ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2101/2014

Prin sentința civilă nr. 498 din 21 decembrie 2012, Tribunalul Argeș a respins ca neîntemeiată cererea prin care reclamantul C.V.S. solicitase obligarea pârâților P.G.G., Editura U. București și Editura A.M. Sibiu de a-i respecta dreptul de autor al lucrării „Tratat de Științe Juridice” apărut la Editura G. Bacău în două volume, de a se constata încălcarea acestui drept prin publicarea în anul 2009 a lucrării intitulate la fel de către Editura U. București și Editura A.M. cu publicarea prin mijloace de comunicare în masă a hotărârii judecătorești, deodată cu obligarea pârâților la plata de daune morale de 6.000.000 euro și daune materiale de 10.000 euro, constând în beneficiul nerealizat, concomitent cu luarea de măsuri asigurătorii asupra bunurilor mobile și imobile ale pârâților.

A fost admisă în parte cererea reconvențională formulată de pârâtul P.G.G. și obligat reclamantul la plata, către acesta, a sumei de 3.120 RON daune materiale, fiind respinsă cererea de acordare a daunelor morale. A fost obligat reclamantul față de cererea pârâtului să publice hotărârea în termen de 15 zile de la publicarea irevocabilă, în 4 ziare, respectiv un ziar local din Bacău, un ziar local din Sibiu, un ziar local din București și un ziar de circulație națională pe cheltuială proprie a reclamantului. A fost obligat reclamantul și la plata către pârâta Editura A.M. a sumei de 2.892,52 RON cheltuieli de judecată, ca și a celei de 250 RON cheltuieli cu același titlu.

Au fost respinse excepțiile de autoritate de lucru judecat, lipsă a calității de reprezentant a avocatului reclamantului, de lipsă de interes, obiect și a admisibilității, de netimbrare a capătului de cerere nr. 5, precum și de abuz de drept în ceea ce privește capătul nr. 4 din acțiune, invocată de către pârâtul P.G.G. față de acțiune. A fost respinsă excepția lipsei calității procesual active formulată de Editura A.M. ca și cea de lipsă de interes formulată de pârâta Editura U. București. A fost admisă excepția de prematuritate cu consecința respingerii cererii reconvenționale formulată de către pârâtul P.G.G. împotriva cererilor de intervenție formulate de D.A. și P.T. A fost respinsă și cererea de chemare în garanție formulată de pârât împotriva reclamantului C.S.V.

A fost admisă excepția lipsei calității procesual pasive a pârâtei Editura A.M., respingându-se cererea formulată împotriva acestei pârâte ca fiind formulată în contradictoriu cu o persoană lipsită de calitate procesual pasivă. Împotriva sentinței, în termen, au formulat reclamantul C.V.S. apel și pârâtul P.G.G., recurs, precizat mai târziu ca fiind apel. Prin decizia civilă nr. 157 din data de 17 decembrie 2013, Curtea de Apel Pitești, secția I civilă, a respins, ca nefondate, apelurile formulate de reclamantul C.V.S. și de pârâtul P.G.G. În motivarea deciziei s-au reținut următoarele. În ceea ce privește uzurparea calității de autor al lucrării „Tratat de științe juridice” publicată în anul 2008 în Bacău, de către pârâtul P.G.G., instanța fondului a constatat că această lucrare nu se bucură de protecție legală, întrucât nu are caracter de operă originală.

Examinarea unui asemenea caracter, însă, legat de această lucrare, nu poate fi făcută de instanța civilă, câtă vreme așa cum rezultă din cuprinsul sentinței penale nr. 713 din 13 iunie 2012, fapta prevăzută de art. 141 din Legea nr. 8/1996, nu există. Din acest motiv, organele de cercetare penală au dispus neînceperea urmăririi penale, soluția fiind menținută de instanță, care stabilește că petentul nu și-a însușit calitatea de autor al operelor „Tratat de științe juridice” publicat în anul 2008, „Enciclopedie juridică” publicată în perioada 2006-2008 și nici a celei intitulate „Statul, instituție social politică și juridică fundamentală”, publicată în anul 2006. Este real, în acțiunea sa reclamantul a făcut trimitere și la volumul „Tratat de științe juridice” publicat în anul 2009, de către Editura U. București și Editura A.M.

din Sibiu, însă motivele de apel nu vizează soluția primei instanțe de fond cât privește aceste două din urmă volume, în partea privitoare la calitatea de autor, ci exclusiv în partea privitoare la obligarea sa la suportarea costurilor de editare a celor 10 seturi în valoare de 3.120 RON. Ca atare, sub aspectul existenței faptei de încălcare a dreptului de autor al reclamantului, referitor la publicarea volumului din anul 2008, hotărârea penală are într-adevăr autoritate de lucru judecat, ea stabilind că o asemenea faptă din partea pârâtului P.G.G., nu există. Sancțiunea administrativă în considerarea lipsei pericolului social al faptei a fost aplicată acestui pârât în urma finalizării cercetărilor penale cu privire la determinarea Editurilor A.M.

