ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 567/2015

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 567/2015 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2015)

Decizia nr. 567/2015

Deliberând,

în condițiile art. 256 C. proc. civ., asupra recursului de față. constată

următoarele:

Prin cererea înregistrata iniția! pe

rolul Judecătoriei sectorului 1 București

la

data de 22 februarie 2008, sub nr. x/299/2008, declinată ulterior la Tribunalul

București unde a fost reînregistrată sub același nr. unic, reclamanții A. și B.

au chemat în judecată pe pârâții C., D., E., F., solicitând instanței ca prin

hotărârea ce o va pronunța să îi oblige pe aceștia să le lase în deplină

proprietate și liniștită posesie terenul situat în București, sector 1, cu

cheltuieli de judecată.

În

motivarea cererii, reclamanții au arătat că prin contractul de

vânzare-cumpărare din 03 aprilie 1922 defunctul G. a cumpărat imobilul teren în

suprafață de 700 mp, situat la adresa sus menționată, iar prin certificatul de

moștenitor din 2000 reclamanții au moștenit această suprafață în calitate de fiu.

respectiv de fiică. Au mai precizat reclamanții că suprafața de teren a fost

expropriată în baza Decretului nr. 241 din 28 noiembrie 1952, iar ulterior în

baza Dispoziției din 18 martie 2003 a primarului municipiului București au fost

puși în posesie.

Reclamanții

și-au completat acțiunea introductivă de instanță, chemând în judecată și pe

pârâții H., I., J., K., L., M., N., O., P., R., S., SC T. SRL, U., V., X., Z., Y.,

A.A., B.B., D.D. și E.E.

În drept,

reclamanții și-au întemeiat acțiunea pe dispozițiile art. 480, 481 C. civ., art.

112 C. proc. civ.

Pârâții C.

și D. au formulat întâmpinare prin care au invocat excepția netimbrarii

acțiunii, iar pe fondul cauzei au solicitat respingerea acțiunii, ca nefondată.

Pârâții E. și F.

au formulat întâmpinare prin care au invocat excepția lipsei calității

procesuale pasive, excepția lipsei de identitate între terenul revendicat și

terenul dobândit de aceștia, excepția inadmisibilității acțiunii, iar pe fondul

cauzei au solicitat respingerea acțiunii, ca neîntemeiată.

Pârâții O. și P.

au formulat întâmpinare prin care au invocat excepția necompetenței materiale a

instanței, excepția netimbrarii acțiunii, inadmisibîlitatea cererii de chemare

în judecată, excepția lipsei de interes a acțiunii, excepția lipsei calității

procesuale pasive, iar pe fondul cauzei au solicitat respingerea acțiunii,ca

nefondată.

Pârâții L. și M.

au formulat întâmpinare prin care au invocat excepția necompetenței materiale a

instanței, excepția netimbrarii acțiunii, inadmisibîlitatea cererii de chemare

în judecată, excepția lipsei de interes a acțiunii, excepția lipsei calității

procesuale pasive, iar pe fondul cauzei au solicitat respingerea acțiunii ca

nefondată.

Pârâții A.A.,

B.B. au formulat întâmpinare prin care au invocat excepția necompetenței

materiale a instanței, excepția netimbrarii acțiunii, inadmisibîlitatea cererii

de chemare în judecată, excepția lipsei de interes a acțiunii, excepția, lipsei

calității procesuale pasive, iar pe fondul cauzei au solicitat respingerea

acțiunii ca nefondată,

Pârâții K. și F.F.

au formulat întâmpinare prin care au invocat excepția necompetenței materiale a

instanței, excepția netimbrării acțiunii, înadmisibilitatea cererii de chemare

în judecată, excepția lipsei de interes a acțiunii, excepția lipsei calității

procesuale pasive, iar pe fondul cauzei au solicitat respingerea acțiunii, ca

nefondată.

Prin

sentința civilă nr. 10207 din 05 septembrie 2009,

judecătoria sectorului 1 București a

admis excepția necornpetenței sale materiale și a trimis cauza spre soluționare

la Tribunalul București, unde dosarul a fost înregistrat din 2008.

Prin

încheierea din data de 09 noiembrie 2009 Tribunalul a respiris, ca nefondate,

excepțiile inadmisibilității și a lipsei de interes a acțiunii și a unit cu

fondul excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâților.

