ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 252/2015

Asupra cauzei de față, constată următoarele: Prin acțiunea formulată la 27 februarie 2007, C.R. și C.C.T., au solicitat instanței - în contradictoriu cu Municipiul București, prin primar general, SC I.C.D.A. SA, Complexul A. București - să le lase în deplină proprietate și posesie, terenul de 300 mp, situat în București, sector 1, iar în subsidiar să li se „constituie” dreptul de proprietate asupra unei alte suprafețe de teren, echivalentă ca valoare, ori să li se acorde despăgubiri în echivalent bănesc. În motivarea acțiunii, reclamanții au arătat că sunt proprietarii terenului revendicat, în baza certificatului de moștenitor din 24 februarie 1994 emis de Notariatul de Stat al sectorului 3, în calitate de soție supraviețuitoare, respectiv în calitate de fiu, după autorul lor C.C.A., acesta din urmă fiind și el, la rândul său, moștenitor al autorilor E. și A.M.

în baza actului de vânzare-cumpărare încheiat la 25 octombrie 1934 autentificat de Tribunalul Ilfov, secția notariat și transcris din 25 octombrie 1934. Au mai susținut reclamanții, că titlul lor de proprietate cu privire la terenul în suprafață de 300 mp situat în București, sector 1 este mai vechi și preferabil celui deținut de pârâți, deoarece a fost dobândit de autorii lor în baza contractului de vânzare-cumpărare încheiat la 25 octombrie 1934, pe când autorul pârâților a fost Statul, imobilul fiind preluat abuziv. Așadar, titlul lor este cel valabil deoarece este mai bine conturat, mai vechi și îndeplinește toate condițiile unui titlu autentic, fiind preferabil.

Este binecunoscut în teoria juridică și în practica judecătorească, au învederat reclamanții, că în cazul unei revendicări imobiliare, dacă titlurile provin de la autori diferiți, instanța urmează a compara drepturile autorilor de la care provin cele două titluri, dând câștig de cauză celui care a dobândit de la autorul al cărui drept este preferabil, chiar și Legea nr. 247/2005 dispunând în acest sens. Este evident, se arată, că titlul pârâților A.C.A. din România, Combinatul A. București și Complexul A. București emană de la un Non Dominus: la momentul predării imobilului Statul nu era titularul dreptului de proprietate al terenului în litigiu, ci exercita o posesie nelegitimă.

Actul pârâților fiind încheiat cu un neproprietar „este caduc”, autorul acestora le-a cedat numai detenția bunului pe care nu îl avea în proprietate și drept urmare acest act nu este un act translativ de proprietate; Mai mult, fiind numai un înscris sub semnătura privată, nu se poate bucura de prezumția de valabilitate față de cel autentic al autorului lor. În drept, reclamanții au invocat dispozițiile art. 480 C. civ., art. 1 din Protocolul nr. 1 al C.E.D.O. precum și orice alte dispoziții legale în materie. Investită în primă instanță, Judecătoria sectorului 1 București, prin sentința nr. 2185 din 10 februarie 2009 a admis excepția necompetenței sale materiale și a declinat competența de soluționare a cauzei, în favoarea Tribunalului București.

Prin sentința nr. 189 din 13 februarie 2014, Tribunalul București, secția a V-a civilă, a respins ca neîntemeiată excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtului SC C.A.V.H. SA A admis excepția inadmisibilității cererii de chemare în judecată, având ca obiect revendicare, formulată de reclamanții C.R. și C.C.T. și în consecință, a respins acțiunea ca inadmisibilă. Pentru a se pronunța astfel, prima instanță a reținut în esență că reclamanții puteau și trebuiau să formuleze o notificare, în baza art. 22 din Legea nr. 10/2001, aceștia neoferind nicio explicație rezonabilă pentru care nu au întreprins acest demers juridic, în condițiile în care au încercat să-și reapropie imobilul, recurgând la dispozițiile Legii nr. 18/1991, cerere care le-a fost respinsă pe considerentul că nemișcătorul nu face obiect de reglementare al acestui act normativ.

