ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 889/2014

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 889/2014 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2014)

A

supra recursului de

față, constată următoarele:

Prin decizia civilă nr. 108A din data de 30

mai 2013, Curtea de Apel București, secția a IX-a civilă și pentru cauze

privind proprietatea intelectuală, conflicte de muncă și asigurări sociale, a

respins apelul declarat de apelantul-reclamant C.F. împotriva sentinței civile

nr. 1173 din 29 mai 2012 pronunțată de Tribunalul București, secția a

IV-a civilă, în contradictoriu cu intimații-pârâți Guvernul României și

Ministerul Justiției, ca nefondat.

Pentru a pronunța

această hotărâre, instanța de apel a reținut următoarele considerente:

Prin cererea

înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a IV-a civilă, la data de

25 iulie 2011, reclamantul C.F. a chemat în judecată pe pârâtul Guvernul

României, solicitând instanței ca prin hotărârea ce se va pronunța să se

recunoacă dreptului său de autor, izvorât din publicarea în anul 2007 a

lucrării „C. civ. adnotat” la Editura M.O.; să se constate încălcarea acestui

drept de către pârât, prin publicarea în anul 2009 a expunerii de motive la

Legea nr. 287/2009, referitoare la noul C. civ., respectiv Secțiunea a II-a,

Motivul emiterii actului normativ, pct. 1, Descrierea situației actuale; să se

dipună publicarea prin mijloacele de comunicare în masă a hotărârii instanței

de judecată, pe cheltuiala pârâtului și obligarea acestuia la plata de

daune morale în valoare de 50.000 euro, echivalentul în RON la data pronunțării

hotărârii.

În motivarea acțiunii,

reclamantul a susținut că în anul 2007 a publicat lucrarea „C. civ. adnotat” la

Editura M.O., în care, în Cuvântul înainte, a realizat o expunere originală a percepției

sale față de importanța și funcția acestui act normativ, arătând că, „Codul civil

al fiecărei țări este o oglindă a vieții respectivului sistem social. Normele pe

care le conțin răspund unor nevoi concrete și în același timp, tind să vină în întâmpinarea

necesităților ce rezultă din dinamica vieții sociale. Astfel, el se constituie într-un

modelator al raporturilor interumane, oferind individului aflat în relație cu sine

însuși și cu alți indivizi principii după care își poate conduce viața sub toate

aspectele ei, spiritual, material, biologic și, mai ales, social.

Normele dintr-un C.

civ. par, uneori, chiar și celor avizați, ca având un înalt grad de generalitate

și abstractizare. Pentru fiecare caz concret, interpretarea, în vederea aplicării,

a textelor din cod are un caracter de noutate absolută. De asemenea, este dificil,

dacă nu chiar imposibil, ca, interpretând C. civ., să poată fi considerate ca fiind

sub incidența normelor sale toate categoriile de relații sociale. Cu toate acestea,

de câteva mii de ani, principiile care guvernează raporturile dintre oameni, sunt

aceleași. Iată ceea ce oferă, prin excelență, orice C. civ.: principii de drept

natural, în jurul cărora se structurează orice tip de societate, indiferent de timp

și spațiu (...).”

În anul 2009 s-a publicat

expunerea de motive la Legea nr. 287/2009, noul C. civ., în care, în Secțiunea a

II-a intitulată „Motivul emiterii actului normativ” se copiază mai multe fragmente,

arătându-se că, „C. civ. este o oglindă a unui sistem social. Normele pe care le

conține răspund unor nevoi concrete și, în același timp, tind să vină în întâmpinarea

dinamicii vieții sociale. Astfel, el se constituie într-un modelator al raporturilor

interumane, oferind individului aflat în relație cu sine însuși și cu alți indivizi

principii după care își poate conduce viața, sub toate aspectele ei - spiritual,

material, biologic și, mai ales, social.

Principiile care guvernează

raporturile dintre oameni sunt, în esența lor aceleași. Tocmai de aceea, un C. civ.

oferă, prin excelență, principii de drept constante, în jurul cărora se structurează

orice tip de societate, indiferent de timp și spațiu (...).”