Prin sentința

civilă nr. 2187 din 7 decembrie 2011 Tribunalul București, secția a V-a civilă,

a respins, ca nefondată,

acțiunea în revendicare precum și cererea reclamantei de obligare la plata

cheltuielilor de judecată. A fost admisă cererea formulată de expertul G.G. de

majorare a onorariului de expertiză și au fost obligați reclamanții, în

solidar, la plata către expertul G.G. a sumei de 950 lei cu titlu de diferență

de onorariu.

Pentru a se

pronunța în acest, mod, instanța de fond a reținut, în esență, că reclamanții

și-au justificat calitatea procesuală activă cu privire la terenul pe care îl

revendică, ei fiind recunoscuți ca proprietari prin dispozițiile de restituire

a terenului, menținute ca valide de instanțele de judecată.

Pârâții

în cauză sunt la rândul lor proprietari exclusivi asupra unor cote părți

dintr-un teren în suprafață de 1,334,94 mp situat în București, sector 1.

I.I. este

proprietară exclusivă asupra unut teren în suprafață de 11.111 mp situat în

zona sector 1 despre care expertul desemnat în cauză a conchis că se suprapune

în parte cu cel al pârâților.

Din probele

administrate în cauză nu s-a constatat o suprapunere a terenului revendicat de

reclamanți cu cel deținut în proprietate de pârâți, astfel că în cauză nu s-a

făcut dovada că pârâții posedă terenul revendicat de reclamanți.

Împotriva

acestei hotărâri judecătorești au formulat recurs în termen legai reclamantele H.H.

și A., criticând-o pentru nelegalitate.

La

termenul de judecată de la 5 noiembrie 2012, Curtea de Apel București a

calificat calea de atac declarată ca fiind apel, în baza dispozițiilor art. 3

pct. 2 raportat la art. 282

1

alin. (1) C. proc. civ.

Prin Decizia civilă

nr. 27/A din data de 4 februarie 2013, Curtea de Apel București, secția a IV-a

civilă,

a respins, ca

nefondat, apelul formulat de apelantele-reclamante H.H. și A.

Pentru a

pronunța această hotărâre, Curtea a reținut următoarele:

Conform

dispozițiilor art. 212 alin. (1) C. proc. civ. - dacă instanța nu este lămurită

prin expertiza făcută, poate dispune întregirea expertizei sau o nouă

expertiză.

Împrejurarea că

reclamantele au depus la dosarul cauzei un raport de expertiză extrajudiciar

care are concluzii contradictorii față de lucrarea de specialitate efectuată

nemijlocit de instanță, nu poate constitui un motiv temeinic pentru a dispune

efectuarea unui alt raport de expertiză în cauză și nici nu conduce la

concluzia că prima instanță a încălcat dispozițiile ari. 129 alin. (5)

1

ce reglementează rolul activ al instanței în aflarea adevărului.

Expertul

desemnat în cauză a avut la dispoziție toate înscrisurile, actele de

proprietate exhibate de părți, inclusiv adresa nr. din 6 septembrie 2007 emisă

de Primăria municipiului București de care fac vorbire reclamantele, acestea

participând nemijlocit la efectuarea expertizei.

Instanța

de fond a admis obiecțiunile formulate de reclamante, dispunându-se completarea

raportului de expertiză, completare în cadrul căreia expertul și-a menținut

poziția inițială. Obiecțiunile au vizat existența unei suprapuneri între cele

doua terenuri, iar concluziile au fost în sensul că identificarea exactă a

terenului reclamantelor nu se poate face în lipsa unor elemente clare. Nu sunt

vechi repere de poziționare sau repere topografice din planuri vechi anterioare

lucrărilor de sistematizare care sa poată fi identificate în teren și față de

care să se realizeze prin procedee tehnice specifice amplasarea și trasarea pe

teren a terenului revendicat. Colțul clădirii bloc nu a putut fi utilizat ca

reper întrucât blocul a fost edificat recent.

Expertul,

însă, a realizat suprapunere între planul actual de situație. planul aparținând

autorului comun al intimaților, I.I. și planurile vechi aparținând

reclamanților. Din această operațiune s-a constatat că terenul pe care se află

blocul din Intrarea ... se suprapune în totalitate pe planul schiță și în

teren, conform titlului de proprietate din 2001.

Ca

urmare, expertul a concluzionat că terenul revendicat nu este în posesia

reclamanților.

