ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 1463/2012

Asupra recursului de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin acțiunea formulată, reclamantul I.I. a chemat în judecată pe pârâta A.N.V., solicitând suspendarea executării Ordinului nr. 7261 din 2 august 2011 în condițiile art. 14 alin. (1) din Legea nr. 554/2004. În motivarea acțiunii, reclamantul a arătat că prin Ordinul nr. 7261 din 02 august 2011, a cărui suspendare o solicită, s-a dispus începând cu data de 08 august 2011 încetarea raporturilor de serviciu prin eliberarea din funcția publică teritorială de execuție de controlor vamal grad profesional superior, gradația 5, clasa de salarizare 32 la B.V.Z.L. Curtici, din cadrul D.J.A.O.V. Timișoara.

Reclamantul a arătat că măsura eliberării din funcție este nelegală având în vedere că atât Ordinele nr. 2406 și 2407 din 04 iulie 2011, cât și Ordinul nr. 7261 din 02 august 2011, emis în baza acestor ordine, încalcă prevederile art. 115 alin. (6) din Constituție, îi afectează reclamantului dreptul la muncă, la protecția socială a muncii și la un nivel de trai decent, drepturi consfințite de art. 41 și art. 47 alin. (l) din Constituție. Prin întâmpinarea formulată în cauză pârâta A.N.V. a cerut respingerea cererii ca nefondată, arătând că în speță nu sunt îndeplinite cumulativ condițiile prevăzute de art. 14 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 privind contenciosul administrativ. Prin sentința civilă nr. 567 din 12 decembrie 2011 Curtea de Apel Timișoara, secția de contencios administrativ și fiscal, a respins cererea formulată de reclamantul I.I., în contradictoriu cu pârâta A.N.V.

Pentru a pronunța această soluție, instanța de fond a reținut, în esență, faptul că prin Ordinul nr. 7261 din 2 august 2011 pârâta A.N.V a dispus, începând cu data de 8 august 2011, că reclamantului îi încetează raportul de serviciu prin eliberare din funcția publică teritorială de execuție de control vamal grad profesional superior, gradația 5, clasa de salarizare 32 la B.V.Z.L. Curtici din cadrul D.R.A.O.V. Timișoara, conform dispozițiilor art. 97 lit. c) și art. 99 alin. (1) lit. b), alin. (3), alin. (5) din Legea nr. 188/1999, privind Statutul funcționarilor publici, republicată (r2), cu modificările și completările ulterioare.

S-a reținut că, așa cum rezultă din acțiune și din întâmpinarea pârâtei, reclamantul a fost efectiv eliberat din funcția publică începând cu data de 8 august 2011, că în cauză reclamantul a făcut dovada procedurii prealabile împotriva ordinului pârâtei și a invocat motive de nelegalitate ale acestuia, aspect care se circumscrie noțiunii de caz bine justificat. În ceea ce privește cerința legală legată de existența unei pagube iminente prin executarea actului administrativ, instanța a reținut că în cauza de față nu este îndeplinită această condiție legală, întrucât ordinul a fost pus deja în executare, reclamantul fiind eliberat din funcția publică începând cu data de 08 august 2011, astfel că nu mai există nici un prejudiciu iminent de înlăturat prin suspendarea executării acestuia.

Împotriva acestei hotărâri a declarat recurs reclamantul I.I., criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie. În motivarea recursului declarat se arată că soluția instanței, de respingere a cererii reclamantului, este netemeinică și nelegală; că, în raport cu dispozițiile art. 14 alin. (1) din Legea nr. 544/2004, obligativitatea sesizării autorității publice pentru revocarea sau modificarea actului administrativ conform dispozițiilor art. 7 a fost îndeplinită în prezenta pricină, prin depunerea la dosar a copiei plângerii prealabile înregistrate sub nr. 47466 din 12 august 2011; că este îndeplinită condiția cazului bine justificat în contextul în care îndoiala serioasă cu privire la legalitatea ordinului a cărei suspendare s-a solicitat este legată de nepublicarea în M. Of.

și prin urmare lipsirea de efecte juridice a Ordinelor nr. 2406 și nr. 2407 din 4 iulie 2011, împrejurare care nici chiar sumar nu a fost examinată de instanță; că este îndeplinită și cea de a treia condiție "prejudiciu material viitor și previzibil sau după caz, perturbarea previzibila gravă a funcționării unei autorități publice sau a unui serviciu public", deoarece actul administrativ în litigiu determină o situație care nu are justificare obiectivă și rezonabilă în sensul art. 14 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, situația de fapt generată în urma emiterii deciziei de concediere fiind de natură să creeze un dezechilibru între interesul general și obligația protejării drepturilor fundamentale ale reclamantului ca urmare a suprimării veniturilor salariale și a asigurărilor sociale ca fiind o sarcină excesivă și disproporționată.

Recurentul arată că motivarea instanței în privința lipsei prejudiciului iminent și a pagubei datorită punerii deja în executare a ordinului, nu este justificată, deoarece urmare suprimării veniturilor reclamantului efectele lipsei activității remunerate produce prin efectele sale consecințe negative asupra subzistentei reclamantului și a familiei sale. Examinând cauza și sentința atacată, în raport cu actele și lucrările dosarului, precum și cu dispozițiile legale incidente pricinii, inclusiv cele ale art. 304 1 C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursul este nefondat, pentru considerentele ce se vor arăta în continuare. Instanța de control judiciar constată că în speță nu sunt întrunite cerințele impuse de art. 304 sau art. 304 1 C. proc.

civ., în vederea casării sau modificării hotărârii: prima instanță a reținut corect situația de fapt, în raport de materialul probator administrat în cauză și a realizat o încadrare juridică adecvată. Suspendarea executării actului administrativ este o măsură provizorie de protecție a drepturilor și intereselor legitime ale subiectelor potențial vătămate prin aplicarea actului, până la momentul la care instanța competentă va evalua legalitatea acestuia. Potrivit art. 14 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, „ în cazuri bine justificate și pentru prevenirea unei pagube iminente, după sesizarea, în condițiile art. 7, a autorității publice care a emis actul sau a autorității ierarhic superioare, persoana vătămată poate să ceară instanței competente să dispună suspendarea executării actului administrativ unilateral până la pronunțarea instanței de fond”.

