ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 567/2015

Decizia nr. 567/2015 Deliberând, în condițiile art. 256 C. proc. civ., asupra recursului de față. constată următoarele: Prin cererea înregistrata iniția! pe rolul Judecătoriei sectorului 1 București la data de 22 februarie 2008, sub nr. x/299/2008, declinată ulterior la Tribunalul București unde a fost reînregistrată sub același nr. unic, reclamanții A. și B. au chemat în judecată pe pârâții C., D., E., F., solicitând instanței ca prin hotărârea ce o va pronunța să îi oblige pe aceștia să le lase în deplină proprietate și liniștită posesie terenul situat în București, sector 1, cu cheltuieli de judecată. În motivarea cererii, reclamanții au arătat că prin contractul de vânzare-cumpărare din 03 aprilie 1922 defunctul G. a cumpărat imobilul teren în suprafață de 700 mp, situat la adresa sus menționată, iar prin certificatul de moștenitor din 2000 reclamanții au moștenit această suprafață în calitate de fiu.

respectiv de fiică. Au mai precizat reclamanții că suprafața de teren a fost expropriată în baza Decretului nr. 241 din 28 noiembrie 1952, iar ulterior în baza Dispoziției din 18 martie 2003 a primarului municipiului București au fost puși în posesie. Reclamanții și-au completat acțiunea introductivă de instanță, chemând în judecată și pe pârâții H., I., J., K., L., M., N., O., P., R., S., SC T. SRL, U., V., X., Z., Y., A.A., B.B., D.D. și E.E. În drept, reclamanții și-au întemeiat acțiunea pe dispozițiile art. 480, 481 C. civ., art. 112 C. proc. civ. Pârâții C. și D. au formulat întâmpinare prin care au invocat excepția netimbrarii acțiunii, iar pe fondul cauzei au solicitat respingerea acțiunii, ca nefondată.

Pârâții E. și F. au formulat întâmpinare prin care au invocat excepția lipsei calității procesuale pasive, excepția lipsei de identitate între terenul revendicat și terenul dobândit de aceștia, excepția inadmisibilității acțiunii, iar pe fondul cauzei au solicitat respingerea acțiunii, ca neîntemeiată. Pârâții O. și P. au formulat întâmpinare prin care au invocat excepția necompetenței materiale a instanței, excepția netimbrarii acțiunii, inadmisibîlitatea cererii de chemare în judecată, excepția lipsei de interes a acțiunii, excepția lipsei calității procesuale pasive, iar pe fondul cauzei au solicitat respingerea acțiunii,ca nefondată.

Pârâții L. și M. au formulat întâmpinare prin care au invocat excepția necompetenței materiale a instanței, excepția netimbrarii acțiunii, inadmisibîlitatea cererii de chemare în judecată, excepția lipsei de interes a acțiunii, excepția lipsei calității procesuale pasive, iar pe fondul cauzei au solicitat respingerea acțiunii ca nefondată. Pârâții A.A., B.B. au formulat întâmpinare prin care au invocat excepția necompetenței materiale a instanței, excepția netimbrarii acțiunii, inadmisibîlitatea cererii de chemare în judecată, excepția lipsei de interes a acțiunii, excepția, lipsei calității procesuale pasive, iar pe fondul cauzei au solicitat respingerea acțiunii ca nefondată, Pârâții K. și F.F.

au formulat întâmpinare prin care au invocat excepția necompetenței materiale a instanței, excepția netimbrării acțiunii, înadmisibilitatea cererii de chemare în judecată, excepția lipsei de interes a acțiunii, excepția lipsei calității procesuale pasive, iar pe fondul cauzei au solicitat respingerea acțiunii, ca nefondată. Prin sentința civilă nr. 10207 din 05 septembrie 2009, judecătoria sectorului 1 București a admis excepția necornpetenței sale materiale și a trimis cauza spre soluționare la Tribunalul București, unde dosarul a fost înregistrat din 2008. Prin încheierea din data de 09 noiembrie 2009 Tribunalul a respiris, ca nefondate, excepțiile inadmisibilității și a lipsei de interes a acțiunii și a unit cu fondul excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâților.