În ceea ce privește

nepronunțarea instanței de fond asupra excepției lipsei de interes și a lipsei

calității procesuale pasive a pârâților C. și D., instanța de apel a reținut că

Tribunalul s-a pronunțat la data de 28 octombrie 2010 asupra excepției lipsei

calității procesuale pasive, instanța calificând-o ca o apărare de fond.

În ceea ce

privește compararea titlurilor de proprietate exhibate de părți instanța de

apei a reținut că titlul pârâților este mai bine caracterizat și preferabil

celui prezentat de reclamante.

Astfel, titlul

reclamantelor îl reprezintă Dispoziția din 18 martie 2003 a Primăriei

municipiului București șt nu contractul de vânzare-cumpărare din 3 aprilie 1922

prin care autorul reclamanților a dobândit dreptul de proprietate asupra

suprafeței de 700 mp, teren în litigiu.

Titlul

pârâților îl constituie titlul de proprietate din 5 iulie 2001 prin care s-a

reconstituit dreptul de proprietate către I.I. pentru suprafața de teren de

27.678,75 mp în baza Legii nr. 18/1991 fiind emis și procesul-verbal de punere

în posesie din data de 12 iulie 2001 care, chiar daca nu a fost semnat de către

autoarea pârâților, nu poate fi înlăturat, de la probațiune, nefimd contestat

de aceasta.

Ulterior,

pârâții C. și D. au încheiat cu I.I., contractul de vânzare-cumpărare din 20

iulie 2004, urmând înstrăinări succesive, însă titlul de proprietate ce trebuie

comparat este titlul de proprietate emis în baza Legii nr. 18/1991.

Procedând

la compararea ceior două titluri de proprietate, ce provin de la autori

diferiți, Curtea a avut în vedere că titlul de care înțeleg să se folosească

pârâții este mai vechi și aceștia se află în posesia terenurilor, pe când

reclamantele, de la data restituirii terenului nu au intrat în posesia

acestuia.

Ca

urmare și sub aspectul comparării titlurilor de proprietate, reclamantele nu au

făcut dovada că au un titlu mai bine caracterizat și preferabil în raport de

titlul exhibat de pârâți.

Împotriva

acestei decizii au declarat recurs reclamantele H.H. și A., invocând în drept

dispoziți ile art. 304 pct 7 și 8 din C. proc. civ. și formulând următoarele

critici:

În ceea

ce privește primul motiv de recurs întemeiat pe dispozițiile art 304 pct. 7 C.

proc. civ.,

recurentele-reclamantele

au susținut că, în mod greșit, instanța de apel nu a admis proba cu efectuarea

unei noi expertize, așa cum prevede art. 212 alin. (1) C. proc. civ.

Recurentele-reclamante

au apreciat că motivarea instanței de apel în sensul că nu se impune efectuarea

unei noi expertize este greșită întrucât chiar dacă zona respectivă, în prezent,

a suferit modificări, totuși, o expertiză de identificare a terenului se putea

face prin suprapunerea unor planuri topografice vechi.

De

asemenea, recurentele-reclamante au susținut și faptul că în mod greșit

instanța de apel nu a luat în considerare și celelalte expertize care au avut

ca obiect identificarea terenului în suprafață de 700 mp situat în București,

sectorul 1.

În ceea

ce privește constatatrea expertului că reclamantele nu dețin posesia terenului

în prezent, nu poate conduce la concluzia împărtășită de instanța de apel că

acestea din urmă nu au avut posesia terenului în suprafață de 700 mp situat în

București, sectorul 1. În baza Dispoziției din 18 august 2003 emisă de Primăria

Municipiului București, prin primarul general, reclamanta A. și autorul

reclamantei H.H., respectiv defunctul B. au fost puși în posesie conform

procesului-verbal din 17 septembrie 2003 emis de Comisia de aplicare a Legii nr.

10/2001 a municipiului București.

Spre

deosebire de reclamante, autoarea pârâților, I.I. nu a semnat procesele-verbale

de punere în posesie din 12 iulie 2001, în baza titlului de proprietate din 05

iulie 2001 și în baza titlului de proprietate din 05 iulie 2001, ceea ce duce

la concluzia că aceștia din urmă nu au posesia terenului.

În susținerea

celui de-al doilea motiv de recurs întemeiat pe dispozițiile art 304 pct. 8 C.

proc. civ.,

recurentele-reclamante

au arătat că, în mod greșit, instanța de apel, în urma comparării titlurilor de

proprietate exhibate de părți, a apreciat că titlul pârâților este mai bine

caracterizat și preferabil celui prezentat de reclamante.

