ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 108/2013

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 108/2013 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2013)

Asupra recursului civil de față,

constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul

Tribunalului București, secția a V-a civilă, la data de 16 martie 2010,

reclamantele K.(S.)L. și K.(K.)S.M.A.

au solicitat obligarea pârâtei Uniunea Elenă din România de a le lăsa în

deplină proprietate și liniștită posesie imobilul situat în București, sector

1, urmare comparării titlurilor de proprietate ale părților și rectificarea

cărții funciare, în sensul reînscrierii dreptului acestora de proprietate.

În motivarea în fapt a cererii,

reclamanții au arătat că sunt moștenitoarele tatălui lor, P.P., proprietar al

imobilului solicitat, în baza actului de vânzare-cumpărare autentificat din 02

mai 1946 de Tribunalul Ilfov, compus din două corpuri de construcție și teren

în suprafață de 891 mp, înscris în CF în anul 1947, tatăl reclamantelor a fost

declarat dispărut, iar cele două fiice ale sale și mama lor au fost scoase din

casa în care locuiau, imobilul fiind preluat abuziv.

Pârâta a solicitat introducerea în

cauză în calitate de intervenienți forțați - chemați în garanție a Statului

Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, Prefecturii Municipiului București,

Municipiul București, prin Primarul General și Regia Autonomă a Patrimoniului

Protocolului de Stat.

La data de 08 septembrie 2010, Regia

Autonomă a Patrimoniului Protocolului de Stat a depus la dosar întâmpinare prin

care a invocat excepția inadmisibilității cererii de chemare în judecată, față

de împrejurarea că reclamantele nu au formulat notificare în baza prevederilor

Legii nr. 10/2001. S-a arătat că imobilul în litigiu s-a aflat în administrarea

Regiei Autonome a Patrimoniului Protocolului de Stat și proprietatea privată a

statului, iar prin contractul de vânzare-cumpărare din 03 noiembrie 2006,

imobilul construcție a fost înstrăinat pârâtei Uniunii Elene, iar terenul a

rămas în administrarea regiei și în proprietatea privată a statului.

Prin sentința civilă nr. 651 din 29

martie 2011 pronunțată de Tribunalul București, secția a

V-

a civilă, s-a admis excepția inadmisibilității

cererii; s-a respins cererea formulată de reclamante în contradictoriu cu pârâții

Uniunea Elenă din România, Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice și Regia

Autonomă - Administrația Patrimoniului Protocolului de Stat, ca inadmisibilă, s-a

respins cererea de chemare în garanție formulată de pârâta Uniunea Elenă din România,

în contradictoriu cu chemații în garanție Statul Român, prin Ministerul Finanțelor

Publice și Regia Autonomă - Administrația Patrimoniului Protocolului de Stat ca

rămasă fără obiect, s-a admis cererea de arătare a titularului dreptului formulată

de pârâta Regia Autonomă Administrația

Patrimoniului Protocolului de Stat în contradictoriu

cu intervenientul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice.

În soluționarea excepției inadmisibilității

cererii, tribunalul a reținut următoarele considerente:

Prin actul de vânzare-cumpărare autentificat

din 02 mai 1946 de Tribunalul Ilfov, P.P. a dobândit dreptul de proprietate asupra

imobilului situat in București, sector 1, compus din teren și construcții.

Potrivit certificatului de calitate de

moștenitor din 02 decembrie 2009 eliberat de Notar Public M.G.O., s-a constatat

calitatea de moștenitori a reclamantelor de pe urma defunctului P.P..

Ulterior, în anul 1947, imobilul în litigiu

a trecut în proprietatea statului și în administrarea directă a pârâtei Regia Autonomă

Administrația Patrimoniului Protocolului de Stat, iar prin contractul de vânzare-cumpărare

autentificat din 03 octombrie 2006 de Notar Public V.L.I., pârâta Uniunea Elenă

din România a dobândit dreptul de proprietate asupra construcțiilor.

Tribunalul a reținut incidența în speță

și a dispozițiilor art. 6 alin. (2) din Legea nr. 213/1998, potrivit cu care "bunurile

preluate de stat fără un titlu valabil inclusiv cele obținute prin vicierea consimțământului,

pot fi revendicate de foștii proprietari sau de succesorii acestora, dacă nu fac

obiectul unor legi speciale de reparație".