Analizând comparativ cele

două texte se observă cum, dincolo de faptul că se preia aceeași idee originală

(aspect neilicit), se reproduc de către pârâtă, fără citarea autorului (sursei),

mai multe cuvinte, propoziții și chiar fraze din lucrarea originală (a sa).

Ministerul Justiției a

formulat cerere de intervenție în interesul pârâtului, iar reclamantul a formulat

precizare la acțiune prin care a întregit cadrul procesual, solicitând judecarea

cauzei și în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Justiției.

Prin sentința civilă

nr. 1173 din 29 mai 2012, Tribunalul București a respins acțiunea ca neîntemeiată,

reținând în motivare următoarele considerente:

Reproducerea textelor

în expunerea de motive reprezintă o limitare permisă a dreptului de autor, neputându-se

reține vreo încălcare, astfel cum afirmă reclamantul.

Potrivit art. 5 alin.

(3) lit. e) din Directiva 2001/29/CEE, este permisă reproducerea operelor în cazul

utilizării acestora pentru scopuri de siguranță publică și pentru buna desfășurare

a procedurilor administrative, parlamentare sau judiciare.

Legea națională, nr. 8/1996,

astfel cum a fost modificată, prevede în art. 33 lit. a) că sunt permise în cadrul

procedurilor judiciare, parlamentare sau administrative ori pentru scopuri de siguranță

publică, fără consimțământul autorului și fără plata vreunei remunerații, anumite

utilizări ale unei opere aduse anterior la cunoștință publică, cu condiția ca acestea

să fie conforme bunelor uzanțe, să nu contravină exploatării normale a operei și

să nu îi prejudicieze pe autor sau pe titularii drepturilor de utilizare.

În contextul legal menționat,

preluarea fragmentelor menționate în corpul expunerii de motive a noului C. civ.

nu constituie o încălcare a dreptului de autor al reclamantului, ci se încadrează,

astfel cum susțin pârâții, în excepția prevăzută de art. 33 alin. (1) lit. a) din

Legea nr. 8/1996 și de art. 5 alin. (3) lit. e) din Directiva 2001/29/CE referitor

la limitarea dreptului de autor, prin folosirea textelor în cadrul procedurii administrative

și parlamentare.

Situația în speță este

o excepție de la obligația citării, astfel cum este aceasta stabilită pentru celelalte

tipuri de limitări [prevăzute la art. 33 alin. (1) lit. b), lit. c), lit. e), lit.

f), lit. i) și la alin. (2)].

Expunerea de motive este

un document care însoțește actul normativ în cadrul procedurii administrative și

parlamentare de adoptare [art. 30 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 24/2000 privind

normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative] și detaliază

cerințele ce reclamă intervenția legislativă [art. 31 alin. (1) din aceeași lege].

Opera a fost adusă anterior

la cunoștință publică, odată ce lucrarea „C. civ., adnotat” a fost publicată în

anul 2007 la Editura M.O., iar utilizarea a fost făcută cu respectarea bunelor uzanțe,

fără a contraveni exploatării normale a operei și fără a-l prejudicia pe autor.

Cerința respectării

bunelor uzanțe a fost dezvoltată în doctrina și practica judiciară, noțiunea de

„bune uzanțe” circumscriindu-se modalității concrete de reproducere și scopului

urmărit.

Astfel, este permisă reproducerea

unor pasaje scurte, calificativul „scurt” urmând a fi apreciat de instanță în raport

de lungimea și complexitatea operei pretins a fi contrafăcute. Este îndeplinită

această cerință în contextul în care, în cazul de față, dimensiunea frazelor contestate

este foarte redusă (8 rânduri), nesemnificativă prin raportare atât la expunerea

de motive (un document public de circa 30 de pagini), cât și la lucrarea reclamantului

(1052 pagini).

Totodată, nu se poate

reține că prin preluarea acestor fragmente introductive au fost reproduse pasaje

esențiale, ce priveau partea principală a operei reclamantului, de natură a-l prejudicia,

printr-o exploatare abuzivă a operei, scopul reproducerii fiind de interes public,

de informare a destinatarului legii cu privire la necesitatea modificărilor legislative

aduse de noul C. civ., fără a se urmări un avantaj direct sau indirect, comercial

sau economic.

