță a O.U.G. nr. 94/2000, motiv de

recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

O.U.G. nr. 94/2000 nu

putea fi aplicată raportat la faptul că terenul revendicat nu putea face obiectul

acestui act normativ, deoarece a fost preluat abuziv în temeiul Legii nr. 58/1974,

iar cu privire la aceste terenuri O.U.G. nr. 94/2000 făcea trimitere la Legea

nr. 10/2001, care, la rândul său, prin art. 8 alin. (2), le excludea din câmpul

său de aplicare. Mai mult, clădirile demolate au fost excluse din domeniul de incidență

al O.U.G. nr. 94/2000 prin prevederile art. 1 alin. (3), care arăta că acestea trebuie

să „existe în natură".

În acest sens s-a pronunțat,

prin punctul de vedere depus la dosar, și Comisia Specială de Retrocedare a Bunurilor

Imobile care au aparținut cultelor religioase din România, iar instanța de apel

era obligată a avea în vedere acest punct de vedere, dat fiind atribuțiile aceste

comisii de a verifica îndeplinirea condițiilor prevăzute de O.U.G. nr. 94/2000,

conform art. 3 alin. (1) din acest act normativ.

Instanța de apel a nesocotit

și decizia nr. 33/2008 privind examinarea recursului în interesul legii, care menționează

că, de principiu, persoanele cărora le sunt aplicabile dispozițiile Legii nr. 10/2001

nu au posibilitatea de a opta între calea prevăzută de acest act normativ și aplicarea

dreptului comun în materia revendicării, respectiv dispozițiile art. 480 C.

civ.

Rezultă, din interpretarea

per a contrario, că este chiar obligatorie aplicarea dreptului comun în materia

revendicării în măsura în care dispozițiile speciale nu sunt aplicabile speței.

Recurentul consideră că

acțiunea în revendicare era admisibilă, că au fost încălcate dispozițiile art. 330

7

alin. (4) C. proc. civ., ignorându-se aspectele de drept dezlegate într-o decizie

pronunțată într-un recurs în interesul legii, respectiv decizia nr. 33/2008 a Înaltei

Curți de Casație și Justiție.

În opinia sa, sunt greșite

argumentele instanței de apel cu privire la inexistența unui drept protejat de C.E.D.O.,

prin referire la cauze (deciziile C.E.D.O. Kopecky împotriva Slovaciei, cauza Jokela

împotriva Finlandei, cauza Joseph Polacek și Libuse Polokova împotriva Republicii

Cehe) care nu erau aplicabile speței, ignorând faptul că există dispoziții legale

care reglementează acțiunea în revendicare în condițiile din prezentul dosar, precum

art. 480 și urm. C. civ. și art. 6 alin. (2) din Legea nr. 213/1998. Nu se poate

susține că nu există cel puțin o speranță legitimă raportat la care să existe o

încălcare a dreptului de proprietate.

Cu privire la fondul acțiunii

în revendicare, se arată că terenul revendicat a fost trecut prin Legea nr. 58/1974

în proprietatea pârâtului statul român.

Construcția revendicată

a trecut în proprietatea pârâtului statul român în baza Decretului nr. 206/1987,

fiind expropriată, fără a se primi niciun fel de despăgubire. Nici pentru terenul

în litigiu nu s-au încasat niciodată despăgubiri de la statul român.

Ca atare, acțiunea în

revendicare pe dreptul comun este singura cale în momentul de față prin care poate

fi valorificat dreptul de proprietate, în condițiile în care recurenta deține un

titlu de proprietate care precede posesiunea, el constituind proba chiar împotriva

unei posesii utile.

Instanța de apel, deși

a reținut că bunurile au intrat fără vreun titlu în patrimoniul pârâților, prin

expropriere fără plata vreunei despăgubiri, și că acestea nu mai pot fi restituite,

în mod greșit nu a aplicat regulile de drept aplicabile acestei situații, respectiv

prevederile art. 480 și 481 C. civ., precum și art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenția

Europeană a Drepturilor Omului.

Analizând recursul formulat,

în raport de criticile menționate, Înalta Curte apreciază că acesta este nefondat

pentru următoarele considerente:

Criticile care susțin

motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ. vizează pe de o parte

faptul că

hotărârea este motivată confuz, contradictoriu și cuprinde considerente străine

de natura pricinii, iar, pe de altă parte, faptul că hotărârea judecătorească este

nemotivată.

Înalta Curte observă că

aceste critici se exclud reciproc (neputându-se critica în același timp motivarea,

pentru ca mai apoi să se susțină că motivarea nu există), fiind nefondate.