Deci, art. 14 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 impune, în acest scop, două condiții care trebuie îndeplinite cumulativ, cazul bine justificat și iminența unei pagube, conform definițiilor legale cuprinse în art. 2 alin. (1) lit. ș) și t) din același act normativ. În cadrul cererii de suspendare instanța este limitată la a cerceta, după verificarea condiției de admisibilitate, dacă sunt îndeplinite cumulativ cerințele prevăzute de dispozițiile art. 14 din Legea nr. 554/2004, respectiv cazul bine justificat și paguba iminentă. Îndeplinirea condițiilor cazului bine justificat și a iminenței unei pagube sunt supuse aprecierii judecătorului, care efectuează o analiză sumară a aparenței dreptului, pe baza circumstanțelor de fapt și de drept ale cauzei.

Acestea trebuie să ofere indicii suficiente de răsturnare a prezumției de legalitate și să facă verosimilă iminența producerii unei pagube în cazul particular supus evaluării. Deci, în cadrul cererii de suspendare, instanța nu va cerceta îndeplinirea condițiilor de legalitate și oportunitate ale actului administrativ, această obligație revenindu-i instanței de fond învestită cu soluționarea acțiunii în anulare. Cazul bine justificat este definit de art. 2 alin. (1) lit. t) din Legea nr. 554/2004 ca fiind o împrejurare legată de starea de fapt și de drept, de natură să creeze o îndoială serioasă asupra legalității actului administrativ. Îndoiala serioasă asupra legalității actului administrativ trebuie să rezulte cu ușurință în urma unei cercetări sumare a aparenței dreptului, pentru că în cadrul procedurii suspendării executării, pe calea căreia pot fi dispuse numai măsuri provizorii, nu este permisă prejudecarea fondului litigiului.

În mod corect a reținut instanța de fond că reclamantul a făcut dovada plângerii prealabile împotriva ordinului pârâtei și a invocat motive de nelegalitate ale acestuia, aspect care se circumscrie noțiunii de caz bine justificat, dar nu a îndeplinit condiția existenței unei pagube iminente, întrucât ordinul a fost pus deja în executare, reclamantul fiind eliberat din funcția publică începând cu data de 08 august 2011, astfel că nu mai exista nici un prejudiciu iminent de înlăturat prin suspendarea executării acestuia. „Paguba iminentă”, cea de-a doua condiție cerută de lege pentru a se dispune suspendarea executării unui act administrativ, este definită în art. 2 lit. ș) din Legea nr. 554/2004, republicată, ca fiind prejudiciul material viitor și previzibil sau, după caz, perturbarea previzibilă gravă a funcționării unei autorități publice sau a unui serviciu public.

Cât privește criticile referitoare la îndeplinirea condiției pagubei iminente, Înalta Curte constată că argumentele reținute în sentința atacată sunt fondate, pentru că paguba iminentă nu se prezumă, ci trebuie dovedită de persoana lezată, prin probe concludente. Pentru a se considera îndeplinită această condiție nu se poate aprecia că măsura eliberării din funcția de conducere, prin ea însăși, duce la producerea unei pagube iminente. Reclamantul a făcut referire la drepturile salariale și cele adiacente de care ar fi lipsit, dar, în cazul în care acțiunea în anulare a actului va fi admisă, această problemă va putea fi analizată în cadrul acelui litigiu.

Or, pentru a înlătura, chiar și temporar, regula executării imediate și din oficiu a actelor administrative, prin suspendarea acestora, instanța poate aprecia necesitatea unei asemenea măsuri, doar prin raportare la probele administrate în cauză și care trebuie să ofere suficiente indicii aparente de răsturnare a prezumției de legalitate, fără a analiza pe fond conținutul actului administrativ, instanța având posibilitatea, așa cum am arătat, să efectueze numai o cercetare sumară a aparenței dreptului. Recurentul - reclamant nu a administrat nici un fel de probă de natură să formeze convingerea instanței în sensul iminenței unei pagube materiale greu sau imposibil de înlăturat ulterior, în cazul în care în final actul ar fi anulat, astfel încât să se circumscrie caracterului de excepție al suspendării executării actului administrativ, conform fizionomiei pe care legea în prezent în vigoare o conferă acestei instituții juridice.

În concluzie, în raport de cele reținute mai sus, instanța de fond a apreciat în mod corect că nu sunt îndeplinite cumulativ condițiile prevăzute de art. 14 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, cu modificările și completările ulterioare, pentru a fi admisă cererea de suspendare a actului administrativ în cauză. Astfel fiind, Înalta Curte constată că susținerile și criticile recurentului sunt neîntemeiate și nu pot fi primite, iar hotărârea instanței de fond este temeinică și legală. În consecință, pentru considerentele arătate și în conformitate cu prevederile art. 312 C. proc. civ., recursul va fi respins ca nefondat, menținându-se sentința atacată.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge recursul declarat de I.I. împotriva sentinței civile nr. 567 din 12 decembrie 2011 a Curții de Apel Timișoara, secția de contencios administrativ și fiscal, ca nefondat. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 20 martie 2012.