Reproducerea textului

contestat nu supune reclamantul niciunui prejudiciu, având în vedere că scopul citării

a fost exclusiv informarea publicului și nu însușirea de către pârâți a operei sale.

Cu privire la apelul declarat

de reclamant, instanța de apel a reținut următoarele:

Astfel cum rezultă din

cuprinsul cererii de chemare în judecată, reclamantul a solicitat instanței

protejarea drepturilor sale de autor asupra lucrării „C. civ. adnotat” publicată

în anul 2007, pretinzând constatarea și sancționarea faptei ilicite de încălcare

a acestor drepturi de către pârâtă, constând în includerea unor pasaje din opera

sa în expunerea de motive la Legea nr. 287/2009, noul C. civ., fără citarea sursei

și fără acordul acestuia.

Din analiza în paralel

a textulului „Cuvânt înainte” elaborat de reclamant în cadrul lucrării sale și expunerea

de motive la Legea nr. 287/2009 a rezultat, într-adevăr, preluarea a 8 rânduri din

cadrul lucrării aparținând reclamantului, fără citarea acestuia.

Drepturile de autor ale

reclamantului izvorăsc din art. 7 și art. 10 din Legea nr. 8/1996 și nu au fost

contestate niciodată de către pârâții din cauză.

Nu este fondată critica

prin care s-a susținut că pârâții și instanța de fond au recunoscut

contrafacerea operei reclamantului, atât timp cât prin hotărârea apelată s-a reținut

tocmai nedovedirea în cauză a încălcării dreptului de autor al acestuia, prin aplicarea

dispozițiilor art. 33 lit. a) din Legea nr. 8/1996.

Instanța de fond

a făcut o corectă interpretare și aplicare a legii în cauză, întrucât preluarea

unor scurte pasaje din lucrarea reclamantului nu este o faptă de natură să aducă

atingere drepturilor sale de proprietate intelectuală, fiind incidente în cauză

dispozițiile art. 33 lit. a) din Legea nr. 8/1996, conform cărora „sunt permise,

fără consimțământul autorului și fără plata vreunei remunerații, următoarele

utilizări ale unei opere aduse anterior la cunoștința publică, cu condiția

ca acestea să fie conforme bunelor uzanțe, să nu contravină exploatării normale

a operei și să nu îl prejudicieze pe autor sau pe titularii drepturilor de utilizare:

reproducerea unei opere în cadrul procedurilor judiciare, parlamentare sau administrative

ori pentru scopuri de siguranță publică.”

În art. 33 alin. (4) din

lege s-a prevăzut că „

în toate cazurile prevăzute

la alin. (1) lit. b), lit. c), lit. e), lit. f), lit. i) și la alin. (2) trebuie

să se menționeze sursa și numele autorului, cu excepția cazului în care

acest lucru se dovedește a fi imposibil”, ceea ce înseamnă,

implicit,

că în cazul ipotezei reglementată la alin. (1) lit. a) al acestui text de lege nu

este prevăzută obligația de a se menționa sursa și numele autorului.

În ceea ce privește

limitările aduse protecției dreptului de autor, conform dispozițiilor

art. 33 din lege, legiuitorul a legat aplicarea acestora de îndeplinirea cumulativă

a anumitor condiții, respectv opera să fi fost adusă anterior la cunoștința

publică (cerință îndeplinită în cauză, lucrarea fiind publicată în anul 2007

la Editura M.O.), iar utilizarea acesteia să fi fost făcută cu respectarea bunelor

uzanțe, fără a contraveni exploatării normale a operei și fără a-l prejudicia

pe autor.

Aceste limitări sunt conforme

cu soluțiile adoptate prin Directiva nr. 2001/29/CE privind armonizarea anumitor

aspecte ale dreptului de autor și drepturilor conexe, în cuprinsul preambulului

prevăzându-se dreptul statelor membre în acest sens.

În cauză sunt îndeplinite

toate condițiile pentru limitarea protecției dreptului de autor, susmențioante.

Astfel, cât privește

respectarea bunelor uzanțe, scopul preluării acestor pasaje nu a fost personal,

ci unul de interes public, respectiv îndeplinirea cerințelor legale privind

realizarea expunerii de motive, prevăzută de Legea nr. 24/2000. De asemenea, utilizarea

nu a urmărit realizarea unui folos patrimonial, ci doar informarea publicului.