Cum, în speță, imobilul revendicat a trecut

în mod abuziv în patrimoniul statului, în cauză devin aplicabile prevederile speciale

ale Legii nr. 10/2001 care, începând cu data de 14 februarie 2001, fac inadmisibilă

acțiunea bazată pe dispozițiile dreptului comun, sub sancțiunea pierderii dreptului

de a solicita în justiție măsuri reparatorii în natură sau prin echivalent (art.

22 alin. (5) din Legea nr. 10/2001, republicată).

În speță, reclamantele nu au dovedit ca

au declanșat procedura specială reglementată de Legea nr. 10/2001, precizând în

mod expres că au înțeles să se adreseze direct instanței de judecată, apreciind

că nu le sunt incidente prevederile legale speciale.

Tribunalul a reținut că instituirea de

către legiuitor a unei proceduri prealabile sesizării instanței, astfel cum s-a

prevăzut în Legea nr. 10/2001, nu îngrădește accesul liber la justiție al reclamantelor,

deoarece dreptul de acces la justiție nu exclude respectarea anumitor proceduri

și condiții prescrise de lege, in conformitate cu art. 126 alin. (2) din Constituția

republicată. Astfel, legiuitorul a apreciat că este mai ușor ca procedura prealabilă

să se desfășoare intre deținătorul imobilului și persoana îndreptățită la restituire,

deoarece, in final, tot instanțele judecătorești vor fi cele care vor hotărî asupra

reparațiilor prevăzute de lege.

Instanța a mai reținut că recunoașterea

sine die a posibilității persoanei interesate de a declanșa procedura de recuperare

a imobilelor preluate abuziv de către stat ar fi fost de natură să genereze un climat

de insecuritate juridică în domeniul proprietății imobiliare, admisibil pe termen

scurt, în considerarea finalității reparatorii urmărite, dar intolerabil, intr-un

stat de drept, o perioadă îndelungată sau nelimitată.

Instanța s-a raportat in soluționarea cauzei

și la decizia nr. 33/2008 pronunțată în recurs in interesul legii de Înalta

Curte de Casație și Justiție, în sensul că în concursul dintre legea specială

și legea generală, dând eficiență legii speciale, conform principiului specialia

generalibus derogant, chiar daca acesta nu este prevăzut expres în legea specială

și, numai în cazul în care sunt sesizate neconcordante intre legea speciala (Legea

nr. 10/2001) și Convenția Europeană a Drepturilor Omului, convenția va avea prioritate.

O astfel de prioritate va putea fi acordată în cadrul unei acțiuni în revendicare

întemeiată pe dreptul comun, în măsura in care, astfel, nu s-ar aduce atingere unui

alt drept de proprietate ori securității raporturilor juridice.

Tribunalul a înlăturat și apărările reclamantelor

întemeiate pe dispozițiile art. 21 alin. (4) din Constituție republicată, potrivit

cu care "jurisdicțiile speciale administrative sunt facultative și gratuite",

întrucât textul constituțional vizează înlăturarea condiționării ca cel interesat

să se adreseze mai întâi unui organ cu activitate jurisdicțională și, mai apoi,

instanței de judecată. Pornind de la terminologia utilizata de legiuitorul constituțional,

instanța a reținut că se au în vedere numai acele jurisdicții speciale și administrative,

fiind excluse de textul constituțional acele proceduri prealabile sesizării instanței

și care nu au caracterul unor proceduri jurisdicționale, contencioase, contradictorii,

astfel după cum nu are un asemenea caracter nici procedura prevăzută de Legea

nr. 10/2001.

Tribunalul a apreciat întemeiată excepția

inadmisibilității cererii, motiv pentru care a admis-o și a respins acțiunea.

Având în vedere soluția pronunțată asupra

cererii principale și față de natura juridică a cererii de chemare în garanție,

instanța a respins ca rămasă fără obiect cererea de chemare în garanție formulată

de pârâta Uniunea Elenă din România în contradictoriu cu chemații în garanție

Statul Român prin Ministerul Finanțelor

Publice și Regia Autonomă a Patrimoniului Protocolului de Stat.

