ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 3629/2011

ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 3629/2011 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2011)

Asupra recursului de față:

Din examinarea lucrărilor dosarului,

constată următoarele:

Prin

sentința nr. 94 din 8 februarie 2008, Tribunalul Timiș a respins acțiunea

formulată de reclamanta SC G.V. SA.

Pentru a hotărî astfel, instanța de

fond a reținut, că între Primăria com.Remetea Mare și SC G.V. SA Arad s-a

încheiat contractul de concesiune nr. 15/15 ianuarie 2001, având ca obiect

concesionarea serviciului distribuției de gaze naturale de către concedentul

Primăria Remetea Mare concesionarului SC G.V. SA Arad. Ulterior încheierii

acestui contract, între aceleași părți s-a încheiat un act adițional la

contract prin care reclamanta SC G.V. SA Arad s-a obligat să preia proprietatea

rețelei de înaltă presiune și S.R.M.P.- urile din loc.Remetea Mare și Bazoș -

Bucovăț numai după predarea în exploatare cumulativă a SC T. SA Mediaș. în

schimbul preluării acestor proprietăți, reclamanta se obliga să execute

branșări și instalații de utilizare gaz metan către Membrii A.G. Remetea Mare

și 12 branșări la obiectivele sociale din comună, proporțional cu sumele depuse

de acestea.

Pe de altă parte, s-a încheiat un alt

act adițional la același contract de concesiune, impropriu denumit act

adițional la contractul de concesiune, întrucât acest înscris reprezintă

practic o convenție de sine stătătoare încheiată între alte părți decât cele

din contractul de concesiune și anume între SC G.V. SA Arad și A.G. Remetea

Mare.

Prin cererea de chemare în judecată,

s-a solicitat constatarea nulității absolute a acestei convenții nou încheiate,

cu motivarea că prin această convenție pârâta se obliga să transmită

reclamantei „S.R.M.P.-urile și racordurile" (pct. 8 din convenție) urmând

ca reclamanta să execute în contraprestație diverse lucrări la imobilul

proprietatea pârâtei, invocându-și astfel și propria culpă, fiind una dintre

părțile semnatare ale convenției. Reclamanta a invocat acest motiv de nulitate

absolută bazându-se pe o sesizare a Camerei de Conturi - Direcția de Control

Financiar a Jud. Timiș făcută prin adresa din 11 martie 2003.

Adresa respectivă depusă la dosarul

cauzei, comunicată reclamantei, pune doar în discuție prevederea cuprinsă la

art. 8 din Convenție și solicită SC G.V. SA textual următoarele: "rugăm să

precizați mai clar solicitarea dumneavoastră prin care vă obligați să preluați

proprietatea rețelei de înaltă presiune și S.R.M.P.-urilor din localitățile Remetea

Mare, Bazoș și Bucovăț în schimbul executării branșării și instalațiilor de

utilizare gaz metal către Membrii A.G. Remetea Mare și 12 branșări la obiective

sociale.", dacă acestea se referă la rețelele de distribuție.

În concluzie, Curtea de Conturi nu

constată transmiterea unor bunuri din domeniul public, ci doar solicită

precizări referitoare la cele consemnate în convenție. Mai mult, Curtea de

Conturi, a comunicat reclamantei faptul că, potrivit H.G. nr. 1031 din 14

decembrie 1999 Anexa 1 privind înregistrarea în contabilitate a bunurilor care

alcătuiesc domeniul public al statului și al unităților administrativ

teritoriale, prin art. 8 obligă persoanele juridice care au în concesiune

bunuri din domeniul public să inventarieze anual bunurile respective pe liste

de inventariere distincte și să le trimită titularului dreptului de

administrare și îi pune întrebarea de ce nu a trimis aceste liste de

inventariere distincte la Primăria Remetea Mare, constatând astfel că

reclamanta nu și-a îndeplinit obligația legală.

Și Primăria comunei Remetea Mare în

răspunsul său către SC G.V. SA Arad privind sesizarea Curții de Conturi a

constatat că Actul adițional la contractul de concesiune nu este suficient de

clar și solicită reclamantei să încheie un nou Act adițional la contract, fără

a se putea stabili dacă părțile au încheiat acest nou act adițional, întrucât

la dosarul cauzei nu au fost depuse dovezi în acest sens. De altfel, reclamanta

nu a făcut referire la Actul adițional la contractul de concesiune încheiat cu

Primăria Remetea Mare, ci doar la Actul adițional, astfel intitulat, încheiat

cu A.G. Remetea Mare.