Totodată, trebuie avut

în vedere și criteriul cantitativ, reținut și de instanța de fond, apreciat

ca fiind util de jurisprudența română în materie. În speță, numărul pasajelor

reproduse este foarte redus, de 8 rânduri, prin raportare atât la conținutul

expunerii de motive, document de 30 de pagini, precum și la lucrarea reclamantului

care are 1052 pagini.

Având în vedere și plasarea

acestor pasaje în expunerea de motive, care poate fi caracterizată ca fiind o prezentare

cu caracter general a C. civ., o definire a scopului acestuia, rezultă în mod implicit

că în cauză reproducerea nu a fost făcută în scopul apropierii ideilor sau pasajelor

respective, ci doar în scop de informare publică.

Astfel, originalitatea

lucrării reclamantului nu poate fi afectată de preluarea unor pasaje, nesemnificative

ca număr, în raport de amploarea întregii lucrări, cu atât mai mult cu cât „filozofia”

acestui cod, astfel cum a fost prezentată de reclamant, conține aprecieri cu

caracter general, care nu se referă la un act normativ anume, ci la noțiunea

de cod în general.

Totodată, nu se poate

reține că această preluare, astfel cum a fost reținută mai sus, ar putea avea

efecte importante din punct de vedere practic, nefiind de natură a aduce atingere

normalei exploatări a operei reclamantului.

Nu s-a făcut nici dovada

producerii unui prejudiciu reclamantului în cauză prin preluarea unor scurte fragmente

din lucrarea sa în cadrul expunerii de motive, document elaborat în cadrul procedurii

administrative de adoptare a actului normativ, având în vedere că introducerea acestora

în text nu a generat drepturi de autor în patrimoniul unei alte persoane.

Împotriva acestei decizii

a declarat recurs reclamantul C.F., criticând-o după cum urmează:

între considerente și dispozitiv, deoarece ambele instanțe au recunoscut faptul

că textele în discuție îi aparțin, ceea ce impunea admiterea cel puțin a primului

capăt de cerere.

Instanța își motivează

decizia, în principal, pe textele de lege cuprinse în art. 33 alin. (1) din Legea

nr. 8/1996 și art. 5 alin. (3) lit. e) din Directiva 2001/29/CE cu privire la limitarea

dreptului de autor prin folosirea textelor în cadrul procedurilor parlamentare,

însă acestea prezintă importanță sub aspectul celorlalte capete de cerere.

textele legale aplicate, instanța a calificat greșit faptele în raport de exigentele

impuse.

Nu sunt incidente dispozițiile

art. 33 lit. a) din Legea nr. 8/1996, nefiind îndeplinite condițiile pe care le

impune acest text legal în ceea ce privește utilizarea operei, respectiv ca

aceasta să nu contravină bunelor uzanțe, exploatării normale a operei și să

nu îi prejudicieze pe autor (și pe titularii drepturilor de utilizare).

Referitor la „bunele uzanțe”,

este falsă reținerea instanței în sensul că scopul preluării pasajelor este de interes

public, neurmărindu-se un folos patrimonial, câtă vreme prejudiciul autorului este

unul moral, iar un scop non-profit nu este automat privit ca echitabil. Mai mult,

pentru elaborarea legilor experții sunt remunerați, iar în cauză sumele au fost

foarte mari, fiind un aspect de notorietate.

Comercialitatea sau non-comercialitatea,

respectiv obținerea unui folos patrimonial ori neurmărirea acestuia de către intimați,

astfel cum menționează instanța de apel, nu prezintă interes, câtă vreme este cert

că textele îi aparțin, chestiune pe deplin recunoscută de ambele instanțe și de

intimați.

Folosirea de către intimată

a textelor în speță contravine bunelor uzanțe, căci nu se poate accepta că

vreun legiuitor, vreodată, a considerat ca fiind „conform uzanțelor” să își însușească

ceea ce un individ a creat, fără acordul său și fără a face referire la opera acestuia.

Nici cerințele referitoare

la exploatarea normală a operei și prejudiciu nu sunt respectate.

