ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 6488/2010

Deliberând în condițiile art. 256 din C.

proc. civ. asupra cauzei civile de față reține următoarele.

Prin

cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a IlI-a civila, la

data de 24 noiembrie 2008, sub nr. 44830/3/2008, reclamantul B.M. a solicitat

instanței ca, prin hotărârea pe care o va pronunța în contradictoriu cu pârâtul

Municipiul București, prin primarul general, să se dispună obligarea pârâtului

la plata sumelor reprezentând echivalentul bănesc al imobilului în suprafață de

1515 mp, situat în București, sector 4.

În motivarea cererii, s-a arătat că, prin

contractul de vânzare-cumpărare din 29 august 1938, autorul reclamantului, B.M.,

a cumpărat imobilul în suprafață de 1515 mp, iar, prin Decretul nr. 465/1970, terenul

a fost expropriat, fiind trecut în proprietatea statului fără nici o despăgubire.

A mai arătat reclamantul că, prin notificarea

din 6 noiembrie 2001, formulată în baza Legii nr. 10/2001, a solicitat restituirea

în natură sau prin echivalent a imobilului, dar, până la această dată, notificarea

nu a fost soluționată, contrar prevederilor legii.

Prin cererea precizatoare formulată la

data de 27 februarie 2009, reclamantul a învederat instanței că solicită obligarea

pârâtei să propună măsuri reparatorii prin echivalent pentru imobilul în litigiu,

invocând decizia nr. 20/2007 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secțiile unite.

Prin sentința civilă nr. 601 din 24

aprilie 2009, Tribunalul București, secția a III-a civilă, a admis acțiunea precizată,

formulată de reclamant; a obligat pârâtul Municipiul București, prin primarul general,

să emită o dispoziție pentru acordarea de măsuri reparatorii în echivalent, în condițiile

Legii nr. 247/2005, în favoarea reclamantului, pentru imobilul teren în suprafață

de 1515 mp, situat în București, sectorul 4; a luat act că nu se solicită cheltuieli

de judecată.

Curtea de Apel București, secția a

III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie învestită cu soluționarea apelului

declarat de reclamant, prin decizia nr. 66A din 26 ianuarie 2010 a respins calea

de atac ca nefondată, pentru motivele ce urmează.

Sub un prim aspect, Curtea a constatat

că ceea ce se critică în mod esențial în cauză este împrejurarea dacă instanța de

fond avea atributul și/sau obligația să stabilească cuantumul despăgubirilor la

care urma să fie obligată unitatea deținătoare a imobilului în litigiu, situat în

sector 4.

Or, acest aspect nu poate fi dezlegat decât

prin raportare la conținutul cererii de chemare în judecată, respectiv al cererii

precizatoare, al căror efect general este acela al fixării cadrului procesual, limitelor

judecății, sub aspect subiectiv și obiectiv, formulată de contestatorul, reclamant

B.M.

În acest context, Curtea a reținut că,

prin cererea de chemare în judecată introductivă, reclamantul a solicitat obligarea

pârâtului

Municipiul București, prin Primarul General

la plata sumelor reprezentând echivalentul bănesc al imobilului în suprafață de

1.515 mp, situat în sector 4, în temeiul Legii nr. 10/2001, ca urmare a faptului

că, din expertiza extrajudiciară efectuată, rezultă că imobilul este ocupat de o

școală, un bloc, precum și de detalii de sistematizare, fără ca, prin această cerere,

reclamantul să solicite stabilirea cuantumului despăgubirilor bănești, astfel cum

pretinde prin motivele de apel.

În același sens, prin cererea precizatoare

depusă la data de 27 februarie 2009, în fața instanței de fond, reclamantul B.M.,

asistat de apărător ales, a reiterat solicitarea de a fi obligat pârâtul să propună

măsuri reparatorii prin echivalent, pentru imobilul în litigiu, în temeiul dispozițiilor

art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, precum și a deciziei nr. 20/2007, pronunțată

de Înalta Curte de Casație și Justiție, secțiile unite.

