ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 5592/2013

Asupra cauzei de

față, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată la Tribunalul

București, secția a V-a civilă la 24 aprilie 2009, reclamantul R.A. a formulat

contestație împotriva Dispoziției nr. 11376 din 26 martie 2009 emisă de

Primarul General al Municipiului București, prin care s-a respins Notificarea

înregistrată sub nr. 1141 din 6 august 2001, formulată de R.A. și R.E., în baza

dispozițiilor Legii nr. 10/2001, având ca obiect restituirea în natură a

imobilului compus din teren în suprafață de 470 mp, situat în București,

Șoseaua G.C. sector 3.

Reclamantul a

solicitat anularea dispoziției menționate și obligarea Primarului General al

Municipiului București la restituirea în natură a imobilului, iar, în

subsidiar, restituirea în echivalent.

În motivarea cererii,

reclamantul a arătat că, împreună cu autoarea sa, R.E., a formulat Notificarea

nr. 1141 din 6 august 2001, prin care a solicitat restituirea în natură a

terenului situat la adresa menționată sau acordarea de despăgubiri bănești sau

prin echivalent la valoarea estimată de 45.000 RON (aproximativ 15.000 Dolari

SUA la data notificării).

Reclamantul a

învederat că a depus la dosarul înaintat spre soluționare Comisiei de aplicare

a Legii nr. 10/2001 din Primăria Municipiului București acte de stare civilă,

acte privind identificarea imobilului, precum și adeverințe emise de Sfatul

Popular al Capitalei - Direcția Generală de Construcții Montaj SPC - DGCM, din

care rezultă fără echivoc faptul că în anii 1960 - 1961 terenul era ocupat de

cariera de nisip a Întreprinderii de Prefabricate și Agregate a Sfatului

Popular al Capitalei.

S-a arătat, totodată,

că Sfatul Popular al Capitalei a ocupat și administrat imobilul teren viran în

suprafață de 470 mp, astfel că erau întrunite prevederile art. 22 alin. (2) din

Legea nr. 10/2001, dispoziția contestată fiind emisă cu încălcarea art. 1 alin.

(1) din Legea nr. 10/2001.

Urmare a decesului

autoarei sale R.E., la 10 decembrie 2007, reclamantul R.A. a precizat că este

unicul moștenitor al acesteia și înțelege să preia toate atribuțiile derivând

din această calitate, inclusiv drepturile și obligațiile legale cu referire la

prezenta cauză.

Prin Sentința civilă

nr. 363 din 15 martie 2010, Tribunalul București, secția a V-a civilă a respins

contestația ca neîntemeiată.

Pentru a hotărî

astfel, prima instanță a reținut, în esență, că din actul de vânzare-cumpărare

depus la dosar nu rezultă identitatea terenului viran situat la adresa din

Șoseaua C., însă fără număr, nefiind efectuată intabularea și nedepunându-se

extras de carte funciară.

Pe de altă parte, s-a

reținut că, deși în actul de vânzare-cumpărare s-a arătat că intrarea în

stăpânirea terenului se face în momentul autentificării, autorii reclamantului

nu au avut niciun moment posesia terenului, aspect ce rezultă din declarația

tatălui reclamantului, R.V. Chiar dacă în Adresa nr. 139.143/419G/1961 emisă de

Sfatul Popular al Capitalei - Direcția Generală de Construcții Montaj se

menționează că pentru toate terenurile ocupate de carieră s-a întocmit și

înaintat Secretariatului General al Consiliului de Miniștri, documentația

necesară emiterii decretului de expropriere, nu s-a făcut dovada că persoana

individualizată în actul normativ sau de autoritate prin care s-a dispus sau,

după caz, s-a pus în executare măsura preluării abuzive, este autorul

reclamantului, pentru ca în conformitate cu art. 24 din Legea nr. 10/2001 să se

poată presupune că deține imobilul sub nume de proprietar.

S-a considerat că,

deși reclamantul a figurat o perioadă de 4 ani, respectiv între 1958 - 1962, pe

rolul fiscal al imobilului, la dosarul fiscal nu există acte de proprietate,

astfel încât instanța de fond a apreciat că nu s-a făcut dovada preluării

terenului de la acesta.