Sibiu și U. București de a edita și publica lucrarea „Tratat de științe juridice” fără a încheia un contract de editare cu autorii, așa cum Legea nr. 8/1996 obligă prin dispozițiile art. 48, fapta făcând obiectul protecției juridice prin art. 140 alin. (1) lit. a) din aceeași lege. Cu privire la acest volum, instanța penală a avut în vedere că a existat acordul verbal al unuia dintre coautori, editurile necunoscând întinderea dreptului fiecăruia dintre cei doi.

Cât despre calitatea de coautor, analizată prin prisma probelor administrate în cursul cercetării penale, s-a stabilit că ea există într-adevăr în ceea ce-l privește pe pârâtul P.G.G., ceea ce rămâne însă neclar fiind exclusiv întinderea dreptului de autor al acestuia și a celorlalte persoane trecute a avea calitate de coautori pe volumele din urmă, contribuția sa constând în modificări, completări, adăugiri făcute lucrărilor anterior aduse la cunoștința publicului sub numele reclamantului, cu prilejul unor alte publicări, între autori nefiind încheiat un contract scris care să stabilească proporția acestui coautorat. La stabilirea acestor chestiuni au fost avute în vedere declarația martorei S.M., martoră pe care și instanța inițial considera-se a o audia, până la dovedirea modalității în care a fost soluționată plângerea împotriva ordonanței Parchetului, precum și a martorului F.C.

Aceștia doi au confirmat existența manifestării de voință a reclamantului C.V.S. de a solicita pârâtului P.G.G. aportul în vederea sistematizării și transpunerii pe calculator, precum și a efectuării unor altor demersuri în vederea publicării volumelor. Or, ceea ce instanța penală a constatat a reprezenta faptă culpabilă nu o reprezintă însușirea fără drept a calității de autor, dimpotrivă un asemenea coautorat, chiar și într-o măsură minimă constatându-se a exista, ci doar neîncheierea unui contract scris și determinarea de a proceda în acest fel a celor două edituri sub antetul cărora s-a făcut publicarea, cu încălcarea obligativității instituite de dispozițiile art. 42 și art. 48 din Legea nr. 8/1996.

Reclamantul invocă lipsa acestui contract scris, deși din întregul probatoriu a rezultat, inclusiv în instanța penală, că a fost cel care a solicitat colaborarea în vederea publicării a pârâtului, or, această colaborare presupunea inclusiv din partea sa ca parte egală în contract încheierea lui în formă scrisă. Cum această formă era una din obligațiile ambilor contractanți, reclamantul își invocă propria culpă pentru a obține acordarea unor despăgubiri în urma neconcretizării în formă scrisă a convenției pe care a avut-o însă cu pârâtul, în cauză putându-se prezuma existența unei limitări reverențioase a puterii celui din urmă de a solicita reclamantului încheierea în formă scrisă a contractului, dată fiind calitatea de președinte al judecătoriei pe care o avea acesta și respectiv asistent judiciar a pârâtului.

Ca atare, corectă se constată soluția primei instanțe de fond, cât privește refuzul oferirii protecției solicitate de către reclamant a dreptului său de unic autor al volumelor ulterioare anului 2008 în care într-adevăr pârâtul apare, alături de reclamant și o altă terță persoană, coautor. Cât privește modalitatea de soluționare a cererii reconvenționale, în primul rând, așa cum rezultă din probele cauzei, reclamantul a primit și a oferit, cu dedicație, cum chiar acesta a depus dovezi la dosar, volumele tipărite de către Editura U. și respectiv sub egida Editurii A.M. Totodată, a încasat și valoarea drepturilor de autor, potrivit facturii și mandatului poștal de la dosar apel. Cât despre cheltuielile de editare făcute de către pârât pentru editarea tratatului la editura SC D.I.