Sub acest

aspect recurentele au apreciat că instanța de apel a comparat alte titluri de

proprietate decât cele invocate, în realitate, de părți.

În opinia

recurentelor-reclamante titlul de proprietate care trebuie comparat cu cel al

intimaților - pârâți este contractul de vânzare-cumpărare autentificat din 3

aprilie 1922 prin care autorul acestora a dobândit dreptul de proprietate

asupra terenului în suprafață de 700 mp, și nu dispoziția din 18 martie 2003

emisă de Primăria municipiului București, cum greșit a procedat instanța de

apel Dispoziția reprezintă o restituire în natură a terenului în suprafață de

700 mp situat în București, sectorul 1.

De asemenea,

instanța de apel, în mod greșit, a apreciat că titlul intimaților- pârâți este

titlul autoarei acestora, I.I. și nu contractele de vânzare-cumpărare,

Recurente

le-reci amante au arătat că titlul lor de proprietate - contractul de vânzare -

cumpărare din 3 aprilie 1922- este mai bine caracterizat și preferabil,

întrucât are data anterioară, decât titlul intimaților - pârâți care are o data

ulterioară. Titlul reclamantelor provine de la un adevărat proprietar, fiind

restituit în natură în baza unei legi care se aplică terenurilor intravilane,

așa cum este terenul din prezenta cauză, spre deosebire de titlul autoarei

pârâților care este dobândit prin reconstituirea dreptului de proprietate în

baza Legii nr. 18/1991 care se aplică terenurilor extravilane și nu

intravilane, cum este terenul din prezenta cauză.

Mai mult, I.I.

căreia i s-a reconstituit suprafața de teren de 27.678,75 mp în temeiul Legii

18/1991 în baza titlul de proprietate din 5 iulie 2001 nu a semnat

procesul-verbal de punere în posesie din 12 iulie 2001, motiv pentru care

consideră recurentele că nu se poate stabili cu exactitate dacă aceasta a fost

pusă în posesie efectivă cu privire la suprafața de teren prevăzută în titlu și

pe ce amplasament.

Titlul

pârâților emană de la stat, reconstituit, în mod greșit, în baza Legii nr. 18/1991

către I.I., pentru o suprafață de 27.678,75 mp, suprafața de teren care nu s-a

făcut pe vechiul amplasament, motiv pentru care s-a reconstituit și suprafața

de teren de 700 mp. Mai mult, Statul a fost un simplu detentor precar, un non

dominus.

Ca urmare,

procedând la compararea titlurilor reclamantelor cu cel al pârâților,

recurentele solicită să se constate că titlul lor este mai preferabil.

Dreptul de

proprietate al autorului reclamantelor, dobândit de către acestea pe calea

succesiunii legale, este preferabil având în vedere transcrierea lui și apoi

întabularea în Cartea funciară, asigurându-i opozabilitatea erga omnes.

Înalta Curte,

analizând decizia recurată prin raportare la criticile formulate și la temeiurile

de drept incidente cauzei, constată caracterul nefondat al recursului pentru

argumentele ce succed.

Cu privire la

motivul prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ. nu a fost dezvoltată nici o

critică care să se circumscrie ipotezelor pe care acest motiv le reglementează

- nemotivarea hotărârii atacate, motivarea contradictorie ori străină de natura

pricinii.

În susținerea

acestui motiv de recurs recurentele au criticat modul în care instanța de apel

a înțeles să aprecieze asupra unor probe, precum și faptul că nu s-a dispus

efectuarea unei noi expertize, considerând că s-a reținut o stare de fapt

greșită.

Se contestă,

așadar modul de stabilire, pe baza probelor administrate a situației de fapt,

or o atare critică nu se încadrează în niciunul din cazurile de modificare sau

casare prevăzute expres și limitativ de art. 304 C. proc. civ. pentru

exercitarea controlului judiciar în recurs.

O asemenea

critică vizând greșita stabilire a situației de fapt nu poate fi valorificată

pe calea recursului, în reglementarea actuală, deoarece pct. 10 și 11 ale art. 304

C. proc. civ., singurele care permiteau cenzurarea în recurs a greșelilor grave

de fapt, consecutive greșitei aprecieri a probelor, au fost abrogate prin O.U.G.

nr. 138/2000 aprobată prin Legea nr. 219/2005 publicată în M. Of. al României,

partea I, nr. 609 din 14 iulie 2005.