Cât privește obiectul dreptului de

proprietate transmis prin Actul adițional în discuție către reclamantă s-a

reținut că este la fel de ambiguu ca și obiectul dreptului de proprietate

transmis de către Primăria comunei Remetea Mare către reclamantă, practic

cerința Curții de Conturi în privința clarificării bunurilor ce se transmit

reclamantei a rămas neelucidată.

În concluzie, atâta timp cât nu există

o certitudine asupra categoriei bunurilor ce urmau a fi transmise societății

reclamante, nu se pot cataloga drept bunuri proprietate publică și nu se poate

constata incidența art. 2 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 213/1998 și a art.

963 C. civ., instanța de fond a constatat acțiunea ca neîntemeiată,

Apelul declarat de reclamanta SC G.V.

SA Arad împotriva acestei sentințe, a fost respins prin Decizia nr. 100/A din

data de 26 mai 2008 pronunțată de Curtea de Apel Timișoara.

Pentru a pronunța această hotărâre, instanța

de a apel a reținut, în esență, că reclamanta a susținut nulitatea actului

adițional încheiat cu pârâta, pe motiv că bunurile care fac obiectul acestui

act ar fi bunuri proprietate publică, fără însă a se face dovada indubitabilă a

acestui fapt.

Astfel, la data încheierii actului

adițional ce face obiectul acestui proces, persoana ce a semnat acest act din

partea societății avea funcția de director, deci reprezenta în mod legal

societatea. Ca atare, orice act semnat de către acesta, angaja în mod legal

societatea, independent de aprobarea actelor semnate de către acesta de C.A..

Pe de alta parte, împrejurarea că acest act adițional nu a fost nici până în

prezent aprobat de C.A. al reclamantei nu poate fi imputat pârâtei.

În ceea ce privește dispozițiile art.

11 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 213/1998 Curtea, s-a reținut că pentru

bunurile arătate în actul adițional nu s-a făcut dovada că acestea intră în

categoria bunurilor proprietate publică, aceasta deoarece pct. III (4) din

anexa la Legea nr. 213/1998 face referire la „rețelele de alimentare cu apa,

canalizare, termoficare, stațiile de tratare și epurare a apelor uzate, cu

instalațiile, construcțiile si terenurile aferente", ori, bunurile ce fac

obiectul prezentului proces reprezintă elemente ale unei rețele de gaze

naturale nemenționate în mod expres în textul de lege citat.

În ceea ce privește Legea gazelor nr.

351/2004, dispozițiile acesteia au intrat în vigoare la data de 27 august 2004,

în condițiile în care actul în litigiu a fost semnat în anul 2001, astfel că,

dat fiind că această lege nu retoactivează, actul adițional nu poate fi supus

decât legilor în vigoare la data semnării lui și nu unor dispoziții legale care

au apărut ulterior.

Din nici o probă de la dosar nu

rezultă faptul că în mod indubitabil bunurile în litigiu sunt proprietate

publică, susținerile unui expert tehnic neputând fi luate în considerare, dat

fiind că acesta nu este abilitat prin lege să stabilească dacă anumite bunuri

sunt sau nu proprietate publică, acesta lucru fiind un atribut al legiuitorului

sau al instanței de judecată.

Nu în ultimul rând, reclamanta, prin

formularea acțiunii de față, a încălcat principiul „nemo audtitur propriam

turpitudine allegans", încercând să nu își execute propriile sale

obligații, izvorâte din actul adițional în litigiu prin invocarea propriei

culpe.

Recursul declarat împotriva acestei

decizii de reclamanta SC G.V. SA a fost admis prin Decizia nr. 960 din 20

martie 2009 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție. A fost casată

Decizia nr. 100/A din data de 26 mai 2008 a Curții de Apel Timișoara, iar cauza

trimisă spre rejudecare aceleiași instanțe.

Pentru a decide astfel, instanța de

recurs a reținut că, din analiza contractului de concesiune și a actului

adițional rezultă că acesta din urmă nu este un act de sine stătător, ci este

grefat de obligațiile asumate de SC G.V. SA în contractul de concesiune, între

aceste două acte juridice existând o legătură indisolubilă, astfel că

raporturile juridice trebuie să fie examinate sub acest aspect.

Totodată, s-a constatat că nu au fost

lămurite aspectele de fapt cu privire la bunurile ce fac obiectul prezentului

proces, în sensul dacă bunurile sunt elemente ale unei rețele de gaze naturale

și nu rețea de transport gaz propriu-zisă.