Motivarea instanței de

apel, deși departe de a fi o motivare riguroasă, permite instanței de control judiciar

să identifice raționamentul juridic avut în vedere de către instanța de apel, care

a considerat că acțiunea este inadmisibilă, din perspectiva legii interne, dar nefondată,

din perspectiva Convenției Europene a Drepturilor Omului, abordare duală, impusă

de decizia pronunțată în interesul legii nr. 33/2008.

În urma unei astfel de

constatări, care are caracter peremptoriu, instanța de apel a considerat inutilă

analizarea altor critici precum cele referitoare la motivarea implicită a excepției

lipsei calității procesual pasive a statului român.

Este însă fondată critica

privind neanalizarea în apel a aspectului referitor la neincidența în cauză a O.U.G.

nr. 94/2000, însă această lipsă va fi complinită în prezentul recurs, neputând atrage

casarea, în temeiul art. 312 alin. (5) C. proc. civ., întrucât omisiunea menționată

a fost justificată de prioritatea verificării admisibilității acțiunii în raport

de necesitatea parcurgerii procedurii prealabile, atât în cazul O.U.G. nr. 94/2000,

cât și a O.U.G. nr. 83/1999, fiind suficient ca unul dintre cele două acte normative

să fie incident pentru a susține legalitatea soluției instanței de apel.

Motivul de recurs prevăzut

de pct. 9 C. proc. civ. este argumentat de recurentă prin faptul că în mod greșit

s-a reținut incidența O.U.G. nr. 94/2000 și O.U.G. nr. 83/1999, întrucât terenul

în litigiu, fiind preluat de statul român în temeiul Legii nr. 58/1974, intră sub

imperiul Legii nr. 10/2001 care, la rândul său, în art. 8 alin. (2), menționează

că terenurile care au aparținut cultelor religioase și minorităților naționale sunt

exceptate din domeniul de aplicare al Legii nr. 10/2001, ceea ce face ca singura

cale de acces la justiție să rămână cea a dreptului comun. De asemenea, recurenta

consideră că, întrucât clădirea a fost demolată, nu sunt aplicabile O.U.G. nr. 94/2000

și O.U.G. nr. 83/1999, care cer ca aceasta să existe în natură.

Înalta Curte apreciază

că instanța de apel a pronunțat o soluție legală, care va fi menținută, însă având

în vedere argumentele ce succed.

Imobilul în litigiu a

fost compus din teren și construcție și reprezintă ½ din imobilul din

București, strada B.P.H.,

sector 5, aflat în proprietatea, în cote de ½ fiecare, a lui S.E. și D.A.

Prin testamentul autentificat

la data 11 iulie 1984,

D.A.

a lăsat cota sa parte din proprietatea imobilului către autoarea Fundației C., Federației

Comunităților E. din Republica Socialistă România, ocazie cu care terenul aferent

acestei cote a trecut în proprietatea statului în temeiul Legii nr. 58/1974.

Prin urmare, Fundația

C. a devenit proprietara de drept privat numai asupra a ½ din construcție.

După 3 ani, la data de

20 august 1987, întregul imobil, compus din teren de 265 mp teren și construcție

în suprafață de 347,57 mp, situat în

București, strada B.P.H., sector 5, a fost trecut

în proprietatea statului de la S.E. și D.A., prin Decretul de expropriere nr. 206,

fiind menționat cu această componență la poziția ZZ.

Prin urmare, construcția,

în intergalitatea sa, a trecut în proprietatea statului ca urmare a exproprierii,

în anul 1987, în timp ce cota de ½ a terenului a fost preluată de stat mai

întâi în temeiul Legii nr. 58/1974, dar a rămas în posesia persoanelor fizice proprietare

ale imobilului, trecând efectiv în patrimoniul statului în temeiul decretului de

expropriere, împreună cu cealaltă cotă de ½, aparținând lui S.E.

Situația juridică expusă

anterior dovedește că imobilul în litigiu nu a aparținut unui cult religios din

România, ci unei persoane fizice care a dispus de el prin testament în favoarea

unei fundații, în al cărei obiect de activitate este cuprinsă și conservarea și

restaurarea lăcașurilor de cult și cimitirelor evreiești. Însă, întrucât bunul a

intrat în patrimoniul fundației ca urmare a devoluțiunii testamentare, deci nu în

calitate de bun destinat practicării ritualurilor specifice unui cult religios,

nu există nici o legătură între obiectul de activitate al fundației și exercitarea

prezentei acțiuni. În acest context, Înalta Curte apreciază că prevederile O.U.G.

nr. 94/2000 nu sunt incidente în cauză.