SRL, așa cum s-a reținut în cele de mai sus, acest volum a avut acordul tacit, de fapt operațiunea fiind inițiată chiar de către reclamant, așa încât în mod corect tribunalul l-a obligat pe acesta la suportarea cheltuielilor ce au revenit reclamantului, în caz contrar acesta, însușindu-și volumele, chiar dacă ele au fost tipărite fără a exista un contract concret între sine și editură, sau un contract scris între sine și pârâtul persoană fizică, neputându-și îmbogăți patrimoniul cu valoarea acestor tipărituri în dauna celui al pârâtului. Legat de obligația de publicare a hotărârii ca măsură a reparației morale pretinsă de către pârâtul persoană fizică, urmează a se observa că starea de fapt reținută de instanța penală, așa cum s-a dovedit în calea de atac a prezentului apel, confirmă existența unei convenții și lipsa unei fapte delictuale în sensul însușirii dreptului de autor a reclamantului, de către pârât.

Or, într-adevăr, declanșându-se un asemenea litigiu de notorietate, cu adresabilitate inclusiv către forurile profesionale, științifice de acreditare universitare, se impune ca în spațiul mediatic să fie cunoscută atingerea adusă de către reclamant reputației pârâtului, în sensul că acuza de uzurpare a dreptului de autor este una nefondată, măsura administrativă aplicată de către instanța penală privind o altă faptă, respectiv aceea de nerespectare a legii în ceea ce privește condiționarea încheierii contractului de forma scrisă a acestuia. Nici sub aspectul cheltuielilor de judecată nu se constată vreo greșeală din partea primei instanțe.

Aceste cheltuieli au fost acordate prin considerarea costurilor suportate de către pârâtă pentru a-și asigura apărarea, la dosar fiind depuse deconturile privind costurile de deplasare făcute de către consilierul juridic în scopul prezentării acestuia la proces, între ele instanța neincluzând un alt cost referitor la salarizarea ce ar fi fost acordată apărătorului de către Editura A.M., așa cum în mod greșit consideră apelantul-reclamant. Referitor la apelul pârâtului, urmează a se observa că acesta nu arată pentru care motive consideră hotărârea pronunțată de către prima instanță ca nefiind legală ori temeinică. De asemenea, acesta nu solicită schimbarea ei în vreun mod, mărginindu-se a formula apărări împotriva motivelor de apel formulate de către reclamant.

Examinându-se sentința prin prisma probatoriului și a cererilor formulate în fața primei instanțe de fond, în condițiile art. 292 alin. (2) C. proc. civ., apelul acestuia se constată și el ca nefiind fondat. Referitor la cererile de despăgubire de la intervenienții din proces, corect se constată că întrucât aceștia au suportat măsura respingerii ca inadmisibilă, pe de o parte și cea a încuviințării renunțării la judecată, pe de altă parte, și cererile de chemare în garanție față de acestea formulată de către pârâtul-reclamant au rămas lipsite de obiect. În ceea ce privește cuantumul daunelor materiale, suportate de către pârât în punerea în lucru a operațiunii de publicare a lucrării, operațiune ce a profitat și reclamantului, corectă se constată soluția față de faptul că suma stabilită respectă proporția în care volumele publicate au revenit fiecăruia dintre cei doi.

În sfârșit, sub aspectul despăgubirii morale, instanța a constatat că repararea acestui prejudiciu se poate face în natură, dispunând publicarea hotărârii judecătorești, măsură proporțională într-adevăr cu atingerea adusă reputației pârâtului, neimpunându-se o altă reparație materială, în condițiile în care nici acesta nu a respectat legea, după cum nu a respectat-o nici reclamantul, în ceea ce privește încheierea în formă scrisă a contractului și prezentarea acordului scris către edituri a autorului reclamant, chiar dacă acțiunea sa poate fi pusă sub surdina dată de imposibilitatea reverențioasă de a pretinde un asemenea contract. Or, tocmai această imposibilitate reverențioasă face obiectul publicării, în acest mod reparația morală fiind una proporțională suficientă și completă.

Împotriva acestei decizii a declarat recurs reclamantul C.V.S. În motivarea recursului s-au arătat următoarele. I. În susținerea criticilor sistematizate în prima parte a recursului recurentul a invocat prevederile art. 304 pct. 8 C. proc. civ. Astfel, situația invocată se referă la neacordarea protecției juridice lucrării „Tratat de Științe Juridice” publicată în anul 2008 în Bacău, pe considerentul că lucrarea nu ar avea caracter de operă originală. A invocat în motivele de apel faptul că lucrarea sus citată este considerată o operă originară fiind o lucrare științifică de tip tratat, conform raportului de constatare tehnico-științifică din 02 iunie 2010 al Oficiului Român al Dreptului de Autor, raport întocmit de expertul G.P.

