ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1067/2014

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1067/2014 (Înalta Curte de Casație și Justiție)

Asupra cauzei de față, constată următoarele:

Prin

cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a IV-a civilă, sub

nr. 28856/3 din 27 iulie 2008,

reclamantul

G.C. a chemat în judecată pe pârâții C.A. și Editura F.R.M., pentru ca, prin hotărârea

ce se va pronunța, să se dispună constatarea încălcării dreptului său de autor prin

reproducerea și publicarea lucrării „Geografia regională a României. Carpații, Subcaipații,

Dealuri și Podișuri, Câmpii”; interzicerea reproducerii și încetarea distribuirii

publicației „Geografia regională a României. Carpații, Subcarpații, Dealuri și Podișuri,

Câmpii”; retragerea de pe piață și distrugerea tuturor exemplarelor existente ale

publicației sus menționate, sub sancțiunea plății de daune cominatorii în cuantum

de 1.000 RON pentru fiecare zi de întârziere; obligarea pârâților să facă dovada

încetării reproducerii, distribuției, precum și a retragerii de pe piață și a distrugerii

publicației prin care se aduce atingere dreptului de autor al reclamantului, prin

documente emise de autoritățile competente ori prin orice mijloc de probă; obligarea

pârâților la plata sumei de 15.000 euro cu titlu de despăgubiri cauzate prin încălcarea

dreptului de autor al reclamantului; obligarea pârâtului, potrivit art. 139

alin. (4) lit. d) din Legea nr. 8/1996, la publicarea într-un ziar de circulație

națională, a hotărârii pronunțate în cauză, pe cheltuiala pârâtei.

Prin încheierea din data de 25

noiembrie 2008, a fost admisă excepția lipsei calității procesuale pasive a editurii

pârâte.

Prin sentința civilă nr. 443 din 24

martie 2009,

a fost admisă

acțiunea, s-a constatat că pârâtul C.A. a încălcat dreptul de autor al reclamantului

prin reproducerea și publicarea lucrării „Geografia regională a României. Carpații,

Subcarpații, Dealuri și Podișuri, Câmpii.”

În consecință, s-a dispus interzicerea

reproducerii și încetarea distribuirii lucrării, precum și retragerea de pe piață

și distrugerea tuturor exemplarelor existente ale publicației menționate, sub sancțiunea

plății de daune cominatorii în condițiile art. 580

3

C. proc. civ., în

cuantum de 1.000 RON pentru fiecare zi de întârziere.

S-a dispus obligarea pârâților să facă

dovada încetării reproducerii, distribuției precum și a retragerii de pe piață și

a distrugerii publicației, prin documente emise de autoritățile competente ori prin

alte mijloace de probă și, totodată, în solidar, la plata către reclamant a sumei

de 10.000 euro cu titlu de daune morale și a cheltuielilor de judecată în sumă de

7.497 RON.

Prin decizia nr. 118A din 6 mai 2010, Curtea

de Apel București, secția a IX-a civilă și pentru cauze privind proprietatea intelectuală,

a admis apelurile declarate

de toate părțile, a desființat în tot sentința civilă nr. 443/2009 și încheierea

de ședință din 22 noiembrie 2008 și a trimis cauza spre rejudecare aceleiași instanțe.

Pentru a decide astfel, Curtea a reținut,

în esență, că soluția de admitere a excepției lipsei calității procesuale pasive

a editurii pârâte, prin încheierea din data de 25 noiembrie 2008, este practic nemotivată,

întrucât referirea la contractul de editare din 2007 încheiat între pârâtul C.A.

și Editura M.M.R.M. nu este argumentată în sensul că acea convenție afectează participarea

în proces a pârâtei căreia reclamantul a înțeles să îi opună pretențiile deduse

judecății.

Pe de altă parte, dispozițiile primei instanțe

sunt contradictorii, deoarece, prin sentință, pretențiile reclamantului au fost

admise pe fond și față de persoana deja constatată ca lipsită de calitate procesuală

pasivă, cu atât mai mult cu cât încheierea din data de 25 noiembrie 2008 are caracter

interlocutoriu, producând efectele prevăzute de art. 268 alin. (3) C. proc. civ.,

normă ce a fost, astfel, încălcată.

În ceea ce privește calitatea procesuală

pasivă, instanța de apel a constatat că este întrunită în persoana pârâtei persoană

juridică, fiind greșită soluția primei instanțe de admitere a excepției cu acest

obiect, în condițiile în care reclamantul a înțeles să deducă judecății un raport

juridic susceptibil a conduce la angajarea răspunderii civile delictuale atât a

autorului lucrării „Geografia regională a României. Caipații, Subcarpații, Dealuri

și Podișuri, Câmpii”, cât și a entității care s-a ocupat de activitatea de editare

a acestei lucrări (entitate identificată potrivit cu mențiunile care se regăsesc

pe coperta menționatei lucrări).

Contractul de editare din 2007 invocat

de editura pârâtă în susținerea excepției lipsei calității procesuale pasive trebuia,

putea fi avut în vedere de instanță în aprecierea relativă Ia fondul pricinii (respectiv

la temeinicia pretențiilor formulate de reclamant față de editura pârâtă), corespunzător

cu prevederile art. 35 din Decretul nr. 31/1954 coroborat cu art. 41 alin. (2) C.

proc. civ., după lămurirea conținutului raporturilor juridice dintre pârâtă și SC

M.M.R.M. SRL, ce are calitatea de editor în acest contract, în condițiile în care

reiese chiar din conținutul convenției existența unor asemenea raporturi juridice,

menționata societate comercială fiind reprezentată (la încheierea contractului)

chiar de directorul Editurii F.R.M.

Instanța de apel a înlăturat ca nefondată

susținerea apelantului reclamant în sensul că prima instanță ar fi omis a se pronunța

asupra unei excepții invocate, respectiv excepția nulității absolute a contractului

de editare din 2007, deoarece această apărare a fost formulată în combaterea excepției

lipsei calității procesuale pasive a editurii, după cum a precizat însuși reclamantul,

iar această solicitare privește în mod neechivoc o chestiune ce ține de fondul dreptului,

iar nu de neregularități procedurale ori de lipsuri referitoare la exercițiul dreptului

la acțiune.

