ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 3629/2011

Asupra recursului de față: Din examinarea lucrărilor dosarului, constată următoarele: Prin sentința nr. 94 din 8 februarie 2008, Tribunalul Timiș a respins acțiunea formulată de reclamanta SC G.V. SA. Pentru a hotărî astfel, instanța de fond a reținut, că între Primăria com.Remetea Mare și SC G.V. SA Arad s-a încheiat contractul de concesiune nr. 15/15 ianuarie 2001, având ca obiect concesionarea serviciului distribuției de gaze naturale de către concedentul Primăria Remetea Mare concesionarului SC G.V. SA Arad. Ulterior încheierii acestui contract, între aceleași părți s-a încheiat un act adițional la contract prin care reclamanta SC G.V. SA Arad s-a obligat să preia proprietatea rețelei de înaltă presiune și S.R.M.P.- urile din loc.Remetea Mare și Bazoș - Bucovăț numai după predarea în exploatare cumulativă a SC T. SA Mediaș.

în schimbul preluării acestor proprietăți, reclamanta se obliga să execute branșări și instalații de utilizare gaz metan către Membrii A.G. Remetea Mare și 12 branșări la obiectivele sociale din comună, proporțional cu sumele depuse de acestea. Pe de altă parte, s-a încheiat un alt act adițional la același contract de concesiune, impropriu denumit act adițional la contractul de concesiune, întrucât acest înscris reprezintă practic o convenție de sine stătătoare încheiată între alte părți decât cele din contractul de concesiune și anume între SC G.V. SA Arad și A.G. Remetea Mare.

Prin cererea de chemare în judecată, s-a solicitat constatarea nulității absolute a acestei convenții nou încheiate, cu motivarea că prin această convenție pârâta se obliga să transmită reclamantei „S.R.M.P.-urile și racordurile" (pct. 8 din convenție) urmând ca reclamanta să execute în contraprestație diverse lucrări la imobilul proprietatea pârâtei, invocându-și astfel și propria culpă, fiind una dintre părțile semnatare ale convenției. Reclamanta a invocat acest motiv de nulitate absolută bazându-se pe o sesizare a Camerei de Conturi - Direcția de Control Financiar a Jud. Timiș făcută prin adresa din 11 martie 2003. Adresa respectivă depusă la dosarul cauzei, comunicată reclamantei, pune doar în discuție prevederea cuprinsă la art. 8 din Convenție și solicită SC G.V.

SA textual următoarele: "rugăm să precizați mai clar solicitarea dumneavoastră prin care vă obligați să preluați proprietatea rețelei de înaltă presiune și S.R.M.P.-urilor din localitățile Remetea Mare, Bazoș și Bucovăț în schimbul executării branșării și instalațiilor de utilizare gaz metal către Membrii A.G. Remetea Mare și 12 branșări la obiective sociale.", dacă acestea se referă la rețelele de distribuție. În concluzie, Curtea de Conturi nu constată transmiterea unor bunuri din domeniul public, ci doar solicită precizări referitoare la cele consemnate în convenție. Mai mult, Curtea de Conturi, a comunicat reclamantei faptul că, potrivit H.G.

nr. 1031 din 14 decembrie 1999 Anexa 1 privind înregistrarea în contabilitate a bunurilor care alcătuiesc domeniul public al statului și al unităților administrativ teritoriale, prin art. 8 obligă persoanele juridice care au în concesiune bunuri din domeniul public să inventarieze anual bunurile respective pe liste de inventariere distincte și să le trimită titularului dreptului de administrare și îi pune întrebarea de ce nu a trimis aceste liste de inventariere distincte la Primăria Remetea Mare, constatând astfel că reclamanta nu și-a îndeplinit obligația legală. Și Primăria comunei Remetea Mare în răspunsul său către SC G.V. SA Arad privind sesizarea Curții de Conturi a constatat că Actul adițional la contractul de concesiune nu este suficient de clar și solicită reclamantei să încheie un nou Act adițional la contract, fără a se putea stabili dacă părțile au încheiat acest nou act adițional, întrucât la dosarul cauzei nu au fost depuse dovezi în acest sens.