Asupra chestiunii de drept în discuție, tribunalul a apreciat că au relevanță cele două decizii pronunțate de Înalta Curte de Casație și Justiție în interesul legii, respectiv Decizia nr 33/2008 și Decizia nr. 27/2011. Astfel, se arată, pretenția dedusă judecății prin intermediul cauzei de față este „inadmisibil a fi obținută” pe calea prezentului demers judiciar, față de principiul existent în materie civilă și afirmat și prin Decizia Înaltei Curții de Casație și Justiție nr 33/2008, „specialia generalibus derogant” (legea specială derogă de la dreptul comun). Prin urmare, nu a fost primită de către tribunal ipoteza existenței unei opțiuni a reclamanților între recurgerea la procedura specială a Legii nr. 10/2001 și recurgerea la prevederile dreptului comun, o astfel de opțiune nesocotind principiul anterior arătat.

Făcând trimitere la conținutul Deciziei nr. 33/2008, dată de Înalta Curte, tribunalul a arătat că prin dispozițiile sale, Legea nr. 10/2001 a suprimat, practic, posibilitatea recurgerii la dreptul comun în cazul ineficacității actelor de preluare a imobilelor naționalizate și, fără să diminueze accesul la justiție, a adus perfecționări sistemului reparator, subordonându-l, totodată, controlului judecătoresc prin norme de procedură cu caracter special.

Astfel, Legea nr. 10/2001, în limitele date de dispozițiile art. 6 alin. (2) din Legea nr. 213/1998, constituie dreptul comun în materia retrocedării imobilelor preluate de stat, cu sau fără titlu valabil, în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989. În consecință, trebuie reținut că, de principiu, persoanele cărora le sunt aplicabile dispozițiile Legii nr. 10/2001 nu au posibilitatea de a opta între calea prevăzută de acest act normativ și aplicarea dreptului comun în materia revendicării, respectiv dispozițiile art. 480 C. civ. Aceeași problemă a concursului dintre legea specială și dreptul comun, se mai arată, a fost reluată, cu aceeași rezolvare de către Înalta Curte de Casație și Justiție și prin Decizia nr 27/2011, când unicul element diferit care a fost avut în vedere de instanța supremă a fost doar natura măsurii reparatorii solicitată de reclamant.

(prin decizia 33/2008 a fost analizată admisibilitatea acțiunilor în revendicare întemeiate pe dreptul comun având ca obiect revendicarea imobilelor preluate abuziv, formulate după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001; prin Decizia nr. 27/2011 s-a analizat posibilitatea pe care o au persoanele îndreptățite de a beneficia de despăgubiri, în alte condiții și în altă procedură decât cea instituită de legea specială.). Prin urmare, se conchide, câtă vreme pentru imobilele preluate abuziv de stat în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989 s-a adoptat o lege specială, care prevede în ce condiții persoana îndreptățită beneficiază de măsuri reparatorii prin echivalent constând în despăgubiri, nu se poate susține, fără a încălca principiul specialia generalibus derogant, că „dreptul comun s-ar aplica cu prioritate sau în concurs cu legea specială.” Mai observă tribunalul că, în susținerea demersului lor judiciar reclamanții au invocat și art. 1 Protocolul nr 1 C.E.D.O.

precum și jurisprudența C.E.D.O. în materia dreptului de proprietate cu precădere cauzele referitoare la imobile preluate abuziv, în lumina acestor temeiuri de drept reclamanții afirmând că judecătorul național trebuie să înlăture în cauza de față aplicabilitatea Legii nr 10/2001. Și din această perspectivă, tribunalul a apreciat că acțiunea de față nu poate fi primită, reținând în primul rând, pe tărâmul jurisprudenței C.E.D.O., că art. 6 din Convenție privind dreptul la un proces echitabil, ce include ca și componentă dreptul de acces efectiv la o instanță, nu este un drept absolut, putându-i fi aduse limitări în privința cărora Statele dispun de o largă marjă de apreciere în reglementare, pe plan intern.