În aplicarea art. 297 alin. (1) C. proc.

civ., instanța de apel a trimis cauza pentru rejudecarea în fond a pricinii, context

în care nu a analizat motivele de apel care se referă la soluția pronunțată pe fondul

cererii îndreptate împotriva pârâtului C.A., apreciind că și în privința acestei

soluții se impune desființarea sentinței, ca o consecință a hotărârii similare care

privește cererea îndreptată împotriva copârâtei Editura F.R.M., urmând ca instanța

ce va rejudeca în fond să aibă în vedere argumentele, apărările astfel susținute

de părți. S-a apreciat că rejudecarea în fond a cauzei implică o evaluare unitară

din partea instanței cu privire la existența și/sau întinderea responsabilității

ambilor pârâți acționați în judecată pentru faptele concurente ce li se impută prin

cererea de chemare în judecată, inclusiv prin aprecierea consecințelor generate

de încheierea contractului de editare din 2007.

Cauza a fost înregistrată spre rejudecare

pe rolul Tribunalului București, secția a IV-a civilă, sub nr. 28856/3/2008*.

Prin sentința nr. 1997 din 15

noiembrie 2011

, au fost respinse

capetele de cerere privind retragerea de pe piață și distrugerea exemplarelor existente

ale publicației „Geografia regională a României, Carpații, Subcarpații, Dealuri,

Podișuri, Câmpii” și obligarea de a face dovada încetării reproducerii, distribuției,

retragerii de pe piață și a distrugerii publicației, prin documente emise de autoritățile

competente, formulate în contradictoriu cu pârâtul C.A., pentru lipsa calității

procesuale pasive, admițându-se, în prealabil, excepția cu acest obiect, invocată

de către acest pârât.

Totodată, a fost admisă în parte cererea

formulată de reclamantul G.C., în contradictoriu cu pârâții C.A. și Editura F.R.M.,

s-a constatat că pârâții au încălcat dreptul de autor al reclamantului prin reproducerea

și publicarea lucrării „Geografia regională a României, Carpații, Subcarpații, Dealuri

și Podișuri, Câmpii”.

Tribunalul a interzis pârâților reproducerea

și distribuirea lucrării, i-a obligat pe aceștia, în solidar, la plata sumei de

10.000 euro, în echivalent în RON la cursul Băncii Naționale a României din ziua

plății, daune morale, pentru încălcarea dreptului de autor, precum și la publicarea

dispozitivului hotărârii într-un ziar de largă circulație, în termen de 30 zile

de la data rămânerii definitive.

De asemenea, Tribunalul a obligat pe pârâta

Editura F.R.M. la retragerea de pe piață și distrugerea tuturor exemplarelor existente

ale publicației și să facă dovada încetării reproducerii, distribuției, precum și

a retragerii de pe piață și a distrugerii publicației, prin documente emise de autoritățile

competente.

De asemenea, Tribunalul a admis în parte

cererea de cheltuieli de judecată formulată de reclamant și a obligat pe pârâți,

în solidar, la plata către reclamant a sumei de 3.027,16 RON, cu titlu de cheltuieli

de judecată.

În motivarea sentinței, s-a reținut că

reclamantul a activat în cadrul Facultății de Geografie a Universității S.H. în

calitate de lector, în perioada 1 octombrie 1997-30 septembrie 2005, predând cursul

Geografia regională a României, Carpații și Subcarpații.

În această calitate, reclamantul a realizat

o sinteză a notelor de curs, finalizată pentru tipar în anul 2005 și publicată în

cadrul a două lucrări: Semestrul I, C.G., „Geografia regională a României- Caipații

Orientali și Meridionali” și semestrul II, C.G., „Geografia regională a României-Carpații

Occidentali și Subcarpații”.

A mai reținut Tribunalul că, ulterior,

cursul și seminarul au fost preluate de pârât, care la rândul său este profesor

al Universității, deținând și funcția de decan al facultății, începând cu anul 2008.

În anul 2008, a fost editat și distribuit

volumul „Geografia regională a României, Carpații, Subcarpații, Dealuri și Podișuri,

Câmpii”, lucrarea avându-l ca autor pe pârâtul C.A. fiind editată și distribuită

de Editura F.R.M.

Analizând cele două lucrări, tribunalul

a constatat întemeiată susținerea reclamantului conform căreia 95% din lucrarea

concepută și publicată anterior a fost preluată în volumul „Facultatea de geografie,

Sinteze an I”.

Tribunalul a înlăturat susținerile pârâtului

în sensul că lucrarea reclamantului nu ar fi originală, în contextul în care ambele

lucrări tratează, din punct de vedere științific, relieful României: dreptul de

autor nu protejează ideea, subiectul propriu-zis al lucrării, prezentarea lanțului

carpatic, a dealurilor și podișurilor României, fiind liber orice autor să îl trateze,

ci forma de exprimare, maniera de redactare, proprie fiecărui autor în parte, conform

inspirației personale, aceasta trebuind să poarte marca personalității autorului.

În acest context, cursul universitar ținut

și publicat de reclamant anterior editării lucrării pârâtului se bucură de protecția

dreptului de autor, legea însăși, în art. 7 lit. b), incluzând în obiectul dreptului

de autor operele științifice, scrise sau orale, cum ar fi comunicările, studiile,

cursurile universitare, manualele școlare, proiectele și documentațiile științifice.

Originalitatea lucrării reclamantului și,

prin urmare, acordarea protecției prin dreptul de autor nu vizează ideile conținute

în lucrare, datele științifice ale acesteia, ci forma de redactare, modalitatea

de sintetizare, succesiunea și modul de tratare a subiectului, prin redarea materialului

documentar, tratarea subiectului pe capitole, titluri, subtitluri, note critice,

explicații, note de subsol etc.

Pe de altă parte, tribunalul a constatat

că în prezenta cauză și în lipsa oricărei dovezi care să susțină aceste argumente:

caracterul original al operei se prezumă, astfel încât pârâtul acuzat de contrafacere

nu se poate apara invocând lipsa originalității operei copiate. Singurul argument

pertinent în apărarea pârâtului s-ar fi circumscris exclusiv demonstrării caracterului

original al propriei sale lucrări, constând în tratarea subiectului didactic într-o

formă diferită, cu o structură diferită.

Or, apărările pârâtului sunt neîntemeiate,

în contextul în care primele două capitole ale lucrării pârâtului, „Geografia regională

a României, Carpații, Subcaipații, Dealuri și Podișuri, Câmpii”, identificate la

punctul „I. Carpații” și „II. Subcarpații”, înglobează peste 95% din notele de curs

al căror autor este reclamantul și care au fost publicate în volumul: „Facultatea

de Geografie. Sinteze anul IV”, în anul 2005, fiind copiate și neschimbate titlurile,

numerotarea, conținutul paragrafelor, notele de subsol, chiar și cuvintele și pasajele

tipărite în italice sau aldine.

Prin urmare, Tribunalul a constatat că

lucrarea pârâtului nu este originală, ci constituie o reproducere servilă a operei

create de reclamant.