De altfel, reclamanta nu a făcut referire la Actul adițional la contractul de concesiune încheiat cu Primăria Remetea Mare, ci doar la Actul adițional, astfel intitulat, încheiat cu A.G. Remetea Mare. Cât privește obiectul dreptului de proprietate transmis prin Actul adițional în discuție către reclamantă s-a reținut că este la fel de ambiguu ca și obiectul dreptului de proprietate transmis de către Primăria comunei Remetea Mare către reclamantă, practic cerința Curții de Conturi în privința clarificării bunurilor ce se transmit reclamantei a rămas neelucidată. În concluzie, atâta timp cât nu există o certitudine asupra categoriei bunurilor ce urmau a fi transmise societății reclamante, nu se pot cataloga drept bunuri proprietate publică și nu se poate constata incidența art. 2 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 213/1998 și a art. 963 C. civ., instanța de fond a constatat acțiunea ca neîntemeiată, Apelul declarat de reclamanta SC G.V.

SA Arad împotriva acestei sentințe, a fost respins prin Decizia nr. 100/A din data de 26 mai 2008 pronunțată de Curtea de Apel Timișoara. Pentru a pronunța această hotărâre, instanța de a apel a reținut, în esență, că reclamanta a susținut nulitatea actului adițional încheiat cu pârâta, pe motiv că bunurile care fac obiectul acestui act ar fi bunuri proprietate publică, fără însă a se face dovada indubitabilă a acestui fapt. Astfel, la data încheierii actului adițional ce face obiectul acestui proces, persoana ce a semnat acest act din partea societății avea funcția de director, deci reprezenta în mod legal societatea. Ca atare, orice act semnat de către acesta, angaja în mod legal societatea, independent de aprobarea actelor semnate de către acesta de C.A..

Pe de alta parte, împrejurarea că acest act adițional nu a fost nici până în prezent aprobat de C.A. al reclamantei nu poate fi imputat pârâtei. În ceea ce privește dispozițiile art. 11 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 213/1998 Curtea, s-a reținut că pentru bunurile arătate în actul adițional nu s-a făcut dovada că acestea intră în categoria bunurilor proprietate publică, aceasta deoarece pct. III (4) din anexa la Legea nr. 213/1998 face referire la „rețelele de alimentare cu apa, canalizare, termoficare, stațiile de tratare și epurare a apelor uzate, cu instalațiile, construcțiile si terenurile aferente", ori, bunurile ce fac obiectul prezentului proces reprezintă elemente ale unei rețele de gaze naturale nemenționate în mod expres în textul de lege citat.

În ceea ce privește Legea gazelor nr. 351/2004, dispozițiile acesteia au intrat în vigoare la data de 27 august 2004, în condițiile în care actul în litigiu a fost semnat în anul 2001, astfel că, dat fiind că această lege nu retoactivează, actul adițional nu poate fi supus decât legilor în vigoare la data semnării lui și nu unor dispoziții legale care au apărut ulterior. Din nici o probă de la dosar nu rezultă faptul că în mod indubitabil bunurile în litigiu sunt proprietate publică, susținerile unui expert tehnic neputând fi luate în considerare, dat fiind că acesta nu este abilitat prin lege să stabilească dacă anumite bunuri sunt sau nu proprietate publică, acesta lucru fiind un atribut al legiuitorului sau al instanței de judecată.

Nu în ultimul rând, reclamanta, prin formularea acțiunii de față, a încălcat principiul „nemo audtitur propriam turpitudine allegans", încercând să nu își execute propriile sale obligații, izvorâte din actul adițional în litigiu prin invocarea propriei culpe. Recursul declarat împotriva acestei decizii de reclamanta SC G.V. SA a fost admis prin Decizia nr. 960 din 20 martie 2009 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție. A fost casată Decizia nr. 100/A din data de 26 mai 2008 a Curții de Apel Timișoara, iar cauza trimisă spre rejudecare aceleiași instanțe. Pentru a decide astfel, instanța de recurs a reținut că, din analiza contractului de concesiune și a actului adițional rezultă că acesta din urmă nu este un act de sine stătător, ci este grefat de obligațiile asumate de SC G.V.