Prin sentința civilă nr. 2187 din 7 decembrie 2011 Tribunalul București, secția a V-a civilă, a respins, ca nefondată, acțiunea în revendicare precum și cererea reclamantei de obligare la plata cheltuielilor de judecată. A fost admisă cererea formulată de expertul G.G. de majorare a onorariului de expertiză și au fost obligați reclamanții, în solidar, la plata către expertul G.G. a sumei de 950 lei cu titlu de diferență de onorariu. Pentru a se pronunța în acest, mod, instanța de fond a reținut, în esență, că reclamanții și-au justificat calitatea procesuală activă cu privire la terenul pe care îl revendică, ei fiind recunoscuți ca proprietari prin dispozițiile de restituire a terenului, menținute ca valide de instanțele de judecată.

Pârâții în cauză sunt la rândul lor proprietari exclusivi asupra unor cote părți dintr-un teren în suprafață de 1,334,94 mp situat în București, sector 1. I.I. este proprietară exclusivă asupra unut teren în suprafață de 11.111 mp situat în zona sector 1 despre care expertul desemnat în cauză a conchis că se suprapune în parte cu cel al pârâților. Din probele administrate în cauză nu s-a constatat o suprapunere a terenului revendicat de reclamanți cu cel deținut în proprietate de pârâți, astfel că în cauză nu s-a făcut dovada că pârâții posedă terenul revendicat de reclamanți. Împotriva acestei hotărâri judecătorești au formulat recurs în termen legai reclamantele H.H. și A., criticând-o pentru nelegalitate.

La termenul de judecată de la 5 noiembrie 2012, Curtea de Apel București a calificat calea de atac declarată ca fiind apel, în baza dispozițiilor art. 3 pct. 2 raportat la art. 282 1 alin. (1) C. proc. civ. Prin Decizia civilă nr. 27/A din data de 4 februarie 2013, Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, a respins, ca nefondat, apelul formulat de apelantele-reclamante H.H. și A. Pentru a pronunța această hotărâre, Curtea a reținut următoarele: Conform dispozițiilor art. 212 alin. (1) C. proc. civ. - dacă instanța nu este lămurită prin expertiza făcută, poate dispune întregirea expertizei sau o nouă expertiză.

Împrejurarea că reclamantele au depus la dosarul cauzei un raport de expertiză extrajudiciar care are concluzii contradictorii față de lucrarea de specialitate efectuată nemijlocit de instanță, nu poate constitui un motiv temeinic pentru a dispune efectuarea unui alt raport de expertiză în cauză și nici nu conduce la concluzia că prima instanță a încălcat dispozițiile ari. 129 alin. (5) 1 ce reglementează rolul activ al instanței în aflarea adevărului. Expertul desemnat în cauză a avut la dispoziție toate înscrisurile, actele de proprietate exhibate de părți, inclusiv adresa nr. din 6 septembrie 2007 emisă de Primăria municipiului București de care fac vorbire reclamantele, acestea participând nemijlocit la efectuarea expertizei.

Instanța de fond a admis obiecțiunile formulate de reclamante, dispunându-se completarea raportului de expertiză, completare în cadrul căreia expertul și-a menținut poziția inițială. Obiecțiunile au vizat existența unei suprapuneri între cele doua terenuri, iar concluziile au fost în sensul că identificarea exactă a terenului reclamantelor nu se poate face în lipsa unor elemente clare. Nu sunt vechi repere de poziționare sau repere topografice din planuri vechi anterioare lucrărilor de sistematizare care sa poată fi identificate în teren și față de care să se realizeze prin procedee tehnice specifice amplasarea și trasarea pe teren a terenului revendicat. Colțul clădirii bloc nu a putut fi utilizat ca reper întrucât blocul a fost edificat recent.

Expertul, însă, a realizat suprapunere între planul actual de situație. planul aparținând autorului comun al intimaților, I.I. și planurile vechi aparținând reclamanților. Din această operațiune s-a constatat că terenul pe care se află blocul din Intrarea ... se suprapune în totalitate pe planul schiță și în teren, conform titlului de proprietate din 2001. Ca urmare, expertul a concluzionat că terenul revendicat nu este în posesia reclamanților. În ceea ce privește nepronunțarea instanței de fond asupra excepției lipsei de interes și a lipsei calității procesuale pasive a pârâților C. și D., instanța de apel a reținut că Tribunalul s-a pronunțat la data de 28 octombrie 2010 asupra excepției lipsei calității procesuale pasive, instanța calificând-o ca o apărare de fond.