Însă situația juridică

a imobilului trebuia să fie analizată în mod distinct, având în vedere prevederile

legale care fac distincție între cele două tipuri de imobile: teren și construcție.

În ceea ce privește terenul,

Înalta Curte consideră că acesta nu a aparținut în proprietate autoarei recurentei,

fiind preluat de stat direct din patrimoniul testatoarei, în temeiul art. 30 al

Legii nr. 58/1974, pentru ca mai apoi să se dispună asupra lui ca urmare a exproprierii.

Deși art. 36 alin.

(3) al Legii nr. 18/1991 a recunoscut dreptul proprietarului construcției de a dobândi

titlul de proprietate asupra terenului aferent construcției, preluat de stat în

temeiul Legii nr. 58/1974, acest drept nu a putut fi valorificat deoarece construcția

a fost ulterior demolată, nemaiexistând în materialitatea sa la data aplicării Legii

nr. 18/1991.

Pe de altă parte, potrivit

art. 1.4 lit. C) alin. (3) din H.G. nr. 250/2007 ”Cât privește ipoteza în care,

ulterior înstrăinării, construcția proprietatea dobânditorului (n.n. terenul aferent

construcției fiind trecut în proprietatea statului conform Legii nr. 58/1974) a

fost preluată și mai apoi demolată, acesta din urmă, neavând dreptul/vocația de

a obține titlu de proprietate pentru terenul aferent construcției cumpărate, regimul

juridic al acestor categorii de terenuri rămâne supus incidenței prezentei legi

în favoarea persoanei îndreptățite - proprietar al terenului la data trecerii acestuia

în proprietatea statului”.

Prin urmare, legea recunoaște

calitate de persoană îndreptățită pentru această categorie de teren proprietarului

terenului de la

data

trecerii acestuia în proprietatea statului, respectiv lui D.A. Însă, întrucât recurentul

este unic moștenitor al acesteia (ca urmare a legatului cu titlu particular care

vizează atât cota de ½ din teren, cât și cota de ½ din construcția

în litigiu), recurentul are calitate de persoană îndreptățită în accepțiunea

art. 4 alin. (2) al Legii nr. 10/2001.

Cu toate acestea, dat

fiind faptul că

terenul

a fost testat în favoarea Federației Comunităților E. din Republica Socialistă

România, deci a aparținut comunităților minorităților naționale din România, Înalta

Curte apreciază că este incidentă O.U.G. nr. 83/1999, ca lege specială față de Legea

nr. 10/2001, și că această ordonanță se aplică cu prioritate, în temeiul art. 8

alin. (3) al Legii nr. 10/2001, al pct. 6 din H.G. nr. 1093/2005, referitor la

art. 1 al O.U.G. nr. 83/1999, cât și a principiului „specialia generalibus derogant”.

Conform art. 1 alin.

(1) al O.U.G. nr. 83/1999 „Imobilele care au aparținut comunităților minorităților

naționale din România și care au fost preluate în mod abuziv, cu sau fără titlu,

de statul român, de organizațiile cooperatiste sau de orice alte persoane juridice,

în perioada 6 septembrie 1940 - 22 decembrie 1989, se restituie foștilor proprietari

în condițiile prezentei ordonanțe de urgență”.

Noțiunea de „comunități

ale minorităților naționale” este definită în art. 1 alin. (3) al O.U.G. nr. 83/1999

în sensul că: ”Prin comunitatea minorităților naționale se înțelege entitatea juridică

de drept privat, constituită și organizată potrivit legii române, care reprezintă

interesele cetățenilor unei comunități ale unei minorități naționale ce a deținut

în proprietate imobile preluate în mod abuziv și care dovedește că este continuatoarea

recunoscută a persoanei juridice titulare de la care s-au preluat bunurile de către

stat”.

În speță, prin decizia

civilă nr. 60 din 05 martie 1998 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă,

Fundația C. a făcut dovada că este o astfel de entitate juridică și că este succesoarea

Federației Comunităților E. din Republica Socialistă România, beneficiară a testamentului

lăsat de D.A., chiar dacă preluarea imobilului de către statul român s-a realizat,

în mod greșit, de la D.A.

Cerința impusă de

art. 1 alin. (1) a O.U.G. nr. 83/1999, ca imobilele să fie preluate în mod abuziv,

este, de asemenea, îndeplinită, atât în ceea ce privește Legea nr. 58/1974, aplicabilă

asupra terenului, cât și în ceea ce privește Decretul de expropriere nr. 206/1987,

aplicabil asupra construcției.