Tribunalul a înlăturat și apărările pârâtului

privind limitările legale ale dreptului de autor prevăzute de dispozițiile art.

33 alin. (1) lit. d) și lit. g) din Legea nr. 8/1996, a căror incidență l-ar fi

exonerat de răspundere.

Reproducerea lucrării reclamantului nu

s-a făcut în scopul informării și cercetării, așa cum prescrie art. 33 alin.

(1) lit. d), ci pentru distribuirea publică a lucrării contra cost. Mai mult, reproducerea

nu a avut ca obiect scurte extrase din opera reclamantului, aceasta fiind preluată

integral.

Totodată, reproducerea nu s-a realizat

în cadrul arhivelor instituțiilor publice culturale sau științifice care funcționează

fără scop lucrativ, lucrarea fiind editată în scopul distribuirii.

Tribunalul a constatat că nici condițiile

legale prevăzute de art. 33 alin. (1) lit. g) din lege nu sunt îndeplinite în speță,

deoarece textul legal nu are în vedere reproducerea operei scrise, ci comunicarea

publică a altor categorii de opere, susceptibile a fi aduse la cunoștința publică

prin reprezentare și executare, iar comunicarea să se facă în mod gratuit.

Reproducerea lucrării reclamantului a fost

efectuată în vederea editării și distribuirii contra cost, astfel cum a rezultat

din probele administrate în cauză.

Tribunalul a constatat că nu sunt îndeplinite

în cauză nici cerințele art. 33 alin. (2) lit. d) din lege referitoare la permiterea

reproducerii, distribuirii, radiodifuzării sau comunicării către public, fără un

avantaj direct sau indirect, comercial sau economic de opere, în cazul utilizării

exclusiv pentru ilustrare în învățământ sau pentru cercetare științifică.

Astfel, lucrarea reclamantului nu a fost

preluată în integralitatea sa de către pârât în scopul ilustrării, exemplificării.

S-ar fi putut reține o astfel de aserțiune

numai în cazul în care pârâtul ar fi preluat numai pasaje din opera reclamantului,

cu citarea sursei, iar scopul citării să fi fost fie de a întări propriile sale

argumente, fie pentru formularea unor note critice, de exemplu.

Nici condiția lipsei avantajului material,

așa cum este avută în vedere de textul legal, nu este îndeplinită în cauză, în contextul

în care publicarea unui număr de lucrări științifice de către profesorii universitari

conferă acestora o serie de avantaje, inclusiv de ordin patrimonial.

Indicarea sursei lucrării într-o notă de

subsol nu îl exonerează pe pârâtul C.A. în condițiile art. 33 alin. (4) din lege,

în contextul în care nu s-au preluat numai simple pasaje din lucrare, în scopul

ilustrării, ci reproducerea a fost integrală.

Prin urmare, Tribunalul a reținut că fapta

pârâtului C.A., constând în reproducerea lucrării reclamantului, constituie, în

raport de dispozițiile legale citate, o faptă ilicită.

Tribunalul a constatat că vinovăția pârâtului

rezultă fără dubiu din probele administrate în cauză. Astfel, citarea într-o singură

notă de subsol a numelui reclamantului, prin care se menționează ca unul dintre

capitolele lucrării referitor la Carpați este o formă îmbunătățită și actualizată,

conform programei analitice în vigoare, a sintezei întocmite de C.G., atestă că

pârâtul a cunoscut foarte bine conținutul și forma lucrării reclamantului, preluată

integral de altfel în propria sa lucrare.

În ceea ce privește pe pârâta Editura F.R.M.,

Tribunalul a constatat temeinicia cererii reclamantului, faptele pârâtei constituind

o utilizare ilicită a operei reclamantului, aptă a atrage răspunderea delictuală

și a acestei pârâte.

Conform dispozițiilor art. 12 din

Legea nr. 8/1996 modificată, autorului unei opere are dreptul exclusiv de a decide

dacă și în ce mod și când va fi utilizată opera sa, inclusiv de a consimți la utilizarea

operei de către alții, utilizarea operei incluzând, conform dispozițiilor art. 13

din lege, reproducerea, distribuirea etc.

Editarea și difuzarea, distribuirea operei

scrise, fără acordul autorului, constituie încălcarea dreptului patrimonial de autor

al reclamantului și, față de conținutul art. 12, pârâta nu se poate apăra invocând

mențiunea tipărită pe fața lucrării referitoare la faptul că răspunderea pentru

conținutul și originalitatea textului revin exclusiv autorului.

Convenția dintre pârâtul C.A., declarat

autor al lucrării, și Editură, dă eventual naștere unor serii de drepturi și obligații

între părți, însă nu pot exonera pe niciuna dintre ele de răspunderea față de autorul

al cărui drept patrimonial a fost încălcat, în conformitate cu art. 12 din lege.

Având în vedere considerentele mai sus

expuse, tribunalul a reținut că pârâții au încălcat dreptul de autor al reclamantului

prin reproducerea și publicarea lucrării „Geografia regională a României, Carpații,

Subcaipații, Dealuri și Podișuri, Câmpii”, urmând a interzice acestora reproducerea

și distribuirea lucrării.

În ceea ce privește prejudiciul material

și moral suferit de reclamant, Tribunalul a reținut că, prin probele administrate,

reclamantul a făcut numai dovada unui prejudiciu moral, cel material pretins nefiind

cert.

Astfel, deși Ia evaluarea prejudiciului

material pretins reclamantul s-a raportat exclusiv la prețul de vânzare/volum publicat

și numărul de exemplare vândute, această sumă nu poate fi avută în vedere, întrucât

ea nu reprezintă beneficiul real al pârâților, prețul de vânzare/volum incluzând

cheltuielile de tipărire, distribuire, al căror cuantum nu a fost dovedit pentru

a fi deduse.

Prejudiciul moral este, însă, cert, iar

cererea reclamantului de obligare a pârâților la plata daunelor morale întemeiată.

Din înscrisurile depuse la dosarul cauzei

a rezultat că reclamantul este doctor în specialitatea geografie și este autorul

a peste 60 de lucrări și articole publicate, iar în prezent deține funcția de cercetător

științific de gr. I la Institutul de Speologie E.R. din cadrul Academiei Române.

Despre existența lucrării contrafăcute

reclamantul a aflat de la colegii și studenții săi, surprinși de identitatea celor

două lucrări.

În condițiile existenței celor două lucrări

de specialitate identice, studenții cărora li se adresează ar putea rămâne cu impresia

că lucrarea reclamantului este copiată, atât timp cât se regăsește și în alte publicații

de specialitate, reputația profesională a reclamantului având astfel de suferit.

