ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 3292/2012

ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 3292/2012 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2012)

Asupra recursului de față,

În baza lucrărilor din dosar, constată

următoarele:

Prin sentința penală nr. 251/F din 11

iunie 2012 a Curții de Apel București, Secția a I a Penală, pronunțată în

dosarul nr. 9394/2/2011

(3628/2011), a fost

admisă sesizarea formulată de Parchetul de pe lângă

Curtea de Apel

București, au fost recunoscute efectele sentinței penale nr. 6049 pronunțată la

data de 17 decembrie 2010 de Judecătoria din Anvers, Regatul Belgiei, prin care

numita I.E.L., a fost condamnată la o pedeapsă de 8 ani închisoare și s-a

dispus transferarea condamnatei I.E.L.

, în

vederea continuării executării pedepsei de 8 ani

închisoare, într-un

penitenciar din România, cu respectarea felului și a duratei pedepsei aplicate

de statul de condamnare.

S-a făcut

aplicarea art. 71 și art. 64 alin. (1) lit. a) teza

a li-a

și lit. b) C. pen.

A fost dedusă din pedeapsa aplicată,

perioada considerată executată, de la data de 29 decembrie 2009 până la zi.

Cheltuielile judiciare au rămas în

sarcina statului, onorariul avocatului din oficiu în cuantum de 320 lei fiind

suportat din fondurile Ministerului Justiției.

Pentru a pronunța

această sentință, instanța a reținut următoarele:

Prin cererea înregistrată la data de

01 noiembrie 2011, Parchetul de pe lângă Curtea de Apel București a sesizat

Curtea de Apel București, în conformitate cu prevederile art. 162 alin. (4) și

art. 163 din Legea nr. 302/2004 (republicată), pentru recunoașterea efectelor

sentinței penale nr. 6049 pronunțată la data de 17 decembrie 2010 de

Judecătoria din Anvers, Regatul Belgiei, și a punerii în executare a acesteia

în procedura soluționării cererii de transferare într-un penitenciar din

România a persoanei condamnate I.E.L., în vederea continuării executării

pedepsei de 8 ani închisoare.

S-au depus la dosarul cauzei

următoarele înscrisuri: rezoluția Parchetului de pe lângă Curtea de Apel

București din 27 octombrie 2011 de

sesizare

a instanței; corespondența purtată de Ministerul Administrației și

Internelor

cu Parchetul de pe lângă Curtea de Apel București, corespondența purtată de

Ministerului Justiției cu Parchetul de pe lângă Curtea de Apel București; solicitarea

Serviciului Public Federal de Justiție din Regatul Belgiei adresată

Ministerului Justiției pentru transferarea persoanei condamnate; ordinul de

părăsire a teritoriului Regatului Belgiei din data de 06 iulie 2011 emis cu

privire la persoana condamnată; sentința penală de condamnare; extrase din

legislația penală română și belgiană.

Analizând actele și lucrările

dosarului, Curtea de Apel București a reținut următoarele:

Prin sentința penală nr. 6049 din 17

octombrie 2010, Judecătoria din Anvers a condamnat pe numita I.E.L. la o

pedeapsă de 8 ani închisoare, pentru comiterea infracțiunii de furt comis prin

violențe sau amenințări, prevăzută de art. 462, art. 468, art. 471, art. 472 C.

pen. belgian și infracțiunea de complicitate la violență care a cauzat moartea

fără intenția de a ucide, prevăzută de art. 66, art. 474 C. pen. belgian.

Activitatea infracțională a persoanei

condamnate a constat în aceea că, în noaptea de 30 octombrie 2009, în timp ce

se afla la Anvers, aceasta a facilitat pătrunderea celorlalți patru inculpați

în locuința numitului G.C. de unde au sustras prin violență și amenințare un

seif, cheile autoturismului, cheile locuinței, două aparate GSM, un portofel,

pături, o sticlă de vin și cel puțin suma de 70 euro în numerar. Ulterior săvârșirii

faptei, G.C. a decedat, urmare a violențelor comise împotriva sa.

Din examinarea hotărârii de

condamnare, instanța de fond a constatat că este îndeplinită cerința dublei

incriminări prevăzută de art. 143 lit. e) din Legea nr. 302/2004 (republicată) și

art. 3 pct. 1 lit. e) din Convenția Europeană asupra transferării persoanelor

condamnate,

adoptată la Strasbourg - 1983,

precum și cerințele art. 131 și art. 143 din

Legea nr. 302/2004

(republicată). Astfel, faptele comise de persoana condamnată au corespondent în

legislația penală română, realizând conținutul constitutiv al infracțiunii de

complicitate la tâlhărie, prevăzută de art. 26 rap. la art. 211 alin. (1),

alin. (2) lit. b) și alin. (2

1

) lit. a) și c) și alin. (3) C. pen.

(pedepsită cu închisoarea de la 15 la 25 ani).

Deși persoana

condamnată nu și-a exprimat consimțământul de a

continua executarea pedepsei într-un penitenciar din

România, instanța

de fond a constatat că, în

lipsa consimțământului persoanei condamnate

pentru transfer, dar având

în vedere ordinul emis de autoritățile belgiene la data de 06 iulie 2011 de

părăsire de către persoana condamnată a

teritoriului

Belgiei, devin incidente dispozițiile art. 3 din Protocolul adițional

la

Convenția europeană asupra transferării persoanelor condamnate, adoptat la

Strasbourg la data de 08 decembrie 1997 (ratificat de România prin O.G. nr.