Utilizarea textelor incriminate

contravine bunei exploatări a operei, căci s-ar putea crea ideea că „filosofia”

exprimată în expunerea de motive aparține autorilor acesteia, iar nu reclamantului,

chestiune pe deplin prejudiciabilă, cel puțin din punct de vedere moral.

Prejudiciul său ar putea

apărea în ipoteza în care o viitoare operă a unui autor ar putea prelua și cita

textele din speță din expunerea de motive la noul C. civ. și nu din lucrarea sa,

or acesta este un prejudiciu. Recurentul, în calitate de profesor și doctor în drept,

ar fi lipsit de posibilitatea de a fi citat în diverse lucrări, chestiune ce l-ar

prejudicia în mod evident, cunoscută fiind importanța acestui aspect pentru creșterea

profesională.

Textele incriminate ar

ieși oarecum forțat din opera sa și s-ar regăsi permanent în opera intimatei, lipsindu-l

de o concepție proprie, lucru ce, cu siguranță, poate fi catalogat ca prejudiciabil.

În calitate de profesor și doctor în drept, recurentul ar fi lipsit de posibilitatea

de a fi citat în diverse lucrări, chestiune ce l-ar prejudicia în mod evident, știută

fiind importanța acestui aspect pentru creșterea profesională.

Dată fiind și calificarea

expunerii de motive ca fiind încadrabilă în textele art. 33 alin. (1) lit. a) din

Legea nr. 8/1396, preluarea unor pasaje din „Cuvântul înainte” la vechiul C.

civ., care îi aparține (preluare chiar parțială, căci nu aceasta are relevanță,

de vreme ce reperul nu este întinderea operei, ci conținutul ideatic „aportat” în

„filosofia” la textele celor două coduri), contravine atât bunelor uzanțe, cât și

bunei exploatări a operei și, de asemenea, este de natură a-i crea un prejudiciu

moral.

Analizând decizia în raport

de criticile formulate, Înalta Curte constată că recursul este nefondat, în considerarea

argumentelor ce succed:

între considerente și dispozitiv în sensul relevat, de natură a atrage incidența

în cauză a motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 5 C. proc. civ.

Prin primul petit reclamantul

a solicitat instanței ca prin hotărârea ce se va pronunța să se recunoacă dreptului

său de autor, izvorât din publicarea în anul 2007 a lucrării „C. civ., adnotat”

la Editura M.O.

Potrivit art. 139

alin. (2) din Legea nr. 8/1996, titularii drepturilor de autor recunoscute și protejate

de lege pot solicita instanței de judecată recunoașterea drepturilor lor, constatarea

încălcării acestora și pot pretinde repararea prejudiciului cauzat.

Scopul urmărit de legiuitor

este cel al sancționării persoanei responsabile de încălcarea dreptului titularului,

iar pentru realizarea acestuia trebuie verificată, oricum în prealabil, calitatea

de titular și dacă a intervenit o încălcare care trebuie sancționată.

În acest context, formularea

unor capete de cerere în constatare distincte, pe lângă faptul că ar fi inadmisibile

din perspectiva art. 111 C. proc. civ., ar fi avut și un caracter redundant. Constatarea

drepturilor de autor și a încălcării acestora constituie baza soluționării acțiunii

în realizare, respectiv de acoperire a prejudiciului cauzat prin încălcarea drepturilor

de autor.

aplicare în cauză a dispozițiilor legale incidente, ceea ce face să nu fie

fondat nici cel de-al doilea motiv de recurs, din perspectiva dispozițiilor

art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

Din Capitolul VI al Legii

nr. 8/1996 privind dreptul de autor și drepturile conexe, referitor la limitele exercitării dreptului de autor, s-a reținut a fi incident

în cauză art. 33 alin. (1) lit. a), care prevede că:

„

(1)

Sunt permise, fără consimțământul autorului

și fără plata vreunei remunerații, următoarele utilizări ale unei opere aduse anterior

la cunoștință publică, cu condiția ca acestea să fie conforme bunelor uzanțe, să

nu contravină exploatării normale a operei și să nu îl prejudicieze pe autor sau

pe titularii drepturilor de utilizare

:

a)

reproducerea unei opere

în cadrul procedurilor judiciare, parlamentare sau administrative ori pentru scopuri

de siguranță publică; (...)

”.