În consecință, tribunalul a apreciat că

suma de 10.000 euro reprezintă o evaluare corectă a prejudiciului moral suferit

de reclamant și, în temeiul dispozițiilor art. 998 C. civ., raportat la art. 139

din Legea nr. 8/1996, a obligat pârâtele, în solidar, la plata acestei sume, în

echivalent în RON la cursul Băncii Naționale a României din ziua plății, cu titlu

de daune morale pentru încălcarea dreptului de autor.

Totodată, pârâții au fost obligați la publicarea

dispozitivului hotărârii într-un ziar de largă circulație.

În ceea ce privește excepția lipsei calității

procesuale a pârâtului C.A. pe capetele de cerere 2, 3 și 4, tribunalul a admis-o

în parte, în contextul în care, prin contractul de editare din 30 decembrie 2007

încheiat cu pârâta Editura F.R.M., pârâtul a cedat acesteia, în mod gratuit, dreptul

exclusiv de a reproduce integral și de a distribui pe întreg teritoriul României

lucrarea și, drept consecință, nu poate fi obligat la retragerea și distrugerea

exemplarelor lucrării editate și aflate pe piață.

Întrucât pârâta Editura F.R.M. a distribuit

pe piață lucrarea contrafăcută, aceasta, în temeiul dispozițiilor art. 139 din Legea

nr. 8/1996, a fost obligată la retragerea și distrugerea tuturor exemplarelor existente

ale publicației, fiind obligată, totodată, să facă dovada încetării reproducerii,

distribuției, precum și a retragerii de pe piață și a distrugerii publicației, prin

documente emise de autoritățile competente.

Tribunalul a făcut aplicarea și a dispozițiilor

art. 274 C. proc. civ., proporțional cu pretențiile admise. De asemenea, au fost

înlăturate cheltuielile pretinse la fond înainte de casare, în cuantum de 7.497

RON, avându-se în vedere ca, deși la dosar există o factură emisă pentru această

sumă, nu există dovada plății efective a acesteia.

Prin decizia nr. 158 din 30 octombrie 2012,

Curtea de Apel București, secția a IX-a civilă și pentru cauze privind proprietatea

intelectuală, conflicte de muncă și asigurări sociale,

a respins apelurile ambilor pârâți, ca

nefondate.

Pentru a decide astfel, instanța de apel

a constatat, în ceea ce privește apelul pârâtului C.A., că prima instanță a interpretat

și aplicat corect dispozițiile art. 33 alin. (1) lit. d) și lit. g) din Legea

nr. 8/1996.

Reproducerea lucrării reclamantului nu

s-a făcut în scopul informării sau cercetării, de asemenea, nu a privit scurte extrase

din opera reclamantului, ci a fost o reproducere integrală a acesteia. Totodată,

reproducerea operei reclamantului nu a fost realizată în cadrul bibliotecilor sau

arhivelor instituțiilor publice sau științifice care funcționează fără scop lucrativ,

ci a fost realizată în cadrul lucrării reclamantului și apoi prin editarea acestei

lucrări, în scopul distribuirii către studenții Universității S.H., contra cost.

Totodată, reprezentarea și executarea reprezintă

utilizări specifice altor tipuri de opere decât opera scrisă și tipărită, la care

se referă dispozițiile art. 33 alin. (1) lit. g) din Legea nr. 8/1996, care nu sunt

aplicabile în speță. Prin urmare, este irelevantă împrejurarea că pârâtul a încasat

sau nu vreo sumă de bani.

În plus, nu există contradicție între cele

reținute de instanță cu privire la cesiunea temporară și gratuită de către pârât

a drepturilor sale către pârâtă și cele reținute cu privire la editare și distribuire,

care au fost realizate contra cost, fiind vorba de acte diferite de încălcare a

drepturilor de autor ale reclamantului, realizate de autori diferiți, dar în legătură

cu aceeași lucrare, respectiv lucrarea realizată de pârât, în care a preluat, integral,

lucrarea anterioară a reclamantului.

De altfel, așa cum s-a reținut, aspectul

este irelevant, din moment ce dispozițiile art. 33 alin. (1) lit. g) din Legea

nr. 8/1996 nu sunt aplicabile în cauză, acestea privind alte tipuri de opere decât

cele scrise și tipărite.

Este evident nefondată susținerea apelantului-pârât

cu privire la neanalizarea de către prima instanță a susținerilor pârâtului referitoare

la aplicabilitatea în cauză a dispozițiilor art. 33 alin. (1) lit. d) din Legea

nr. 8/1996. Prima instanță a arătat motivele pentru care dispozițiile menționate

nu sunt incidente în cauză.

Tot nefondată este și susținerea potrivit

căreia pârâtul nu a putut crea o lucrare originală, întrucât a fost nevoit să respecte

programa școlară, analitică, anumite teme de abordare și să subscrie la o convenție

de exprimare și aranjare în pagină, unică, anterior stabilită prin reguli unanim

acceptate și recunoscute ca universal valabile. Astfel, programa școlară impune

temele de abordat în cadrul cursurilor, dar nu și modul de prezentare a temelor

sau de exprimare a ideilor. Chiar dacă temele abordate în lucrare, prin natura lor,

nu permit o largă originalitate, exprimarea ideilor conținute poate fi realizată

în mod original. De asemenea, modul de prezentare, ordinea și așezarea în pagină

pot avea caracter original, chiar dacă temele abordate sunt identice. Or, pârâtul

nu a prezentat temele într-o exprimare și un mod de prezentare proprii, ci primele

două capitole ale lucrării pârâtului, „Geografia regională a României, Carpații,

Subcarpații, Dealuri și Podișuri, Câmpii”, identificate la punctul „I. Carpații”

și „II. Subcarpații”, înglobează peste 95% din notele de curs al căror autor este

reclamantul și care au fost publicate în volumul: „Facultatea de Geografie. Sinteze

anul IV”, în anul 2005, fiind copiate și neschimbate titlurile, numerotarea, conținutul

paragrafelor, notele de subsol, chiar și cuvintele și pasajele tipărite în italice

sau aldine.

Este nefondată și susținerea potrivit căreia

prima instanță ar fi omis să analizeze apărarea prin care pârâtul invocă împrejurarea

că ar fi respectat dispozițiile art. 33 alin. (4) din Legea nr. 8/1996, indicând

atât autorul, cât și sursa, atunci când a fost necesar.

Astfel, prima instanță a analizat această

apărare și corect a înlăturat-o motivat de împrejurarea că nu sunt îndeplinite condițiile

legale.

