ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 6490/2010

Asupra cauzei de față, constată

următoarele:

Prin acțiunea

înregistrată la data de 2 februarie 2007 pe rolul Judecătoriei Cluj Napoca,

reclamanta Parohia Reformată C.S., în contradictoriu cu pârâtul Consiliul Local

al Municipiului Cluj Napoca, a solicitat obligarea pârâtului să recunoască

dreptul de proprietate asupra imobilului înscris în CF S. compus din casă din

piatră și cărămidă și teren în suprafață de 2880 mp situate în Cluj Napoca, să

predea imobilul și să plătească cheltuielile de judecată.

În motivarea cererii reclamanta a

arătat că acest imobil a intrat în proprietatea sa în anul 1928, având

destinația de școală confesională.

După instaurarea regimului comunist

școala a fost desființată, iar imobilul a fost închiriat de fosta I.L.L. Cluj,

care încasează din acel moment chirie, deși acest spațiu locativ nu figurează în

evidențele sale.

Cererea de chemare în judecată a fost

întemeiată în drept pe dispozițiile art. 480 din C. civ.

La data de 21 martie 2008 reclamanta

și-a extins acțiunea, în sensul că a solicitat introducerea în cauză și a

pârâților Primarul Municipiului Cluj Napoca și Municipiul Cluj Napoca prin

Primar.

Prin sentința civilă nr. 6206

Judecătoria Cluj Napoca a admis acțiunea așa cum a fost formulată și extinsă, a

obligat pârâții să recunoască reclamantei dreptul de proprietate asupra

imobilului înscris în CF S. compus din casă de piatră și cărămidă și teren în

suprafață de 2880 mp situate în Cluj Napoca, identificat prin expertiză tehnică

judiciară și să predea imobilul.

În motivare, instanța a reținut că din

probele administrate în cauză reiese că imobilul are aceeași componență ca la

data înscrierii în cartea funciară. Totodată, nu există cereri de retrocedare

întemeiate pe Legea nr. 112/1995 pentru acest imobil.

Prin decizia nr. 241A din 14 aprilie

2009 Tribunalul Cluj a admis apelurile declarate de pârâți, a anulat sentința

și a stabilit competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului Cluj.

Pentru a decide astfel, tribunalul a

reținut că acțiunea are ca obiect revendicare imobiliară, situație în care

competența materială se stabilește conform criteriului valoric.

Prin expertiza efectuată în cauză, s-a

stabilit valoarea imobilului la suma de 274.000 Euro, motiv pentru care

competența de soluționare a cauzei aparține tribunalului.

Prin sentința nr. 564 din 29 septembrie

2009 Tribunalul Cluj, secția civilă, a respins excepția nelegalei timbrări, a admis

excepția lipsei capacității procesuale de folosință a pârâților Primarul Municipiului

Cluj Napoca și Consiliul Local al Municipiului Cluj Napoca invocată din oficiu,

a admis excepția inadmisibilității acțiunii invocată de către pârâți.

În consecință, a respins acțiunea civilă

formulată de către reclamantă împotriva pârâtului Municipiului Cluj Napoca ca fiind

inadmisibilă și împotriva pârâților Primarul Municipiului Cluj Napoca și Consiliul

Local al Municipiului Cluj Napoca ca fiind introdusă împotriva unor persoane lipsite

de capacitate procesuală de folosință.

În motivare, tribunalul a reținut că excepția

nelegalei timbrări este nefondată, față de dispozițiile art. 15 lit. r) din Legea

nr. 146/1997.

Excepția lipsei capacității procesuale

de folosință a primarului și a consiliului local au fost admise, având în vedere

că art. 21 din Legea nr. 215/2001 prevede că unitățile administrativ teritoriale

sunt persoane juridice cu capacitate deplină și patrimoniu propriu, iar celelalte

organe nu au această abilitate.

Referitor la excepția inadmisibilității,

tribunalul a reținut că în speța de față imobilul pe care reclamanta îl solicită

a fost preluat abuziv, fără tidu valabil.

