ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 252/2015

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 252/2015 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2015)

Asupra cauzei de

față, constată următoarele:

Prin acțiunea formulată la 27 februarie 2007,

C.R. și C.C.T., au solicitat instanței - în contradictoriu cu Municipiul

București, prin primar general, SC I.C.D.A. SA, Complexul A. București - să le

lase în deplină proprietate și posesie, terenul de 300 mp, situat în București,

sector 1, iar în subsidiar să li se „constituie” dreptul de proprietate asupra

unei alte suprafețe de teren, echivalentă ca valoare, ori să li se acorde

despăgubiri în echivalent bănesc.

În motivarea acțiunii,

reclamanții au arătat că sunt proprietarii terenului revendicat, în baza

certificatului de moștenitor din 24 februarie 1994 emis de Notariatul de Stat

al sectorului 3, în calitate de soție supraviețuitoare, respectiv în calitate

de fiu, după autorul lor C.C.A., acesta din urmă fiind și el, la rândul său,

moștenitor al autorilor E. și A.M. în baza actului de vânzare-cumpărare

încheiat

la 25

octombrie 1934 autentificat de Tribunalul Ilfov, secția notariat și transcris

din 25 octombrie 1934.

Au mai susținut

reclamanții, că titlul lor de proprietate cu privire la terenul în suprafață de

300 mp situat în București, sector 1 este mai vechi și preferabil celui deținut

de pârâți, deoarece a fost dobândit de autorii lor în baza contractului de

vânzare-cumpărare încheiat la 25 octombrie 1934, pe când autorul pârâților a

fost Statul, imobilul fiind preluat abuziv. Așadar, titlul lor este cel valabil

deoarece este mai bine conturat, mai vechi și îndeplinește toate condițiile

unui titlu autentic, fiind preferabil.

Este binecunoscut în

teoria juridică și în practica judecătorească, au învederat reclamanții, că în

cazul unei revendicări imobiliare, dacă titlurile provin de la autori diferiți,

instanța urmează a compara drepturile autorilor de la care provin cele două

titluri, dând câștig de cauză celui care a dobândit de la autorul al cărui

drept este preferabil, chiar și Legea nr. 247/2005 dispunând în acest sens.

Este evident, se

arată, că titlul pârâților A.C.A. din România, Combinatul A. București și

Complexul A. București emană de la un Non Dominus: la momentul predării

imobilului Statul nu era titularul dreptului de proprietate al terenului în

litigiu, ci exercita o posesie nelegitimă. Actul pârâților fiind încheiat cu un

neproprietar „este caduc”, autorul acestora le-a cedat numai detenția bunului

pe care nu îl avea în proprietate și drept urmare acest act nu este un act

translativ de proprietate; Mai mult, fiind numai un înscris sub semnătura

privată, nu se poate bucura de prezumția de valabilitate față de cel autentic

al autorului lor.

În drept, reclamanții

au invocat dispozițiile art. 480 C. civ., art. 1 din Protocolul nr. 1 al

C.E.D.O. precum și orice alte dispoziții legale în materie.

Investită în primă

instanță, Judecătoria sectorului 1 București, prin sentința nr. 2185 din 10

februarie 2009 a admis excepția necompetenței sale materiale și a declinat

competența de soluționare a cauzei, în favoarea Tribunalului București.

Prin sentința nr. 189

din 13 februarie 2014, Tribunalul București, secția a V-a civilă, a respins ca

neîntemeiată excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtului SC C.A.V.H.

SA

A admis excepția

inadmisibilității cererii de chemare în judecată, având ca obiect revendicare,

formulată de reclamanții C.R. și C.C.T. și în consecință, a respins acțiunea ca

inadmisibilă.

Pentru a se pronunța

astfel, prima instanță a reținut în esență că reclamanții puteau și trebuiau să

formuleze o notificare, în baza art. 22 din Legea nr. 10/2001, aceștia

neoferind nicio explicație rezonabilă pentru care nu au întreprins acest demers

juridic, în condițiile în care au încercat să-și reapropie imobilul, recurgând

la dispozițiile Legii nr. 18/1991, cerere care le-a fost respinsă pe

considerentul că nemișcătorul nu face obiect de reglementare al acestui

act normativ.

