ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 2584/2010

ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 2584/2010 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2010)

Asupra recursului de față:

Din examinarea lucrărilor din dosar

constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul

Tribunalului București sub nr. 46346/3/2007 reclamanta P.S. BUCUREȘTI a chemat

în judecată pe pârâta SC V.S.C. SRL, solicitând instanței să dispună

următoarele:

- Constatarea rezilierii de drept a

contractului de participare înregistrat sub nr. 1130 din 4 noiembrie 1998 având

ca obiect construirea și exploatarea de către părțile contractante a bazei

sportive SC V.S.C. SRL situată în București paralel adiacent străzii Gheorghe

Petrașcu, sector 3.

- Obligarea pârâtei SC V.S.C. SRL, la

eliberarea și predarea bazei sportive ce face obiectul contractului menționat

către reclamanta.

- Obligarea pârâtei la plata sumei de

58.377,77 DOLARI S.U.A. reprezentând penalități de întârziere la plata cotelor

de participare, calculate până la data de 6 martie 2007, sumă ce se va actualiza

la data punerii în executare a hotărârii.

Pârâta SC V.S.C. SRL a formulat cerere

reconvențională prin care a solicitat ca în cazul în care se admite cererea

principală să se dispună și cu privire la partajarea investiției efectuate de

SC V.S.C. SRL, potrivit regulilor de partaj ținând cont de aportul adus de

fiecare parte până la data încetării participării și să se constate un drept de

retenție asupra investiției până la achitarea părții la care va fi obligată

reclamanta.

Prin sentința nr. 1507/2007 pronunțată

de Tribunalul București, secția a IX a fost declinată competența de soluționare

a cauzei în favoarea Tribunalului București, secția comercială.

Prin sentința nr. 6058/2009,

pronunțată de Tribunalul București, secția comercială, în dosar nr. 3298/3/2008,

a fost respinsă, ca neîntemeiată, acțiunea formulată de reclamanta P.S. BUCUREȘTI

în contradictoriu cu pârâta SC V.S.C. SRL privind constatarea rezilierii

contractului de asociere în participațiune nr. 1130 din 4 noiembrie 1998 precum

și cererea de evacuare a pârâtei.

A fost admisă excepția prescripției în

ceea ce privește penalitățile aferente pentru perioada ianuarie 2001 –

noiembrie 2004.

Au fost admise în parte pretențiile

privind penalitățile la cotele de participare achitate cu întârzieri de pârâtă,

aceasta fiind obligată să achite reclamantei suma de 15.854,40 DOLARI S.U.A.

reprezentând penalități aferente cotelor de profit din perioada 2004 – iunie

2006, calculate până la data de 6 martie 2007.

Ca urmare a respingerii cererii

principale, a fost respinsă cererea reconvențională, având în vedere caracterul

subsidiar al acesteia.

Împotriva sentinței evocate mai sus, a

formulat apel reclamanta P.S. BUCUREȘTI, iar prin decizia comercială nr. 48 din

28 ianuarie 2010 pronunțată de Curtea de Apel București a fost admis apelul, a

fost schimbată în parte sentința nr. 6058/2009 în sensul că a fost constatat

reziliat contractul de participare nr. 1130/1998 încheiat de P.S. BUCUREȘTI și

SC V.S.C. SRL, pârâta fiind obligată să elibereze și să predea baza sportivă V.S.C.

SRL situată în București, parcul adiacent străzii Gheorghe Pătrașcu, sector 3.

Celelalte mențiuni ale sentinței au

fost menținute.

În motivarea deciziei, instanța de

apel a reținut în raport de dispozițiile art. 12 alin. (4) din contractul

încheiat de părți că intimata pârâtă a nesocotit în mod sistematic obligația de

plată la termen a cotei de profit minim convenit prin contract, începând chiar

cu anul 2001 când această obligație a luat naștere în raport de momentul punerii

în exploatare a bazei sportive.

Dispozițiile art. 12 alin. (4) din

contract, devin incidente nu doar în cazul neîndeplinirii obligației de plată a

cotei de profit minim, ci ori de câte ori această obligație nu a fost

îndeplinită pe o perioadă mai mare de 3 luni, această ipoteză fiind confirmată

de raportul de expertiză, care a semnalat întârzierea la plata mai mare de 3

luni începând chiar cu data scadenței de 5 august 2001.