Tot astfel, prin raportare la soluția pronunțată

asupra cererii principale și efectul de opozabilitate urmărit de pârâtă prin formularea

cererii de arătare a titularului dreptului, tribunalul a admis cererea de arătare

a titularului dreptului formulată de pârâta Regia Autonomă - Administrația Patrimoniului

Protocolului de Stat în contradictoriu cu intervenientul Statul Român, prin Ministerul

Finanțelor Publice.

Împotriva acestei sentințe au formulat

apel reclamantele.

Prin decizia nr, 850A din 9 noiembrie 2011,

Curtea de Apel București, secția a

IV-

a

civilă, a respins apelul declarat de reclamante.

Pentru a pronunța această hotărâre, curtea

de apel a reținut următoarele considerente:

Contrar susținerilor reclamantelor, dispozițiile

Legii nr. 10/2001 intrată în vigoare la 14 februarie 2001, sunt aplicabile în speță

deoarece acestea constituie reglementarea specială aplicabilă în materia restituirii

imobilelor preluate abuziv de către stat.

Intrarea în vigoare a acestei legi a înlăturat

aplicarea dispozițiilor art. 6 alin. (2) din Legea nr. 213/1998, care prevedeau

posibilitatea revendicării bunurilor preluate de stat fără un titlu valabil în situația

inexistenței unei legi speciale de reparație, precum și aplicarea dispozițiilor

art. 480 C. civ., raportat la preeminența legii speciale în raport cu legea generală.

Instituirea de către legiuitor a unei proceduri

prealabile sesizării instanței, nu constituie o îngrădire a accesului liber la justiție

deoarece dreptul de acces la o instanță se realizează cu respectarea condițiilor

și procedurilor prescrise de lege conform art. 126 alin. (2) din Constituție. în

plus, Legea nr. 10/2001 a instituit posibilitatea exercitării controlului judecătoresc

prin dreptul acordat persoanei îndreptățite de a contesta dispoziția/decizia emisă

în procedură administrativă, drept extins de Înalta Curte de Casație și Justiție,

prin recurs în interesul legii și la posibilitatea instanței de a sancționa refuzul

nejustificat al deținătorului bunului de a soluționa notificarea.

În speță, însă reclamantele nu au formulat

notificarea prevăzută de legea specială, situație în care instanța nu putea să constate

subzistența dreptului de proprietate invocat de acestea.

Dezlegările date de instanța de fond sunt

conforme dispozițiilor legale în vigoare, respectiv dispozițiilor Legii nr. 10/2001,

art. 480 C. civ., precum și art. 1 din Protocolul nr. 1 al CEDO, soluția fiind conformă

și Deciziei nr. 33/2008 al Înaltei Curți de Casație și Justiție pronunțată în recurs

în interesul legii, precum și practicii CEDO (hotărârea în cauza Măria Atanasiu

și alții împotriva României publicată în M. Of. nr. 778/22.11.2010).

Astfel, în hotărârea menționată, Curtea

a statuat că existența unui bun actual în patrimoniul unei persoane este în afara

oricărui dubiu, dacă printr-o hotărâre definitivă și executorie instanțele i-au

recunoscut acesteia calitatea de proprietar și dacă în dispozitivul hotărârii au

dispus în mod expres restituirea bunului. în acest context, refuzul administrației

de a se conforma acestei hotărâri, constituie o ingerință în dreptul la respectarea

bunurilor.

Or, la acest moment reclamantele nu pot

pretinde protecția art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la CEDO, dat fiind că dreptul

lor nu a fost recunoscut printr-un act administrativ sau printr-o hotărâre judecătorească

definitivă și executorie, astfel că nu pot pretinde restituirea imobilului de la

deținătorul acestuia.

Împotriva acestei decizii au declarat recurs

reclamantele

care, invocând

motivele de nelegalitate prevăzute de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., au formulat

următoarele critici:

Soluționarea cauzei exclusiv pe excepție,

respectiv respingerea acțiunii ca inadmisibilă încalcă dreptul de acces la o instanță,

astfel cum este prevăzut și garantat de art. 6 alin. (1) din Convenția Europeană

a Drepturilor Omului.