Asupra chestiunii de

drept în discuție, tribunalul a apreciat că au relevanță cele două decizii

pronunțate de Înalta Curte de Casație și Justiție în interesul

legii, respectiv Decizia nr 33/2008 și Decizia nr. 27/2011.

Astfel, se arată,

pretenția dedusă judecății prin intermediul cauzei de față este „inadmisibil a

fi obținută” pe calea prezentului demers judiciar, față de principiul existent

în materie civilă și afirmat și prin Decizia Înaltei Curții de Casație

și Justiție nr 33/2008, „specialia generalibus derogant” (legea

specială derogă de la dreptul comun). Prin urmare, nu a fost primită de către

tribunal ipoteza existenței unei opțiuni a reclamanților între recurgerea la

procedura specială a Legii nr. 10/2001 și recurgerea la prevederile dreptului

comun, o astfel de opțiune nesocotind principiul anterior arătat.

Făcând trimitere la

conținutul Deciziei nr. 33/2008, dată de Înalta Curte, tribunalul a arătat că prin

dispozițiile sale, Legea nr. 10/2001 a suprimat, practic, posibilitatea

recurgerii la dreptul comun în cazul ineficacității actelor de preluare a

imobilelor naționalizate și, fără să diminueze accesul la justiție, a adus

perfecționări sistemului reparator, subordonându-l, totodată, controlului

judecătoresc prin norme de procedură cu caracter special.

Astfel, Legea nr. 10/2001,

în limitele date de dispozițiile art. 6 alin. (2) din Legea nr. 213/1998,

constituie dreptul comun în materia retrocedării imobilelor preluate de stat,

cu sau fără titlu valabil, în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989.

În consecință,

trebuie reținut că, de principiu, persoanele cărora le sunt aplicabile

dispozițiile Legii nr. 10/2001 nu au posibilitatea de a opta între calea

prevăzută de acest act normativ și aplicarea dreptului comun în materia

revendicării, respectiv dispozițiile art. 480 C. civ.

Aceeași problemă a

concursului dintre legea specială și dreptul comun, se mai arată, a fost

reluată, cu aceeași rezolvare de către Înalta Curte de Casație și Justiție

și prin Decizia nr 27/2011, când unicul element diferit care a fost avut în

vedere de instanța supremă a fost doar natura măsurii reparatorii solicitată de

reclamant. (prin decizia 33/2008 a fost analizată admisibilitatea acțiunilor în

revendicare întemeiate pe dreptul comun având ca obiect revendicarea imobilelor

preluate abuziv, formulate după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001; prin Decizia

nr. 27/2011 s-a analizat posibilitatea pe care o au persoanele îndreptățite de

a beneficia de despăgubiri, în alte condiții și în altă procedură decât cea

instituită de legea specială.).

Prin urmare, se

conchide, câtă vreme pentru imobilele preluate abuziv de stat în perioada 6

martie 1945-22 decembrie 1989 s-a adoptat o lege specială, care prevede în ce

condiții persoana îndreptățită beneficiază de măsuri reparatorii prin

echivalent constând în despăgubiri, nu se poate susține, fără a încălca

principiul specialia generalibus derogant, că „dreptul comun s-ar aplica cu

prioritate sau în concurs cu legea specială.”

Mai observă

tribunalul că, în susținerea demersului lor judiciar reclamanții au invocat și art.

1 Protocolul nr 1 C.E.D.O. precum și jurisprudența C.E.D.O. în materia

dreptului de proprietate cu precădere cauzele referitoare la imobile preluate

abuziv, în lumina acestor temeiuri de drept reclamanții afirmând că judecătorul

național trebuie să înlăture în cauza de față aplicabilitatea Legii nr 10/2001.

Și din această

perspectivă, tribunalul a apreciat că acțiunea de față nu poate fi primită,

reținând în primul rând, pe tărâmul jurisprudenței C.E.D.O., că art. 6 din

Convenție privind dreptul la un proces echitabil, ce include ca și componentă

dreptul de acces efectiv la o instanță, nu este un drept absolut, putându-i fi

aduse limitări în privința cărora Statele dispun de o largă marjă de apreciere

în reglementare, pe plan intern.