Împotriva sentinței

menționate a declarat apel reclamantul R.A., criticând-o ca nelegală și

netemeinică pentru nesocotirea dispozițiilor art. 11 din Legea nr. 7/1996, potrivit

cărora identificarea amplasamentelor imobilelor se face pe baza actelor de

proprietate sau, în lipsa acestora, pe baza posesiei exercitate sub nume de

proprietar, astfel că neatribuirea numărului poștal pentru imobilul din Șoseaua

Gării C. nu poate conduce la imposibilitatea identificării terenului.

Reclamantul a mai

susținut că, în mod nelegal prima instanță i-a respins cererea de încuviințare

a probei cu expertiză tehnică, probă a cărei administrare a solicitat și în

apel, conform art. 292 C. proc. civ.

Prin Decizia civilă

nr. 123A din 25 aprilie 2013, Curtea de Apel București, secția a III-a civilă

și pentru cauze cu minori și de familie, a admis apelul reclamantului și a

schimbat sentința apelată în sensul admiterii contestației.

S-a anulat Dispoziția

nr. 11376 din 26 martie 2009 emisă de Primarul Municipiului București și s-a

constatat că reclamantul este persoană îndreptățită la măsuri reparatorii

conform Legii nr. 10/2001 pentru imobilul notificat.

S-a dispus

restituirea în natură către contestator a imobilului situat în București,

sector 3, în continuarea Intrării Vișeul de Sus, în suprafață de 474 mp, astfel

cum a fost individualizat prin expertiza topografică întocmită de expert V.C.

și schițele anexă la expertiză.

Pentru a pronunța

această decizie, instanța de apel a reținut că, deși autorii reclamantului nu

au avut niciun moment posesia terenului, nu poate fi pusă la îndoială

transmiterea proprietății către autorii săi, în raport de conținutul actului

autentic de vânzare-cumpărare.

S-a considerat că, în

lipsa indicării numărului poștal care ar fi permis identificarea terenului,

elementele din contractul de vânzare-cumpărare fac ca situarea acestuia să

poată fi determinată printr-o expertiză tehnică.

Expertiza tehnică

topografică efectuată în faza procesuală a apelului a identificat terenul în

litigiu, concluzionând că acesta nu este afectat de construcții sau utilități

publice pe amplasamentul reconstituit.

Având în vedere

dispozițiile art. 23 din Legea nr. 10/2001, instanța de apel a reținut că reclamantul

și-a dovedit dreptul la proprietate și calitatea de moștenitor, conform art. 4

din actul normativ menționat.

S-a constatat,

totodată, că terenul face obiectul Legii nr. 10/2001, fiind preluat abuziv în

sensul dispozițiilor art. 2 lit. f), în lipsa unor date certe în sensul

publicării actului normativ sau de autoritate de preluare a imobilului, iar

unitatea deținătoare este Municipiul București.

S-a apreciat că, în

condițiile în care ar fi apreciat că nu are calitatea de unitate deținătoare,

conform art. 28 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, avea obligația să o identifice

și să comunice persoanei îndreptățite elementele de identificare ale

deținătorului, obligație pe care, însă, nu a îndeplinit-o nici în faza

administrativă și nici în faza judiciară.

Împotriva deciziei

menționate a declarat recurs, în termenul legal, pârâtul Municipiul București

prin Primarul General, criticând-o ca nelegală pentru motivul prevăzut de art.

304 pct. 9 C. proc. civ.

Dezvoltând motivele

de recurs, pârâtul a susținut că instanța de apel a procedat eronat obligând-o

la restituirea în natură a terenului, în condițiile în care nu are calitatea de

unitate deținătoare, la nivelul anului 1986 terenul aflându-se în administrarea

Întreprinderii de Pompe, iar nu în administrarea Sfatului Popular al

Municipiului București.

Pentru considerentele

expuse, recurentul-pârât a susținut că se impunea trimiterea notificării spre

soluționare către SC A. SA, deținătorul actual al terenului.

În faza procesuală a

recursului nu s-au administrat probe noi.

Examinând criticile

invocate de recurentul pârât, raportat la motivul de nelegalitate prevăzut de

art. 304 pct. 9 C. proc. civ., Curtea va constata că recursul este nefondat

pentru considerentele ce succed:

Curtea nu va primi

critica recurentului pârât vizând lipsa calității sale de entitate deținătoare.