Acesta fiind cadrul procesual obiectiv

fixat prin cererea de chemare în judecată și cererea precizatoare, de către însuși

reclamantul B.M., asistat de apărător ales, Curtea a apreciat că nu sunt incidente

în cauză dispozițiile art. 297 alin. (1) din C. proc. civ., întrucât instanța de

fond a soluționat aceste cereri, în integralitatea lor, fără a se putea susține

în mod valid că s-a formulat un capăt de cerere distinct, având ca obiect stabilirea

cuantumului despăgubirilor de către instanța de judecată, asupra căreia tribunalul

nu s-ar fi pronunțat sau că instanța a rezolvat procesul fără a intra în cercetarea

fondului.

Procedând în continuare la analiza soluției

pronunțate, din perspectiva deciziilor nr. 20 din 19 martie 2007 și nr. 52 din 4

iunie 2007 ale Înaltei Curți de Casație și Justiție, secțiile unite, în recurs în

interesul legii, Curtea a apreciat că instanța de fond a pronunțat o soluție în

concordanță cu aceste decizii, respectând dispozițiile art. 329 alin. (3) din C.

proc. civ.

Astfel, constatând că unitatea deținătoare

nu a răspuns la notificarea din 6 noiembrie 2001, formulată de reclamantul B.M.,

instanța de fond, în considerarea deciziei nr. 20 din 19 martie 2007, a apreciat

că este competentă să analizeze în fond cererea de restituire, formulată de reclamant,

în temeiul Legii nr. 10/2001.

În ceea ce privește modalitatea de restituire,

tribunalul a reținut că restituirea în natură nu este posibilă, terenul fiind afectat

parțial de Școala Generală nr. X parțial de blocul nr. Y din sectorul 4, spații

verzi, spații de circulație pietonală și auto, astfel încât cererea reclamantului

de acordare a despăgubirilor pentru imobilul în litigiu este întemeiată, însă cu

respectarea reglementărilor speciale din Titlul VII al Legii nr. 247/2005, în considerarea

art. 16 și urm. din Legea nr. 247/2005, aplicabile în cauză, astfel cum rezultă

și din interpretarea celor statuate prin decizia nr. 52 din 4 iunie 2007, pronunțată

de Înalta Curte de Casație și Justiție, secțiile unite. Astfel, în considerentele

acestei decizii, s-a stabilit, în interpretarea art. 16 din Titlul VII al Legii

nr. 247/2005, că legiuitorul a înțeles să facă distincție între notificările ce

erau deja soluționate la data intrării în vigoare a acestei legi, prin consemnarea,

în cuprinsul unor decizii/dispoziții, a sumelor ce urmau a fi acordate ca despăgubire,

ipoteză la care se referă alin. (1), și notificările care nu erau încă soluționate

într-o asemenea modalitate, în privința cărora s-a reglementat, în cuprinsul alin.

(2), să fie predate Secretariatului Comisiei Centrale, însoțite de documentele cu

propuneri de acordare a despăgubirilor.

Cum procedura judiciară a fost declanșată

de către reclamantul B.M. la data de 24 noiembrie 2008, iar notificarea acestuia

nu a fost soluționată până la momentul intrării în vigoare a Legii nr. 247/2005,

în mod legal, instanța de fond s-a declarat competentă să soluționeze cererea persoanei

îndreptățite, echivalând nesoluționarea notificării în termenul legal cu refuzul

nejustificat al entității deținătoare de a răspunde la această notificare, însă,

constatând că nu poate dispune în mod direct restituirea în natură a imobilului

în litigiu, și, în absența unei cereri a reclamantului pentru stabilirea cuantumului

despăgubirilor de către instanța de judecată, ce ar fi putut fi discutată și din

perspectiva art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, temei juridic,

de asemenea, neindicat de către acesta, cerere pe care apelantul o formulează pentru

prima dată în apel, ceea ce este inadmisibil, conform art. 294 alin. (1) din C.

proc. civ., a decis aplicarea procedurii reglementate în art. 16 din Titlul VII

al Legii nr. 247/2005.

Împotriva deciziei a formulat recurs reclamantul

întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 9 din C. proc. civ.