SA în contractul de concesiune, între aceste două acte juridice existând o legătură indisolubilă, astfel că raporturile juridice trebuie să fie examinate sub acest aspect. Totodată, s-a constatat că nu au fost lămurite aspectele de fapt cu privire la bunurile ce fac obiectul prezentului proces, în sensul dacă bunurile sunt elemente ale unei rețele de gaze naturale și nu rețea de transport gaz propriu-zisă. S-a mai reținut că, însăși instanța de fond a motivat că obiectul dreptului de proprietate transmis prin Actul adițional în discuție către reclamantă este la fel de ambiguu ca și obiectul dreptului de proprietate transmis de către Primăria comunei Remetea Mare către reclamantă, astfel că cerința Curții de Conturi în privința clarificării bunurilor ce se transmit reclamantei a rămas neelucidată.

Prin aceste afirmații, a rezultat că nu s-a intrat în cercetarea fondului pentru a da dezlegare pricinii și al temeiului legal aplicabil speței, astfel încât instanța de recurs să poată efectua controlul de nelegalitate a hotărârii. S-a mai reținut că instanța va analiza, totodată, conținutul prevederilor pct. 8 din convenție, prin care să se stabilească dacă instalațiile menționate sunt bunuri din domeniul public. Concluzionând, s-a mai reținut că instanța de trimitere va proceda la stabilirea corectă a raporturilor juridice, a legii aplicabile, a destinației bunurilor în proprietate publică, astfel încât să se poată verifica dacă legea a fost încălcată la momentul încheierii contractului. Instanța va completa chiar și din oficiu probele necesare pentru clarificarea situațiilor evocate, solicitând totodată lămuriri și explicații în legătură cu acestea și orice alte aspecte utile dezlegării pricinii.

În rejudecare. Curtea de Apel Timișoara, secția comercială, prin Decizia civilă nr. 13 din 18 ianuarie 2011, a respins apelul reclamantei SC G.V. SA. A obligat reclamanta să-i plătească pârâtei A.G. Remetea Mare suma de 3.000 lei cu titlu de cheltuieli. A respins cererea formulată de intervenientul C.Ș. privind obligarea reclamantei apelante la cheltuieli de judecată. Pentru a pronunța această hotărâre, instanța de apel, în raport de probele administrate, a reținut că potrivit răspunsurilor la obiectivele Raportului de contraexpertiza tehnică judiciară efectuat în cauză, bunurile prevăzute la pct. 8 din Actul adițional la contractul de concesiune din 15 ianuarie 2001 sunt: S.R.M.P. (stație de reglare măsurare de predare) plus Racord de presiune înaltă situat în localitatea Remetea Mare; S.R.M.P.

plus Racord de presiune înaltă, situate în vecinătatea drumului între localitățile Buvocat si Bazosul Nou. Mijloacele fixe identificate ca bunuri, respectiv cele două Racorduri de presiune înaltă și cele două S.R.M.P.-uri sunt proprietatea titularului de investiție respectiv A.G. Remetea Mare, care a finanțat această lucrare de investiție. Convenția a cărei nulitate absolută s-a solicitat de către reclamanta apelantă SC G.V. SA Arad a fost încheiată în anul 2001, dată la care era în vigoare Legea nr. 213/1998 nemodificată. Înainte de modificarea din anul 2003, Legea nr. 213/1998 prevedea că fac parte din domeniul public al comunelor, orașelor și municipiilor Anexa III pct. 4: „4. rețelele de alimentare cu apă, canalizare, termoficare, gaze, stațiile de tratare și epurare a apelor uzate cu instalațiile, construcțiile și terenurile aferente". S-a reținut că cele două S.R.M.P.-uri au fost finanțate și achiziționate de A.G.

Remetea Mare, iar starea tehnica actuală a acestora se prezintă astfel: S.R.M.P. Remetea Mare se află în stare de funcționare și furnizează gaze naturale în sistemul de distribuție (S.D.) a localității Remetea Mare; S.R.M.P. Bucovat - Bazosul Nou nu este în stare de funcționare, în prezent acest mijloc fix fiind în stare avansată de uzura fizică; S.R.M.P.-ul și Racordurile de presiune înaltă nu au fost predate către SC G.V. SA. Aceste mijloace fixe nu au fost incluse în inventarul SN T.G.N. T. SA Mediaș, conform legii aceste bunuri pot fi administrate exclusiv de SN T.G.N. T. SA Mediaș care este operatorul licențiat pentru sistemul de transport (SN T.G.N. SA). Fiind simple mijloace de inventar cu o anumită valoare, respectivele mijloace fixe nu fac parte din rețelele de alimentare cu gaze ale comunei Remetea Mare sau din S.N.G.N.