Cu privire la ceea ce

reclamanții au afirmat, legat de existența unui bun în patrimoniul lor și

încălcarea dreptului lor de proprietate/privarea de proprietatea lor (argument

întemeiat pe fostul art. 2 alin. (2) din Legea nr 10/2001, în prezent abrogat

prin Legea nr. 1/2009) prin eventuala respingere a prezentei acțiuni în revendicare,

care ar nesocoti așadar jurisprudența C.E.D.O. în materia Protocolului 1

adițional, Tribunalul a reținut că jurisprudența C.E.D.O. anterioară a avut în

vedere situații de fapt diferite de cea a reclamanților din cauza de față.

Nu trebuie omis elementul

important și distinct, s-a arătat, reprezentat de împrejurarea că reclamanții

nu sunt beneficiarii unei hotărâri judecătorești irevocabile prin care să fi

fost obligat Statul la restituirea în natură a proprietății lor imobiliare, în

condițiile consacrării judecătorești a nevalabilității titlului de preluare al

Statului. Dimpotrivă, în cadrul prezentului demers judiciar, ca o apărare pe

fond, reclamanții au invocat nevalabilitatea titlului Statului/lipsa titlului

Statului, asupra terenului în litigiu.

De altfel, această

distincție importantă între situația foștilor proprietari a fost subliniată de C.E.D.O.

și în hotărârea pronunțată în cauza pilot Maria Atanasiu și alții vs. România.

Soluția a fost menținută

de Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, care, prin Decizia nr. 363/A

din 7 octombrie 2014, în esență cu aceeași motivare, a respins, ca nefondate,

apelurile formulate de reclamanți și pârâtul SC C.A.V.H. SA.

Mai subliniază

instanța de control judiciar că,

scopul declanșării acțiunii în revendicare îl

constituie restituirea efectivă a bunului și reintrarea acestuia în patrimoniul

proprietarului-reclamant.

Cel care declanșează

litigiul invocă împrejurarea că are un drept de proprietate în patrimoniul său

asupra imobilului litigios, în sensul de a obține restituirea efectivă în

natură a bunului.

Ca atare, pentru

soluționarea acțiunii în revendicare, este necesar să se stabilească dacă

apelanții-reclamanți mai au în patrimoniul lor un „bun” sau cel puțin o

speranță legitimă, în sensul art. 1 din Protocolul 1 al Convenției.

Astfel, potrivit

jurisprudenței C.E.D.O., obiectul protecției articolului 1, îl formează

patrimoniul persoanei de drept privat, respectiv fiecare componentă a

patrimoniului care: are o valoare economică reală (în sensul că nu este

neglijabilă, derizorie); reprezintă un bun ce face parte într-o manieră actuală

și incontestabilă din sfera juridică a persoanei interesate; se raportează la

un obiect (corporal sau incorporal) determinat și identificabil.

În prezenta cauză, se

arată, prezintă interes cea de-a doua condiție (lit. b)), ce a fost dezvoltată

de Curte printr-o hotărâre cu valoare de principiu, (Kopecky c. Slovaciei -Marea

Cameră, hotărârea din data de 28 septembrie 2004):

a) Art. 1 nu

recunoaște dreptul la proprietate; privarea de proprietate, ori de un alt drept

real, constituie în principiu un act instantaneu și nu creează o situație

continuă de "privare de drept". În consecință, privările de

proprietate anterioare ratificării Convenției nu intră în câmpul de aplicare a acesteia,

rationae temporis (Malhous c. Republicii Cehe);

b) Reclamantul nu

poate susține existența unei încălcări a art. 1 decât în măsura în care

dispoziția ori măsura contestată se raportează la un "bun" în sensul

Convenției; noțiunea de bun poate include fie "bunuri actuale", fie

valori patrimoniale, inclusiv creanțe, în virtutea cărora reclamantul poate

pretinde că are cel puțin o speranță legitimă de a obține exercițiul efectiv al

unui drept de proprietate. Dimpotrivă, speranța de recunoaștere a unui drept de

proprietate a cărui exercitare efectivă este imposibilă nu este un

"bun" în sensul art. 1; aceeași este situația creanțelor

condiționale, stinse ca urmare a nerealizării condiției.