Promovarea cererii de chemare în

judecată denotă fără echivoc intenția creditoarei obligației neîndeplinite în

termenii contractuali de a solicita desființarea contractului, cu daune interese,

în condițiile art. 1021 teza a II-a C. civ.

Ca atare, Curtea a apreciat ca fiind

întemeiat și capătul accesoriu privind obligația de predare a bunului adus în

asociere, făcând aplicarea principiului de drept resoluto jure dantis,

resolvitur jus accipientis, iar în temeiul art. 969 C. civ., cu raportare la

dispozițiile art. 7 alin. (1) din contractul părților și art. 480 C. civ., a

fost admis capătul de cerere privind obligarea intimatei pârâte să elibereze și

să predea baza sportivă ce face obiectul contractului de participare.

Împotriva deciziei civile nr. 48/2010

pronunțată de Curtea de Apel București a declarat recurs pârâta SC V.S.C. SRL,

solicitând în principal să se modifice în tot decizia apelată și să se respingă

ca nefondat apelul formulat de P.S. BUCUREȘTI, menținându-se sentința instanței

de fond.

În subsidiar se solicită casarea

deciziei recurate și trimiterea cauzei pentru rejudecare la instanța de apel în

vederea soluționării cererii reconvenționale.

În dezvoltarea motivelor de recurs,

întemeiate în drept pe dispozițiile art. 304 pct. 7 și 9 C. proc. civ.,

recurenta critică decizia pentru nelegalitate arătând că înscrierea unor pacte

comisorii exprese, cu excepția pactului care repetă prevederile art. 1020 C.

civ., numai face necesară intervenția instanței judecătorești. Dacă totuși se

apelează la instanță, aceasta va putea face verificările în limitele clauzelor contractului.

Deci, instanța investită cu acțiune în rezilierea contractului de asociere în

care este stipulat un pact comisoriu trebuie să analizeze care sunt obligațiile

pe care SC V.S.C. SRL trebuia să le îndeplinească în executarea contractului.

Conform contractului, SC V.S.C. SRL avea obligația de a construi și moderniza

baza sportivă V.S.C. și de a plăti lunar cota de profit. În contract au fost

prevăzute obligații confuze, astfel încât sancțiunea se analizează pentru

neîndeplinirea ambelor prestații, realizarea investiției și plata cotei de

profit.

Clauza prevăzută de art. 19 din

contract poate fi cu ușurință calificată ca informă căci stipulează că efectele

de drept ale rezilierii se produs în timp de 30 de zile.

Prin urmare, contractul de asociere

instituie un pact comisoriu care dă posibilitatea părții în culpă să notifice, intenția

de reziliere, invocându-și propria culpă. În cuprinsul contractului există două

dispoziții contradictorii, reglementate de art. 12 și 19, situație în care

interpretarea contractului se va face în favoarea debitorului.

Pentru a interveni rezilierea

contractului este necesară ca una din părți să nu-și fi executat obligațiile

dar SC V.S.C. SRL și-a îndeplinit obligația de construire și modernizare a

bazei sportive, valoarea lucrărilor fiind în sumă de 1.323.132.266 lei adică

46.100 EURO conform raportului de expertiză.

Obligația privind plata cotei minime

de profit nu a putut fi executată deoarece reclamanta nu a comunicat contul în

care trebuia plătită suma datorată, astfel că reclamanta nu-și poate invoca

propria culpă în executarea cu întârziere a contractului.

Ca urmare, în mod greșit s-a dispus

rezilierea contractului în condițiile în care executarea cu întârziere a plății

se datorează și faptului că reclamanta nu a indicat contul corect, condițiile

rezilierii nefiind îndeplinite.

În subsidiar, se solicită casarea cu

trimitere a deciziei recurate, întrucât instanța de apel nu s-a pronunțat pe

cererea reconvențională, omițând ca în baza efectului devolutiv al apelului să

cerceteze în fond cererea reconvențională, încălcând astfel dispozițiile art. 261

alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., cât și art. 6 paragraf 1 din C.E.D.O.