În data de 18 iulie 2002, pârâta A.G. Remetea Mare a încheiat cu Transgaz Mediaș Sucursala de T.G.N. Mediaș, o convenție de exploatare și întreținere pentru SRM -ui din Remetea Mare numai pentru acesta fiind posibilă o astfel de convenție, deoarece există o rețea de transport gaze naturale în zonă. Pentru celălalt S.R.M. din Bucovat nu a fost posibilă încheierea unei convenții deoarece nu exista o rețea de gaze în zona respectivă. Așa cum se menționează și în concluziile formulate în Raportul de contraexpertiză tehnică efectuat în cauză, aceste bunuri nu au fost predate ca mijloace fixe SN T.G.N. T. SA Mediaș, ele ajutând doar la transportul gazelor naturale în sistemul de distribuție gaze naturale nefiind bunuri aparținătoare unei rețele de gaze.

Dacă acestea ar fi bunuri ce aparțin unei rețele de gaze, atunci ar face parte din Sistemul N.G.N. care nu este unul și același cu Sistemul de Distribuție și nici nu este o rețea de alimentare cu gaze în înțelesul dispozițiilor Legii nr. 213/1998. În conformitate cu adresa SN T.G.N. T. SA Mediaș Exploatarea Teritorială Arad, din 22 octombrie 2010 S.R.M.P. Remetea Mare nu a fost predat ca mijloc fix către SN T.G.N. T. SA Mediaș. În prezent, așa cum s-a arătat stația este întreținută și exploatată în baza unei convenții de exploatare încheiate de părți. Ca atare, s-a reținut că în momentul încheierii convenției intitulate „Act adițional la contractul din 15 ianuarie 2001" cele două SRM -uri și cele două Racorduri erau și sunt mijloace fixe, obiecte de inventar aflate în patrimoniul pârâtei A.G.

Remetea Mare achiziționate fiind de pârâtă și nefiind bunuri publice ale comunei și nefacând parte dintr-o rețea de alimentare cu gaze în sensul dispozițiilor Legii nr. 213/1998 Anexa III pct. 4. Împotriva acestei decizii, reclamanta SC G.V. SA a declarat recurs, întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 7 și 9 C. proc. civ., prin care se solicită admiterea recursului, modificarea în totalitate a hotărârii recurate, rejudecarea cauzei și admiterea acțiunii. În motivarea recursului, instanța de apel s-a declarat lămurită asupra obiectului convenției, la momentului depunerii raportului de expertiză, astfel că nu a cerut lămuriri suplimentare experților.

însă, din conținutul deciziei recurate, rezultă o serie de confuzii făcute de aceasta: nu s-a înțeles care este sistemul național de transport a gazelor naturale (magistralele de transport situate în afara localităților) și sistemul de distribuție a gazelor naturale (rețelele din interiorul localităților), bunurile ajută doar la transportul gazelor naturale, nefiind elemente ale sistemului, etc. Instanța de apel, greșit a considerat că bunurile pot fi tranzacționate, motivat de faptul că nu au fost incluse în inventarul SN T.G.N. T. SA, pentru ca, ulterior să le clasifice ca fiind bunuri proprietate publică a unității administrativ teritoriale, în speță, a comunei. Deși în cauză s-a efectuat o expertiză judiciară tehnică în domeniul gazelor naturale și experții au stabilit exact care sunt bunurile care fac obiectul convenției și regimul acestora - elemente ale S.N.T.

de gaze naturale, instanța de apel a făcut confuzie între sistemul de distribuție de gaze naturale și sistemul național de transport a gazelor naturale. Astfel, instanța de apel a ignorat concluziile Raportului de expertiză judiciară, care conduceau cu certitudine la dezlegarea pricinii și a purces la stabilirea modului de înregistrare în contabilitatea pârâtei-intimate a acestor bunuri - obiecte de inventar sau mijloace fixe, aspect nerelevant pentru cauză, chiar dacă înregistrările contabile ar fi corecte, fapt ce poate fi constatat de un expert contabil si nu de instanță sau de părți. Dacă instanța de apel avea în considerare expertiza în întregul ei, chiar aplicând Legea nr. 213/1998 modificată în anul 2003, nu putea să nu rețină că magistralele (conductele) de gaze naturale sunt bunuri proprietate publică.