Instanțele de fond și apel au interpretat greșit dispozițiile art. 42 din Legea nr. 8/1996 privind dreptul de autor și drepturile conexe. Prima instanță și cea de apel, nu au luat în considerare acest text de lege, stabilind că ar fi existat un acord verbal între recurent și pârâtul P.G.G., acord stabilit prin audierea la organele de urmărire penală a doi martori propuși de către pârât, colegi cu el, ambii fiind asistenți judiciari. Pe de altă parte, nu se pot transmite decât drepturile patrimoniale de autor, și în consecință nu putea pârâtul P.G.G. să dobândească și dreptul personal nepatrimonial de autor/coautor. Nu se putea reține dreptul de autor în privința lui P.G.G., deoarece această persoană fizică nu a adus nicio modificare sau completare la cartea care deja fusese publicată, așa cum concluzionează și raportul de constatare tehnico-științifică, existent la dosar.

Identitatea perfectă între opera publicată de recurent și opera publicată de cele doua edituri la solicitarea pârâtului P.G.G. înlătură orice coautorat posibil din partea acestuia, activitatea acestei persoane rezumându-se la plagierea operei de creație intelectuală. Dovadă a afirmațiilor sale, este și faptul că greșelile de tehnoredactare de la ediția publicată de el în anul 2008 la Bacău, se regăsesc în totalitate în cele două ediții publicate fără acordul său în anul 2009 de către Editura U. din București, și de Editura A.M. din Sibiu. Atât prima instanță de judecată, cât și cea de apel, au considerat că lucrarea nu a fost editată la Editura A.M. din Sibiu, ci la SC D.I. SRL Bacău, în condițiile în care ISBN-ul lucrării a fost procurat de Editura A.M.

din Sibiu, iar lucrarea este înregistrată la Biblioteca Națională a României de Editura A.M. din Sibiu. Fără existența unui contract între recurent și editură, cele două instanțe de judecată ale fondului, l-au obligat să suporte plata costurilor de tipărire a 100 de seturi din volumele tratatului. Nu a încheiat niciun contract în vederea tipăririi acestei lucrări și nu s-a făcut vreodată dovada că a primit aceste exemplare de la editură sau de la vreun reprezentant al acesteia. Or, dovada actelor juridice civile trebuie făcută cu înscrisuri, fie autentice, fie sub semnătură privată, când valoarea obiectului depășește suma de 250 RON. Instanța de apel a reținut că SC D.I.

SRL ar avea calitatea de editură, în mod eronat, și totodată a reținut că a existat acordul tacit din partea recurentului în vederea publicării tratatului, deși în acest scop trebuia încheiat un contract în forma scrisă, conform dispozițiilor art. 42 din Legea nr. 8/1996 privind drepturile de autor și drepturile conexe. În legătură cu încasarea drepturilor de autor, arată că acestea au venit prin mandat poștal și a luat la cunoștință de proveniența sumelor numai după semnarea mandatului poștal. În consecință, încasarea acelor sume nu reprezintă drepturi de autor pentru motivul că nu a existat contract de editare, ci reprezintă o încercare a editurii de a acoperi lipsa contractului dintre recurent, ca autor al operei, și editură.

Lipsind contractul de editare ca temei al plății dreptului de autor plata reprezintă recunoașterea faptei ilicite și un început simbolic de plată a despăgubirilor aferente. Instanțele de judecată ale fondului nu au recunoscut dreptul de autor în persoana recurentului și nici nu au constatat încălcarea dreptului de autor de către pârâți, astfel cum s-a cerut la punctele 1 și 2 din cererea introductivă de chemare în judecată. Interpretarea eronată a probelor rezultă și din considerarea că reclamantul a avut un ascendent asupra pârâtului P.G.G. la data săvârșirii faptei ilicite. În perioada mai-iunie 2009, când au fost publicate fraudulos cele două ediții, la Sibiu și la București, recurentul era vicepreședintele Judecătoriei Bacău, în timp ce pârâtul P.G.G.