Intimata reclamantă, a formulat

întâmpinare prin care a solicitat în esență respingerea recursului, ca nefundat,

întrucât în cauză a intervenit rezilierea de drept a contractului conform

dispozițiilor art. 12 alin. (4) coroborat cu art. 19 alin. (3) din contract,

din culpa societății recurate.

Cu privire la casarea deciziei se

solicită respingerea cererii întrucât instanța de apel s-a pronunțat în

limitele cererii de apel, iar pe rolul Tribunalului București se afla dosarul nr.

6645/3/2010 ce are ca obiect partajarea investiției, conform art. 14 din

Contractul de Participare nr. 1130/1998.

Analizând sentința recurată, în raport

de criticile formulate și temeiurile de drept invocate, Înalta Curte constată

că recursul este nefondat întrucât instanța de apel a făcut o corectă aplicare

și interpretare a dispozițiilor art. 969 și 1021 C. com., în raport de clauzele

contractului de asociere încheiat de părți.

Este de necontestat că părțile au

încheiat contractul de asociere în participațiune, înregistrat sub nr. 1130/1998,

având ca obiect construirea și exploatarea unei baze sportive în suprafață de

1290 mp, situată în București, parcul adiacent străzii Gheorghe Pătrașcu,

sector 3. Recurenta pârâtă s-a angajat să construiască și să modernizeze baza

sportivă pe cheltuiala sa, în termen de 12 luni de la data obținerii

autorizației de construcție, iar ulterior, după punerea în funcțiune a bazei,

să achite lunar intimatei reclamante un procent de 15,31 % din profitul net

realizat dar nu mai puțin de 258 DOLARI S.U.A.

Este adevărat că recurenta reclamantă

și-a îndeplinit prima obligație contractuală privind realizarea și modernizarea

bazei sportive, potrivit autorizației de construcție nr. 146 din 14 martie 2001

și procesul verbal de recepție nr. 2 din 1 iunie 2004, valoarea totală a

investițiilor fiind stabilită prin expertiza efectuată în cauză la suma de

46.100 EURO, dar nu și-a îndeplinit obligația de a plăti lunar un procent de

15,31 % din profitul net realizat dar nu mai puțin de 258 DOLARI S.U.A.

Potrivit art. 969 C. civ.,

„convențiile legal făcute au putere de lege între părțile contractante”. Nu se

poate susține că instanța de apel a încălcat principiul ce se desprinde din

dispozițiile art. 969 C. civ., în condițiile în care a dat eficiență clauzelor

înserate de părți în contract.

Clauzele prevăzute în contract, nu

sunt clauze îndoielnice întrucât la art. 12 pct. 4 și 5 părțile au prevăzut un

pact comisoriu de gradul IV. Astfel „în cazul în care SC V.S.C. SRL nu-și

îndeplinește obligațiile asumate prin prezentul contract pe o perioadă mai are

de 3 luni, contractul se reziliază. SC V.S.C. SRL își dă acordul pentru

rezilierea de drept a contractului fără a mai fi necesară punerea în întârziere

și fără alte formalități”. În condițiile în care recurenta pârâtă nu și-a

îndeplinit obligația de plată a cotei minime de profit, în mod corect  s-a dat

eficiență pactului comisoriu

prevăzut

la art. 12

pct. 4 și 5 din contract, aplicabilitatea acestei clauze nefiind condiționată

de neîndeplinirea cumulativă a celor două obligații stabilite prin contract în

sarcina recurentei pârâte.

Apărarea recurentei în sensul că plata

nu a fost făcută întrucât nu s-a indicat contul reclamantei este lipsită de

temei, în condițiile în care obligațiile de plată nu au fost respectate

sistematic chiar din anul 2001, fapt ce a dus la curgerea penalităților de

întârziere, o parte din acestea fiind prescrise.

În temeiul art. 12 alin. (4) coroborat

cu art. 19 alin. (3) din contractul de asociere, intimata reclamantă a notificat

prin executorul judecătoresc la data de 11 iunie 2007 rezilierea de drept a

contractului astfel încât nu se poate susține că recurenta nu a beneficiat de

termenul de 30 de zile invocat, acțiunea fiind promovată la data de 19

noiembrie 2007.