Așa cum s-a reținut, lucrarea reclamantului

a fost preluată integral de către pârât în propria lucrare, lucrare destinată distribuirii

contra cost, astfel că menționarea într-o notă de subsol a sursei lucrării nu este

de natură să înlăture caracterul ilicit al faptei pârâtului.

Instanța de apel a înlăturat și susținerea

privind constatarea existenței unui prejudiciu moral doar pe baza prezumției că

„studenții cărora li se adresează lucrarea ar putea rămâne cu impresia că lucrarea

reclamantului este copiată” și fără a se administra probe în acest sens.

Astfel, publicarea unei lucrări sub numele

unui autor, în condițiile în care lucrarea cuprinde în integralitatea sa lucrarea

unui alt autor, fără autorizarea acestuia din urmă și fără ca acesta să fie indicat

ca fiind co­autor al lucrării, conduce în mod evident la lezarea drepturilor morale

de autor prevăzute de art. 10 lit. a) și lit. b) din Legea nr. 8/1996, respectiv

dreptul de a decide dacă, în ce mod și când va fi adusă opera la cunoștință publică

și dreptul de a pretinde recunoașterea calității de autor al operei.

În plus, raportat la împrejurările cauzei,

în mod corect a reținut prima instanță că studenții cărora le sunt destinate cele

două lucrări pot ajunge la concluzia că lucrarea reclamantului copiază părți din

lucrarea pârâtului, iar prezumția astfel reținută de prima instanță este una simplă,

constituie un mijloc de probă și este admisibilă în raport de art. 1203 C. civ.

În ceea ce privește apelul pârâtei Editura

F.R.M., s-a reținut că apelanta susține că nu a cunoscut și nu avea cum să cunoască

împrejurarea că o parte din lucrarea pârâtului este copiată din lucrarea reclamantului,

pentru apelantă autor al lucrării pe care a editat-o fiind pârâtul. Practic, pârâta

se apără invocând lipsa intenției sale de a încălca drepturile de autor ale reclamantului.

Aceste apărări nu pot fi reținute, întrucât

răspunderea civilă delictuală pentru încălcarea dreptului de autor se angajează

independent de forma de vinovăție cu care a fost săvârșită fapta de încălcare: intenție

sau culpă.

Chiar dacă nu a cunoscut împrejurările

invocate, pârâta a săvârșit acte de încălcare a dreptului de autor al reclamatului,

editând, difuzând și distribuind o lucrare prin care se aduce atingere acestui drept.

Împrejurarea că editarea a fost realizată

în executarea contractului de editare din 30 decembrie 2007 este lipsită de relevanță,

pentru autorul al cărui drept a fost încălcat fiind indiferent dacă încălcarea s-a

realizat sau nu în temeiul unui contract.

Contractul invocat și clauzele acestuia

privesc raporturile dintre pârâți, iar nu raporturile cu reclamantul, aceste din

urmă raporturi fiind născute pe temei delictual, iar nu contractual.

De asemenea, inserarea pe verso-ul coperții

a mențiunii potrivit căreia „răspunderea pentru conținutul și originalitatea textului

revin exclusiv autorului” privește tot raporturile dintre pârâți, neavând relevanță

în ceea ce privește raporturile dintre aceștia și reclamant, față de titularul dreptului

de autor încălcat angajându-se răspunderea autorilor faptelor prin care a fost încălcat

dreptul.

În ceea ce privește susținerea apelantei

în sensul că fapta sa de editare a lucrării nu ar avea caracter ilicit, întrucât

a fost săvârșită în executarea contractului de editare, instanța de apel a apreciat

că, în mod evident, contractul de editare nu are caracter ilicit în sine, însă,

în măsura în care obiectul material al contractului este ilicit, lucrarea editată

constituind un plagiat, fapta de editare devine și ea ilicită, întrucât contribuie

la încălcarea dreptului de autor.

Prin urmare, în mod corect prima instanță

a reținut caracterul ilicit al faptei apelantei, caracterul ilicit al acesteia derivând

din caracterul ilicit al obiectului material al contractului de editare, respectiv

lucrarea pârâtului care copia fără drept lucrarea anterioară a reclamantului.

Susținerea apelantei în sensul că aceasta

nu ar fi avut nicio obligație față de reclamant este eronată, apelanta fiind ținută,

ca orice al subiect de drept, de obligația generală de a nu aduce vreo atingere

dreptului de autor al reclamantului.

A fost respinsă și susținerea potrivit

căreia nu ar putea fi reținută vinovăția apelantei întrucât, până la rămânerea definitivă

și irevocabilă a hotărârii care atestă încălcarea drepturilor de autor ale reclamantului

de către pârât, pentru apelanta autorul manuscrisului editat este pârâtul.

Astfel, chiar dacă pentru stabilirea caracterului

delictual al faptei apelantei este necesar să se stabilească dacă pârâtul a încălcat

dreptul de autor al reclamantului, analiza întrunirii elementelor răspunderii civile

delictuale în persoana pârâtei se poate face odată cu analiza întrunirii acestor

elemente în persoana pârâtului.

Împotriva deciziei menționate, au declarat

recurs, în termen legal, pârâții C.A. și Editura F.R.M., criticând-o pentru ne legalitate

în temeiul art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

pârâtul C.A.

a arătat că decizia

a fost pronunțată cu încălcarea dispozițiilor art. 998, art. 999 C. civ., a dispozițiilor

art. 33 alin. (1) lit. d) și lit. g) din Legea nr. 8/1996 precum și a prevederilor

art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului. De asemenea, decizia atacată

în prezentul recurs este nemotivată, iar controlul judiciar al legalității sale

este imposibil de realizat.

În ceea ce privește dispozițiile art. 33

din Legea nr. 8/1996, s-a susținut că sunt întrunite cerințele desprinse din

alin. (1) lit. d) și lit. g), care reglementează posibilitatea reproducerii unei

opere fără acordul sau consimțământul autorului, cât și reprezentarea sau executarea

unei opere.

Astfel, reproducerea operei s-a făcut în

scopuri de informare în cadrul unei instituții publice științifice (așa cum este

Facultatea de Geografie din cadrul Universității S.H.), totodată, în cadrul unei

instituții de învățământ, unde accesul publicului a fost fără plată.

Faptul că Universitatea S.H. este o instituție

de învățământ universitar privată nu este de natură a conduce la concluzia că accesul

publicului la operă este unul plătit. Pârâtul C.A. nu a încasat nicio sumă de bani

în schimbul acestui suport de curs adresat doar studenților din cadrul Universității,

fapt care rezultă atât din probele administrate, cât și din motivarea primei instanțe

asupra excepției lipsei calității procesuale pasive, excepție admisă pe capetele

de cerere nr. 2 și 3.