În timp ce Legea nr. 58/1974

constituia o preluare abuzivă în sensul art. 2 lit. h) al Legii nr. 10/2001 (întrucât

contravenea art. 36 și 37 al Constituției din anul 1965, care ocrotea proprietatea

personală și dreptul la moștenire), exproprierea construcției, în temeiul Decretului

nr. 206/1987, are tot caracter abuziv, deoarece măsura exproprierii, deși nu constituie

un act de naționalizare, a fost inclusă în categoria măsurilor de preluare abuzivă

de către stat, potrivit considerentelor deciziei pronunțată în interesul legii

nr. 53/2007, obligatorie pentru instanțe, în temeiul art. 330

7

alin.

(4) C. proc. civ.

În această decizie se

menționează că

„Legea nr. 10/2001 constituie o lege specială,

reparatorie în cazul imobilelor preluate abuziv de stat, inclusiv prin expropriere”,

„dispozițiile art. 35 din Legea nr. 33/1994 (n.n. privind exproprierea) să fie considerate

rămase fără aplicare în cazul acțiunilor având ca obiect asemenea imobile, dacă

au fost introduse după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, ca și în toate celelalte

cazuri de preluate abuzivă de către stat”.

Soluția secțiilor unite

ale Înaltei Curți de Casație și Justiție este în acord cu H.G. nr. 1093/2005, privind

Normele metodologice la O.U.G. nr. 83/1999, potrivit cu care „Sunt considerate abuzive

acele preluări de imobile care au aparținut comunităților cetățenilor aparținând

minorităților naționale din România, produse în temeiul sau ca efect al unor acte

normative ori administrative emise în perioada de referință, dacă nu s-au acordat

despăgubiri juste și echitabile în raport cu momentul preluării”, text care nu face

nicio distincție între expropriere și celelalte măsuri de naționalizare.

Concluzionând, terenul

în litigiu, aflat în intravilan la data preluării de către stat, intră sub incidența

prevederilor art. 1 alin. (2) al O.U.G. nr. 83/1999, potrivit căruia „Sunt imobile,

în sensul prezentei ordonanțe de urgență (...) terenurile aflate la data preluării

abuzive în intravilanul localităților, nerestituite până la data intrării în vigoare

a prezentei legi”.

În ceea ce

privește construcția, aceasta a fost proprietatea comunității evreiești, fiind expropriată

în mod greșit pe numele fostei proprietare, D.A., prin Decretul nr. 206/1987, întrucât

devenise proprietatea autoarei recurentei la data de 20 august 1985, ca urmare a

intervenirii decesului lui D.A. (în temeiul testamentului prin care

Federația Comunităților

E. din Republica Socialistă România era instituită, de către D.A., legatar cu titlu

particular cu privire la ½ din această construcție și din terenul aferent)

.

Însă, deoarece

construcția este în prezent demolată, O.U.G. nr. 83/1999 devine inaplicabilă, în

temeiul art. 1 alin. (2) al O.U.G. nr. 83/1999, potrivit cu care „

Sunt imobile, în sensul

prezentei ordonanțe de urgență, construcțiile existente în natură”.

În consecință, procedura

prin care recurenta este îndrituită la măsuri reparatorii prin echivalent pentru

construcția demolată este cea reglementată de art. 32 din Legea nr. 10/2001, care

stipulează că „

În

situația imobilelor-construcții demolate, notificarea formulată de persoana îndreptățită

se soluționează potrivit art. 10 sau 11 prin dispoziția motivată a primarului unității

administrativ-teritoriale în a cărei rază s-a aflat imobilul, respectiv a primarului

general al municipiului București. Dispozițiile art. 22 - 28 se aplică în mod corespunzător”.

În ceea ce

privește p

unctul

de vedere exprimat de Comisia specială de retrocedare a unor bunuri imobile care

au aparținut cultelor religioase din România, în care s-a precizat că imobilele

preluate în temeiul Legii nr. 58/1974 nu intră în domeniul de aplicare al O.U.G.

nr. 94/2000, Înalta Curte consideră că opinia acestei comisii nu este exprimată

în cadrul unei dispoziții în care să se fi analizat situația imobilului în speță,

ca urmare a inițierii procedurii administrative prealabile, punctul de vedere constituind

numai o opinie juridică asupra problemei de drept în discuție, care nu are caracter

obligatoriu pentru instanță câtă vreme nu reprezintă considerentele dispoziției

organului administrativ competent, necontestate în instanță, care să se bucure de

putere de lucru judecat.