Cu privire la ceea ce reclamanții au afirmat, legat de existența unui bun în patrimoniul lor și încălcarea dreptului lor de proprietate/privarea de proprietatea lor (argument întemeiat pe fostul art. 2 alin. (2) din Legea nr 10/2001, în prezent abrogat prin Legea nr. 1/2009) prin eventuala respingere a prezentei acțiuni în revendicare, care ar nesocoti așadar jurisprudența C.E.D.O. în materia Protocolului 1 adițional, Tribunalul a reținut că jurisprudența C.E.D.O. anterioară a avut în vedere situații de fapt diferite de cea a reclamanților din cauza de față. Nu trebuie omis elementul important și distinct, s-a arătat, reprezentat de împrejurarea că reclamanții nu sunt beneficiarii unei hotărâri judecătorești irevocabile prin care să fi fost obligat Statul la restituirea în natură a proprietății lor imobiliare, în condițiile consacrării judecătorești a nevalabilității titlului de preluare al Statului.

Dimpotrivă, în cadrul prezentului demers judiciar, ca o apărare pe fond, reclamanții au invocat nevalabilitatea titlului Statului/lipsa titlului Statului, asupra terenului în litigiu. De altfel, această distincție importantă între situația foștilor proprietari a fost subliniată de C.E.D.O. și în hotărârea pronunțată în cauza pilot Maria Atanasiu și alții vs. România. Soluția a fost menținută de Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, care, prin Decizia nr. 363/A din 7 octombrie 2014, în esență cu aceeași motivare, a respins, ca nefondate, apelurile formulate de reclamanți și pârâtul SC C.A.V.H. SA. Mai subliniază instanța de control judiciar că, scopul declanșării acțiunii în revendicare îl constituie restituirea efectivă a bunului și reintrarea acestuia în patrimoniul proprietarului-reclamant.

Cel care declanșează litigiul invocă împrejurarea că are un drept de proprietate în patrimoniul său asupra imobilului litigios, în sensul de a obține restituirea efectivă în natură a bunului. Ca atare, pentru soluționarea acțiunii în revendicare, este necesar să se stabilească dacă apelanții-reclamanți mai au în patrimoniul lor un „bun” sau cel puțin o speranță legitimă, în sensul art. 1 din Protocolul 1 al Convenției. Astfel, potrivit jurisprudenței C.E.D.O., obiectul protecției articolului 1, îl formează patrimoniul persoanei de drept privat, respectiv fiecare componentă a patrimoniului care: are o valoare economică reală (în sensul că nu este neglijabilă, derizorie); reprezintă un bun ce face parte într-o manieră actuală și incontestabilă din sfera juridică a persoanei interesate; se raportează la un obiect (corporal sau incorporal) determinat și identificabil.

În prezenta cauză, se arată, prezintă interes cea de-a doua condiție (lit. b)), ce a fost dezvoltată de Curte printr-o hotărâre cu valoare de principiu, (Kopecky c. Slovaciei -Marea Cameră, hotărârea din data de 28 septembrie 2004): a) Art. 1 nu recunoaște dreptul la proprietate; privarea de proprietate, ori de un alt drept real, constituie în principiu un act instantaneu și nu creează o situație continuă de "privare de drept". În consecință, privările de proprietate anterioare ratificării Convenției nu intră în câmpul de aplicare a acesteia, rationae temporis (Malhous c. Republicii Cehe); b) Reclamantul nu poate susține existența unei încălcări a art. 1 decât în măsura în care dispoziția ori măsura contestată se raportează la un "bun" în sensul Convenției; noțiunea de bun poate include fie "bunuri actuale", fie valori patrimoniale, inclusiv creanțe, în virtutea cărora reclamantul poate pretinde că are cel puțin o speranță legitimă de a obține exercițiul efectiv al unui drept de proprietate.