Deși acest drept include dreptul părților

de a-și prezenta apărările pe care le consideră pertinente, recurentele susțin că

le-a fost suprimat acest drept prin invocarea Deciziei nr. 33/2009 pronunțată în

recurs în interesul legii.

Totodată, susțin recurentele, art. 6 din

Convenție implică în sarcina instanței obligația de a proceda la un examen efectiv

al mijloacelor, argumentelor, elementelor de probă ale părților, iar în speță, cercetarea

în fond se impunea cu atât mai mult cu cât imobilul revendicat se compunea din teren

și construcție, cu situații juridice diferite.

Ulterior pronunțării Deciziei nr. 33/2008,

Curtea Europeană a Drepturilor Omului a stabilit că declararea ca inadmisibilă a

unei acțiuni în revendicare formulată în baza C. civ., după apariția Legii nr. 10/2001,

contravine art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, o astfel de acțiune

fiind admisibilă, indiferent de procedura urmată (administrativă sau judiciară).

Aspectele dezlegate de Curtea Europeană

sunt obligatorii, astfel încât problemele dezlegate prin recursul în interesul legii

privind concursul între Legea nr. 10/2001 și acțiunea în revendicare de drept comun,

precum și între Legea nr. 10/2001 și art. 6 din Convenție, urmează a fi aplicate

conform dispozițiilor Convenției.

Se mai susține că prin respingerea ca inadmisibilă

a acțiunii în revendicare, după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, a fost

afectată însăși substanța dreptului de proprietate, nefiind respectată cerința proporționalității

dintre scopul urmărit și mijlocul procedural ales.

Recurentele solicită admiterea recursului,

modificarea hotărârii recurate în sensul admiterii apelului, iar pe fond, admiterea

acțiunii astfel cum a fost formulată, cu cheltuieli de judecată.

Examinând decizia recurată în limita criticilor

formulate, Înalta Curte constată că recursul este nefondat, urmând a fi respins

ca atare, pentru următoarele considerente:

În raport de situația de fapt reținută,

care nu mai poate fi reapreciată în recurs față de actuala configurație a dispozițiilor

art. 304 pct. 1-9 C. proc. civ., curtea de apel a aplicat corect atât dispozițiile

art. 480 C. civ., cât și pe cele ale art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenția

Europeană a Drepturilor Omului, hotărârea fiind conformă și deciziei nr. 33/2008

a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secțiile unite.

Prin acțiunea în revendicare formulată,

reclamantele au solicitat, în temeiul art. 480, 481 C. civ. ca, în urma comparării

titlurilor de proprietate opuse de părți, să se dea preponderență titlului lor,

cu obligarea pârâților să le lase în deplină proprietate și liniștită posesie imobilul

în litigiu.

Având în vedere însă că, imobilul revendicat

face parte din categoria imobilelor preluate în mod abuziv în perioada 06

martie 1945-22 decembrie 1989, categorie ce face obiectul unei reglementări speciale

cuprinse în Legea nr. 10/2001, instanțele de fond au avut în vedere la soluționarea

pricinii, în primul rând, prevederile cuprinse în legea specială.

Faptul că în soluționarea acțiunii în revendicare

deduse judecății, curtea de apel a avut în vedere și prevederile Legii nr. 10/2001

nu înseamnă că nu a dat o rezolvare pe fond acestei cereri, cum greșit pretind recurentele.

Astfel, curtea de apel a reținut că soluționarea

acțiunii în revendicare formulată de reclamante nu urmează regulile clasice ale

comparării titlurilor de proprietate ale părților, așa cum aceste reguli au fost

stabilite în doctrina și jurisprudența anterioare intrării în vigoare a Legii

nr. 10/2001, în aplicarea art. 480 C. civ., ci în raport de prevederile de drept

substanțial ale legii speciale de reparație, în aplicarea principiului „specialia

generalibus derogant", precum și cu respectarea celorlalte criterii prevăzute

prin Decizia în interesul legii nr. 33/2008, sens în care a procedat.