În ceea ce privește compararea titlurilor de proprietate exhibate de părți instanța de apei a reținut că titlul pârâților este mai bine caracterizat și preferabil celui prezentat de reclamante. Astfel, titlul reclamantelor îl reprezintă Dispoziția din 18 martie 2003 a Primăriei municipiului București șt nu contractul de vânzare-cumpărare din 3 aprilie 1922 prin care autorul reclamanților a dobândit dreptul de proprietate asupra suprafeței de 700 mp, teren în litigiu. Titlul pârâților îl constituie titlul de proprietate din 5 iulie 2001 prin care s-a reconstituit dreptul de proprietate către I.I. pentru suprafața de teren de 27.678,75 mp în baza Legii nr. 18/1991 fiind emis și procesul-verbal de punere în posesie din data de 12 iulie 2001 care, chiar daca nu a fost semnat de către autoarea pârâților, nu poate fi înlăturat, de la probațiune, nefimd contestat de aceasta.

Ulterior, pârâții C. și D. au încheiat cu I.I., contractul de vânzare-cumpărare din 20 iulie 2004, urmând înstrăinări succesive, însă titlul de proprietate ce trebuie comparat este titlul de proprietate emis în baza Legii nr. 18/1991. Procedând la compararea ceior două titluri de proprietate, ce provin de la autori diferiți, Curtea a avut în vedere că titlul de care înțeleg să se folosească pârâții este mai vechi și aceștia se află în posesia terenurilor, pe când reclamantele, de la data restituirii terenului nu au intrat în posesia acestuia. Ca urmare și sub aspectul comparării titlurilor de proprietate, reclamantele nu au făcut dovada că au un titlu mai bine caracterizat și preferabil în raport de titlul exhibat de pârâți.

Împotriva acestei decizii au declarat recurs reclamantele H.H. și A., invocând în drept dispoziți ile art. 304 pct 7 și 8 din C. proc. civ. și formulând următoarele critici: În ceea ce privește primul motiv de recurs întemeiat pe dispozițiile art 304 pct. 7 C. proc. civ., recurentele-reclamantele au susținut că, în mod greșit, instanța de apel nu a admis proba cu efectuarea unei noi expertize, așa cum prevede art. 212 alin. (1) C. proc. civ. Recurentele-reclamante au apreciat că motivarea instanței de apel în sensul că nu se impune efectuarea unei noi expertize este greșită întrucât chiar dacă zona respectivă, în prezent, a suferit modificări, totuși, o expertiză de identificare a terenului se putea face prin suprapunerea unor planuri topografice vechi.

De asemenea, recurentele-reclamante au susținut și faptul că în mod greșit instanța de apel nu a luat în considerare și celelalte expertize care au avut ca obiect identificarea terenului în suprafață de 700 mp situat în București, sectorul 1. În ceea ce privește constatatrea expertului că reclamantele nu dețin posesia terenului în prezent, nu poate conduce la concluzia împărtășită de instanța de apel că acestea din urmă nu au avut posesia terenului în suprafață de 700 mp situat în București, sectorul 1. În baza Dispoziției din 18 august 2003 emisă de Primăria Municipiului București, prin primarul general, reclamanta A. și autorul reclamantei H.H., respectiv defunctul B. au fost puși în posesie conform procesului-verbal din 17 septembrie 2003 emis de Comisia de aplicare a Legii nr. 10/2001 a municipiului București.

Spre deosebire de reclamante, autoarea pârâților, I.I. nu a semnat procesele-verbale de punere în posesie din 12 iulie 2001, în baza titlului de proprietate din 05 iulie 2001 și în baza titlului de proprietate din 05 iulie 2001, ceea ce duce la concluzia că aceștia din urmă nu au posesia terenului. În susținerea celui de-al doilea motiv de recurs întemeiat pe dispozițiile art 304 pct. 8 C. proc. civ., recurentele-reclamante au arătat că, în mod greșit, instanța de apel, în urma comparării titlurilor de proprietate exhibate de părți, a apreciat că titlul pârâților este mai bine caracterizat și preferabil celui prezentat de reclamante. Sub acest aspect recurentele au apreciat că instanța de apel a comparat alte titluri de proprietate decât cele invocate, în realitate, de părți.