era asistent judiciar în cadrul Tribunalului Bacău, instanță ierarhic superioară față de Judecătoria Bacău. În realitate, pârâtul P.G.G. avea la data respectivă un ascendent asupra recurentului, deoarece în anul universitar 2008-2009 recurentul era student la Specializarea Științe administrative, din Universitatea A.M. Sibiu, filiala Bacău, filială care era condusă la acea dată de numitul P.G.G. Contestă obligarea recurentului la publicarea hotărârii judecătorești în patru ziare, trei de interes local și unul de circulație națională, pe cheltuiala sa în condițiile în care este autorul de drept al operei, întrucât apreciază că nu este vina sa că s-a produs un eventual prejudiciu de imagine Editurii A.M.

Sibiu prin promovarea acțiunii civile în justiție. Nu a făcut decât să valorifice dreptul său la acțiune în justiție pentru protejarea operei sale de creație intelectuală, și totodată, pentru asigurarea și prezervarea dreptului său exclusiv de autor. În aceste condiții, consideră că obligarea sa la publicarea hotărârii judecătorești, pe cheltuiala sa este o soluție discutabilă, atât timp cât a exercitat drepturile sale procesuale, în limitele legii și cu bună credință. Supune verificării Înaltei Curți de Casație și Justiție aspectul relativ la cheltuielile de judecată care au fost acordate Editurii A.M. Sibiu, în condițiile în care aceasta a fost reprezentată de consilierul juridic, în calitatea sa de reprezentant convențional al pârâtei, acesta fiind remunerat pentru activitatea desfășurată pe seama și în interesul unității angajatoare.

În aceste condiții, este excesivă obligarea sa la plata cheltuielilor de judecată, în condițiile în care cele două instanțe de judecată a fondului nici măcar nu au cenzurat aceste cheltuieli. II. Art. 304 pct. 9 - când hotărârea pronunțată este lipsită de temei legal ori a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a legii. Instanța de apel a restituit către reclamant înscrisurile care au fost depuse pentru termenul de judecată din 10 decembrie 2013 prin care se atestă următoarele: invitația la mediere și refuzul de mediere tacit al pârâtelor edituri, recunoașterea din partea rectorului Universității A.M. din Sibiu a faptei săvârșite; faptul că tratatul publicat fraudulos la editura din Sibiu este vândut la Universitatea de Stat A.R.

din Bălți - Republica Moldova; înregistrări de la Biblioteca Națională a României care atestă că tratatul a fost înregistrat la solicitarea Editurii A.M. din Sibiu, purtând ISBN xxx, planul de editare de la Facultatea de Drept din Bacău privind un număr de opt cărți ale recurentului trimise de numitul P.G.G., rectorului N.G., și care au fost aprobate (ceea ce denotă că nu doar lucrarea „Tratat de Științe Juridice,, era în vizorul pârâtului), rezoluția NUP a Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Bacău nr. 506/P/2012 din 08 octombrie 2012 care atestă continua hărțuire la care a fost și este în continuare supus pentru faptul că a reclamat acest furt de proporții a operei concepute de el, și alte înscrisuri.

Consideră că instanța de apel trebuia să țină cont de aceste înscrisuri la soluționarea cauzei civile, însă aceste înscrisuri, multe incomplete, i-au fost restituite la domiciliu cu motivarea că suplimentarea probatoriului a fost respinsă, probele nefiind utile și concludente. Consideră că aceste probe își aveau utilitatea în condițiile în care ele demonstrau fără echivoc faptul că lucrarea tipărită la Sibiu este vândută în afara hotarelor țării fără acordul său, faptul că a încercat procedura de mediere, procedură refuzată tacit de editurile pârâte încă din timpul judecății cauzei la prima instanță de judecată și în condițiile în care instanța de apel a solicitat imperios pârâtelor persoane juridice să inițieze procedura medierii, procedură pe care acestea însă nu au inițiat-o niciodată.

