ÎCCJ, Secția penală

Deliberând asupra cauzei penale de față, din actele și lucrările dosarului, constată și reține următoarele:

Prin sentința penală nr. 503 din 04 octombrie 2013 pronunțată de Curtea de Apel București, secția I penală, s-a admis sesizarea formulată de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel București și s-a dispus recunoașterea sentinței nr. 478/2006 din 10 mai 2006 a Tribunalului Mantova privind pe condamnatul J.S.C.

S-a făcut aplicarea art. 71-64 lit. a) teza finală, b), d), e) C. pen. anterior, iar în baza art. 65 C. pen. anterior i-au fost interzise inculpatului drepturile prevăzute de art. 64 lit. a) teza finală, b), d), e) C. pen. anterior pe o durată de 10 ani.

Totodată, s-a dispus prin aceeași sentință și transferarea persoanei condamnate J.S.C. într-un penitenciar din România pentru continuarea executării pedepsei de 6 ani si o lună închisoare.

S-a dedus din pedeapsă perioada prevenției de la 15 mai 2003 la 23 septembrie 2003 și perioada executată din data de 23 august 2011 la zi și totodată s-a dispus emiterea mandatului de executare a pedepsei închisorii la data rămânerii definitive a sentinței.

Pentru a pronunța această soluție, instanța de fond a reținut că prin cererea înregistrată pe rolul Parchetului de pe lângă Curtea de Apel București, privind recunoașterea și punerea în executare a sentinței nr. 478 din 10 mai 2006 a Tribunalului Mantova, autoritățile judiciare din Republica Italia au solicitat transferarea condamnatului într-un penitenciar din România, în vederea continuării executării pedepsei.

La data de 07 februarie 2013 a fost înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția I penală, sesizarea Parchetului de pe lângă Curtea de Apel București.

Prin adresa din 26 iunie 2012, Ministerul Justiției - Serviciul de cooperare judiciară internațională în materie penală a transmis Parchetului de pe lângă Curtea de Apel București, în conformitate cu dispozițiile Legii nr. 302/2004 modificată, cererea formulată de autoritățile judiciare din Republica Italia, prin care solicită transferarea persoanei condamnate J.S.C. într-un penitenciar din România în vederea continuării executării pedepsei aplicate de instanțele italiene.

Cererea formulată de autoritățile italiene a fost însoțită de documentele prevăzute de art. 6 pct. 2 din Convenția Europeană asupra transferării persoanelor condamnate, adoptată la Strasbourg la 21 martie 1983, respectiv, de cererea de transfer, de copia certificată a sentinței de condamnare nr. 478/2006 a Tribunalului Mantova, de copia dispozițiilor legale aplicabile, de stadiul executării pedepsei, de expunerea faptelor pe care se întemeiază condamnarea, precum și de dovada exprimării consimțământului de către deținut.

Din verificările efectuate de M.A.I. - D.G.P. și D.E.P.A.B.D., a rezultat că persoana condamnată J.S.C. este cetățean român, fiind astfel îndeplinită condiția prevăzută de art. 3 lit. a) din Convenția europeană asupra transferării persoanelor condamnate, adoptată la Strasbourg și art. 143 lit. a) din Legea nr. 302/2004 modificată.

Din examinarea informațiilor și a documentelor comunicate de statul de condamnare, Curtea a constatat că, în aplicarea Convenției europene asupra transferării persoanelor condamnate adoptate la Strasbourg în anul 1983, a rezultat că:

Prin sentința nr. 478 din 10 mai 2006 pronunțată de Tribunalul din Mantova, secția penală, numitul J.S.C. a fost condamnat la pedeapsa de 6 ani și 1 lună închisoare pentru săvârșirea infracțiunii de violență sexuală, în concurs cu alte persoane și sechestrare de persoane prevăzută de art. 110 și art. 609 octies, alin. (3) raportat la art. 609 ter., alin. (1), alin. (4) C. pen. italian, sentință care a devenit irevocabilă la data de 29 septembrie 2009, fiind confirmată prin sentința nr. 1524 din 30 octombrie 2008 a Curții de Apel din Brescia, care a rămas definitivă prin Decizia nr. 16235 din 29 septembrie 2009 a Curții Supreme de Casație.