Aplicarea acestor dispoziții

legale, corelate cu normele din Directiva nr. 2001/29/CE a Parlamentului European

și a Consiliului privind armonizarea anumitor aspecte ale dreptului de autor

și drepturilor conexe în societatea informațională, a fost contestată

numai sub aspectul inexistenței condițiilor generale cuprinse în art.

33 alin. (1), respectiv cele referitoare la utilizarea conform bunele uzanțe, fără

a se contraveni exploatării normale a operei și fără prejudicierea sa.

Această limitare este

aplicabilă atât timp cât norma legală care o confirmă este în vigoare și își produce

pe deplin efectele, valabilitatea acesteia neputând intra în discuție în cadrul

procesual al litigiului de față.

Astfel, contrar apărării

reclamantului-recurent referitoare la voința legiuitorului, sunt permise anumite

utilizări ale unei opere aduse anterior la cunoștință publică, fără consimțământul

autorului și fără plata vreunei remunerații, cu respectarea unor cerințe, în parte

contestate prin recurs.

Cum în mod corect s-a

reținut în cauză, reglementarea limitării în discuție a fost impusă de

necesitatea protejării unor interese generale, de ordin public, cum este cel privind

informarea publicului cu privire la importanța și relevanța intervenției

legislative în materia C. civ.

Dat fiind acest considerent,

nu este necesar să se aprecieze relevanța folosului patrimonial. Acesta este exclus,

date fiind inițiativa și justificarea întocmirii lucrării în care se regăsește

preluarea reclamată, pentru a cărei redactare a fost necesară cooptarea unor specialiști

în domeniu.

În ceea ce privește criteriul

cantitativ de apreciere a preluării, norma legală incidentă nu face referire la

scurte citate sau extrase din opera originală, așa cum se procedează pentru alte

situații permise în cadrul aceluiași art. 33 din lege, însă acesta a fost avut în

vedere de instanțe în analiza cerinței referitoare la utilizarea operei conform

bunelor uzanțe. Prin cererea de recurs i s-a subliniat numai irelevanța, fără a

se prezenta și argumentele, așa cum impune art. 302

1

alin. (1) lit.

c) C. proc. civ.

Din perspectiva aceleiași

cerințe a fost analizat și caracterul pasajului preluat în ansamblul lucrării originale,

reținându-se că acesta nu este unul esențial, conținând aprecieri cu caracter general.

Concluzia instanței este

confirmată în analiza prezentului recurs, înlăturând încălcarea legii reclamată.

Critica în sensul că s-ar

putea crede că textul în cauză ar aparține noii lucrări, fiind astfel citat, iar

nu reclamantului care nu ar fi citat, este înlăturată de norma legală incidentă,

fiind permis de legiuitor ca în anumite situații, printre care și cea în speță,

să fie utilizate opere aduse anterior la cunoștință publică, fără consimțământul

autorului, fără plata unei remunerații și fără indicarea sursei/numelui autorului.

Potrivit art. 33

alin. (4) din Legea nr. 8/1996,

î

n toate cazurile prevăzute la alin. (1) lit. b), lit. c),

lit. e), lit. f), lit. i) și la alin. (2), deci mai puțin lit. a) din primul alin.

(aplicabilă în speță), trebuie să se menționeze sursa și numele autorului, cu excepția

cazului în care acest lucru se dovedește a fi imposibil, iar în cazul operelor de

artă plastică, fotografică sau de arhitectură trebuie să se menționeze și locul

unde se găsește originalul.

Ieșirea „forțată”

din opera reclamantului și regăsirea permanentă în lucrarea incriminată a textelor

în cauză, astfel subliniate și catalogate ca prejudiciabile de către reclamantul-recurent,

nu pot fi acceptate în acest sens în analiza în discuție, dată fiind norma legală

incidentă.

În considerarea acestor

argumente, care susțin caracterul nefondat al recursului, Înalta Curte urmează

să facă aplicarea dispozițiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ. și să dispună

în consecință.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat,

recursul declarat de reclamantul C.F. împotriva deciziei nr. 108A din data de 30

mai 2013 a Curții de Apel București, secția a IX-a civilă și pentru cauze privind

proprietatea intelectuală, conflicte de muncă și asigurări sociale.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 18 martie 2014.