Dimpotrivă, speranța de recunoaștere a unui drept de proprietate a cărui exercitare efectivă este imposibilă nu este un "bun" în sensul art. 1; aceeași este situația creanțelor condiționale, stinse ca urmare a nerealizării condiției. Aplicând principiile enunțate, la cauza de față, instanța de control judiciar, a constatat că apelanții-reclamanți nu mai au în patrimoniu un vechi drept de proprietate asupra bunului litigios, deoarece acesta a ieșit în mod definitiv și irevocabil din patrimoniul lor, ca urmare a preluării abuzive și nu mai există posibilitatea de a obține restituirea efectivă a bunului și intrarea acestuia în patrimoniul fostului proprietar. Astfel, instanța a constatat că imobilul teren, ce face obiect al litigiului, în suprafață de 300 mp situat actual în București, sector 1, a făcut obiect al actului de vânzare cumpărare încheiat la data de 25 octombrie 1934 de cumpărătorii E. și A.M.

și autentificat de Tribunalul Ilfov secția notariat, transcris la 25 octombrie 1934 (fila 3, 8, 14 dosar judecătorie). Cumpărătorii E. și A.M. au fost înscriși cu rol fiscal, astfel cum rezultă și din adresa din 18 decembrie 2006 emisă de D.I.T.L. sector 1, la fila 14 dosar. Imobilul revendicat intră în sfera de aplicare a Legii nr. 10/2001, respectiv în ipoteza prevăzută de art. 2 lit. i) împrejurare recunoscută de către apelanți și statuată de către prima instanță, în cuprinsul hotărârii atacate. Se constată că apelanții-reclamanți nu au formulat notificare în baza Legii nr. 10/2001, ci au realizat doar demersuri întemeiate pe dispozițiile Legii nr. 18/1991.

S-a mai reținut că actul juridic invocat de către apelanții-reclamanți nu poate fi considerat ca fiind un titlu de proprietate, în sensul de a se recunoaște în patrimoniul acestora existența unui vechi drept de proprietate (sub aspectul existenței unui drept de a obține restituirea efectivă în natură a bunului) asupra imobilului litigios. Acesta nu poate constitui titlu de proprietate, având în vedere jurisprudența recentă a C.E.D.O., care nu a mai recunoscut în patrimoniul vechilor proprietari un vechi drept de proprietate, în temeiul actului anterior, deoarece acesta a ieșit, în mod definitiv și irevocabil din patrimoniul lui, ca urmare a preluării abuzive. În schimb, s-a recunoscut posibilitatea de a dobândi un bun - în sensul unui nou drept de proprietate în patrimoniul fostului proprietar, în temeiul legislației speciale și a unei dispoziții administrative sau judiciare.

În temeiul legislației speciale adoptate de către Statul Român, s-a născut vocația de a dobândi un nou drept, respectiv un drept la indemnizare, dacă fostul proprietar a urmat procedura prevăzută de Legea nr. 10/2001 și dacă îndeplinea condițiile legale. Având în vedere faptul că apelanții-reclamanți nu au niciun bun actual și nicio speranță legitimă, acțiunea în revendicare se impune a fi respinsă față de valabilitatea, temeinicia și preferabilitatea titlului invocat de către intimata-pârâtă, precum și aplicabilitatea principiului securității raporturilor juridice. În considerarea acestor aspecte, Curtea de apel a reținut că titlul intimatei-pârâte este preferabil, motiv pentru care „se paralizează” acțiunea în revendicare formulată de reclamantă.

