ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 2973/2013

ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 2973/2013 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2013)

Deliberând asupra contestației la

executare de față,

În baza lucrărilor din dosar, constată

următoarele:

Prin decizia penală nr. 1062 din 27

martie 2013, Înalta Curte de Casație și Justiție a respins, ca nefondat,

recursul declarat de revizuentul S.M. împotriva deciziei penale nr. 299 din 02

noiembrie 2012 a Curții de Apel București, secția

I

penală. Pentru a dispune astfel, Înalta Curte a reținut

următoarele:

Prin sentința penală nr. 641 din 26

septembrie 2012 pronunțată de Tribunalul București, secția a ll-a penală, a

fost admisă excepția tardivității introducerii cererii de revizuire.

În baza art. 394 – art. 408

2

C. proc. pen., raportat la art. 320

1

C. proc. pen. și art. 408

2

alin. (4) C. proc. pen., a fost respinsă ca tardivă cererea de revizuire

formulată de petentul S.M., în prezent deținut în Penitenciarul cu Regim de

Maxima Siguranța Giurgiu, aflat în executarea unei pedepse de 15 ani

închisoare, conform mandatului de executare a pedepsei nr. 1683 719 octombrie

2011 emis de Tribunalul București, secția a

II-a

penală, în baza Sentinței Penale nr. 915 din 28 decembrie

2010 pronunțată de Tribunalul București, secția a

II-a

penală, în dosarul nr. 27828/3/2010, definitivă.

În baza art. 192 alin. (2) C. proc.

pen., a fost obligat petentul S.M. la cheltuieli judiciare către stat.

Pentru a pronunța această soluție,

instanța a reținut că, la data de 03 august 2012 pe rolul Tribunalului

București, secția a

II-a

penală, a fost

înregistrată sub nr. 30800/3/2012 cererea de revizuire formulată de petentul

S.M.

În cererea sa, depusă prin postă la

data de 31 iulie 2012, petentul a arătat că se află în executarea unei pedepse

de 15 ani închisoare aplicată pentru săvârșirea infracțiunii prevăzute de art.

174 C. pen. și solicită revizuirea dosarului în baza art. 320

1

C.

proc. pen., așa cum a dispus Curtea Constituționala prin Decizia 1470 din 08

noiembrie 2011.

În sprijinul cererii sale petentul a

depus următoarele înscrisuri: sentința penala nr. 915/ F din 28 decembrie 2010

pronunțată de Tribunalul București, secția a

II-a

penală, în dosarul nr. 27828/3/2010, decizia penala nr.

194/ A din 27 mai 2011 a Curții de Apel București, secția a

II-a

penală, concluzii scrise, mandatul de

executare a pedepsei nr. 1683 din 19 octombrie 2011 emis de Tribunalul

București, secția a

II-a

penală, decizia penala

nr. 3596 din 17 octombrie 2011 a Înaltei Curți de Casație și Justiție.

S-a solicitat și a fost atașat

mandatul de executare a pedepsei închisorii nr. 1683 din 19 octombrie 2011 emis

de Tribunalul București, secția a

II-a

penală,

în dosarul nr. 27828/3/2010 și dosarul nr. 27828/3/2010 al Tribunalului

București, secția a

II-a

penală.

La termenul de judecata din data de 26

septembrie 2012 reprezentanta Ministerul Public a invocat tardivitatea

introducerii cererii de revizuire, deoarece aceasta a fost formulată după

termenul de 3 luni prevăzut de art. 408

2

C. proc. pen.

Examinând actele si lucrările

dosarului, Tribunalul a constatat că petentul S.M. se află în executarea unei

pedepse de 15 ani închisoare pentru săvârșirea infracțiunii de omor prevăzută

de art. 174 C. pen., cu aplicarea art. 37 lit. a) C. pen.