Prin urmare, soluția curții de apel vizează

fondul acțiunii în revendicare, iar nu admisibilitatea acesteia, criticile pe acest

aspect fiind neîntemeiate.

Cu privire la criteriile de apreciere a

temeiniciei cererii în revendicare deduse judecății și legea aplicabilă acestei

operațiuni, în mod corect prin decizia recurată s-au recunoscut efectele Deciziei

în interesul legii nr. 33/2008.

Astfel, în condițiile în care reclamantele

au pretins că imobilul în litigiu ar fî fost preluat de stat în anul 1947, ceea

ce atrage includerea lui în categoria imobilelor preluate abuziv ce cad sub incidența

Legii nr. 10/2001, conform art. 1 alin. (1) din acest act normativ, iar acțiunea

în revendicare a fost introdusă ulterior intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001,

judicios s-a considerat că, în soluționarea acestei acțiuni, nu se poate face abstracție

de dispozițiile legii speciale de reparație.

Apartenența imobilului la categoria celor

preluate în mod abuziv în perioada comunistă, în una din modalitățile prevăzute

de art. 2 din Legea nr. 10/2001, este criteriul în raport de care se determină domeniul

de reglementare al Legii nr. 10/2001 și cum, în speță, acțiunea în revendicare poartă

asupra unui imobil ce intră în domeniul de reglementare al Legii nr. 10/2001, în

soluționarea ei nu se poate face abstracție de regulile de drept substanțial din

această lege.

Ca atare, instanțele au stabilit corect

faptul că în soluționarea acțiunii dedusă judecății, formulată după intrarea în

vigoare a Legii nr. 10/2001, trebuie avute în vedere dispozițiile acestui act normativ.

Soluția este în acord cu decizia în interesul

legii nr. 33/2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secțiile unite, obligatorie

pentru instanțe potrivit dispozițiilor art. 330

7

alin. (4) C. proc.

civ., care a stabilit, cu privire la acțiunile în revendicare având ca obiect imobile

preluate în mod abuziv în perioada comunistă, formulate după intrarea în vigoare

a Legii nr. 10/2001, că, concursul dintre legea specială și legea generală se rezolvă

în favoarea legii speciale, chiar dacă acesta nu este prevăzut expres în legea specială.

Raportul între legea specială și dreptul

comun a fost tranșat prin decizia în interesul legii evocată, în sensul că nu există

posibilitatea de a se opta între aplicarea Legii nr. 10/2001 și aplicarea dreptului

comun în materia revendicării, și anume C. civ., căci ar însemna să se încalce principiul

„specialia generalibus derogant".

Cu toate acestea, după cum precizează aceeași

decizie, nici nu se poate aprecia că existența Legii nr. 10/2001 exclude, în toate

situațiile, posibilitatea de a se recurge la acțiunea în revendicare, în măsura

în care reclamantul într-o atare acțiune se prevalează de un bun în sensul normei

europene și trebuie să i se asigure accesul la justiție.

În acest sens, trebuie să se analizeze,

în funcție de circumstanțele concrete ale cauzei, în ce măsură legea internă intră

în conflict cu Convenția europeană a drepturilor omului și dacă admiterea acțiunii

în revendicare nu ar aduce atingere unui alt drept de proprietate sau securității

raporturilor juridice.

Rezultă astfel că, în măsura în care reclamantul

se prevalează de un „bun" în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenția

europeană, nu numai că cererea în revendicare formulată ulterior intrării în vigoare

a Legii nr. 10/2001 este admisibilă, însă obligă instanța de judecată la analiza

existenței unui asemenea drept de proprietate în patrimoniul reclamantului și, în

caz afirmativ, la compararea titlurilor opuse.

Or, tocmai în acest sens a procedat și

instanța de apel, care a verificat dacă reclamantele dețin un „bun" în sensul

Convenției, ceea ce exclude ideea că acțiunea în revendicare dedusă judecății nu

ar fi fost judecată pe fond, ci pe excepția de inadmisibilitate, așa încât toate

criticile formulate în acest sens urmează a fi înlăturate.