În fapt, s-a reținut că, în noaptea de 13/14 mai 2003, persoana condamnată J.S.C. împreună cu alte două persoane prin lipsirea de libertate a părții vătămate L.S. și prin violență, au constrâns-o să întrețină relații sexuale, reținând-o cu forța la bordul unui automobil și transportând-o cu acesta.

Referitor la situația executării pedepsei, s-a constatat că din examinarea certificatului transmis de autoritățile judiciare italiene, persoana condamnată a fost timp de 4 luni și 9 zile în detenție preventivă în închisoare din 15 mai 2003 și până la 23 septembrie 2003, iar executarea pedepsei a început la data de 23 august 2011 și se va finaliza la data de 12 aprilie 2017, fiind îndeplinită condiția prevăzută de art. 3 pct. 1 lit. c) din Convenția europeană asupra transferării persoanelor condamnate adoptată la Strasbourg și art. 143 lit. c) din Legea nr. 302/2004, modificată.

Procedând la examinarea materialului probator, Curtea a constatat că este îndeplinită condiția dublei incriminări prevăzute în art. 143 lit. e) din Legea nr. 302/2004 modificată și în art. 3 pct. 1 lit. e) din Convenția Europeană asupra transferării persoanelor condamnate, faptele care au atras condamnarea susnumitului având corespondent în legislația penală română, fiind incriminată de dispozițiile art. 197 alin. (2) lit. a) C. pen. anterior și art. 189 alin. (2) C. pen. anterior, toate cu aplicarea art. 33 lit. a) C. pen. anterior.

Totodată, Curtea a apreciat că în cauză sunt îndeplinite condițiile prevăzute în dispozițiile art. 143 lit. a)-c) din Legea nr. 302/2004, modificată și art. 3 lit. b) și c) din Convenția Europeană asupra transferării persoanelor condamnate.

Împotriva sentinței penale nr. 503 din 04 octombrie 2013 pronunțată de Curtea de Apel București, secția I penală, au formulat recurs atât Parchetul de pe lângă Curtea de Apel București, cât și condamnatul J.S.C.

Cauza a fost înregistrată la data de 15 ianuarie 2014 pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție, sub nr. 1013/2/2013.

La termenul de judecată din 16 mai 2014, Înalta Curte a recalificat calea de atac formulată de către părți ca fiind apel.

Examinând actele și lucrările dosarului prin prisma motivelor invocate, cât și din oficiu, sub toate aspectele de fapt și de drept, conform dispozițiilor art. 417 alin. (2) C. proc. pen., Înalta Curte de Casație și Justiție apreciază că, apelurile declarate în cauză sunt fondate, urmând a le admite, în considerarea următoarelor argumente.

Referitor la primul motiv de apel invocat în scris și susținut oral de procurorul de ședință, care vizează nelegalitatea sentinței penale atacate sub aspectul omisiunii constatării de către instanța de fond a incidenței actului de grațiere pentru perioada de o lună închisoare, potrivit Legii italiene nr. 241 din 31 iulie 2006, Înalta Curte apreciază că instanța de fond trebuia să constate grațiată perioada de o lună închisoare recunoscută în baza Legii italiene nr. 241 din 31 iulie 2006.

Totodată, apreciază că neconstatarea perioadei de o lună închisoare ca fiind grațiată are repercusiuni și asupra pedepsei pe care condamnatul o are de executat.