În ceea ce privește incidența dispozițiilor art. 1 din Protocolul 1 la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, s-a învederat că legiuitorul, a adoptat Legea nr. 10/2001 și a oferit posibilitatea foștilor proprietari de a dobândi bunul preluat abuziv, în natură sau de a dobândi măsuri reparatorii prin echivalent. În cazul în care bunul nu poate fi restituit în natură, foștii proprietari pot obține despăgubiri în echivalent, în condițiile legii speciale de reparație. Chiar dacă cuantumul despăgubirilor și data obținerii acestora de către foștii proprietari nu sunt stabilite cu certitudine, Curtea a apreciat că vătămarea produsă apelanților-reclamanți este mai mică decât vătămarea, care s-ar fi putut produce intimatei-pârâte, dacă aceasta ar pierde protecția juridică a dreptului de proprietate, în cadrul acțiunii în revendicare.

Această concluzie derivă din împrejurarea că apelanții-reclamanți aveau posibilitatea efectivă de a obține despăgubiri pentru imobilul naționalizat, în condițiile Legii nr. 10/2001. În raport de aceste aspecte, s-a făcut trimitere la principiul securității raporturilor juridice și la împrejurarea că acest caracter trebuie să ofere o protecție juridică sporită. De asemenea, Curtea de apel a avut în vedere că numai intimata-pârâtă are un „bun”, în sensul jurisprudenței C.E.D.O. Cât privește apelul declarat de SC C.A.V.H. SA, s-a reținut că acesta este nefondat în condițiile în care pârâtul exercită posesia și folosința asupra terenului litigios, împrejurare recunoscută prin chiar întâmpinarea depusă la prima instanță și respectiv prin motivele de apel.

Această posesie și folosință rezultă și din contractul de comodat nr. 87 din 20 decembrie 2006, în temeiul căruia A.C.A. i-a transmis pârâtului dreptul de folosință cu titlu gratuit asupra terenului de 24.169,25 mp și a construcțiilor aferente, în suprafață de 10.490,58 mp Toate aceste prerogative, se arată, îi conferă pârâtului, calitate procesuală pasivă în cauză, întrucât, acțiunea în revendicare poate fi opusă nu numai proprietarului terenului ci și deținătorului acestuia. În cauză, au declarat recurs în termen legal, atât reclamanții C.R. și C.T.C., cât și pârâtul S.C. SC C.A.V.H. SA. În recursul lor, întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 8 și 9 C. proc. civ. de la 1865, în vigoare la data inițierii demersului judiciar, reclamanții critică decizia dată în apel, după cum urmează: - deși a constatat că demersul judiciar este fondat pe dispozițiile art. 480 C. civ.

de la 1864, Protocolul nr. 1 al C.E.D.O. și jurisprudența instanței europene, curtea de apel a interpretat eronat prevederile internaționale din materia retrocedării proprietăților preluate abuziv, apreciind „fără temei” faptul că reclamanții nu mai au în patrimoniu un vechi drept de proprietate asupra bunului litigios care, a ieșit în mod „definitiv și irevocabil” din patrimoniul lor, ca urmare a preluării abuzive. Or, titlurile de proprietate exhibate de părți trebuiau analizate prin comparație, pentru a se stabili autenticitatea și preferabilitatea acestora. De altfel, se arată, în lipsa unei dispoziții administrative și a oricărui temei de drept, instanța nu putea să constate că reclamanții și-au pierdut dreptul de proprietate.

- s-a reținut greșit că reclamanții nu au un „bun actual” în sensul Convenției, respectiv art. 1 al Protocolului nr. 1, nefiind judicioasă afirmația că acesta trebuia recunoscut prin hotărâre judecătorească sau administrativă. Se subliniază din nou faptul că instanțele nu au procedat la o comparare a titlurilor, nefiind relevantă, în opinia recurenților împrejurarea că pârâtei i-a fost recunoscut în instanță dreptul de proprietate pentru terenul în litigiu, atâta vreme cât reclamanții nu au fost chemați în judecată în calitate de proprietari și nu au avut calitatea de părți în acel litigiu.