Înscrisurile restituite de instanța de apel aveau rolul de a forma convingerea judecătorilor asupra necesității reparării prejudiciului cu privire la întinderea activității ilicite peste hotarele României și pentru a sublinia încă odată caracterul tendențios și denigrator folosit de pârâți față de reclamant. Solicită casarea deciziei întrucât instanța de apel a restituit o parte din probele materiale, absolut necesare în vederea soluționării cauzei civile. Înalta Curte a constatat nefondat recursul pentru considerentele expuse mai jos. I. Recurentul reclamant și-a întemeiat susținerile din cadrul primului punct al recursului pe prevederile art. 304 pct. 8 C. proc. civ. Potrivit acestui text de lege, coroborat cu art. 312 alin. (3) C. proc.

civ., modificarea unor hotărâri se poate cere, numai pentru motive de nelegalitate, când instanța, interpretând greșit actul juridic dedus judecății, a schimbat natura ori înțelesul lămurit și vădit neîndoielnic al acestuia. Acest motiv de recurs vizează situația în care, deși rezultă fără dubiu natura juridică a actului juridic dedus judecății ori înțelesul acestuia, instanța de apel a reținut un cu totul alt act juridic sau alt conținut. Motivul de modificare și-ar găsi aplicarea dacă instanța ar judeca un contract de vânzare-cumpărare ca un contract de locațiune, ori dacă ar stabili, fără nici un suport probator, anumite obligații în sarcina unei părți, deși la încheierea contractului nu au fost avute în vedere aceste obligații, iar din probele administrate rezultă neîndoielnic această împrejurare.

Recurentul nu a formulat în cadrul motivării în fapt critici care să se circumscrie pct. 8 al art. 304 C. proc. civ., așa cum a fost prezentat anterior. Criticile privind modul de administrare și interpretare a probelor de către instanța de fond vizează temeinicia hotărârii și nu pot fi încadrate în acest text de lege, dar nici în vreun alt caz de nelegalitate prevăzut de art. 304 C. proc. civ. Criticile privind încălcarea sau aplicarea greșită a legii care se regăsesc în cadrul acestei prime părți a recursului urmează a fi analizate din perspectiva art. 304 pct. 9 C. proc. civ., în temeiul art. 306 alin. (3) C. proc. civ. Este nefondat motivul de recurs prin care se susține interpretarea greșită a dispozițiilor art. 42 din Legea nr. 8/1996, potrivit căruia existența și conținutul contractului de cesiune a drepturilor patrimoniale se pot dovedi numai prin forma scrisă a acestuia.

Acest text de lege instituie forma ad probationem pentru contractul de cesiune a drepturilor patrimoniale de autor. Nerespectarea acestei forme atrage, în principiu, inadmisibilitatea dovedirii actului juridic cu un alt mijloc de probă, iar nu nevalabilitatea actului juridic. Legiuitorul a prevăzut posibilitatea ca în anumite situații, de exemplu când există un început de dovadă scrisă (art. 1197 C. civ.) care provine de la cel împotriva căruia s-a formulat cererea care face să fie crezut faptul pretins sau când creditorului nu i-a fost cu putință a-și procura o dovadă scrisă despre obligația ce pretinde (art. 1198 C. civ.), cum ar fi natura relațiilor dintre părți, calitatea acestora.

Aceste prevederi legale au fost aplicate de către instanța de apel, care a reținut, pe de o parte, încasarea de către recurentul reclamant a sumei reprezentând remunerație pentru cedarea drepturilor patrimoniale de reproducere/distribuție a operei, trimisă prin mandat poștal, dar și limitarea reverențioasă a pârâtului P.G.G. de a pretinde o dovadă scrisă a înțelegerii lor de la recurentul reclamant. Aceste probe au fost coroborate de către instanța de apel cu celelalte probe administrate, pentru a reține existența contractului de cesiune a drepturilor patrimoniale de autor.

În ceea ce privește încasarea de către recurentul reclamant a sumei reprezentând remunerație pentru cedarea drepturilor patrimoniale de reproducere și distribuire a operei, trimisă prin mandat poștal, nu se poate reține că aceasta nu ar reprezenta remunerația rezultând din contractul de cesiune, ci o parte a despăgubirii plătite de editură în dorința încheierii unei înțelegeri, atâta timp cât acesta la rândul său nu a făcut nicio altă probă care să facă credibilă susținerea sa în aplicarea acelorași prevederi pe care le invocă împotriva părții adverse (art. 1191 C. civ.). Mai mult, pentru cazul în care considera că nu există un raport juridic în baza căruia să primească această sumă de bani, nu se explică neefectuarea niciunui demers în sensul restituirii acesteia persoanei care i-a trimis-o.