Aplicând principiile

enunțate, la cauza de față, instanța de control judiciar, a constatat că

apelanții-reclamanți nu mai au în patrimoniu un vechi drept de proprietate

asupra bunului litigios, deoarece acesta a ieșit în mod definitiv și irevocabil

din patrimoniul lor, ca urmare a preluării abuzive și nu mai există posibilitatea

de a obține restituirea efectivă a bunului și intrarea acestuia în patrimoniul

fostului proprietar.

Astfel, instanța a

constatat că imobilul teren, ce face obiect al litigiului, în suprafață de 300

mp situat actual în București, sector 1, a făcut obiect al actului de vânzare

cumpărare încheiat la data de 25 octombrie 1934 de cumpărătorii E. și A.M. și

autentificat de Tribunalul Ilfov secția notariat, transcris la 25 octombrie 1934

(fila 3, 8, 14 dosar judecătorie).

Cumpărătorii E. și

A.M. au fost înscriși cu rol fiscal, astfel cum rezultă și din adresa din 18

decembrie 2006 emisă de D.I.T.L. sector 1, la fila 14 dosar.

Imobilul revendicat

intră în sfera de aplicare a Legii nr. 10/2001, respectiv în ipoteza prevăzută

de art. 2 lit. i) împrejurare recunoscută de către apelanți și statuată de

către prima instanță, în cuprinsul hotărârii atacate. Se constată că

apelanții-reclamanți nu au formulat notificare în baza Legii nr. 10/2001, ci au

realizat doar demersuri întemeiate pe dispozițiile Legii nr. 18/1991.

S-a mai reținut că

actul juridic invocat de către apelanții-reclamanți nu poate fi considerat ca

fiind un titlu de proprietate, în sensul de a se recunoaște în patrimoniul

acestora existența unui vechi drept de proprietate (sub aspectul existenței unui

drept de a obține restituirea efectivă în natură a bunului) asupra imobilului

litigios.

Acesta nu poate

constitui titlu de proprietate, având în vedere jurisprudența recentă a C.E.D.O.,

care nu a mai recunoscut în patrimoniul vechilor proprietari un vechi drept de

proprietate, în temeiul actului anterior, deoarece acesta a ieșit, în mod

definitiv și irevocabil din patrimoniul lui, ca urmare a preluării abuzive.

În schimb, s-a

recunoscut posibilitatea de a dobândi un bun - în sensul unui nou drept de

proprietate în patrimoniul fostului proprietar, în temeiul legislației speciale

și a unei dispoziții administrative sau judiciare. În temeiul legislației

speciale adoptate de către Statul Român, s-a născut vocația de a dobândi un nou

drept, respectiv un drept la indemnizare, dacă fostul proprietar a urmat

procedura prevăzută de Legea nr. 10/2001 și dacă îndeplinea condițiile legale.

Având în vedere faptul

că apelanții-reclamanți nu au niciun bun actual și nicio speranță legitimă,

acțiunea în revendicare se impune a fi respinsă față de valabilitatea,

temeinicia și preferabilitatea titlului invocat de către intimata-pârâtă,

precum și aplicabilitatea principiului securității raporturilor juridice.

În considerarea

acestor aspecte, Curtea de apel a reținut că titlul intimatei-pârâte este

preferabil, motiv pentru care „se paralizează” acțiunea în revendicare

formulată de reclamantă.

În ceea ce privește

incidența dispozițiilor art. 1 din Protocolul 1 la Convenția Europeană a

Drepturilor Omului, s-a învederat că legiuitorul, a adoptat Legea nr. 10/2001

și a oferit posibilitatea foștilor proprietari de a dobândi bunul preluat

abuziv, în natură sau de a dobândi măsuri reparatorii prin echivalent. În cazul

în care bunul nu poate fi restituit în natură, foștii proprietari pot obține

despăgubiri în echivalent, în condițiile legii speciale de reparație.