S-a mai reținut că, însăși instanța de

fond a motivat că obiectul dreptului de proprietate transmis prin Actul

adițional în discuție către reclamantă este la fel de ambiguu ca și obiectul

dreptului de proprietate transmis de către Primăria comunei Remetea Mare către

reclamantă, astfel că cerința Curții de Conturi în privința clarificării

bunurilor ce se transmit reclamantei a rămas neelucidată.

Prin aceste afirmații, a rezultat că

nu s-a intrat în cercetarea fondului pentru a da dezlegare pricinii și al

temeiului legal aplicabil speței, astfel încât instanța de recurs să poată

efectua controlul de nelegalitate a hotărârii.

S-a mai reținut că instanța va

analiza, totodată, conținutul prevederilor pct. 8 din convenție, prin care să

se stabilească dacă instalațiile menționate sunt bunuri din domeniul public.

Concluzionând, s-a mai reținut că

instanța de trimitere va proceda la stabilirea corectă a raporturilor juridice,

a legii aplicabile, a destinației bunurilor în proprietate publică, astfel

încât să se poată verifica dacă legea a fost încălcată la momentul încheierii

contractului. Instanța va completa chiar și din oficiu probele necesare pentru

clarificarea situațiilor evocate, solicitând totodată lămuriri și explicații în

legătură cu acestea și orice alte aspecte utile dezlegării pricinii.

În rejudecare.

Curtea de Apel Timișoara, secția

comercială, prin Decizia civilă nr. 13 din 18 ianuarie 2011, a respins apelul

reclamantei SC G.V. SA. A obligat reclamanta să-i plătească pârâtei A.G.

Remetea Mare suma de 3.000 lei cu titlu de cheltuieli. A respins cererea

formulată de intervenientul C.Ș. privind obligarea reclamantei apelante la

cheltuieli de judecată.

Pentru a pronunța această hotărâre,

instanța de apel, în raport de probele administrate, a reținut că potrivit

răspunsurilor la obiectivele Raportului de contraexpertiza tehnică judiciară

efectuat în cauză, bunurile prevăzute la pct. 8 din Actul adițional la

contractul de concesiune din 15 ianuarie 2001 sunt: S.R.M.P. (stație de reglare

măsurare de predare) plus Racord de presiune înaltă situat în localitatea

Remetea Mare; S.R.M.P. plus Racord de presiune înaltă, situate în vecinătatea

drumului între localitățile Buvocat si Bazosul Nou.

Mijloacele fixe identificate ca

bunuri, respectiv cele două Racorduri de presiune înaltă și cele două

S.R.M.P.-uri sunt proprietatea titularului de investiție respectiv A.G. Remetea

Mare, care a finanțat această lucrare de investiție.

Convenția a cărei nulitate absolută

s-a solicitat de către reclamanta apelantă SC G.V. SA Arad a fost încheiată în

anul 2001, dată la care era în vigoare Legea nr. 213/1998 nemodificată.

Înainte de modificarea din anul 2003,

Legea nr. 213/1998 prevedea că fac parte din domeniul public al comunelor,

orașelor și municipiilor Anexa III pct. 4: „4. rețelele de alimentare cu apă,

canalizare, termoficare, gaze, stațiile de tratare și epurare a apelor uzate cu

instalațiile, construcțiile și terenurile aferente".

S-a reținut că cele două S.R.M.P.-uri

au fost finanțate și achiziționate de A.G. Remetea Mare, iar starea tehnica

actuală a acestora se prezintă astfel: S.R.M.P. Remetea Mare se află în stare

de funcționare și furnizează gaze naturale în sistemul de distribuție (S.D.) a

localității Remetea Mare; S.R.M.P. Bucovat - Bazosul Nou nu este în stare de

funcționare, în prezent acest mijloc fix fiind în stare avansată de uzura

fizică; S.R.M.P.-ul și Racordurile de presiune înaltă nu au fost predate către

SC G.V. SA.

Aceste mijloace fixe nu au fost

incluse în inventarul SN T.G.N. T. SA Mediaș, conform legii aceste bunuri pot fi

administrate exclusiv de SN T.G.N. T. SA Mediaș care este operatorul licențiat

pentru sistemul de transport (SN T.G.N. SA).

Fiind simple mijloace de inventar cu o

anumită valoare, respectivele mijloace fixe nu fac parte din rețelele de

alimentare cu gaze ale comunei Remetea Mare sau din S.N.G.N.