În aceste condiții, imobilul intră sub

incidența art. 1 alin. (1) și (3) din O.U.G. nr. 94/2000, ce privește retrocedarea

unor bunuri imobile care au aparținut cultelor religioase din România. Acest act

normativ este o lege specială de restituire, iar cei cărora li se aplică nu au posibilitatea

de a opta pentru dreptul comun în materie, respectiv art. 480 din C. civ.

Prin decizia civilă nr. 21/A din 3

februarie 2010 Curtea de Apel Cluj, secția civilă, de muncă și asigurări sociale,

pentru minori și familie, a respins, ca nefondat, apelul reclamantei.

În considerente, instanța de apel a reținut

că pentru imobilele preluate abuziv de la cultele religioase, chiar și în lipsa

titlului de preluare, care echivalează tot cu o preluare abuzivă atâta vreme cât

imobilul se află în posesia pârâtului, are prioritate în aplicare O.U.G. nr. 94/2000,

ca normă specială, potrivit principiului specialia generalibus derogant. Această

interpretare este în concordanță și cu dispozițiile deciziei nr. 33 din 9 iunie

2008 pronunțată de secțiile unite ale Înaltei Curți de Casație și Justiție, precum

și cu jurisprudența C.E.D.O., referitoare la accesul liber la justiție și dreptul

la un proces echitabil.

Împotriva acestei decizii reclamanta a

formulat recurs, aducându-i critici întemeiate în drept pe dispozițiile art. 304

pct. 9 din C. proc. civ.

A susținut reclamanta că instanța de apel

a omis să se pronunțe asupra excepției lipsei capacității de folosință a pârâților

Consiliul Local și Primar, având în vedere dispozițiile art. 20 alin. (1), art.

21 alin. (1) și (2) și art. 23 din Legea nr. 215/2001 și art. 26 din Decretul nr.

31/1954, precum și situația de fapt, pârâții fiind cei care administrează imobilul.

Referitor la fondul cauzei, reclamanta

a arătat că este proprietar tabular al imobilului, iar dreptul de proprietate este

imprescriptibil. Cum pârâții nu pot invoca pentru posesia imobilului vreun act valabil,

soluția instanței de apel este nelegală.

Totodată, legea a fost greșit aplicată,

respectiv O.U.G. nr. 94/2000. Neurmarea procedurilor prevăzute de acest act normativ

nu poate duce la pierderea dreptului subiectiv de proprietate, o astfel de soluție

fiind contrară art. 1 din Protocolul 1 la Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

În realitate, instanța a greșit când a

apreciat că sunt aplicabile prevederile O.U.G. nr. 94/2000, înlăturând prevederile

din C. civ. Aceasta deoarece acțiunea în revendicare, adică compararea titlurilor

pe care le au asupra imobilului este măsura legală pe care o are la dispoziție proprietarul

neposesor împotriva posesorului neproprietar.

Dispozițiile O.U.G. nr. 94/2000 nu vin

în contradicție cu cele ale art. 480 din C. civ., iar refuzul instanțelor de a permite

reclamantei să aleagă între cele două temeiuri de drept constituie o încălcare a

dreptului de acces la o instanță, așa cum este prevăzut de art. 6 alin. (1) din

Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

Conform art. 2 alin. (2) din Legea nr.

10/2001 persoanele proprietare ale unor imobile pe care statul și le-a însușit fără

titlu valabil își păstrează calitatea de proprietar, deci nu este vorba decât de

o recunoaștere a vechiului drept de proprietate în favoarea reclamantei.

Analizând hotărârea atacată, în limitele

criticilor formulate prin cererea de recurs, Înalta Curte a constatat că recursul

este nefondat pentru următoarele considerente:

Conform art. 21 din Legea nr. 215/2001

alin. (1) „Unitățile administrativ-teritoriale sunt persoane juridice de drept public,

cu capacitate juridică deplină și patrimoniu propriu. Acestea sunt subiecte juridice

de drept fiscal, titulare ale codului de înregistrare fiscală și ale conturilor

deschise la unitățile teritoriale de trezorerie, precum și la unitățile bancare.

Unitățile administrativ-teritoriale sunt titulare ale drepturilor și obligațiilor

ce decurg din contractele privind administrarea bunurilor care aparțin domeniului

public și privat în care acestea sunt parte, precum și din raporturile cu alte persoane

fizice sau juridice, în condițiile legii" și alin. (2) „ În justiție, unitățile

administrativ-teritoriale sunt reprezentate, după caz, de primar sau de președintele

consiliului județean".