Referitor la reținerea de către instanța de apel a limitării reverențioase care l-ar fi împiedicat pe pârâtul P.G.G. să încheie un act scris cu reclamantul, dovadă a înțelegerii lor, nu schimbă cu nimic sub acest aspect faptul că recurentul ar fi fost vicepreședintele Judecătoriei Bacău, în timp ce pârâtul P.G.G. era asistent judiciar în cadrul Tribunalului Bacău, instanță ierarhic superioară față de Judecătoria Bacău. Instanța de apel a reținut în susținerea unei limitări reverențioase nu o relație de subordonare, ci o relație de serviciu decurgând din calitățile celor două persoane, recurentul care avea o funcție de conducere și era judecător în cadrul unei instanțe și pârâtul care era asistent judiciar, fie aceasta la o altă instanță.

În ceea ce privește critica din recurs referitoare la ”neacordarea protecției juridice lucrării „Tratat de Științe Juridice,, publicată în anul 2008 în Bacău, pe considerentul că lucrarea nu ar avea caracter de operă originală”, se poate observa că aceasta a fost susținerea primei instanțe de fond care a fost înlăturată de către instanța de apel pe considerentul că instanța civilă nu mai putea să analizeze existența acestui caracter raportat la cele ce rezultă din cuprinsul sentinței penale nr. 713 din 13 iunie 2012, și anume că fapta prevăzută de art. 141 din Legea nr. 8/1996, nu există. De asemenea, nu s-a reținut transmiterea prin contract a dreptului personal nepatrimonial de coautor pârâtului P.G.G., ci că înțelegerea a vizat efectuarea mai multor acțiuni asupra operei care îl transformau pe acesta în coautor.

Referitor la volumul „Tratat de Științe Juridice” publicat în 2009, instanța de apel nu a analizat existența calității de autor a pârâtului P.G.G. pe considerentul că în apel reclamantul nu a formulat critici față de cele reținute sub acest aspect de către prima instanță de fond, ci doar în partea privitoare la obligarea sa la suportarea costurilor de tipărire a celor 100 de seturi în valoare de 3.120 RON. În recurs nu a fost criticată ca fiind nelegală această stabilire a limitelor apelului de către instanța de apel, astfel că nu pot fi susținute direct în recurs critici care să vizeze fondul acestei probleme. În cadrul primelor două capete de cerere reclamantul a solicitat recunoașterea dreptului său de autor ca urmare a publicării volumelor din 2008 ale lucrării Tratat de științe juridice și, în consecință, constatarea încălcării dreptului său de autor prin tipărirea ediției din 2009 a lucrării purtând același nume.

După cum se poate observa primul capăt de cerere nu are o existență de sine stătătoare, raportat la prevederile art. 111 C. proc. civ., fiind formulat doar pentru a susține capetele următoare ale cererii ce constituie acțiunea în realizare. Or, atâta timp cât instanța de apel a reținut puterea de lucru judecat a sentinței penale nr. 713 din 13 iunie 2012 sub aspectul inexistenței în sarcina pârâtului P.G.G. a faptei de încălcare a dreptului de autor al reclamantului referitor la publicarea volumului din 2008, este evident că nu putea admite primele două capete ale cererii de chemare în judecată, cum în mod eronat susține recurentul. Instanțele de fond au reținut că lucrarea din 2009 a fost tipărită de SC D.I.

SRL, așa cum rezultă din factura care confirmă plata cheltuielilor de tipărire a celor 250 de seturi comandate de P.G.G. Prima instanță de fond a respins cererea de chemare în judecată formulată împotriva Editurii A.M. din Sibiu pentru lipsa calității procesuale pasive, reținându-se că nu a săvârșit acte prin care să aducă atingere dreptului de autor al reclamantului, iar această parte din sentință nu a fost criticată în apel, neputându-se formula critici sub acest aspect, omisso medio, direct în recurs. Recurentul a fost obligat să suporte costurile de tipărire a 100 de seturi din volumele tratatului în raport cu P.G.G., în temeiul îmbogățirii fără justă cauză, după ce în urma interpretării probelor administrate instanțele de fond au ajuns la concluzia că a existat o înțelegere între recurent și P.G.G.

să facă demersurile pentru a se tipări aceste volume, a primit suma reprezentând drepturi patrimoniale de autor, a primit cel puțin o parte din volumele tipărite pe care le-a și oferit, cu dedicație. Deși în apel nu a contestat faptul că ar fi primit aceste exemplare, nu era necesar să se facă dovada primirii de către recurent a tuturor celor 100 de seturi atâta timp cât a primit suma reprezentând drepturi patrimoniale de autor, cel mai probabil un procent din vânzări, de la editură. Este nefondată critica privind obligarea la publicarea hotărârii judecătorești în patru ziare, trei de interes local și unul de circulație națională, pe cheltuiala sa, motiv de recurs care va fi analizat, în temeiul art. 306 alin. (3) C. proc.