În opinia recurentelor-reclamante titlul de proprietate care trebuie comparat cu cel al intimaților - pârâți este contractul de vânzare-cumpărare autentificat din 3 aprilie 1922 prin care autorul acestora a dobândit dreptul de proprietate asupra terenului în suprafață de 700 mp, și nu dispoziția din 18 martie 2003 emisă de Primăria municipiului București, cum greșit a procedat instanța de apel Dispoziția reprezintă o restituire în natură a terenului în suprafață de 700 mp situat în București, sectorul 1. De asemenea, instanța de apel, în mod greșit, a apreciat că titlul intimaților- pârâți este titlul autoarei acestora, I.I. și nu contractele de vânzare-cumpărare, Recurente le-reci amante au arătat că titlul lor de proprietate - contractul de vânzare - cumpărare din 3 aprilie 1922- este mai bine caracterizat și preferabil, întrucât are data anterioară, decât titlul intimaților - pârâți care are o data ulterioară.

Titlul reclamantelor provine de la un adevărat proprietar, fiind restituit în natură în baza unei legi care se aplică terenurilor intravilane, așa cum este terenul din prezenta cauză, spre deosebire de titlul autoarei pârâților care este dobândit prin reconstituirea dreptului de proprietate în baza Legii nr. 18/1991 care se aplică terenurilor extravilane și nu intravilane, cum este terenul din prezenta cauză. Mai mult, I.I. căreia i s-a reconstituit suprafața de teren de 27.678,75 mp în temeiul Legii 18/1991 în baza titlul de proprietate din 5 iulie 2001 nu a semnat procesul-verbal de punere în posesie din 12 iulie 2001, motiv pentru care consideră recurentele că nu se poate stabili cu exactitate dacă aceasta a fost pusă în posesie efectivă cu privire la suprafața de teren prevăzută în titlu și pe ce amplasament.

Titlul pârâților emană de la stat, reconstituit, în mod greșit, în baza Legii nr. 18/1991 către I.I., pentru o suprafață de 27.678,75 mp, suprafața de teren care nu s-a făcut pe vechiul amplasament, motiv pentru care s-a reconstituit și suprafața de teren de 700 mp. Mai mult, Statul a fost un simplu detentor precar, un non dominus. Ca urmare, procedând la compararea titlurilor reclamantelor cu cel al pârâților, recurentele solicită să se constate că titlul lor este mai preferabil. Dreptul de proprietate al autorului reclamantelor, dobândit de către acestea pe calea succesiunii legale, este preferabil având în vedere transcrierea lui și apoi întabularea în Cartea funciară, asigurându-i opozabilitatea erga omnes.

Înalta Curte, analizând decizia recurată prin raportare la criticile formulate și la temeiurile de drept incidente cauzei, constată caracterul nefondat al recursului pentru argumentele ce succed. Cu privire la motivul prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ. nu a fost dezvoltată nici o critică care să se circumscrie ipotezelor pe care acest motiv le reglementează - nemotivarea hotărârii atacate, motivarea contradictorie ori străină de natura pricinii. În susținerea acestui motiv de recurs recurentele au criticat modul în care instanța de apel a înțeles să aprecieze asupra unor probe, precum și faptul că nu s-a dispus efectuarea unei noi expertize, considerând că s-a reținut o stare de fapt greșită.