Conform art. 408

2

C. proc.

pen., hotărârile definitive pronunțate în cauzele în care Curtea

Constituționala a admis o excepție de neconstituționalitate pot fi supuse

revizuirii, dacă soluția pronunțată în cauză s-a întemeiat pe dispoziția legală

declarată neconstituțională sau pe alte dispoziții din actul atacat care, în

mod necesar și evident, nu pot fi disociate de prevederile menționate în

sesizare.

Conform art. 320

1

C. proc.

pen., așa cum a fost introdus prin Legea nr. 202/2010, până la terminarea

cercetării judecătorești, inculpatul poate declara personal sau prin înscris

autentic că recunoaște săvârșirea faptei reținute în actul de sesizare și

solicită ca judecata să se facă în baza probelor administrate în faza de

urmărire penală. în acest caz inculpatul beneficiază de reducerea cu 1/3 a

pedepsei prevăzute de lege în cazul închisorii și de o reducere de % în cazul

pedepsei amenzii penale.

Prin Decizia Curții Constituționale

nr. 1470 din 08 noiembrie 2011 (M. Of. nr. 853/02.12.2011), Curtea

Constituțională a constatat că dispozițiile art. 320

1

C. proc. pen.,

sunt neconstituționale în măsura în care nu permit aplicarea legii penale mai

favorabile tuturor situațiilor juridice născute sub imperiul legii vechi și

care continuă să fie judecate sub legea nouă, până la rămânerea definitivă a hotărârii

de condamnare. Prin aceeași hotărâre se arată că în dosarele în care s-au

pronunțat hotărâri de condamnare definitive, prin revizuire nu se pot aplica

dispozițiile art. 320

1

C. proc. pen., deoarece acestea vizează numai

judecata fondului și nu este susceptibilă de aplicare conform principiului

legii penale mai favorabile, aducând atingere siguranței raporturilor juridice

(cauza S.P. împotriva R. și R. împotriva Rusiei). Decizia Curții

Constituționale este obligatorie de la data publicării acesteia in M. Of.,

respectiv 02 decembrie 2011.

Tribunalul a constatat ca petentul S.M.

a formulat prezenta cerere de revizuire a Sentinței Penale 915/ F din 28

decembrie 2010 a Tribunalului București, secția a

II-a

penală, la data de 31 iulie 2012 peste termenul de 3 luni

prevăzut de art. 408

2

alin. (4) C. proc. pen., astfel că cererea sa

este tardivă.

Împotriva sentinței penale a formulat

apel revizuentul Ș.M., cu motivarea că potrivit dispozițiilor art. 398 alin.

(1) C. proc. pen., cererea de revizuire în favoarea inculpatului se poate face

oricând, chiar și după executarea pedepsei, astfel că solicită trimiterea

cauzei spre rejudecare la prima instanță.

Prin decizia penală nr. 299 din 2

noiembrie 2012, Curtea de Apel București, secția

I

penală, în temeiul art. 379 pct. 1 lit. b) C. proc. pen.,

a respins, ca nefundat, apelul declarat de revizuentul condamnat Ș.M. împotriva

sentinței penale nr. 641 din 26 septembrie 2012, pronunțată de Tribunalul

București, secția a ll-a penală.

În temeiul art. 192 alin. (2) C. proc.

pen., a obligat pe revizuentul - condamnat la plata sumei de 400 lei cheltuieli

judiciare către stat, din care suma de 200 lei, onorariul apărătorului desemnat

din oficiu a fost avansată din fondul Ministerului Justiției.

Pentru a dispune astfel, Curtea de

Apel a reținut că în mod legal prima instanță a respins cererea de revizuire ca

tardiv formulată, întrucât din cuprinsul cererii de revizuire rezultă că se

solicită revizuirea sentinței penale nr. 915/ F din 28 decembrie 2010 a

Tribunalului București, secția

I

penală, în temeiul art.

408

2

și următoarele C. proc. pen., invocându-se decizia nr. 1470 din

8 noiembrie 2011 a Curții Constituționale.