Așa cum rezultă din sentința penală nr. 478 din 10 mai 2006 pronunțată de Tribunalul din Mantova și recunoscută de instanța română prin sentința penală nr. 503 din 04 octombrie 2013 pronunțată de Curtea de Apel București, persoana transferabilă a fost condamnată la pedeapsa de 6 ani și o lună închisoare, însă la data de 30 septembrie 2009, a beneficiat în baza Legii italiene nr. 241 din 31 iulie 2006 de grațierea cu privire la pedeapsa de o lună închisoare rămânându-i să execute în final pedeapsa de 6 ani închisoare.

Referitor la al doilea motiv de apel invocat Parchetul de pe lângă Curtea de Apel București, respectiv, nelegala aplicare a pedepsei accesorii prevăzute de art. 71- 64 lit. d) C. pen., respectiv a pedepsei complementare prevăzute de art. 65 - 64: lit. d) C. pen. pe o perioada de 10 ani cât privește drepturile părintești, având în vedere faptul că prin hotărârea de condamnare străină, acestea nu i-au fost interzise persoanei transferabile, nici ca pedeapsă accesorie, nici ca pedeapsă complementară, înalta Curte apreciază că, instanța de fond în mod greșit i le-a interzis prin hotărârea pronunțată.

Totodată, se constată de către Înalta Curte că, instanța de fond prin aplicarea dispozițiilor art. 71-64 alin. (1) lit. d) C. pen. anterior și respectiv art. 65-64 alin. (1) lit. d) C. pen. anterior pe o durată de 10 ani a agravat situația penală a persoanei transferabile, interzicând pe lângă drepturile la ocuparea și exercitarea funcțiilor publice și la exercitarea tutelei și curatelei specificate în hotărârea de condamnare străină și drepturile părintești, prevăzute de art. 64 alin. (1) lit. d) C. pen. anterior, drepturi ce nu i-au fost interzise prin hotărârea străină de condamnare.

Or, potrivit dispozițiilor art. 159 alin. (2) lit. d) din Legea nr. 302/2004, modificată, instanța nu poate agrava situația penală a condamnatului.

Cu ocazia dezvoltării motivelor de apel, procurorul de ședință a solicitat interzicerea drepturilor prevăzute de art. 66 lit. a) și b) C. pen. anterior pe o perioadă de 5 ani, în raport de prevederile art. 66 C. pen. anterior, motiv de apel apreciat de către Înalta Curte ca fiind întemeiat și admisibil față de prevederile legale mai sus menționate.

În ce privește motivele de apel invocate de condamnatul persoană transferabilă J.S.C., Înalta Curte le apreciază ca fiind nefondate, apelul acestuia urmând a fi admis doar pentru motivele susținute de către reprezentantul Ministerului Public, fiindu-i favorabile.

Cât privește consimțământul condamnatului persoană transferabilă J.S.C., conform procesului-verbal de audiere încheiat la data de 16 aprilie 2012 de Biroul de Supraveghere din Avellino, rezultă că acesta a fost de acord cu transferarea sa într-un penitenciar din România în vederea continuării executării pedepsei pronunțate de autoritățile italiene.

Pe cale de consecință, este îndeplinită condiția prevăzută de art. 3 lit. d) din Convenția Europeană asupra transferării persoanelor condamnate adoptate la Strasbourg și art. 143 lit. d) din Legea nr. 302/2004,modificată.

În ceea ce privește consimțământul dat, acesta, prin motivele depuse în scris la data de 31 martie 2014 și 1 aprilie 2014 a precizat că nu și-a exprimat acordul pentru transferarea în România în vederea executării restului de pedeapsă, ci acordul a fost dat pentru a fi expulzat în România.

Un astfel de consimțământ, care, potrivit art. 142 din Legea nr. 302/2004, este „. exprimat în mod liber și în deplină cunoștință de cauză asupra consecințelor juridice care decurg din transferarea condamnatului în România", este de natură, dacă sunt întrunite și celelalte cerințe legale, să declanșeze procedurile în cadrul cooperării judiciare internaționale în materia penală, de recunoaștere a hotărârii penale și de transferare a persoanei condamnate în vederea executării pedepsei și este irevocabil.