De altfel, pe acest aspect, instanța de

apel a preluat în întregime motivele primei instanțe, fără a motiva de ce apreciază

ca fiind legală și temeinică sentința. Instanța de apel nu a făcut nicio apreciere

cu privire la probele administrate, rezumându-se a cita textele de lege invocate.

S-a susținut că instanța de apel nu a motivat

nici confirmarea aprecierii primei instanțe în conformitate cu care „menționarea

în nota din subsol a sursei lucrării nu este de natură să înlăture caracterul ilicit

al faptei”, limitându-se la o apreciere generală și formală a pretinsei legalități

a hotărârii analizate în apel, fără a indica probele și/sau raționamentul pe baza

căruia și-a format convingerea.

Recurentul a mai susținut ca instanța de

apel a înlăturat în mod nelegal, fără o motivare concretă, motivul său de apel privind

nelegalitatea și netemeinicia modului de soluționare a petitului privind prejudiciul

moral pretins suferit de către reclamant, încălcând, totodată, dispozițiile

art. 998 și art. 999 C. civ. atunci când a apreciat că prejudiciul moral suferit

de către reclamant este dovedit.

Totodată, este nelegală aprecierea potrivit

căreia considerentul primei instanțe în sensul că „studenții cărora le sunt destinate

cele două lucrări pot ajunge la concluzia că lucrarea reclamantului copiază din

lucrarea pârâtului” ar face referire la o prezumție simplă: în primul rând, sunt

încălcate chiar dispozițiile citate (art. 1203 C. civ.), iar în al doilea rând,

situația de fapt nu poate constitui o prezumție simplă, așa cum se susține în motivare.

Eroarea în care se găsește instanța de

apel este evidentă, pentru că amestecă cerințele legale ale antrenării răspunderii

civile delictuale, în sensul că apreciază ca fiind dovedit prejudiciul pe baza pretinsei

fapte ilicite. Or, chiar dacă a considerat că este probată fapta ilicită, nu există

certitudinea existenței unui prejudiciu (nu orice faptă ilicită produce un prejudiciu),

deoarece acesta nu rezultă din nicio probă. Acest element obligatoriu al instituției

răspunderii civile trebuie dovedit, întocmai ca și celelalte elemente, respectiv

fapta ilicită, vinovăția și raportul de cauzalitate.

Pe de altă parte, dacă instanța de apel

a considerat că suntem în prezența unei prezumții simple ce operează în favoarea

reclamantului, iar sarcina vorbei este inversată, trebuia, în baza rolului activ,

să pună în discuția părților acest aspect și să dea posibilitatea pârâtului să probeze

contrariul. Neprocedând în acest fel, pârâtului i-a fost încălcat dreptul procesual

la apărare.

pârâta Editura F.R.M.

a susținut,

în esență, că, în mod greșit, s-a considerat că sunt întrunite condițiile răspunderii

civile delictuale în persoana sa.

În caz de plagiat, parțial sau integral,

întreaga răspundere, atât juridică (penală, contravențională, civilă), cât și deontologică,

revine în exclusivitate autorului plagiatului, editura neputându-și asuma vreo răspundere

pentru încălcarea legii privind dreptul de autor și drepturile conexe de către persoanele

care înaintează acesteia opera științifică în vederea publicării.

Răspunderea pentru plagiat este a autorului

plagiator și nu poate fi extinsă asupra editorului decât în măsura în care se dovedește

că acesta avea cunoștință sau putea să prevadă acest lucru, fapt ce nu reiese din

materialul probator existent la dosar.

Mai mult, în temeiul art. 1 lit. a) din

Legea nr. 8/1996, prin care dreptul de a autoriza reproducerea unei opere este exercitat

de către autorul însuși, la momentul încheierii contractului de editare, originalul

manuscrisului a fost prezentat și predat spre editare de către pârâtul C.A., și

nu de către reclamant. Pentru editură, autorul este apelantul-pârât C.A., până la

proba contrarie, și ca urmare nu este îndeplinită condiția săvârșirii de către fundație

a unei fapte ilicite.

S-a mai susținut că este greșită aprecierea

instanței de apel potrivit căreia analiza întrunirii elementelor răspunderii civile

delictuale în persoana pârâtei se poate face doar cu analiza întrunirii acestor

elemente și în persoana pârâtului, întrucât se raportează la două perioade de timp

diferite: plagiatul a avut loc în anul 2001, iar contractul de editare a fost încheiat

în anul 2007. Editura nu avea cum să intuiască faptul că peste 5 ani lucrarea predată

spre tipărire în temeiul contractului de editare din 2007 de autorul C.A. va fi

considerată un plagiat.

S-a mai susținut că lipsa răspunderii editurii

pentru plagiat rezultă și din faptul că nu intră în obligațiile unei edituri să

verifice autenticitatea manuscrisului, de altfel o editură nu poate verifica cerința

de originalitate a unei opere și nu poate interveni în actul de creație al unui

autor care își publică opera, motiv pentru care s-a inserat pe verso-ul coperții

lucrării faptul că „răspunderea pentru conținutul și originalitatea textului revine

exclusiv autorului”.

Autorul lucrării, C.A., a transmis editurii

manuscrisul original în vederea tipăririi, a încheiat un contract de editare pentru

tipărirea cărții, autorizând astfel reproducerea operei conform art. 13 lit. a)

din Legea nr. 8/1996.

Drept urmare, editura pârâtă nu a săvârșit

vreo faptă ilicită, pentru a fi atrasă răspunderea sa civilă pe temeiul art. 998

C. civ., deoarece fapta de a edita și tipări lucrarea prezentată de către pârâtul

C.A. a fost săvârșită în îndeplinirea unei activități impuse de contractul de editare

din 30 decembrie 2007 și a clauzelor acestora.

Nu este îndeplinită nici cerința raportului

de cauzalitate între fapta ilicită și prejudiciu, deoarece, în speță, prejudiciul

cauzat nu a fost realizat prin fapta editurii pârâte și nici prin imprudența sau

neglijența acesteia, întrucât în contextul contractului de editare sus-menționat,

editura nu avea nicio obligație față de intimatul-reclamant.

S-a susținut că vinovăția pârâtei este

inexistentă, întrucât din momentul încheierii contractului de editură (decembrie

2007) și până la rămânerea definitivă și irevocabilă a hotărârii care să ateste

încălcarea drepturilor de autor ale reclamantului de către pârât, din punctul de

vedere al editurii, autor al manuscrisului prezentat a fost pârâtul, neexistând

vreun motiv pentru care ar fi trebuit să se îndoiască de acest fapt.