Se contestă, așadar modul de stabilire, pe baza probelor administrate a situației de fapt, or o atare critică nu se încadrează în niciunul din cazurile de modificare sau casare prevăzute expres și limitativ de art. 304 C. proc. civ. pentru exercitarea controlului judiciar în recurs. O asemenea critică vizând greșita stabilire a situației de fapt nu poate fi valorificată pe calea recursului, în reglementarea actuală, deoarece pct. 10 și 11 ale art. 304 C. proc. civ., singurele care permiteau cenzurarea în recurs a greșelilor grave de fapt, consecutive greșitei aprecieri a probelor, au fost abrogate prin O.U.G. nr. 138/2000 aprobată prin Legea nr. 219/2005 publicată în M. Of. al României, partea I, nr. 609 din 14 iulie 2005. Față de actuala configurație a art. 304 C. proc.

civ., care permite reformarea unei hotărâri în recurs numai pentru motive de nelegalitate, nu și de netemeinicie, instanța de recurs nu mai are competența de a cenzura situația de fapt stabilită prin hotărârea atacată și de a reevalua în acest scop probele, așa cum urmăresc în realitate recurentele, ci doar de a verifica legalitatea hotărârii prin raportare la situația de fapt pe care aceasta o constată. Numai instanța de apel are competența de a stabili situația de fapt, întrucât apelul are efect devolutiv în sensul că readuce în fața instanței de control judiciar toate problemele de fapt și de drept, dezbătute în primă instanță, provocând o nouă judecată asupra fondului. Cu alte cuvinte, instanța de apel verifică atât legalitatea sentinței atacate (în ce măsură prima instanță a aplicat și interpretat corect legea) cât și temeinicia acesteia {daca situația de fapt stabilită prin hotărâre corespunde probelor administrate).

Potrivit prevederilor art. 314 C. proc. civ., Înalta Curte de Casație și Justiție hotărăște asupra fondului pricinii în toate cazurile în care casează hotărârea atacată numai cu scopul aplicării corecte a legii ia împrejurări de fapt ce au fost pe deplin stabilite. Înalta Curte constată că, în speță, situația de fapt a fost pe deplin stabilită, criticile recurentelor-reclamante vizând, în realitate, modul de apreciere a probelor administrate care au condus la stabilirea unei anumite situații de fapt. Or, asemenea critici nu pot face face obiect de analiză în calea de atac a recursului, ridicând o problemă legată de temeinicia, iar nu de legalitatea hotărârii atacate. În ceea ce privește motivul de recurs întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 8 C. proc.

civ. se constată că susținerile recurentelor-reclamante nu se referă la interpretarea greșită a actului dedus judecății, schimbarea naturii ori înțelesul lămurit și vădit neîndoielnic al acestuia. Referirea legiuitorului la „actul juridic dedus judecății" al cănit înțeles „lămurit și vădit neîndoielnic" a fost schimbat, privește încălcarea principiului înscris în art. 969 C. civ., potrivit căruia convențiile legal făcute au putere de lege între părțile contractante, ceea ce în speță nu se verifica. Așadar, textul vizează greșita interpretare a naturii sau a clauzelor lămurite și vădit neîndoielnice ale vreunui act juridic, în sens de convenție sau act juridic material. Or, recurente le-reclam ante, în susținerea acestui motiv de recurs au reclamat modul în care instanța s-a pronunțat cu privire la compararea titlurile de proprietate exhibate de părți.

Faptul că instanța nu a apreciat cu privire la titlurile și preferabiliîatea lor în modul în care doreau reclamantele nu reprezintă o interpretare greșită a unui act juridic sau o încălcare a legii. Critica referitoare la interpretarea și aplicarea greșită a art. 480 C. civ. cu referire la compararea titlurilor de proprietate exhibate de părți, susceptibilă de încadrare în dispozițiile cazului de modificare prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., nu este fondată. Acțiunea în revendicare este o acțiune reală, petitorie prin care proprietarul care a pierdut posesia bunului său cere restituirea de la posesorul neproprietar. Acțiunea în revendicare imobiliară este o creație a practicii, doctrinei și jurisprudenței, neavând o reglementare proprie în C. civ.

din 1864. Lipsa unei asemenea reglementări nu putea, însă, conduce la concluzia negării acțiunii în revendicare ca modalitate specifică de apărare a dreptului de proprietate asupra unui bun imobil care a ieșit, fără titlu (valabil), din posesia efectivă a proprietarului. Cum obiectul protecției asigurate prin acțiunea în revendicare este dreptul de proprietate, de-a lungul timpului, doctrina și junsprudența au identificat ca text de lege care întemeiază în drept această acțiune chiar art. 480 C. civ., adică textul care definește dreptul de proprietate. Dispozițiile art. 480 din C. civ. prevăd că „proprietatea este dreptul ce are cineva de a se bucura și dispune de un lucru exclusiv și absolut însă în limitele determinate de lege". În lipsa unei posesii efective asupra bunului (imobil), dreptul de a poseda, dreptul de a folosi și dreptul de a dispune, atributele enumerate de textul de lege anterior menționat, sunt, dacă nu imposibil de exercitat, aproape iluzorii.