Analizând decizia recurată, Înalta Curte, în raport de criticile și de temeiul de drept invocate, urmează să admită recursul pentru următoarele considerente: Astfel, raporturile juridice născute între părțile litigante au la bază contractul de concesiune din 15 ianuarie 2001, la care s-a încheiat Actul adițional nr. l nedatat, a cărui constatare nulitate absolută s-a solicitat de către reclamanta SC G.V. SA, motivat de faptul că bunurile ce fac obiectul actului adițional sunt bunuri proprietate publică, și de faptul că, convenția nu a fost aprobată în C.A. al SC G.V. SA. La pct. 8 din Actul adițional la contractul din 15 ianuarie 2001 s-a prevăzut că „Valoarea totală recunoscută de comun acord pentru cele două racorduri + cele două S.R.M.-uri, este de 130.000 euro, care se va reflecta în instalații interioare, branșamente, proiecte, diferențe de metraj, S.R.M.P.-urile și racordurile, se vor preda către SC G.V.

SA până la 30 noiembrie 2002 dată când vor intra în proprietatea SC G.V. SA." Instanța de apel, urmare a deciziei de casare pronunțată în cauză - Decizia nr. 960 de la 20 martie 2009 a Înaltei Curți de Casație și Justiție prin care s-a dispus să se procedeze la stabilirea corecta a raporturilor juridice, a legii aplicabile, a destinației bunurilor în proprietate publică -, a procedat la efectuarea unei expertize tehnice judiciare, prin care să se stabilească care sunt bunurile ce fac obiectul convenției și regimul juridic al acestora. Astfel, urmare expertizei efectuate în cauză, concluziile privind obiectul expertizei au stabilit faptul că cele două racorduri de presiune înaltă și cele două S.R.M.P.-uri sunt proprietatea titularului de investiție, respectiv A.G.

Remetea Mare care a finanțat această lucrare de investiție, iar conform legii aceste bunuri pot fi administrate exclusiv de SN T.G.N. T. SA Mediaș, care este operatorul licențiat pentru sistemul de transport gaze naturale. Totodată, s-a stabilit că la data încheierii convenției era în vigoare Legea nr. 213/1998 privind proprietatea publică și regimul juridic al acesteia, nemodificată. Dispozițiile din Anexa intitulată „Lista cuprinzând unele bunuri care alcătuiesc domeniul public al statului și al unităților administrativ-teritoriale" din Legea nr. 213/1998, stabilesc care sunt bunurile ce formează domeniul public al statului, la pct. 1 17 fiind menționate conductele de transport al țițeiului, al produselor petroliere și al gazelor naturale.

Totodată, potrivit dispozițiilor din Anexa III pct. 4 din Legea nr. 213/1998, înainte de modificarea din anul 2003, rețelele de alimentare cu apă, canalizare, termoficare, gaze, stațiile de tratare și epurare a apelor uzate cu instalațiile, construcțiile și terenurile aferente fac parte din domeniul public al comunei. Potrivit dispozițiilor art. 11 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 213/1998 bunurile din domeniul public sunt inalienabile, insesizabile și imprescriptibile, ele nu pot fi înstrăinate, ci doar date numai în administrare, concesionare sau închiriere, în condițiile legii, alin. (2) statuând că actele juridice încheiate cu încălcarea prevederilor alin. (1) privind regimul juridic al bunurilor din domeniul public sunt lovite de nulitate absolută.

În speță, se constată că, deși s-a efectuat o expertiză judiciară tehnică în domeniul gazelor naturale, fiind stabilite care sunt bunurile ce fac obiectul convenției și regimul acestora, în sensul că sunt elemente ale S.N.T. de gaze naturale, instanța de apel a făcut o confuzie între sistemul de distribuție de gaze naturale și sistemul național de transport a gazelor naturale, pronunțând, astfel, o decizie nelegală și netemeinică. Astfel, sistemul de distribuție de gaze naturale este format dintr-un ansamblul compus din conducte, instalații de reglare-măsurare, aparate și accesorii. care funcționează la presiunea de lucru de până la 6 bari inclusiv, cu excepția instalației de utilizare.