Decizia Curții Constituționale nr.

1470 din 8 noiembrie 2011 a fost publicată în M. Of. al României la data de 2

decembrie 2011.

Potrivit art. 408

2

alin. (4)

C. proc. pen., cererea de revizuire se poate face în termen de 3 luni de la

publicarea în M. Of. al României, Partea

I,

a deciziei Curții Constituționale, situație în care

petentul avea posibilitatea de a formula cererea de revizuire până la datare 2

martie 2012.

În raport de dispozițiile legale

menționate, Curtea de Apel a constatat că cererea de revizuire a sentinței

penale nr. 915 din 28 decembrie 2010 este formulată cu încălcarea termenului de

3 luni prevăzut de art. 408

2

alin. (4) C. proc. pen.

Referitor la susținerea revizuentului,

în sensul că potrivit art. 398 alin. (1) C. proc. pen. cererea de revizuire în

favoarea inculpatului se poate face oricând, chiar și după executarea pedepsei,

Curtea de Apel a constatat că acest text nu este incident în cauză, prevederile

art. 408

2

și următoarele C. proc. pen., constituind o procedură

specială, derogatorie de la procedura generală prevăzută de art. 398 și

următoarele C. proc. pen., astfel că se aplică prioritar. Curtea a constatat că

inclusiv în cererea sa revizuentul a făcut referire expresă la temeiul juridic

invocat, respectiv art. 408

2

C. proc. pen. și a arătat că invocă

decizia Curții Constituționale nr. 1470 din 08 noiembrie 2011, împrejurare ce

se încadrează în dispozițiile art. 408

2

C. proc. pen.

În aceste condiții Curtea de Apel a

constatat că soluția primei instanțe, de respingere ca tardivă a cererii de

revizuire, este legală și temeinică.

Împotriva acestei decizii a formulat

recurs revizuentul condamnat, considerând că în mod greșit instanța de apel a

menținut soluția instanței de fond, în condițiile în care ar fi trebuit să

beneficieze de dispozițiile prevăzute de art. 320

1

C. proc. pen.

Înalta Cutie, analizând actele și

lucrările dosarului, a constatat că în mod corect instanța de fond a admis

excepția tardivității și a dispus respingerea cererii de revizuire formulată de

revizuentul Ș.M., în condițiile în care acesta s-a prevalat de procedura

specială prevăzută de art. 408

2

C. proc. pen.

Astfel, prin cererea înregistrată pe

rolul Tribunalului București, secția a

II-

a penală, la data de 3 august 2012, condamnatul Ș.M. a

solicitat revizuirea sentinței penale nr. 915/ F din 28 decembrie 2010 a

Tribunalului București, secția

I

penală, rămasă definitivă

prin decizia penala nr. 3596 din 17 octombrie 2011 a Înaltei Curți de Casație

și Justiție, ca urmare a publicării în M. Of. a deciziei Curții Constituționale

nr. 1470 din 08 noiembrie 2011 în data de 2 decembrie 2012.

Conform dispozițiilor art. 408

2

alin. (4) C. proc. pen., cererile de revizuire pentru cauzele în care s-au

pronunțat hotărâri definitive, iar Curtea Constituțională a admis o excepție de

neconstituționalitate, se pot formula în termen de 3 luni de la data publicării

în M. Of. a deciziei respective. Cum decizia nr. 1470 din 08 noiembrie 2011 a

Curții Constituționale a fost publicată în M. Of. în data de 2 decembrie 2011,

termenul de depunere a cererilor de revizuire cu privire la excepția de

neconstituționalitate admisă prin această decizie s-a împlinit în data de 2

martie 2012.

În aceste condiții, Înalta Curte a

apreciat cererea de revizuire ca fiind tardiv formulată și a respins recursul

revizuentului ca nefondat.