Chiar dacă cuantumul

despăgubirilor și data obținerii acestora de către foștii proprietari nu sunt

stabilite cu certitudine, Curtea a apreciat că vătămarea produsă

apelanților-reclamanți este mai mică decât vătămarea, care s-ar fi putut

produce intimatei-pârâte, dacă aceasta ar pierde protecția juridică a dreptului

de proprietate, în cadrul acțiunii în revendicare.

Această concluzie

derivă din împrejurarea că apelanții-reclamanți aveau posibilitatea efectivă de

a obține despăgubiri pentru imobilul naționalizat, în condițiile Legii nr. 10/2001.

În raport de aceste

aspecte, s-a făcut trimitere la principiul securității raporturilor juridice și

la împrejurarea că acest caracter trebuie să ofere o protecție juridică

sporită.

De asemenea, Curtea

de apel a avut în vedere că numai intimata-pârâtă are un „bun”, în sensul

jurisprudenței C.E.D.O.

Cât privește apelul

declarat de SC C.A.V.H. SA, s-a reținut că acesta este nefondat în condițiile în

care pârâtul exercită posesia și folosința asupra terenului litigios,

împrejurare recunoscută prin chiar întâmpinarea depusă la prima instanță și

respectiv prin motivele de apel.

Această posesie și

folosință rezultă și din contractul de comodat nr. 87 din 20 decembrie

2006, în temeiul căruia A.C.A. i-a transmis pârâtului dreptul de folosință cu

titlu gratuit asupra terenului de 24.169,25 mp și a construcțiilor aferente, în

suprafață de 10.490,58 mp

Toate aceste

prerogative, se arată, îi conferă pârâtului, calitate procesuală pasivă în

cauză, întrucât, acțiunea în revendicare poate fi opusă nu numai proprietarului

terenului ci și deținătorului acestuia.

În cauză, au declarat

recurs în termen legal, atât reclamanții C.R. și C.T.C., cât și pârâtul S.C. SC

C.A.V.H. SA.

În recursul lor,

întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 8 și 9 C. proc. civ. de la 1865, în

vigoare la data inițierii demersului judiciar, reclamanții critică decizia

dată în apel, după cum urmează:

- deși a constatat că

demersul judiciar este fondat pe dispozițiile art. 480 C. civ. de la 1864,

Protocolul nr. 1 al C.E.D.O. și jurisprudența instanței europene, curtea de

apel a interpretat eronat prevederile internaționale din materia retrocedării

proprietăților preluate abuziv, apreciind „fără temei” faptul că reclamanții nu

mai au în patrimoniu un vechi drept de proprietate asupra bunului litigios

care, a ieșit în mod „definitiv și irevocabil” din patrimoniul lor, ca urmare a

preluării abuzive.

Or, titlurile de

proprietate exhibate de părți trebuiau analizate prin comparație, pentru a se

stabili autenticitatea și preferabilitatea acestora.

De altfel, se arată,

în lipsa unei dispoziții administrative și a oricărui temei de drept, instanța

nu putea să constate că reclamanții și-au pierdut dreptul de proprietate.

- s-a reținut greșit

că reclamanții nu au un „bun actual” în sensul Convenției, respectiv art. 1 al

Protocolului nr. 1, nefiind judicioasă afirmația că acesta trebuia recunoscut

prin hotărâre judecătorească sau administrativă.

Se subliniază din nou

faptul că instanțele nu au procedat la o comparare a titlurilor, nefiind

relevantă, în opinia recurenților împrejurarea că pârâtei i-a fost recunoscut

în instanță dreptul de proprietate pentru terenul în litigiu, atâta vreme cât

reclamanții nu au fost chemați în judecată în calitate de proprietari și nu au

avut calitatea de părți în acel litigiu.

- greșit a fost

dezvoltată și teoria „bunului actual”, în condițiile în care nu s-a procedat și

la verificarea valabilității titlului de proprietate, ignorându-se

jurisprudența europeană și neprocedându-se la o corelare a acesteia cu

prevederile Deciziei Înaltei Curți de Casație și Justiție nr. 33/2008 care,

vizează și situația reclamanților, al căror bun a ieșit nelegal din patrimoniul

autorilor lor.