Examinând decizia recurată prin prisma

criticilor formulate și a actelor dosarului, Înalta Curte constată că ambele recursuri

sunt nefondate, pentru următoarele considerente:

I. În ceea ce privește recursul pârâtului

C.A.,

cu toate că recurentul

a indicat drept temei juridic al criticilor formulate dispozițiile art. 304

pct. 9 C. proc. civ., se apreciază că motivele de recurs se încadrează atât în cazul

de modificare explicit indicat, însă și în cazul prevăzut de art. 304 pct. 7 C.

proc. civ., în legătură cu modul în care instanța de apel a răspuns motivelor de

apel vizând prevederile art. 33 alin. (1) lit. g) și art. 33 alin. (4) din Legea

nr. 8/1996, precum și existența prejudiciului moral, critici ce urmează a fi analizate

ca atare.

Înalta Curte constată că instanța de apel

a apreciat, în mod corect, că sunt întrunite în persoana pârâtului condițiile răspunderii

civile delictuale desprinse din art. 998 și art. 999 C. civ., menținând în mod legal

interdicția de reproducere și distribuire a lucrării, precum și obligarea pârâtului

la repararea prejudiciului moral produs reclamantului și la publicarea dispozitivului

sentinței într-un ziar de largă circulație, în solidar cu pârâta Editura F.R.M.

După cum s-a reținut de către prima instanță,

iar situația de fapt astfel reținută a fost confirmată în apel, în anul 2008, Editura

F.R.M. a editat și distribuit volumul „Geografia regională a României, Carpații,

Subcarpații, Dealuri și Podișuri, Câmpii” sub numele pârâtului C.A., iar această

lucrare conține 95% din lucrarea concepută de către reclamant și publicată anterior,

în anul 2005, în volumul „Facultatea de geografie a Universității S.H., Sinteze

anul IV” (în cadrul căruia ocupă anumite capitole).

Instanța de apel a apreciat că fapta pârâtului

de însușire a calității de autor a operei reclamantului (preluată într-o proporție

covârșitoare în lucrarea pârâtului), fără autorizarea reclamantului și fără ca acesta

să fie indicat drept coautor pentru lucrarea integrată în opera pârâtului, reprezintă

o încălcare, în special, a dreptului la paternitatea operei, prevăzut de art. 10

lit. b) din Legea nr. 8/1996 (dreptul de a pretinde recunoașterea calității de autor

al operei).

În acest context, este de precizat că

art. 33 din Legea nr. 8/1996, la care se face referire prin motivele de recurs,

reglementează expres și exhaustiv anumite limitări ale exercițiului prerogativelor

patrimoniale ale autorului, respectiv exercițiul dreptului patrimonial exclusiv

de a decide dacă, în ce mod și când va fi utilizată opera sa, inclusiv de a consimți

la utilizarea operei de către alții (art. 12 din lege), al dreptului de a autoriza

sau de a interzice utilizarea în vreuna dintre formele prevăzute de art. 13 din

lege, precum și al dreptului la remunerație echitabilă, în cazurile și condițiile

expres reglementate de lege.

În acest sens, art. 33 alin. (1) prevede

generic, pentru toate situațiile ulterior expuse în conținutul normei, că „Sunt

permise, fără consimțământul autorului și fără plata vreunei remunerații, următoarele

utilizări ale unei opere aduse anterior Ia cunoștință publică, cu condiția ca acestea

să fie conforme bunelor uzanțe, să nu contravină exploatării normale a operei și

să nu îl prejudicieze pe autor sau pe titularii drepturilor de utilizare (...)”.

Limitările din art. 33 nu vizează, însă,

și prerogativele morale prevăzute de art. 10 din lege, printre care și dreptul de

a pretinde recunoașterea calității de autor al operei, a cărui încălcare a fost

constatată în cauză de către ambele instanțe de fond.

Ca atare, chiar dacă s-ar da eficiență

susținerilor recurentului-pârât privind incidența limitărilor prevăzute de art.

33 alin. (1) lit. d) și lit. g), tot nu s-ar putea înlătura răspunderea pârâtului

pentru încălcarea drepturilor morale ale reclamantului [alături de dreptul prevăzut

de art. 10 lit. b), instanța de apel a reținut și încălcarea dreptului descris de

art. 10 lit. a) din lege, respectiv dreptul de a decide dacă, în ce mod și când

va fi adusă opera Ia cunoștință publică], în condițiile în care recurentul nu a

formulat critici referitoare la însăși atingerea adusă acestor prerogative (ci doar

cu privire la modul de dovedire a prejudiciului moral).

Analiza susținerilor recurentului din perspectiva

art. 33 alin. (1) lit. d) și lit. g) este justificată exclusiv în legătură cu încălcarea

drepturilor patrimoniale ale reclamantului, constatată, de asemenea, în cauză, ca

decurgând din reproducerea și publicarea lucrării (dispoziția cu acest obiect din

hotărârea primei instanțe nefacând obiectul unui motiv explicit de apel, respectiv

recurs). În condițiile în care pârâtul a cesionat drepturile patrimoniale asupra

propriei opere (care integrează și opera reclamantului) pârâtei persoană juridică,

dispoziția din sentință referitoare la încălcarea de către pârâtul C.A. a drepturilor

patrimoniale ale reclamantului are în vedere fapta de a-și fi arogat calitatea de

titular al acestor drepturi și de a fi dispus de ele prin contractul de editare

încheiat cu editura pârâtă.

În ceea ce privește incidența art. 33

alin. (1) lit. d) din lege, citat integral în decizia recurată, nu pot fi primite

susținerile recurentului în sensul că cerințele legale ar fi îndeplinite prin faptul

că reproducerea operei s-ar fi făcut în scopuri de informare în cadrul Facultății

de Geografie a Universității S.H., care ar fi o instituție publică științifică.

În primul rând, norma în discuție se referă

la reproducerea de „scurte extrase din opere”, cerință ce nu este întrunită, în

condițiile în care lucrarea pârâtului a preluat cea mai mare parte a operei reclamantului

(95%), și nu un scurt extras.

În al doilea rând, pentru ca norma să fie

aplicabilă, ar trebui ca reproducerea să fi fost preluată, printre altele, în arhiva

unei instituții publice culturale sau științifice.

Or, nu numai că lucrarea pârâtului nu a

fost preluată în arhiva Facultății de Geografie, ci a fost editată și multiplicată

în vederea distribuirii către studenții Universității S.H., contracost, astfel cum

au reținut, necontestat, ambele instanțe de fond, însă Universitatea nu reprezintă

o „instituție publică”, ci este persoană juridică de drept privat, chiar dacă de

utilitate publică, conform actului normativ de înființare, respectiv Legea nr. 442/2002.