Aprecierea existenței unui „bun" în

patrimoniul reclamantelor implică recunoașterea în conținutul noțiunii explicitate

în jurisprudența Curții Europene, inclusiv în cea dezvoltată în cauzele împotriva

României, atât a unui „bun actual", cât și a unei „speranțe legitime"

de valorificare a dreptului de proprietate.

În cadrul unei acțiuni în revendicare,

ambele sintagme trebuie să se refere la însuși dreptul la restituirea bunului, dată

fiind finalitatea unei asemenea acțiuni de recunoaștere a posesiei, ca stare de

fapt.

În jurisprudența Curții Europene s-a produs

o schimbare în raționamentul construit pe tiparul cauzei Păduraru contra României

din 1 decembrie 2005, continuând cu cauzele Străin și Porțeanu, pe care Curtea le-a

aplicat constant, fără nicio abatere, în practica ulterioară, în ceea ce privește

conținutul conceptual al noțiunii de „bun".

Astfel, dacă în practica anterioară, simpla

pronunțare a unei hotărâri judecătorești, chiar dacă aceasta nu avea caracter definitiv,

prin care se constata nelegalitatea preluării de către stat a unui imobil înainte

de anul 1989, reprezenta o privare nejustificată de proprietate, apreciindu-se că

reclamanții dețineau chiar un „bun actual", în măsura în care vânzarea unor

imobile s-a realizat ulterior, ori doar un „interes patrimonial" de a obține

restituirea în natură, cu aceeași valoare ca și un bun actual în sensul art. 1 din

Protocolul nr. 1, în cazurile în care vânzarea a operat înainte de pronunțarea unei

hotărâri judecătorești (cauza Păduraru, cauza Porțeanu), în cauza Atanasiu și alții

contra României - hotărârea din 12 octombrie 2010, publicată în M. Of. al României

nr. 778/22.11.2010, s-a arătat că un „bun actual" există în patrimoniul proprietarilor

deposedați abuziv de stat doar dacă s-a pronunțat în prealabil o hotărâre judecătorească

definitivă și executorie, prin care nu numai că s-a recunoscut calitatea de proprietar,

ci s-a și dispus expres în sensul restituirii bunului.

În plus, din aceeași hotărâre - pilot (cauza

Atanasiu c. Românie) rezultă că transformarea într-o „valoare patrimonială"

în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 este condiționată de întrunirea de către partea

interesată a cerințelor legale în cadrul procedurilor prevăzute de legile de reparație

și de epuizarea căilor de atac prevăzute de aceste legi.

În speță, reclamantele nu au făcut dovada

că s-ar fi conformat dispozițiilor speciale ale Legii nr. 10/2001 de a formula notificare

și de a respecta celelalte cerințe vizând urmarea procedurii reglementată de acest

act normativ, apte să le confirme existența dreptului în patrimoniu. De asemenea,

nu au fâcut dovada altor demersuri care să se fi concretizat într-o hotărâre judecătorească

definitivă de restituire a imobilului.

În consecință, reclamantele nu sunt titulare

ale unui „bun actual" în sensul recunoscut acestei noțiuni de jurisprudența

actuală a Curții Europene, exprimată în hotărârea pilot Atanasiu, ele nu au un drept

la restituire care să le îndreptățească la redobândirea posesiei, cu consecința

că cererea în revendicare este neîntemeiată.

În concluzie, urmează a se reține că hotărârea

recurată dă o dezlegare pe fond acțiunii în revendicare formulată de reclamante,

iar această dezlegare este conformă deciziei în interesul legii nr. 33/2008, care

este incidență în speță, precum și jurisprudenței actuale a Curții Europene privind

noțiunea de „bun" ce intră sub protecția art 1 din Primul Protocol adițional

la Convenție. Pe cale de consecință, nu sunt îndeplinite în speță cerințele cazului

de modificare prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ..

Acestea sunt considerentele pentru care

decizia curții de apel apare ca fiind legală și pentru care, în baza art. 312 C.

proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat

de reclamantele K.(K.)S.M.A. și K.(S.)L. împotriva deciziei nr. 850A din 9 noiembrie

2011 a Curții de Apel București, secția a

IV

a civilă.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 21

ianuarie 2013.