În data de 18 iulie 2002, pârâta A.G.

Remetea Mare a încheiat cu Transgaz Mediaș Sucursala de T.G.N. Mediaș, o

convenție de exploatare și întreținere pentru SRM -ui din Remetea Mare numai

pentru acesta fiind posibilă o astfel de convenție, deoarece există o rețea de

transport gaze naturale în zonă. Pentru celălalt S.R.M. din Bucovat nu a fost

posibilă încheierea unei convenții deoarece nu exista o rețea de gaze în zona

respectivă.

Așa cum se menționează și în

concluziile formulate în Raportul de contraexpertiză tehnică efectuat în cauză,

aceste bunuri nu au fost predate ca mijloace fixe SN T.G.N. T. SA Mediaș, ele

ajutând doar la transportul gazelor naturale în sistemul de distribuție gaze

naturale nefiind bunuri aparținătoare unei rețele de gaze.

Dacă acestea ar fi bunuri ce aparțin

unei rețele de gaze, atunci ar face parte din Sistemul N.G.N. care nu este unul

și același cu Sistemul de Distribuție și nici nu este o rețea de alimentare cu

gaze în înțelesul dispozițiilor Legii nr. 213/1998.

În conformitate cu adresa SN T.G.N. T.

SA Mediaș Exploatarea Teritorială Arad, din 22 octombrie 2010 S.R.M.P. Remetea

Mare nu a fost predat ca mijloc fix către SN T.G.N. T. SA Mediaș.

În prezent, așa cum s-a arătat stația

este întreținută și exploatată în baza unei convenții de exploatare încheiate

de părți. Ca atare, s-a reținut că în momentul încheierii convenției intitulate

„Act adițional la contractul din 15 ianuarie 2001" cele două SRM -uri și

cele două Racorduri erau și sunt mijloace fixe, obiecte de inventar aflate în

patrimoniul pârâtei A.G. Remetea Mare achiziționate fiind de pârâtă și nefiind

bunuri publice ale comunei și nefacând parte dintr-o rețea de alimentare cu

gaze în sensul dispozițiilor Legii nr. 213/1998 Anexa III pct. 4.

Împotriva acestei decizii, reclamanta

SC G.V. SA a declarat recurs, întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 7 și 9 C.

proc. civ., prin care se solicită admiterea recursului, modificarea în

totalitate a hotărârii recurate, rejudecarea cauzei și admiterea acțiunii.

În motivarea recursului, instanța de

apel s-a declarat lămurită asupra obiectului convenției, la momentului depunerii

raportului de expertiză, astfel că nu a cerut lămuriri suplimentare experților.

însă, din conținutul deciziei recurate, rezultă o serie de confuzii făcute de

aceasta: nu s-a înțeles care este sistemul național de transport a gazelor

naturale (magistralele de transport situate în afara localităților) și sistemul

de distribuție a gazelor naturale (rețelele din interiorul localităților),

bunurile ajută doar la transportul gazelor naturale, nefiind elemente ale

sistemului, etc.

Instanța de apel, greșit a considerat

că bunurile pot fi tranzacționate, motivat de faptul că nu au fost incluse în

inventarul SN T.G.N. T. SA, pentru ca, ulterior să le clasifice ca fiind bunuri

proprietate publică a unității administrativ teritoriale, în speță, a comunei.

Deși în cauză s-a efectuat o expertiză

judiciară tehnică în domeniul gazelor naturale și experții au stabilit exact

care sunt bunurile care fac obiectul convenției și regimul acestora - elemente

ale S.N.T. de gaze naturale, instanța de apel a făcut confuzie între sistemul

de distribuție de gaze naturale și sistemul național de transport a gazelor

naturale.

Astfel, instanța de apel a ignorat

concluziile Raportului de expertiză judiciară, care conduceau cu certitudine la

dezlegarea pricinii și a purces la stabilirea modului de înregistrare în

contabilitatea pârâtei-intimate a acestor bunuri - obiecte de inventar sau

mijloace fixe, aspect nerelevant pentru cauză, chiar dacă înregistrările

contabile ar fi corecte, fapt ce poate fi constatat de un expert contabil si nu

de instanță sau de părți.

Dacă instanța de apel avea în

considerare expertiza în întregul ei, chiar aplicând Legea nr. 213/1998

modificată în anul 2003, nu putea să nu rețină că magistralele (conductele) de

gaze naturale sunt bunuri proprietate publică.