Astfel fiind, Înalta Curte

apreciază că pentru teren sunt incidente prevederile O.U.G. nr. 83/1999, iar pentru

construcție cele ale Legii nr. 10/2001.

Chiar dacă art. 8

alin. (3) al Legii nr. 10/2001 exceptează din domeniul său de aplicare imobilele

care au aparținut comunităților minorităților naționale, această lege rămâne aplicabilă

atunci când chiar legea specială precizează că o anumită categorie de imobile, dintre

cele aparținând acestei comunități, (cum este cea a construcțiilor demolate) nu

intră în domeniul de aplicare al legii speciale, ceea ce determină revenirea la

aplicarea Legii nr. 10/2001.

Atât O.U.G. nr. 83/1999,

cât și Legea nr. 10/2001, prevăd o procedură administrativă supusă unui termen de

decădere, cel prevăzut în art. 1 pct. 9 din H.G. nr. 1093/2005, care s-a împlinit

la 25 ianuarie 2006, respectiv art. 22 alin. (5) al Legii nr. 10/2001, care s-a

împlinit la 14 februarie 2002, pe care recurenta nu a urmat-o.

Parcurgerea procedurii

administrative prevăzută în aceste legi era obligatorie câtă vreme imobilul se afla

în proprietatea municipiul București, nefiind înstrăinat de către această unitate

deținătoare.

Posibilitatea restituirii

în natură a imobilelor care intră sub incidența Legii nr. 10/2001 pe calea dreptului

comun a fost dezlegată în cuprinsul deciziei în interesul legii nr. 33/2008, în

care s-a concluzionat că „de principiu, persoanele cărora le sunt aplicabile dispozițiile

Legii nr. 10/2001 nu au posibilitatea de a opta între calea prevăzută de acest act

normativ și aplicarea dreptului comun în materia revendicării, respectiv dispozițiile

art. 480 C. civ.”, deci trebuie să urmeze procedura Legii nr. 10/2001 sub sancțiunea

pierderii dreptului de a solicita în justiție măsuri reparatorii în natură sau prin

echivalent.

În cauză, întrucât imobilul

nu fusese înstrăinat de către unitatea deținătoare, sunt pe deplin aplicabile susținerile

menționate anterior, astfel încât prezenta acțiune apare ca fiind inadmisibilă.

Teza a II-a avută în vedere

în decizia nr. 33/2008, cea privind raportul dintre Legea nr. 10/2001 și Convenția

Europeană a Drepturilor Omului, nu se impune a fi analizată, întrucât are în vedere

situația în care bunul a fost înstrăinat de către unitatea deținătoare, situație

care nu se regăsește în speță.

O verificare a raportului

dintre Legea nr. 10/2001 și Convenția Europeană a Drepturilor Omului se impunea

numai atunci când, urmare a vânzării bunului imobil de către unitatea deținătoare,

nu se mai putea urma calea Legii nr. 10/2001, pentru restituirea în natură imobilului,

deoarece Legea nr. 10/2001 prevedea în ipoteza menționată numai acordarea de măsuri

reparatorii în echivalent.

De asemenea, reclamantul

avea obligația de a face dovada deținerii unui bun actual, în sensul jurisprudenței

C.E.D.O., bun pe care nu îl putea valorifica numai pe calea acțiunii de drept comun.

Doar în aceste condiții

secțiile unite ale Înaltei Curți de Casație și Justiție au considerat că acțiunea

în revendicare de drept comun, introdusă după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001,

este admisibilă.

Argumentele avute în vedere

în decizia în interesul legii nr. 33/2008 a secțiilor unite ale Înaltei Curți de

Casație și Justiție sunt pe deplin aplicabile și în ceea ce privește procedura O.U.G.

nr. 83/1999, care vizează restituirea unor bunuri imobile care au aparținut comunităților

cetățenilor aparținând minorităților naționale din România, întrucât în această

ordonanță este prevăzută o procedură administrativă similară celei din Legea

nr. 10/2001, deosebirea constând în faptul că imobilele care fac obiectul O.U.G.

nr. 83/1999 au fost deținute în proprietate de către comunitățile cetățenilor aparținând

minorităților naționale din România.

Pentru considerentele

anterior expuse, Înalta Curte apreciază că nu sunt incidente motivele de recurs

invocate și, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., va respinge recursul ca

nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul

declarat de reclamanta Fundația C. împotriva deciziei nr. 407A din 15 noiembrie

2012 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori

și de familie.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică astăzi, 25 octombrie 2013.