Împotriva acestei hotărâri a formulat

contestație la executare condamnatul Ș.M., apreciind că există o cauză de

micșorare a pedepsei.

Înalta Curte, analizând actele și

lucrările dosarului, constată nefondată contestația la executare din

următoarele motive:

Potrivit art. 461 alin. (1) lit. d) C.

proc. pen., pe calea contestației la executare poate fi invocată amnistia,

prescripția, grațierea sau orice altă cauză de stingere ori de micșorare a

pedepsei, precum și orice alt incident ivit în cursul executării. Din acest

text rezultă că pe calea contestației la executare se poate constata numai

cauza sau incidentul care conduce la stingerea sau micșorarea pedepsei,

neputându-se modifica hotărârea definitivă prin pronunțarea unei alte soluții.

În prezenta cauză s-a formulat

contestație la executare împotriva deciziei penale nr. 1062 din 27 martie 2013

a Înalta Curte de Casație și Justiție, secția penală, prin care a fost respins

recursul formulat de condamnatul Ș.M. împotriva hotărârii de respingere a

cererii de revizuire, astfel încât prin această decizie nu s-a aplicat o

pedeapsă care să se circumscrie situațiilor prevăzute de art. 461 alin. (1)

lit. d) C. proc. pen.

Invocarea dispozițiilor art. 320

1

C. proc. pen. și a deciziei nr. 1470 din 08 noiembrie 2011 a Curții

Constituționale nu sunt de natură să confere condamnatului vocația de a

solicita micșorarea pedepsei pe calea contestației la executare. Se constată că

petentul intenționează să valorifice același interes legitim legat de reducerea

cuantumului pedepsei aplicate ca urmare a incidenței cauzei legale prevăzute de

art. 320

1

alin. (7) C. proc. pen., într-o nouă cale procesuală,

contestația la executare, însă legiuitorul nu recunoaște niciuna dintre aceste

căi ca fiind un remediu procesual pentru aspectul analizat. Modificarea

legislativă referitoare la cauza legală de reducere a pedepsei [(art. 320

1

alin. (7) C. proc. pen.)] nu poate fi valorificată în contestația la executare,

argumentele fiind expuse inclusiv în cuprinsul Deciziei nr. 1470/2011 a Curții

Constituționale a României:

„Rămânerea definitivă a unei hotărâri

judecătorești produce un efect pozitiv care constituie temeiul juridic al

executării dispozitivului hotărârii și poartă denumirea de puterea lucrului

judecat. De asemenea, tot ca urmare a pronunțării unei hotărâri definitive, se

produce un efect negativ în sensul că împiedică o nouă urmărire și judecată

pentru faptele și pretențiile astfel soluționate, fapt care a consacrat regula

non bis in idem, cunoscută sub denumirea de autoritatea lucrului judecat.

De principiu, hotărârile penale

definitive sunt susceptibile de modificări și schimbări în cursul executării

numai ca urmare a descoperirii unor împrejurări care, dacă erau cunoscute în

momentul pronunțării hotărârii, ar fi condus la luarea altor măsuri împotriva

făptuitorului ori ca urmare a unor împrejurări intervenite după ce hotărârea a

rămas definitivă. În aceste situații apare necesitatea de a se pune de acord

conținutul hotărârii puse în executare cu situația obiectivă și a se aduce

modificările corespunzătoare în desfășurarea executării.

Dreptul la un proces echitabil în fața

unei instanțe, garantat de art. 6 paragraful 1 din C.A.D.O.L.F., trebuie să fie

interpretat în lumina preambulului la Convenție, care enunță supremația

dreptului ca element al patrimoniului comun al statelor contractante. Unul

dintre elementele fundamentale ale supremației dreptului este principiul

securității raporturilor juridice, care prevede, printre altele, ca soluția

dată în mod definitiv oricărui litigiu de către instanțe să nu mai poată fi

supusă rejudecării (Hotărârea din 28 octombrie 1999, pronunțată în Cauza B. împotriva

României, paragraful 61). Conform acestui principiu, niciuna dintre părți nu

este abilitată să solicite reexaminarea unei hotărâri definitive și executorii

cu unicul scop de a obține o reanalizare a cauzei și o nouă hotărâre în

privința sa.