Analizând decizia recurată, Înalta

Curte, în raport de criticile și de temeiul de drept invocate, urmează să

admită recursul pentru următoarele considerente:

Astfel, raporturile juridice născute

între părțile litigante au la bază contractul de concesiune din 15 ianuarie

2001, la care s-a încheiat Actul adițional nr. l nedatat, a cărui constatare

nulitate absolută s-a solicitat de către reclamanta SC G.V. SA, motivat de

faptul că bunurile ce fac obiectul actului adițional sunt bunuri proprietate

publică, și de faptul că, convenția nu a fost aprobată în C.A. al SC G.V. SA.

La pct. 8 din Actul adițional la

contractul din 15 ianuarie 2001 s-a prevăzut că „Valoarea totală recunoscută de

comun acord pentru cele două racorduri + cele două S.R.M.-uri, este de 130.000

euro, care se va reflecta în instalații interioare, branșamente, proiecte,

diferențe de metraj, S.R.M.P.-urile și racordurile, se vor preda către SC G.V.

SA până la 30 noiembrie 2002 dată când vor intra în proprietatea SC G.V.

SA."

Instanța de apel, urmare a deciziei de

casare pronunțată în cauză - Decizia nr. 960 de la 20 martie 2009 a Înaltei

Curți de Casație și Justiție prin care s-a dispus să se procedeze la stabilirea

corecta a raporturilor juridice, a legii aplicabile, a destinației bunurilor în

proprietate publică -, a procedat la efectuarea unei expertize tehnice

judiciare, prin care să se stabilească care sunt bunurile ce fac obiectul

convenției și regimul juridic al acestora.

Astfel, urmare expertizei efectuate în

cauză, concluziile privind obiectul expertizei au stabilit faptul că cele două

racorduri de presiune înaltă și cele două S.R.M.P.-uri sunt proprietatea

titularului de investiție, respectiv A.G. Remetea Mare care a finanțat această

lucrare de investiție, iar conform legii aceste bunuri pot fi administrate

exclusiv de SN T.G.N. T. SA Mediaș, care este operatorul licențiat pentru

sistemul de transport gaze naturale. Totodată, s-a stabilit că la data

încheierii convenției era în vigoare Legea nr. 213/1998 privind proprietatea

publică și regimul juridic al acesteia, nemodificată.

Dispozițiile din Anexa intitulată

„Lista cuprinzând unele bunuri care alcătuiesc domeniul public al statului și

al unităților administrativ-teritoriale" din Legea nr. 213/1998, stabilesc

care sunt bunurile ce formează domeniul public al statului, la pct. 1

17

fiind menționate conductele de transport al țițeiului, al produselor petroliere

și al gazelor naturale.

Totodată, potrivit dispozițiilor din

Anexa III pct. 4 din Legea nr. 213/1998, înainte de modificarea din anul 2003,

rețelele de alimentare cu apă, canalizare, termoficare, gaze, stațiile de

tratare și epurare a apelor uzate cu instalațiile, construcțiile și terenurile

aferente fac parte din domeniul public al comunei.

Potrivit dispozițiilor art. 11 alin.

(1) lit. a) din Legea nr. 213/1998 bunurile din domeniul public sunt

inalienabile, insesizabile și imprescriptibile, ele nu pot fi înstrăinate, ci

doar date numai în administrare, concesionare sau închiriere, în condițiile

legii, alin. (2) statuând că actele juridice încheiate cu încălcarea

prevederilor alin. (1) privind regimul juridic al bunurilor din domeniul public

sunt lovite de nulitate absolută.

În speță, se constată că, deși s-a

efectuat o expertiză judiciară tehnică în domeniul gazelor naturale, fiind

stabilite care sunt bunurile ce fac obiectul convenției și regimul acestora, în

sensul că sunt elemente ale S.N.T. de gaze naturale, instanța de apel a făcut o

confuzie între sistemul de distribuție de gaze naturale și sistemul național de

transport a gazelor naturale, pronunțând, astfel, o decizie nelegală și

netemeinică.

Astfel, sistemul de distribuție de

gaze naturale este format dintr-un ansamblul compus din conducte, instalații de

reglare-măsurare, aparate și accesorii. care funcționează la presiunea de lucru

de până la 6 bari inclusiv, cu excepția instalației de utilizare.