Recursul declarat de

S.C. SC C.A.V.H. SA, fondat pe dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ. de la

1865, vizează exclusiv reținerea calității procesuale pasive a recurentului,

reținere apreciată ca fiind greșită în condițiile în care, se arată, acesta nu

exercită nici posesia și nici folosința asupra imobilului litigios.

Astfel, se arată,

imobilul revendicat de reclamanți este situat pe str. A., în incinta SC

I.C.D.A. SA și nu în incinta societății SC C.A.V.H. SA, aspect relevat și de

expertiza tehnică, în specialitatea topografie, efectuată în cauză.

Ca atare, societatea

pârâtă nu posedă terenul revendicat de reclamanți pentru a putea deveni

titulara obligației care trebuie executată, imobilul aflându-se în posesia

altei persoane juridice.

Recursurile se

privesc ca nefondate, urmând a fi respinse, în considerarea argumentelor ce

succed.

În soluționarea unor

cereri în care, atât reclamantul, cât și pârâtul invocă existența unui titlu

preferabil, trebuie într-adevăr, să se țină seama de particularitățile fiecărui

caz în parte, necesitate afirmată atât prin Decizia nr. 33/2008 a Înaltei Curți

de Casație și Justiție - la care recurenții reclamanți fac trimitere, dându-i

însă o interpretare proprie - cât și de C.E.D.O., la a cărei practică se face

referire.

În consecință, cauza

de față nu poate fi soluționată fără a se avea în vedere următoarele elemente

particulare ale speței:

- reclamanții ca

succesori în drepturi ai fostului proprietar al imobilului, nu au formulat o

acțiune în revendicare, înainte de intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001,

neexistând o hotărâre judecătoreasca de retrocedare promovată în beneficiul

acestora, anterior apariției legii speciale, ce reglementează procedura de

restituire a imobilelor preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie

1989.

Or, jurisprudența C.E.D.O.,

consacră existența unui „bun" în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1

adițional la Convenție, condiționat de existența unei hotărâri de retrocedare,

pe care reclamanții nu au obținut-o mai înainte de apariția legii speciale.

Potrivit acestei

jurisprudențe a instanței europene, există diferențe esențiale între „simpla

speranță de restituire" chiar îndreptățită din punct de vedere moral și

„speranța legitimă" bazată pe o dispoziție legală sau pe o decizie

judiciară, fiind necesară existența unei baze suficiente în dreptul intern,

pentru a se reține incidența dispozițiilor art. 1 din Protocolul nr. 1,

adițional la Convenție.

Din contră, așa cum

corect a reținut instanța de control judiciar, o astfel de hotărâre a fost pronunțată

în beneficiul pârâtei A.C.A. din România - a se vedea sentința civilă nr. 7592

din 14 mai 1999, irevocabilă, intrată în puterea lucrului judecat, titlul

deținut de aceasta având valoarea unui „bun” în înțelesul art. 1 din Protocolul

nr. 1, adițional la C.E.D.O.

- recurenții-reclamanți

nu au urmat procedura specială instituită prin dispozițiile Legii nr. 10/2001,

ieșind din pasivitate în vederea redobândirii bunului ce a aparținut autorilor lor,

abia la 27 februarie 2007, prin formularea unei acțiuni întemeiată pe dreptul

comun, respectiv pe dispozițiile art. 480 C. civ. de la 1864 și art. 1 din

Protocolul nr. 1, adițional la C.E.D.O.

Ca atare, după

apariția Legii nr. 10/2001, reclamanții nu au urmat singura cale legală pentru

obținerea restituirii unui imobil preluat în perioada de referință a legii,

respectiv cea prevăzută prin dispozițiile art. 21 și următoarele din acest act

normativ, rațiunea legiuitorului în a institui o procedură specială fiind aceea

a soluționării centralizate și cu celeritate a cererilor vizând restituirea

proprietăților preluate în mod abuziv - cu sau fără titlu -, sau acordarea,

acolo unde restituirea nu mai este posibilă, reparațiilor cuvenite.