În cazul în care în cadrul acțiunii în revendicare întemeiată pe dispozițiile art. 480 C. civ. ambele părți invocă titluri de proprietate, pentm același imobil, instanța procedează la compararea titlurilor, dând efecte titlului mai bine caracterizat. Prealabil, instanța analizează dacă între titlurile de proprietate invocate există identitate și dacă acestea sunt suficient de clare. În speță, prin dispoziția din 18 martie 2003 emisă de primarul general al municipiului București s-a dispus restituirea în natură către reclamante a unui teren în suprafață de 700 mp, situat în București, sector 1, acesta fiind deci titlul reclamantelor. Titlul pârâților îl constituie titlul de proprietate din 5 iulie 2001 prin care s-a reconstituit dreptul de proprietate către I.I.

pentru suprafața de teren de 27.678,75 mp în baza Legii nr. 18/1991, fiind emis și procesul-verbal de punere în posesie din data de 12 iulie 2001. Expertiza tehnică efectuată în cauză a avut ca obiective identificarea terenului aflat în posesia reclamanților, identificarea terenului ocupat de pârâți, delimitarea terenului deținut în baza titului de proprietate din 2001 de I.I. și dacă există suprapuneri. În urma demersurilor întreprinse de expert s-a concluzionat (concluzie menținută și prin răspunsul la obiecțiunile încuviințate de instanță) că terenul revendicat nu e în posesia reclamantelor și nu există un reper fizic natural care să justifice că acest teren este cel pe care se află blocul de locuințe în care au cumpărat apartamente pârâții.

Expertul, însă, a realizat suprapunere între planul aciuai de situație, planul aparținând autorului comun al pârâților, I.I. și planurile vechi aparținând reclamanților. Din această operațiune s-a constatat că terenul pe care se află blocul din Intrarea ... se suprapune în totalitate pe planul schiță și în teren, conform titlului de proprietate din 2001. Așadar, nu există o suprapunere a terenului revendicat de reclamanți cu cei deținut în proprietate de pârâți, astfel că în cauză nu s-a făcut dovada că pârâții posedă terenul revendicat de reclamanți. Fața de această împrejurare, compararea titlurilor invocate nu este posibilă deoarece imobilele sunt complet diferite. Chiar și în ipoteza în care s-ar pune problema comparării titlurilor exibate de părți, titlul pârâților este mai bine caracterizat și preferabil celui prezentat de reclamante întrucât este mai vechi, astfel cum a reținut și instanța de apel.

Potrivit art. 25 alin. (4) din Legea nr. 10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, decizia sau, după caz, dispoziția de aprobare a restituirii în natură a Imobilului face dovada proprietății persoanei îndreptățite asupra acestuia, are forța probantă a unui înscris autentic și constituie titlu executoriu pentru punerea în posesie, după îndeplinirea formalităților de publicitate imobiliară. Așadar, față de dispozițiile legale anterior redate, titlul de proprietate al reclamantelor îl reprezintă Dispoziția din 18 martie 2003 emisă de primarul general al municipiului București și nu contractul de vânzare-cumpărare din 3 aprilie 1922 prin care autorul acestora a dobândit dreptul de proprietate asupra suprafeței de 700 mp.

Pentru toate aceste considerente, reținând că hotărârea atacata a fost dată cu aplicarea corectă a legii pe aspectul contestat și că, astfel, nu sunt îndeplinite condițiile cazului de modificare prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., Înalta Curte, constată că recursul reclamanților nu este fondat și îl va respinge ca atare, conform art. 312 alin. (1) C. proc. civ. PENTRU

ACESTE MOTIVE

ÎN

NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca nefondat, recursul declarat de J.J. în calitate de succesor al reclamantei H.H. și de reclamanta A. împotriva Deciziei nr. 27/A din data de 4 februarie 2013 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 24 februarie 2015.