Cât privește sistemul național de

transport al gazelor naturale, acesta constituie ansamblul de conducte

magistrale, precum și instalațiile, echipamentele și dotările aferente

acestora, care funcționează la presiune mai mare de 6 bari, prin care se

asigură preluarea gazelor naturale extrase din perimetrele de exploatare sau a

celor provenite din import și transportul acestora în vederea livrării către

distribuitori, consumatorii direcți, la înmagazinare, la export și către

beneficiarii din terțe țări.

Referitor la regimul juridic al

conductelor de transport gaze naturale, acestea sunt parte componentă a S.N.T.,

care aparține proprietății publice a statului conform pct. 1

17

din

Anexa 1 la Legea nr. 213/1998.

În speță, bunurile prevăzute la pct. 8

din convenția ce face obiectul litigiului au fost identificate ca fiind

elemente ale S.N.T. de gaze naturale, fiind deci bunuri proprietatea publică a

statului, de o importanță strategică, potrivit textului de lege evocat mai sus.

Or, instanța de apel, deși a reținut

că, convenția a fost încheiată în anul 2001 și că se aplicau dispozițiile Legii

nr. 213/1998, înainte de modificarea din 2003, în mod greșit a ignorat

concluziile raportului de expertiză și a procedat la stabilirea modului de

înregistrare în contabilitatea pârâtei a acestor bunuri, în sensul că sunt

obiecte de inventar sau mijloace fixe, aspecte nerelevante pentru rezolvarea

litigiului, având în vedere caracterul inalienabil, insesizabil și

imprescriptibil al bunurilor identificate la pct. 8 din convenție.

Totodată, instanța de apel a ignorat

și faptul că obiectul contractului din 15 ianuarie 2001 1-a constituit

concesionarea „Serviciului distribuției de gaze naturale în comuna Remetea

Mare, Județul Timiș" și nu transmiterea dreptului de proprietate a

acestuia, astfel că prin actul adițional nu se putea schimba obiectul

contractului și de a se transmite dreptul de proprietate a bunurilor

identificate la pct. 8 din convenție.

Mai mult decât atât, bunurile

identificate la pct. 8 din Actul adițional la contractul de concesiune din 15

ianuarie 2001 sunt bunuri proprietatea publică a statului, acestea fiind

inalienabile, astfel că toate actele juridice încheiate cu încălcarea

prevederilor art. 11 alin. (1) din Legea nr. 213/1998 sunt lovite de nulitate

absolută, potrivit prevederilor alin. (2) aceluiași text legal.

Prin urmare, se constată nulitatea

absolută parțială a pct. 8 din Actul adițional la contractul din 15 ianuarie

2001, motiv pentru care recursul reclamantei este fondat, urmând a se modifica

decizia nr. 13 de la 18 ianuarie 2011 pronunțată de Curtea de Apel Timișoara,

secția comercială, în sensul că se va admite apelul reclamantei declarat

împotriva sentinței nr. 94 de la 8 februarie 2008 pronunțată de Tribunalul

Timiș, pe care o va schimba în tot.

Față de considerentele expuse

anterior, în temeiul dispozițiilor art. 49 C. proc. civ., cererile de

intervenție accesorie formulate de intervenienții membrii A.G. Remetea Mare și

C.Ș. în interesul pârâtei urmează a fi respinse, motivat de faptul că

obligațiile reclamantei rezultate din pct. 8 din convenție nu mai subzistă, ca

urmare a faptului că bunurile identificate nu au intrat în proprietatea

reclamantei, acestea fiind proprietatea publică a statului.

Pentru considerentele expuse, potrivit

dispozițiilor art. 312 alin. (2) și (3) C. proc. civ. raportat la prevederile

art. 304 pct. 7 și 9 din același cod, Înalta Curte va admite recursul

reclamantei, conform dispozitivului.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de reclamanta

SC G.V. SA Arad împotriva Deciziei civile nr. 13 de la 18 ianuarie 2011

pronunțată de Curtea de Apel Timișoara, secția comercială.

Modifică decizia atacată, în sensul că

admite apelul reclamantei declarat împotriva sentinței nr. 94 de la 8 februarie

2008 pronunțată de Tribunalul Timiș, pe care o schimbă în tot. în consecință,

admite acțiunea reclamantei SC G.V. SA Arad în contradictoriu cu pârâta A.G.

Remetea Mare. Constată nulitatea absolută parțială a pct. 8 din Actul adițional

la contractul din 15 ianuarie 2001. Respinge cererile de intervenție accesorie

în interesul pârâtei formulate de intervenienții membrii A.G. Remetea Mare și

C.Ș.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi

16 noiembrie 2011.