civ., din perspectiva art. 304 pct. 9 C. proc. civ. Această obligație a fost stabilită ca formă de reparare a prejudiciului moral adus pârâtului P.G.G., la cererea acestuia, iar nu a Editurii A.M. Sibiu, așa cum eronat susține recurentul. Instanța de apel a avut în vedere că ”declanșându-se un asemenea litigiu de notorietate, cu adresabilitate inclusiv către forurile profesionale, științifice de acreditare universitare, se impune ca în spațiul mediatic să fie cunoscută atingerea adusă de către reclamant reputației pârâtului, în sensul că acuza de uzurpare a dreptului de autor este una nefondată, măsura administrativă aplicată de către instanța penală privind o altă faptă, respectiv aceea de nerespectare a legii în ceea ce privește condiționarea încheierii contractului de forma scrisă a acestuia.” Or, recurentul nu a criticat hotărârea instanței de apel sub aspectele relevate anterior.

Este nefondat motivul de recurs prin care se critică acordarea cheltuielilor de judecată de către prima instanță de fond în favoarea pârâtei Editurii A.M. Sibiu, motiv de recurs care va fi analizat în temeiul art. 306 alin. (3) C. proc. civ., din perspectiva art. 304 pct. 9 C. proc. civ. Această critică formulată în apel a fost considerată în mod legal nefondată de către instanța de apel, având în vedere că aceste cheltuieli reprezintă costurile suportate de către pârâtă pentru a-și asigura apărarea, la dosar fiind depuse deconturile privind costurile de deplasare făcute de către consilierul juridic în scopul prezentării acestuia la proces, între ele instanța neincluzând un alt cost referitor la salarizarea ce ar fi fost acordată apărătorului de către Editura A.M.

Aceste cheltuieli nu pot fi reduse conform art. 274 alin. (2) C. proc. civ. II. Este nefondat motivul de recurs întemeiat pe prevederile art. 304 pct. 9 C. proc. civ. prin care se invocă încălcarea dreptului la apărare prin restituirea înscrisurilor care au fost depuse pentru termenul de judecată din 10 decembrie 2013. Instanța de apel a motivat, conform celor menționate în încheierea din 10 decembrie 2013, pentru fiecare înscris în parte dintre cele trimise la dosar între termenele de judecată, de ce a considerat că nu sunt utile și concludente soluționării cauzei.

Recurentul a justificat în recurs utilitatea acestor probe prin aceea că ar dovedi ”continua hărțuire la care a fost și este în continuare supus pentru faptul că a reclamat acest furt de proporții a operei concepute de el”, ”că lucrarea tipărită la Sibiu este vândută în afara hotarelor țării fără acordul său”, ”că a încercat procedura de mediere, procedură refuzată tacit de editurile pârâte încă din timpul judecății cauzei la prima instanță de judecată”, necesitatea ”reparării prejudiciului cu privire la întinderea activității ilicite peste hotarele României” și ”caracterul tendențios și denigrator folosit de pârâți față de reclamant”. Aceste situații de fapt menționate de către recurent nu fac obiectul litigiului, astfel că în mod corect instanța de apel a considerat înscrisurile nepertinente și neconcludente.

De altfel, recurentul reclamant putea să solicite administrarea acestor probe în recurs conform art. 305 C. proc. civ. În consecință, în temeiul art. 312 alin. (1) raportat la art. 304 pct. 8, 9 C. proc. civ. și art. 316 raportat la art. 295 alin. (1) C. proc. civ. va respinge, ca nefondat, recursul. În temeiul art. 274 C. proc. civ. va obliga pe recurentul-reclamant la plata sumei de 245 RON, către intimata-pârâtă Editura A.M. Sibiu, cu titlu de cheltuieli de judecată constând în suma aferentă serviciilor hoteliere de care a beneficiat reprezentantul său, conform facturii aflată la fila 132 din dosar.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamantul C.V.S. împotriva deciziei nr. 157 din data de 17 decembrie 2013 a Curții de Apel Pitești, secția I civilă. Obligă pe recurentul-reclamant la plata sumei de 245 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată, către intimata-pârâtă Editura A.M. Sibiu. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 1 iulie 2014.