În completarea argumentelor invocate, Înalta Curte reține că, nici dispozițiile Legii nr. 302/2004, modificată, privind cooperarea judiciară internațională în materie penală, nici cele de drept procesual penal, nu prevăd posibilitatea retragerii declarației de consimțământ.

Sunt respectate prevederile art. 143 din Legea nr. 302/2004, modificată, privind transferarea persoanei condamnate în vederea executării pedepsei, cât și prevederile art. 3 din Convenția europeană asupra transferării persoanelor condamnate, adoptată la Strasbourg la 21 martie 1983, în vederea recunoașterii și punerii în executare a sentinței nr. 478 din 10 mai 2006 a Tribunalului Mantova, devenită irevocabilă la data de 29 septembrie 2009, ca urmare a cererii formulate de autoritățile judiciare din Republica Italia.

Analizând dispozițiile incidente în cauză, potrivit prevederilor art. 143 din Legea nr. 302/2004, republicată, privind transferarea persoanei condamnate în vederea executării pedepsei, cât și dispozițiile art. 3 din Convenția europeană asupra transferării persoanelor condamnate, adoptată la Strasbourg la 21 martie 1983, în vederea recunoașterii și punerii în executare a cererii formulate de autoritățile judiciare din Republica Italia, transferarea persoanei condamnate J.S.C., în prezent încarcerat în Penitenciarul Avellino din Republica Italia, într-un penitenciar din România se poate dispune pentru continuarea executării pedepsei de 6 ani închisoare.

Pentru considerentele anterior expuse, în baza art. 421 pct. 2 lit. a) C. proc. pen., Înalta Curte de Casație și Justiție va admite apelurile declarate de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel București și de către apelantul condamnat persoană transferabilă J.S.C., va desființa sentința penală atacată și rejudecând va interzice condamnatului exercițiul drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a) teza finală, b) și e) C. pen. anterior pe o durată de 5 ani și va dispune transferarea persoanei condamnate J.S.C. într-un penitenciar din România pentru continuarea executării pedepsei de 6 ani închisoare, constatând că persoana transferabilă a beneficiat de aplicarea provizorie a grațierii, în baza Legii 241 din 31 iulie 2006, cu privire la o lună închisoare din durata pedepsei de 6 ani și o lună închisoare, și va menține celelalte dispoziții ale hotărârii atacate.

În baza art. 275 alin. (3) C. proc. pen., cheltuielile judiciare, rămân în sarcina statului, iar onorariul apărătorului desemnat din oficiu, în sumă de 320 lei, se va plăti din fondul Ministerului Justiției.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D I S P U NE

Admite apelurile declarate de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel București și de apelantul condamnat persoană transferabilă J.S.C. împotriva sentinței penale nr. 503 din data de 4 octombrie 2013 pronunțată de Curtea de Apel București, secția I penală.

Desființează în parte sentința penală mai sus menționată și rejudecând: în baza art. 65 C. pen. anterior interzice condamnatului exercițiul drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a) teza finală, b) și e) C. pen. anterior pe o durată de 5 ani. Face aplicarea art. 71-64 lit. a) teza finală, b) și e) C. pen. anterior. Constată că persoana transferabilă a beneficiat de aplicarea provizorie a grațierii, în baza Legii nr. 241 din 31 iulie 2006, cu privire la o lună închisoare din durata pedepsei de 6 ani și o lună închisoare.

Dispune transferarea persoanei condamnate J.S.C. într-un penitenciar din România pentru continuarea executării pedepsei de 6 ani închisoare.

Menține celelalte dispoziții ale hotărârii atacate.

Cheltuielile judiciare rămân în sarcina statului. Onorariul cuvenit apărătorului desemnat din oficiu, în suma de 320 lei, se plătește din fondul Ministerului Justiției.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 23 mai 2014.