Primăria Municipiului

București, învestită cu soluționarea notificării reclamantului, a respins

cererea de restituire în natură, prin dispoziția contestată, cu motivarea că

aceasta nu a fost dovedită, în sensul că bunul solicitat nu a fost identificat.

În condițiile în care

pârâtul ar fi apreciat că nu este unitate deținătoare, potrivit dispozițiilor

art. 28 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, avea obligația de a identifica

unitatea deținătoare și de a comunica persoanei îndreptățite elementele de

identificare a acesteia.

Curtea va constata că

nici în faza administrativă a soluționării notificării și nici în faza

judiciară, pârâtul nu a făcut dovada că o altă persoană juridică ar deține

terenul în litigiu.

Deși pârâtul a negat

calitatea sa de unitate deținătoare în sensul dispozițiilor Legii nr. 10/2001,

invocând lipsa titlului său asupra terenului revendicat, din probele

administrate a rezultat o situație contrară.

Astfel, din Adresa

nr. 1269 din 18 februarie 2009 emisă de Consiliul Local sector 3 București -

Direcția de Impozite și Taxe Locală, rezultă că în anul 1962 rolul fiscal al

terenului din Șoseaua G.C. fără număr, Sector 3 a fost înscris în baza adresei

Secțiunii Financiare a SPC Serviciul ITP, înregistrată sub nr. 28832 din 30

aprilie 1962, din care reiese că terenul era afectat unor lucrări de utilitate

publică.

Afirmația

recurentului în sensul că deținătoarea terenului ar fi SC A. SA nu este

întemeiată, având în vedere că această societate a depus documentația pentru

obținerea certificatului de atestare a dreptului de proprietate asupra

terenurilor conform prevederilor H.G. nr. 834/1991 privind stabilirea și

evaluarea unor terenuri deținute de societățile comerciale cu capital de stat,

pentru amplasamentul înscris în evidențele cadastrale, însă documentația nu a

fost avizată de către fosta Direcție Generală de Urbanism și Amenajarea

Teritoriului, datorită lipsei actului normativ în baza căruia deținea terenul.

Raportat la această

situație s-a reținut corect că terenul a fost trecut abuziv în proprietatea

statului în sensul dispozițiilor art. 2 lit. f) din Legea nr. 10/2001, în lipsa

unor date certe cu privire la publicarea actului normativ de preluare.

Aceeași situație a

rezultat și din expertiza tehnică topografică de identificare a terenului în

litigiu, efectuată în faza procesuală a apelului, la care pârâtul nu a făcut

obiecțiuni, astfel cum rezultă din încheierea instanței de apel din 18 aprilie

2013.

Terenul în litigiu,

fost loc de casă în suprafață de 474 mp, nu este afectat de construcții sau

utilități publice, fiind situat în prezent în incinta terenului de sport de

antrenament al Bazei Sportive A.

Deși este folosit ca

teren de sport de către SC A. SA, imobilul în litigiu nu este deținut de

această societate, conform dispozițiilor Legii nr. 10/2001, întrucât a fost

preluat fără titlu, fiind ocupat și folosit de fosta Direcție Generală a

Canalului Dunăre - Marea Neagră, ca și carieră de nisip. Așa cum rezultă din

Adresa nr. 35419 din 21 noiembrie 2003 a Primăriei Sectorului 3, terenurile

situate între Șoseaua G.C. și Lacul P. au făcut obiectul Decretului nr.

218/1960, acest act normativ intrând, însă, în vigoare după ce avusese loc

preluarea efectivă a proprietăților.

Mai mult, așa cum

rezultă din Adresa nr. 1089/296/11327 din 26 septembrie 2012 emisă de Primăria

Municipiului București - Direcția Patrimoniu, Evidența Domeniului Public,

terenul în litigiu reprezintă o secțiune din imobilul înscris în evidențele

cadastrale ale orașului București din anul 1986, cu adresa Intrarea Vișeul de

Sus nr. 503, figurând ca proprietate de stat.

Pentru toate aceste

considerente, Curtea va constata că recursul este nefondat și, în temeiul

dispozițiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ., îl va respinge.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca

nefondat, recursul declarat de pârâtul Municipiul București prin primarul

general împotriva Deciziei nr. 123A din 25 aprilie 2013 a Curții de Apel

București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 3 decembrie 2013.

Procesat de GGC - LM