Față de

actuala configurație a art. 304 C. proc. civ., care permite reformarea unei

hotărâri în recurs numai pentru motive de nelegalitate, nu și de netemeinicie,

instanța de recurs nu mai are competența de a cenzura situația de fapt

stabilită prin hotărârea atacată și de a reevalua în acest scop probele, așa

cum urmăresc în realitate recurentele, ci doar de a verifica legalitatea

hotărârii prin raportare la situația de fapt pe care aceasta o constată.

Numai instanța

de apel are competența de a stabili situația de fapt, întrucât apelul are efect

devolutiv în sensul că readuce în fața instanței de control judiciar toate

problemele de fapt și de drept, dezbătute în primă instanță, provocând o nouă

judecată asupra fondului.

Cu alte

cuvinte, instanța de apel verifică atât legalitatea sentinței atacate (în ce

măsură prima instanță a aplicat și interpretat corect legea) cât și temeinicia

acesteia {daca situația de fapt stabilită prin hotărâre corespunde probelor

administrate).

Potrivit

prevederilor art. 314 C. proc. civ., Înalta Curte de Casație și Justiție

hotărăște asupra fondului pricinii în toate cazurile în care casează hotărârea

atacată numai cu scopul aplicării corecte a legii ia împrejurări de fapt ce au

fost pe deplin stabilite.

Înalta Curte

constată că, în speță, situația de fapt a fost pe deplin stabilită, criticile

recurentelor-reclamante vizând, în realitate, modul de apreciere a probelor

administrate care au condus la stabilirea unei anumite situații de fapt.

Or, asemenea

critici nu pot face face obiect de analiză în calea de atac a recursului,

ridicând o problemă legată de temeinicia, iar nu de legalitatea hotărârii

atacate.

În

ceea ce privește motivul de recurs

întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 8 C. proc. civ. se constată că

susținerile recurentelor-reclamante nu se referă la interpretarea greșită a

actului dedus judecății, schimbarea naturii ori înțelesul lămurit și vădit

neîndoielnic al acestuia.

Referirea

legiuitorului la „actul juridic dedus judecății" al cănit înțeles „lămurit

și vădit neîndoielnic" a fost schimbat, privește încălcarea principiului

înscris în art. 969 C. civ., potrivit căruia convențiile legal făcute au putere

de lege între părțile contractante, ceea ce în speță nu se verifica.

Așadar, textul

vizează greșita interpretare a naturii sau a clauzelor lămurite și vădit

neîndoielnice ale vreunui act juridic, în sens de convenție sau act juridic

material.

Or, recurente

le-reclam ante, în susținerea acestui motiv de recurs au reclamat modul în care

instanța s-a pronunțat cu privire la compararea titlurile de proprietate

exhibate de părți.

Faptul că

instanța nu a apreciat cu privire la titlurile și preferabiliîatea lor în modul

în care doreau reclamantele nu reprezintă o interpretare greșită a unui act

juridic sau o încălcare a legii.

Critica

referitoare la interpretarea și aplicarea greșită a art. 480 C. civ. cu

referire la compararea titlurilor de proprietate exhibate de părți,

susceptibilă de încadrare în dispozițiile cazului de modificare prevăzut de art.

304 pct. 9 C. proc. civ., nu este fondată.

Acțiunea în

revendicare este o acțiune reală, petitorie prin care proprietarul care a

pierdut posesia bunului său cere restituirea de la posesorul neproprietar.

Acțiunea în

revendicare imobiliară este o creație a practicii, doctrinei și jurisprudenței,

neavând o reglementare proprie în C. civ. din 1864.

Lipsa unei

asemenea reglementări nu putea, însă, conduce la concluzia negării acțiunii în

revendicare ca modalitate specifică de apărare a dreptului de proprietate

asupra unui bun imobil care a ieșit, fără titlu (valabil), din posesia efectivă

a proprietarului.

Cum obiectul

protecției asigurate prin acțiunea în revendicare este dreptul de proprietate,

de-a lungul timpului, doctrina și junsprudența au identificat ca text de lege

care întemeiază în drept această acțiune chiar art. 480 C. civ., adică textul

care definește dreptul de proprietate.

Dispozițiile art.

480 din C. civ. prevăd că „proprietatea este dreptul ce are cineva de a se

bucura și dispune de un lucru exclusiv și absolut însă în limitele determinate

de lege".