- greșit a fost dezvoltată și teoria „bunului actual”, în condițiile în care nu s-a procedat și la verificarea valabilității titlului de proprietate, ignorându-se jurisprudența europeană și neprocedându-se la o corelare a acesteia cu prevederile Deciziei Înaltei Curți de Casație și Justiție nr. 33/2008 care, vizează și situația reclamanților, al căror bun a ieșit nelegal din patrimoniul autorilor lor. Recursul declarat de S.C. SC C.A.V.H. SA, fondat pe dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ. de la 1865, vizează exclusiv reținerea calității procesuale pasive a recurentului, reținere apreciată ca fiind greșită în condițiile în care, se arată, acesta nu exercită nici posesia și nici folosința asupra imobilului litigios.

Astfel, se arată, imobilul revendicat de reclamanți este situat pe str. A., în incinta SC I.C.D.A. SA și nu în incinta societății SC C.A.V.H. SA, aspect relevat și de expertiza tehnică, în specialitatea topografie, efectuată în cauză. Ca atare, societatea pârâtă nu posedă terenul revendicat de reclamanți pentru a putea deveni titulara obligației care trebuie executată, imobilul aflându-se în posesia altei persoane juridice. Recursurile se privesc ca nefondate, urmând a fi respinse, în considerarea argumentelor ce succed. În soluționarea unor cereri în care, atât reclamantul, cât și pârâtul invocă existența unui titlu preferabil, trebuie într-adevăr, să se țină seama de particularitățile fiecărui caz în parte, necesitate afirmată atât prin Decizia nr. 33/2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție - la care recurenții reclamanți fac trimitere, dându-i însă o interpretare proprie - cât și de C.E.D.O., la a cărei practică se face referire.

În consecință, cauza de față nu poate fi soluționată fără a se avea în vedere următoarele elemente particulare ale speței: - reclamanții ca succesori în drepturi ai fostului proprietar al imobilului, nu au formulat o acțiune în revendicare, înainte de intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, neexistând o hotărâre judecătoreasca de retrocedare promovată în beneficiul acestora, anterior apariției legii speciale, ce reglementează procedura de restituire a imobilelor preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989. Or, jurisprudența C.E.D.O., consacră existența unui „bun" în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenție, condiționat de existența unei hotărâri de retrocedare, pe care reclamanții nu au obținut-o mai înainte de apariția legii speciale.

Potrivit acestei jurisprudențe a instanței europene, există diferențe esențiale între „simpla speranță de restituire" chiar îndreptățită din punct de vedere moral și „speranța legitimă" bazată pe o dispoziție legală sau pe o decizie judiciară, fiind necesară existența unei baze suficiente în dreptul intern, pentru a se reține incidența dispozițiilor art. 1 din Protocolul nr. 1, adițional la Convenție. Din contră, așa cum corect a reținut instanța de control judiciar, o astfel de hotărâre a fost pronunțată în beneficiul pârâtei A.C.A. din România - a se vedea sentința civilă nr. 7592 din 14 mai 1999, irevocabilă, intrată în puterea lucrului judecat, titlul deținut de aceasta având valoarea unui „bun” în înțelesul art. 1 din Protocolul nr. 1, adițional la C.E.D.O.

- recurenții-reclamanți nu au urmat procedura specială instituită prin dispozițiile Legii nr. 10/2001, ieșind din pasivitate în vederea redobândirii bunului ce a aparținut autorilor lor, abia la 27 februarie 2007, prin formularea unei acțiuni întemeiată pe dreptul comun, respectiv pe dispozițiile art. 480 C. civ. de la 1864 și art. 1 din Protocolul nr. 1, adițional la C.E.D.O. Ca atare, după apariția Legii nr. 10/2001, reclamanții nu au urmat singura cale legală pentru obținerea restituirii unui imobil preluat în perioada de referință a legii, respectiv cea prevăzută prin dispozițiile art. 21 și următoarele din acest act normativ, rațiunea legiuitorului în a institui o procedură specială fiind aceea a soluționării centralizate și cu celeritate a cererilor vizând restituirea proprietăților preluate în mod abuziv - cu sau fără titlu -, sau acordarea, acolo unde restituirea nu mai este posibilă, reparațiilor cuvenite.