Cât privește sistemul național de transport al gazelor naturale, acesta constituie ansamblul de conducte magistrale, precum și instalațiile, echipamentele și dotările aferente acestora, care funcționează la presiune mai mare de 6 bari, prin care se asigură preluarea gazelor naturale extrase din perimetrele de exploatare sau a celor provenite din import și transportul acestora în vederea livrării către distribuitori, consumatorii direcți, la înmagazinare, la export și către beneficiarii din terțe țări. Referitor la regimul juridic al conductelor de transport gaze naturale, acestea sunt parte componentă a S.N.T., care aparține proprietății publice a statului conform pct. 1 17 din Anexa 1 la Legea nr. 213/1998.

În speță, bunurile prevăzute la pct. 8 din convenția ce face obiectul litigiului au fost identificate ca fiind elemente ale S.N.T. de gaze naturale, fiind deci bunuri proprietatea publică a statului, de o importanță strategică, potrivit textului de lege evocat mai sus. Or, instanța de apel, deși a reținut că, convenția a fost încheiată în anul 2001 și că se aplicau dispozițiile Legii nr. 213/1998, înainte de modificarea din 2003, în mod greșit a ignorat concluziile raportului de expertiză și a procedat la stabilirea modului de înregistrare în contabilitatea pârâtei a acestor bunuri, în sensul că sunt obiecte de inventar sau mijloace fixe, aspecte nerelevante pentru rezolvarea litigiului, având în vedere caracterul inalienabil, insesizabil și imprescriptibil al bunurilor identificate la pct. 8 din convenție.

Totodată, instanța de apel a ignorat și faptul că obiectul contractului din 15 ianuarie 2001 1-a constituit concesionarea „Serviciului distribuției de gaze naturale în comuna Remetea Mare, Județul Timiș" și nu transmiterea dreptului de proprietate a acestuia, astfel că prin actul adițional nu se putea schimba obiectul contractului și de a se transmite dreptul de proprietate a bunurilor identificate la pct. 8 din convenție. Mai mult decât atât, bunurile identificate la pct. 8 din Actul adițional la contractul de concesiune din 15 ianuarie 2001 sunt bunuri proprietatea publică a statului, acestea fiind inalienabile, astfel că toate actele juridice încheiate cu încălcarea prevederilor art. 11 alin. (1) din Legea nr. 213/1998 sunt lovite de nulitate absolută, potrivit prevederilor alin. (2) aceluiași text legal.

Prin urmare, se constată nulitatea absolută parțială a pct. 8 din Actul adițional la contractul din 15 ianuarie 2001, motiv pentru care recursul reclamantei este fondat, urmând a se modifica decizia nr. 13 de la 18 ianuarie 2011 pronunțată de Curtea de Apel Timișoara, secția comercială, în sensul că se va admite apelul reclamantei declarat împotriva sentinței nr. 94 de la 8 februarie 2008 pronunțată de Tribunalul Timiș, pe care o va schimba în tot. Față de considerentele expuse anterior, în temeiul dispozițiilor art. 49 C. proc. civ., cererile de intervenție accesorie formulate de intervenienții membrii A.G. Remetea Mare și C.Ș. în interesul pârâtei urmează a fi respinse, motivat de faptul că obligațiile reclamantei rezultate din pct. 8 din convenție nu mai subzistă, ca urmare a faptului că bunurile identificate nu au intrat în proprietatea reclamantei, acestea fiind proprietatea publică a statului.

Pentru considerentele expuse, potrivit dispozițiilor art. 312 alin. (2) și (3) C. proc. civ. raportat la prevederile art. 304 pct. 7 și 9 din același cod, Înalta Curte va admite recursul reclamantei, conform dispozitivului.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Admite recursul declarat de reclamanta SC G.V. SA Arad împotriva Deciziei civile nr. 13 de la 18 ianuarie 2011 pronunțată de Curtea de Apel Timișoara, secția comercială. Modifică decizia atacată, în sensul că admite apelul reclamantei declarat împotriva sentinței nr. 94 de la 8 februarie 2008 pronunțată de Tribunalul Timiș, pe care o schimbă în tot. în consecință, admite acțiunea reclamantei SC G.V. SA Arad în contradictoriu cu pârâta A.G. Remetea Mare. Constată nulitatea absolută parțială a pct. 8 din Actul adițional la contractul din 15 ianuarie 2001. Respinge cererile de intervenție accesorie în interesul pârâtei formulate de intervenienții membrii A.G. Remetea Mare și C.Ș. Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 16 noiembrie 2011.