În lipsa unei

posesii efective asupra bunului (imobil), dreptul de a poseda, dreptul de a

folosi și dreptul de a dispune, atributele enumerate de textul de lege anterior

menționat, sunt, dacă nu imposibil de exercitat, aproape iluzorii.

În

cazul în care în cadrul acțiunii în

revendicare întemeiată pe dispozițiile art. 480 C. civ. ambele părți invocă

titluri de proprietate, pentm același imobil, instanța procedează la compararea

titlurilor, dând efecte titlului mai bine caracterizat.

Prealabil,

instanța analizează dacă între titlurile de proprietate invocate există

identitate și dacă acestea sunt suficient de clare.

În speță, prin

dispoziția din 18 martie 2003 emisă de primarul general al municipiului

București s-a dispus restituirea în natură către reclamante a unui teren în

suprafață de 700 mp, situat în București, sector 1, acesta fiind deci titlul

reclamantelor.

Titlul

pârâților îl constituie titlul de proprietate din 5 iulie 2001 prin care s-a

reconstituit dreptul de proprietate către I.I. pentru suprafața de teren de

27.678,75 mp în baza Legii nr. 18/1991, fiind emis și procesul-verbal de punere

în posesie din data de 12 iulie 2001.

Expertiza

tehnică efectuată în cauză a avut ca obiective identificarea terenului aflat în

posesia reclamanților, identificarea terenului ocupat de pârâți, delimitarea

terenului deținut în baza titului de proprietate din 2001 de I.I. și dacă

există suprapuneri.

În urma

demersurilor întreprinse de expert s-a concluzionat (concluzie menținută și

prin răspunsul la obiecțiunile încuviințate de instanță) că terenul revendicat

nu e în posesia reclamantelor și nu există un reper fizic natural care să

justifice că acest teren este cel pe care se află blocul de locuințe în care au

cumpărat apartamente pârâții.

Expertul,

însă, a realizat suprapunere între planul aciuai de situație, planul aparținând

autorului comun al pârâților, I.I. și planurile vechi aparținând reclamanților.

Din această operațiune s-a constatat că terenul pe care se află blocul din

Intrarea ... se suprapune în totalitate pe planul schiță și în teren, conform

titlului de proprietate din 2001.

Așadar, nu

există o suprapunere a terenului revendicat de reclamanți cu cei deținut în

proprietate de pârâți, astfel că în cauză nu s-a făcut dovada că pârâții posedă

terenul revendicat de reclamanți.

Fața de

această împrejurare, compararea titlurilor invocate nu este posibilă deoarece

imobilele sunt complet diferite.

Chiar și în

ipoteza în care s-ar pune problema comparării titlurilor exibate de părți,

titlul pârâților este mai bine caracterizat și preferabil celui prezentat de

reclamante întrucât este mai vechi, astfel cum a reținut și instanța de apel.

Potrivit art. 25

alin. (4) din Legea nr. 10/2001 privind regimul juridic al unor imobile

preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, decizia

sau, după caz, dispoziția de aprobare a restituirii în natură a Imobilului face

dovada proprietății persoanei îndreptățite asupra acestuia, are forța probantă

a unui înscris autentic și constituie titlu executoriu pentru punerea în

posesie, după îndeplinirea formalităților de publicitate imobiliară.

Așadar, față

de dispozițiile legale anterior redate, titlul de proprietate al reclamantelor

îl reprezintă Dispoziția din 18 martie 2003 emisă de primarul general al

municipiului București și nu contractul de vânzare-cumpărare din 3 aprilie 1922

prin care autorul acestora a dobândit dreptul de proprietate asupra suprafeței

de 700 mp.

Pentru toate

aceste considerente, reținând că hotărârea atacata a fost dată cu aplicarea

corectă a legii pe aspectul contestat și că, astfel, nu sunt îndeplinite

condițiile cazului de modificare prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., Înalta

Curte, constată că recursul reclamanților nu este fondat și îl va respinge ca

atare, conform art. 312 alin. (1) C. proc. civ.

PENTRU

ACESTE MOTIVE

ÎN

NUMELE LEGII

D

E C I D E

Respinge, ca

nefondat, recursul declarat de J.J. în calitate de succesor al reclamantei H.H.

și de reclamanta A. împotriva Deciziei nr. 27/A din data de 4 februarie 2013 a

Curții de Apel București, secția a IV-a civilă.

Irevocabilă.

Pronunțată în

ședință publică, astăzi 24 februarie 2015.