Prin dezvoltarea motivelor de recurs se

arată că instanța trebuia să stabilească și întinderea măsurilor reparatorii atât

față de dispozițiile deciziei nr. 20/2007 dată în interesul legii precum și faptului

învestirii instanței de fond cu un capăt de cerere distinct, astfel cum rezultă

din practicaua sentinței civile nr. 601 din 24 aprilie 2009, solicitare ce rezultă

și din considerentele hotărârii pronunțate în primă instanță.

Instanța de apel nu răspunde criticilor

referitoare la încălcarea principiului plenitudinii de competență, că soluția adoptată,

reprezintă doar o obligație de a face, că procedura administrativă trebuie respectată

fără intervenția instanței de judecată, că cererea de stabilire a cuantumului a

fost rezolvată pe excepția de necompetență, fiind astfel, explicabile dispozițiile

art. 297 din C. proc. civ. și că procedura administrativă nu exclude calea de atac

la instanță.

Înalta Curte, analizând decizia prin raportare

la criticile formulate, la probatoriile administrate în toate etapele procesuale

și la temeiurile de drept incidente în cauză, constată caracterul nefondat al recursului

pentru argumentele ce succed.

Cererea de chemare în judecată poate fi

întregită sau modificată în condițiile art. 13

2

din C. proc. civ., ea

trebuind să îndeplinească condițiile de fond și formă arătate în art. 112 din C.

proc. civ.

Astfel cum reține și instanța de apel,

obiectul cererii de chemare în judecată a fost precizat de reclamant la 27

februarie 2009 în sensul obligării pârâtei de a propune măsuri reparatorii prin

echivalent pentru imobilul în suprafață de 1515 mp, situat în sector 4.

Solicitarea apărătorului reclamantului,

astfel cum este consemnată în încheierea de dezbateri de la 24 aprilie 2009, în

sensul efectuării unei expertize prin care să se stabilească cuantumul despăgubirilor,

nu echivalează cu învestirea instanței cu un nou capăt de cerere.

De altfel, proba a fost respinsă de instanță

față de dispozițiile Legii nr. 247/2005 și de deciziile în interesul legii.

Așadar, statuările instanței de apel referitoare

la inaplicabilitatea dispozițiilor art. 297 alin. (1) din C. proc. civ. sunt conforme

cu limitele învestirii instanței de către reclamant, respectând dispozițiile

art. 129 alin. (6) din C. proc. civ., respectiv de a se pronunța doar asupra obiectului

cauzei.

Contrar susținerilor recurentului în sensul

că instanța de apel nu a răspuns criticilor referitoare la încălcarea principiului

plenitudinii de competență, că soluția adoptată, reprezintă doar o obligație de

a face, că procedura administrativă trebuie respectată fără intervenția instanței

de judecată, că cererea de stabilire a cuantumului a fost rezolvată pe excepția

de necompetență, în calea devolutivă de atac au fost analizate toate aspectele menționate,

fiind respectate dispozițiile art. 261 pct. 5 din C. proc. civ.

Astfel, instanța de apel, analizând hotărârea

primei instanțe din perspectiva deciziilor în interesul legii nr. 20 din 19

martie 2007 și nr. 52 din 4 iunie 2007 de Înalta Curte de Casație și Justiție, a

apreciat conformitatea sentinței cu cele statuate prin cele două decizii, așa cum

rezultă din expunerea anterioară a cursului procesului.

Notificarea formulată de contestator în

temeiul Legii nr. 10/2001 nu a fost soluționată de entitatea deținătoare până la

intrarea în vigoare a reglementărilor speciale din Titlul VII, art. 16 ale Legii

nr. 247/2005.

Drept urmare, devin incidente dispozițiile

deciziei nr. 52/2007, prin care s-a arătat că dispozițiile Legii nr. 10/2001, nemodificată,

sunt aplicabile doar notificărilor ce erau soluționate anterior intrării în vigoare

a Legii nr. 247/2005.

Înalta Curte, pentru considerentele ce

preced, va respinge recursul ca nefondat în temeiul dispozițiilor art. 312 alin.

(1) din C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge

ca nefondat recursul declarat de reclamantul B.M. împotriva deciziei civile nr.

66A din 26 ianuarie 2010 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă și pentru

cauze cu minori și de familie.

Irevocabilă.

Pronunțată

în ședință publică, astăzi 30 noiembrie 2010.