Conform art. 36 alin. (1) din același act

normativ „Consiliul local are inițiativă și hotărăște, în condițiile legii, în toate

problemele de interes local, cu excepția celor care sunt date prin lege în competența

altor autorități ale administrației publice locale sau centrale".

Din prevederile mai sus citate se desprinde

ideea că doar unitățile administrativ teritoriale sunt persoane juridice cu capacitate

deplină și patrimoniu propriu, putând sta în judecată.

Celelalte organe nu au această abilitate,

așa încât se constată că soluția instanțelor de fond de a respinge acțiunea împotriva

primarului și a consiliului local ca fiind introdusă împotriva unor persoane fără

capacitate procesuală de folosință este corectă.

Situația de fapt invocată, în sensul că

pârâții administrează imobilul și că încasează chirie pentru acesta nu este de natură

să confere acestora capacitate procesuală de folosință, aceasta abilitate fiind

dată doar de lege.

Reclamanta învederează instanței de recurs

o greșită aplicare a legii, în sensul că prezentei cauze i se aplică prevederile

art. 480 din C. civ. și nu cele ale O.U.G. nr. 94/2000, pe motiv că dreptul de proprietate

este imprescriptibil.

Înalta Curte reține că reclamanta a formulat

o acțiune în revendicare, întemeiată în drept pe dispozițiile art. 480 din C. civ.

solicitând restituirea în natură a imobilului situat în Cluj Napoca, ce avea destinația

de școală confesională, preluat de statul român.

Potrivit art. 1 din O.U.G. nr. 94 din 29

iunie 2000 privind retrocedarea unor bunuri imobile care au aparținut cultelor religioase

din România „Imobilele care au aparținut cultelor religioase din România și au fost

preluate în mod abuziv, cu sau fără titlu, de statul român, de organizațiile cooperatiste

sau de orice alte persoane juridice în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989,

altele decât lăcașele de cult, aflate în proprietatea statului, a unei persoane

juridice de drept public sau în patrimoniul unei persoane juridice din cele prevăzute

la art. 2, se retrocedează foștilor proprietari, în condițiile prezentei ordonanțe

de urgență".

În

aceste condiții, Înalta Curte constată că în mod corect au

stabilit instanțele de fond că raportul juridic dedus judecății este supus reglementării

instituite prin acest act normativ, care este o normă specială.

Prin urmare, persoanele cărora le sunt

aplicabile dispozițiile actului normativ mai sus citat, nu au posibilitatea de a

opta între calea prevăzută de O.U.G. nr. 94/2000 și aplicarea dreptului comun.

Această interpretare a instanțelor nu are

ca efect încălcarea dreptului la acces la o instanța, garantat de art. 6 din Convenția

Europeană a Drepturilor Omului, susținerile reclamantei pe acest aspect fiind, de

asemenea, nefondate.

Prin hotărârea pronunțată în Cazul Golder

împotriva Regatului Unit din anul 1975 C.E.D.O. a statuat că:

„Dreptul

de acces la tribunale nu este absolut. Fiind vorba de un drept pe care convenția

l-a recunoscut fără să-l definească în sensul restrâns al cuvântului, există posibilitatea

limitărilor implicit admise chiar în afara limitelor care circumscriu conținutul

oricărui drept".

Având în vedere cele mai sus arătate,

Înalta Curte a apreciat că instanțele de fond au făcut aplicarea corectă a prevederilor

O.U.G. nr. 94/2000, nefiind incidente motivul de recurs prevăzut de art. 304

pct. 9 din C. proc. civ., urmând ca, în temeiul art. 312 alin. (1) din C. proc.

civ., recursul să fie respins ca nefondat, cu consecința rămânerii irevocabile a

hotărârii atacate.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul declarat

de reclamanta Parohia Reformată C.S. împotriva deciziei civile nr. 21/A din 3

februarie 2010 a Curții de Apel Cluj, secția civilă, de muncă și asigurări sociale,

pentru minori și familie.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 30

noiembrie 2010.