Părțile au prevăzut expres în contract,

prin pactul comisoriu stabilit la art. 12 alin. (4) și (5), rezoluțiunea

contractului, instanța de apel aplicând și interpretând corect clauzele

contractuale stabilite în condițiile art. 969 C. civ., astfel că motivul de

recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., este neîntemeiat.

Nici motivul de recurs prevăzut de art.

304 pct. 7 C. proc. civ., nu-și găsește incidență în speța de față întrucât

instanța de apel a argumentat soluția pronunțată cu respectarea cerințelor art.

261 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., demonstrând în scris de ce s-a oprit la

soluția dată, pentru ce a admis susținerile unei părți și le-a respins pe ale

celeilalte părți.

Recurenta prin invocarea dispozițiilor

art. 307 pct. 7 C. proc. civ., dorește de fapt extinderea apelului și

soluționarea cererii reconvenționale în condițiile în care în apel nu au fost

formulate critici pe acest aspect iar recurenta nu a formulat apel sau cerere

de aderare la apelul declarat de apelantă.

Este adevărat că apelul este o cale

devolutivă, dar efectul devolutiv al apelului trebuie să țină seama de două

reguli, și anume:

- tantum devolutum quantum appellatum

- tantum devolutum quantum indicatum.

Prima regulă decurge din principiul

disponibilității părților în procesul civil și presupune analiza apelului de

către instanță numai în limitele cererii de apel, adică în limitele criticilor

formulate. Ca atare, în cazul în care se formulează critici numai în privința

anumitor capete de cerere, instanța de apel va analiza hotărârea atacată numai

cu privire la capetele de cerere criticate prin motivele de apel. Prin

criticile formulate în apel, a fost vizată doar cererea principală a acțiunii,

instanța de apel verificând legalitatea și temeinicia hotărârii apelate în

limitele criticilor formulate. Este adevărat că recurenta pârâtă a formulat o

cerere reconvențională, fila xx dosar fond, prin care s-a solicitat ca în cazul

în care se admite cererea principală, instanța să se pronunțe și cu privire la

partajarea investițiilor aduse de SC V.S.C. SRL, dar această cerere face

obiectul dosarului nr. 6645/3/2010 aflat pe rolul Tribunalului București, fără

a se putea reține autoritate de lucru judecat în raport de sentința nr. 6058/2009

pronunțată în dosar nr. 3298/3/2008, în condițiile în care cererea

reconvențională nu a fost judecată, fiind respinsă ca urmare a respingerii

acțiunii principale. Cererea reconvențională a fost respinsă ca urmare a

respingerii cererii principale, iar în apel instanța de apel s-a pronunțat în

limitele cererii de apel, ținând cont de principiul disponibilității, partajarea

bunurilor urmând a fi făcută pe o cale separată unde vor fi administrate probe,

cale de altfel valorificată de recurentă în dosar nr. 6645/3/2010.

Prin casarea decizie cu trimiterea

cauzei pentru rejudecarea cererii reconvenționale în apel ar lipsi recurenta de

un grad de jurisdicție în condițiile în care cererea reconvențională nu a fost

analizată pe fond de către prima instanță fiind respinsă doar în raport de

respingerea cererii principale astfel cum s-a solicitat.

În consecință, nu se poate reține nici

încălcarea dispozițiilor art. 6 alin. (1) din C.E.D.O. în condițiile în care

instanța de apel s-a pronunțat în limitele criticilor formulate, ținând cont de

principiul disponibilității care guvernează procesul civil, pretențiile

recurentei, solicitate inițial prin cererea reconvențională, urmând a fi

valorificate pe cale separată fără a fi reținute dispozițiile art. 1201 C. civ.

Pentru considerentele expuse, Înalta

Curte, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., respinge recursul formulat

de pârâta SC V.S.C. SRL BUCUREȘTI împotriva deciziei comerciale nr. 48 din 28

ianuarie 2010 a Curții de Apel București, secția a V-a comercială.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefundat, recursul

declarat de pârâta SC V.S.C. SRL BUCUREȘTI împotriva deciziei comerciale nr. 48

din 28 ianuarie 2010 a Curții de Apel București, secția a V-a comercială.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 2

iulie 2010.