Practica instanțelor a învederat că, doar câteva ipoteze, ce nu se regăsesc în speță, permit a se da curs cererilor de restituire fundamentate fie pe dreptul comun, fie pe alte acte normative, anterioare intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, respectiv când acțiunea a fost introdusă înainte de apariția acestui act normativ iar persoana îndreptățită nu a înțeles să se prevaleze de dispozițiile legii speciale (art. 46), când imobilul ce se solicită a fi retrocedat nu este deținut de una din entitățile specificate în art. 21 din Lege, sau, în situația particulară a preluărilor în forma exproprierii, în cazul vizat prin dispozițiile art. 35 din Legea nr. 33/1994, când preluarea a operat ulterior anului 1994. - În vederea aplicării unitare a legii, Înalta Curte a stabilit (a se vedea decizia nr. 33 din 9 iunie 2008) că legea specială înlătura aplicarea dreptului comun, fără ca pentru aceasta să fie nevoie ca principiul să fie încorporat în textul legii speciale și că aplicarea unor dispoziții ale legii speciale poate fi înlăturată doar dacă acestea contravin Convenției Europene a Drepturilor Omului.

În interpretarea - din această perspectivă - a dispozițiilor din dreptul intern, C.E.D.O. a statuat că dreptul de acces la instanțe (astfel cum acesta este recunoscut prin art. 6 § 1 din Convenție) nu este absolut, el pretându-se la limitări implicit admise, deoarece prin natura sa stabilește o reglementare din partea statului care, se bucură în această materie, de o anumită marjă de apreciere (a se vedea cauza Faimblat împotriva României). Tot astfel, prin decizia pilot dată de instanța europeană la 12 octombrie 2010 (cauza Atanasiu și alții împotriva României) s-a reținut că respingerea acțiunii în revendicare, întemeiată pe dispozițiile dreptului comun, motivată de necesitatea asigurării unei aplicări coerente a legilor de reparație, nu dezvăluie prin ea însăși o problemă „sub unghiul dreptului de acces la o instanță" garantat de art. 6 § 1 din Convenție, sub condiția ca procedura prevăzută de Legea nr. 10/2001 să se prezinte ca o cale de drept efectiv.

Prin aceeași decizie, C.E.D.O. a stabilit că în analizarea noțiunii de „utilitate publică", amplă prin natura sa, legiuitorul național dispune de o mare latitudine pentru a duce o politică economică, socială și respectiv de a concepe imperativele acestei utilități publice. În consecință, din parcurgerea întregului istoric al cauzei, rezultă că în mod corect instanțele au respins cererea de restituire a imobilului, adresată de reclamanți direct instanței, cu ignorarea prevederilor legii speciale de reparație, neputându-se reține că imposibilitatea acestora de a-și exercita dreptul de proprietate asupra bunului, echivalează cu „privarea de un bun” chiar după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001.

(a se vedea din nou, în acest sens, decizia pilot din 12 octombrie 2010, dată de C.E.D.O. în cauza Atanasiu și alții împotriva României). Nefondat se privește și recursul formulat de pârâtul SC C.A.V.H. SA, în condițiile în care probele administrate atestă că acesta exercită posesia și folosința asupra terenului în litigiu ca urmare a contractului de comodat încheiat la 20 decembrie 2006 cu A.C.A. care, i-a transmis folosința asupra suprafeței totale de 24.169,25 mp (din care face parte și terenul în litigiu) și a construcțiilor aferente. De altfel, recursul apare și ca lipsit de interes, în contextul respingerii ca inadmisibilă a acțiunii de către tribunal, soluție menținută în apel. Așa fiind, față de cele ce preced, ambele recursuri declarate în cauză, urmează a se respinge, ca nefondate.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca nefondate, recursurile declarate de reclamanții C.R., C.C.T. și de pârâtul SC C.A.V.H. SA împotriva Deciziei nr. 363/A din 7 octombrie 2014 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 27 ianuarie 2015.