Nu orice instituție de utilitate publică este, în mod necesar, instituție publică,

apartenența la această din urmă categorie fiind dată de dependența de bugetul de

stat sau local. Or, o universitate particulară beneficiază de autonomie economico-financiară,

fiind fondată din inițiativa și cu resursele materiale și financiare ale unei persoane

fizice, ale unui grup de persoane fizice, ale unei fundații, asociații etc., după

cum rezultă din prevederile art. 116

1

din Legea învățământului nr. 84/1995

(în vigoare la data reproducerii operei, în anul 2008).

De asemenea, Facultatea de Geografie a

Universității nu reprezintă o instituție științifică, ci „o unitate funcțională

care elaborează și gestionează programele de studii, potrivit legii”, conform Cartei

Universității S.H. Este adevărat că în cadrul unei instituții de învățământ superior

se poate desfășura activitate de cercetare științifică, în aplicarea art. 80 și

următoarele din legea învățământului, însă în cadrul unor componente distincte de

facultăți (de exemplu, Institutul Central de Cercetare Științifică la nivelul Universității

S.H., conform Cartei), iar derularea de cercetare științifică, distinct de activitatea

didactică (lucrarea reclamantului, respectiv a pârâtului, fiind suporturi de curs)

nu este de natură a transforma o instituție de învățământ superior într-o instituție

științifică.

Nu pot fi primite nici susținerile recurentului

referitoare la incidența art. 33 alin. (1) lit. g) din lege.

Instanța de apel, contrar celor pretinse

prin motivele de recurs, a făcut propria apreciere pe acest aspect, indicând raționamentul

juridic pe care și-a fundamentat aprecierea inaplicabilității normei.

Astfel, a constatat că faptul neîncasării

de către pârâtul C.A. a vreunei remunerații pentru editarea și distribuirea suportului

de curs este lipsit de relevanță, cât timp norma în discuție vizează alte tipuri

de opere decât cea scrisă și tipărită, această interpretare a normei fiind motivul

pentru care instanța nu a analizat aspectul legat de plata sau neplata remunerației.

Instanța de apel a făcut, în mod evident,

trimitere Ia formele de comunicare publică descrise în art. 15 din lege, care cuprind,

printre altele, „reprezentarea scenică, recitarea sau orice altă modalitate publică

de execuție”, iar prin secțiunea a III -a din lege este reglementat contractul de

reprezentare teatrală sau de execuție muzicală.

Prin motivele de recurs nu se aduce nicio

critică modului de interpretare a normei de către instanța de apel, în sensul că

„reprezentarea și executarea unei opere”, la care se referă art. 33 alin. (1)

lit. g), sunt forme specifice de utilizare a anumitor opere, susținerile recurentului

vizând, în principal, nemotivarea deciziei.

Or, cât timp instanța de apel a expus modalitatea

de interpretare a normei și a justificat neanalizarea faptului încasării vreunei

sume de bani ca remunerație de către pârât, ca nefiind relevant, se constată că

nu este incident art. 304 pct. 7 C. proc. civ., deoarece decizia cuprinde motivele

pentru care a înlăturat susținerile pârâtului, conform art. 261 alin. (1) pct. 5

C. proc. civ.

De asemenea, nu este incident nici

art. 304 pct. 9 C. proc. civ., întrucât reevaluarea aspectului plății remunerației

ori analizarea celorlalte condiții ale art. 33 alin. (1) lit. g), altele decât forma

vizată de utilizare a operei, ar fi fost posibilă doar în contextul unor critici

privind modul de interpretare a normei, ceea ce nu s-a întâmplat în cauză.

În ceea ce privește incidența art. 33

alin. (4) din Legea nr. 8/1996, sunt nefondate susținerile recurentului în sensul

că instanța de apel nu a motivat confirmarea considerentelor primei instanțe pe

acest aspect.

După cum rezultă din decizia recurată,

s-au relevat împrejurări esențiale pentru înlăturarea incidenței normei, anume acelea

că opera reclamantului a fost preluată în cvasitotalitate, iar lucrarea pârâtului

era destinată distribuirii contracost. Or, această apreciere echivalează cu expunerea

argumentelor decisive pentru conturarea concluziei inaplicabilității normei, în

condițiile în care art. 33 alin. (4) are în vedere obligația menționării sursei

și a numelui autorului citat în anumite cazuri, expres prevăzute, în care nu se

încadrează situația din speță.

De altfel, recurentul-pârât nici nu a pretins

o asemenea încadrare, indicând cazurile din art. 33 alin. (1) lit. d) și lit. g),

în timp ce art. 33 alin. (4) face referire la cazurile din art. 33 alin. (1)

lit. b), lit. c), lit. e), lit. f), lit. i) și art. 33 alin. (2).

În ceea ce privește prejudiciul moral suferit

de către reclamant, la contravaloarea căruia au fost obligați ambii pârâți, în solidar,

Înalta Curte constată că recurentul, deși susține nemotivarea deciziei pe aspectul

înlăturării motivelor sale de apel, formulează critici concrete în legătură cu aprecierile

instanței de apel, prin care s-a răspuns susținerilor din motivarea căii ordinare

de atac. În aceste condiții, susținerea nemotivării deciziei este formală și nu

relevă incidența cazului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ., urmând

a se proceda la verificarea criticilor din perspectiva art. 304 pct. 9 C. proc.

civ.

Contrar susținerilor recurentului, instanța

de apel nu a prezumat producerea unui prejudiciu moral din însăși utilizarea neautorizată

a operei ori din încălcarea dreptului la paternitatea operei, ci a apreciat că acesta

a fost dovedit de către reclamant.

În această fază procesuală, nu poate fi

cenzurată însăși aprecierea privind existența prejudiciului moral, deoarece nu reprezintă

o chestiune de legalitate a deciziei, ci de temeinicie, iar aceasta din urmă excede

atribuțiilor instanței de recurs, circumscrise cazurilor prevăzute de art. 304 C.

proc. civ.

Pot fi evaluate, însă, criteriile avute

în vedere la determinarea existenței prejudiciului, precum și mijloacele de probă

pe care s-a fundamentat acordarea daunelor morale.

În contextul încălcării dreptului moral

prevăzut de art. 10 lit. b) din Legea nr. 8/1996, producerea unui prejudiciu poate

deriva din atingerea adusă prestigiului sau reputației autorului, ca valori morale

lezate prin fapta de încălcare a drepturilor asupra operei. Astfel, experiența profesională

și prestigiul dovedit al reclamantului, reținute prin hotărârea primei instanțe

pe baza înscrisurilor de la dosar (titlul de doctor în geografie, autor a peste

60 de lucrări de specialitate, cercetă