Practica instanțelor

a învederat că, doar câteva ipoteze, ce nu se regăsesc în speță, permit a se da

curs cererilor de restituire fundamentate fie pe dreptul comun, fie pe alte

acte normative, anterioare intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, respectiv

când acțiunea a fost introdusă înainte de apariția acestui act normativ iar

persoana îndreptățită nu a înțeles să se prevaleze de dispozițiile legii

speciale (art. 46), când imobilul ce se solicită a fi retrocedat nu este

deținut de una din entitățile specificate în art. 21 din Lege, sau, în situația

particulară a preluărilor în forma exproprierii, în cazul vizat prin

dispozițiile art. 35 din Legea nr. 33/1994, când preluarea a operat ulterior

anului 1994.

- În vederea

aplicării unitare a legii, Înalta Curte a stabilit (a se vedea decizia nr. 33

din 9 iunie 2008) că legea specială înlătura aplicarea dreptului comun, fără ca

pentru aceasta să fie nevoie ca principiul să fie încorporat în textul legii

speciale și că aplicarea unor dispoziții ale legii speciale poate fi înlăturată

doar dacă acestea contravin Convenției Europene a Drepturilor Omului.

În interpretarea -

din această perspectivă - a dispozițiilor din dreptul intern, C.E.D.O. a

statuat că dreptul de acces la instanțe (astfel cum acesta este recunoscut prin

art. 6 § 1 din Convenție) nu este absolut, el pretându-se la limitări implicit

admise, deoarece prin natura sa stabilește o reglementare din partea statului

care, se bucură în această materie, de o anumită marjă de apreciere (a se vedea

cauza Faimblat împotriva României).

Tot astfel, prin decizia

pilot dată de instanța europeană la 12 octombrie 2010 (cauza Atanasiu și alții

împotriva României) s-a reținut că respingerea acțiunii în revendicare,

întemeiată pe dispozițiile dreptului comun, motivată de necesitatea asigurării

unei aplicări coerente a legilor de reparație, nu dezvăluie prin ea însăși o

problemă „sub unghiul dreptului de acces la o instanță" garantat de art. 6

se prezinte ca o cale de drept efectiv.

Prin aceeași decizie,

C.E.D.O. a stabilit că în analizarea noțiunii de „utilitate publică",

amplă prin natura sa, legiuitorul național dispune de o mare latitudine pentru

a duce o politică economică, socială și respectiv de a concepe imperativele

acestei utilități publice.

În consecință, din

parcurgerea întregului istoric al cauzei, rezultă că în mod corect instanțele

au respins cererea de restituire a imobilului, adresată de reclamanți direct

instanței, cu ignorarea prevederilor legii speciale de reparație, neputându-se

reține că imposibilitatea acestora de a-și exercita dreptul de proprietate

asupra bunului, echivalează cu „privarea de un bun” chiar după intrarea în

vigoare a Legii nr. 10/2001. (a se vedea din nou, în acest sens, decizia pilot

din 12 octombrie 2010, dată de C.E.D.O. în cauza Atanasiu și alții împotriva

României).

Nefondat se privește

și recursul formulat de pârâtul SC C.A.V.H. SA, în condițiile în care probele

administrate atestă că acesta exercită posesia și folosința asupra

terenului în litigiu ca urmare a contractului de comodat încheiat la 20

decembrie 2006 cu A.C.A. care, i-a transmis folosința asupra suprafeței totale

de 24.169,25 mp (din care face parte și terenul în litigiu) și a construcțiilor

aferente.

De altfel, recursul

apare și ca lipsit de interes, în contextul respingerii ca inadmisibilă a

acțiunii de către tribunal, soluție menținută în apel.

Așa fiind, față de

cele ce preced, ambele recursuri declarate în cauză, urmează a se respinge, ca

nefondate.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondate,

recursurile declarate de reclamanții C.R., C.C.T. și de pârâtul SC C.A.V.H. SA împotriva

Deciziei nr. 363/A din 7 octombrie 2014 a Curții de Apel București, secția a

IV-a civilă.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 27 ianuarie 2015.