Instanțele superioare nu trebuie să

își folosească dreptul de reformare decât pentru a corecta erorile de fapt sau

de drept și erorile judiciare, și nu pentru a proceda la o nouă analiză.

Constituția statuează cu privire la

principiul aplicării legii penale mai favorabile. Fiind o construcție

teoretică, principiul constituie un element fundamental sau primordial pe care

se întemeiază o idee sau lege de bază, o axiomă. Aceasta din urmă este însă

valabilă în anumite limite și, prin ea însăși, constituie cadrul și măsura

aplicabilității sale. Astfel, în cazul pedepselor definitiv aplicate nu se mai

pune problema alegerii legii mai favorabile, deoarece aceasta este, prin

ipoteză, legea nouă, singura aplicabilă. Spre deosebire de situațiile

tranzitorii propriu-zise, numărul criteriilor folosite pentru determinarea

caracterului mai favorabil al legii noi este mai mic, ele reducându-se la

limitele de pedeapsă prevăzute în cele două legi și la cauzele legale de

modificare a acestor limite. Or, art. 320

1

C. proc. pen., nu dispune

nimic cu privire la aspectele statuate de art. 14 și art. 15 C. pen.,

referitoare la aplicarea obligatorie ori facultativă a legii penale mai

favorabile în cazul pedepselor definitive. Prin urmare, numai în măsura în care

dispozițiile legale criticate ar fi reglementat „in terminis" cu privire

la intervenția unei pedepse mai ușoare care să impună reducerea sancțiunii

aplicate până la maximul prevăzut de legea nouă s-ar fi putut pune problema

înfrângerii legii penale mai favorabile din perspectiva art. 15 alin. (2) din

Constituție reflectat în art. 14 sau, eventual, în art. 15 C. pen.

Dispozițiilor art. 320

1

C.

proc. pen., referitor la judecata în cadrul recunoașterii vinovăției nu are

legătură cu soluționarea cauzelor în care a fost invocată, deoarece, așa cum

rezultă din denumirea sa marginală, textul are în vedere o judecată,

aparținând, cu excepția situațiilor tranzitorii, numai fondului și care,

deopotrivă, trebuie să fie operabilă numai până la pronunțarea unei hotărâri

definitive.

Prin urmare nu este susceptibilă de

aplicabilitatea principiului retroactivității legii penale mai favorabile.

Totodată, nu ar putea fi admisă o teză contrară, întrucât s-ar aduce atingere

stabilității raporturilor juridice, în absența căreia nu se poate vorbi de o

ordine de drept.

Față de aceste aspecte, Înalta Curte,

va respinge, ca nefondată, contestația la executare formulată de condamnatul Ș.M.

împotriva deciziei penale nr. 1062 din 27 martie 2013 pronunțată de Înalta

Curte de Casație și Justiție, secția penală, în dosarul 30800/3/2012 și va

obliga contestatorul la plata sumei de 400 lei cu titlu de cheltuieli judiciare

către stat, din care suma de 200 lei, reprezentând onorariul cuvenit

apărătorului desemnat din oficiu, se va avansa din fondul Ministerului

Justiției.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondată, contestația la

executare declarată de condamnatul Ș.M. împotriva deciziei penale nr. 1062 din

27 martie 2013 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția penală,

în dosarul 30800/3/2012.

Obligă contestatorul la plata sumei de

400 lei cu titlu de cheltuieli judiciare către stat, din care suma de 200 Iei,

reprezentând onorariul cuvenit apărătorului desemnat din oficiu, se va avansa

din fondul Ministerului Justiției.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, azi 02

octombrie 2013.