92/1999), care prevăd că statul de executare

poate

să dea consimțământul pentru transferarea unei persoane

condamnate, fără

consimțământul acestei din urmă, atunci când condamnarea luată împotriva

acesteia sau o hotărâre administrativă luată ca urmare a acestei condamnări,

conține o măsură de expulzare,

ceea ce se

regăsește în cauză în privința persoanei condamnate.

Fiind îndeplinite condițiile

transferării prevăzute de art. 143 din Legea nr. 302/2004 (republicată), Curtea

de Apel București, secția a I-a penală, în temeiul art. 162 alin. (4) din

aceeași lege, a admis sesizarea

Parchetului

de pe lângă Curtea de Apel București, a recunoscut efectele sentinței de condamnare

și a dispus transferarea persoanei condamnate

I.E.L. în vederea

continuării executării pedepsei de 8

ani

închisoare, într-un penitenciar din România, cu respectare felului și a

duratei

pedepsei aplicate de statul de condamnare.

Împotriva sentinței penale nr. 251/F

din 11 iunie 2012 a Curții de Apel București, secția a I a penală, persoana

condamnată a declarat recurs, arătând că nu este de acord să continue

executarea pedepsei într-un penitenciar din România, întrucât nu dorește să fie

despărțită de soțul său care se află în penitenciarul Hasselt din Belgia,

precizând totodată că ar putea fi pusă în libertate în luna septembrie.

Recursul este nefondat.

Examinând actele și lucrările

dosarului, se constată că sentința primei instanțe este legală și temeinică.

Astfel, în mod corect s-a constatat ca

fiind îndeplinite condițiile transferării prevăzute de art. 143 din Legea nr.

302/2004, precum și de art. 3 din Convenția Europeană asupra transferării

persoanelor condamnate adoptată la Strasbourg, nefiind incident niciunul dintre

cazurile legale de refuz al transferării condamnatului. Recurenta

condamnată-persoană transferabilă este cetățean român, așa cu rezultă din

verificările efectuate la Ministerul Administrației și Internelor, fiind

îndeplinită astfel condiția prevăzută de art. 3 lit. a) din Convenția europeană

asupra transferării persoanelor condamnate adoptată la Strasbourg și art. 143

lit. a) din Legea nr. 302/2004. De asemenea, recurenta a fost condamnată la o

pedeapsă de 8 ani închisoare, prin hotărârea nr. 6049 din data de 17 decembrie

2010 a Judecătoriei din Anvers, hotărâre care este definitivă, fiind

îndeplinită astfel condiția prevăzută de art. 3 lit. b) din Convenția europeană

asupra persoanelor condamnate

adoptată la

Strasbourg și art. 143 lit. b) din Legea nr. 302/2004. Recurenta

are de executat o pedeapsă de 8 ani închisoare,

fiind arestată la data de

29 decembrie 2009, astfel încât la data

primirii cererii de transferare are de executat mai mult de 6 luni din durata

pedepsei, condiție ce se circumscrie prevederilor art. 3 lit. c) din Convenția

europeană asupra persoanelor condamnate adoptată la Strasbourg și art. 143 lit.

c) din Legea nr. 302/2004. Totodată, faptele reținute în sarcina condamnatei I.E.L.

au corespondent în legislația penală română, realizând conținutul constitutiv

al infracțiunii de complicitate la tâlhărie prevăzută de art. 26 raportat la

art. 211 alin. (1), (2) lit. b), alin. (2

1

) lit. a) și c) și alin. (3)

C. pen., fiind îndeplinită astfel condiția prevăzută de art. 3 lit. e) din

Convenția europeană asupra persoanelor condamnate adoptată la Strasbourg și

art. 143 lit. e) din Legea nr. 302/2004.

Așa fiind, în conformitate cu

prevederile art. 162 alin. (4) din Legea

nr.

302/2004 republicată, în mod legal s-a dispus recunoașterea sentinței

penale

nr. 6049 din data de 17 decembrie 2010 pronunțată de Judecătoria din Anvers,

privind pe persoana condamnată I.E.L. și

transferarea

acestuia într-un penitenciar din România pentru continuarea

executării

pedepsei.

În ce privește lipsa consimțământului

persoanei condamnate la transfer, prin excepție, transferul se poate realiza și

împotriva voinței condamnatului, însă numai în situațiile prevăzute în

Protocolul adițional la Convenția europeană asupra transferării persoanelor

condamnate, adoptat la Strasbourg la 18 decembrie 1997, respectiv atunci când

condamnarea pronunțată împotriva acesteia sau o hotărâre administrativă luată

ca urmare a acestei condamnări conține o măsură de expulzare ori de conducere

la frontieră sau orice altă măsură, în virtutea căreia acestei persoane, odată

pusă în libertate, nu îi va mai fi

permis

să rămână pe teritoriul statului de condamnare.

În cauză, persoana condamnată nu și-a

exprimat consimțământul cu privire la transferarea sa în vederea continuării

executării pedepsei aplicate de instanțe într-un penitenciar din România, însă

în raport de

ordinul emis de autoritățile

belgiene la data de 6 iulie 2011, de părăsire de

către persoana

condamnată I.E.L. a teritoriului Belgiei (în cauză fiind astfel incidente

dispozițiile art. 3 din Protocolul adițional la Convenția europeană asupra

transferării persoanelor condamnate), nu este necesar consimțământul acesteia

în vederea transferării în situația în care s-a dispus o asemenea măsură.

În raport de aceste date, transferul

persoanei condamnate se poate realiza fără consimțământul acesteia, fiind

îndeplinite toate condițiile cerute de art. 143 din Legea nr. 302/2004 și art.

3 lit. a), b), c) și e) din Convenția Europeană asupra transferării persoanelor

condamnate adoptată la Strasbourg, pentru transferarea persoanei condamnate

într-un penitenciar din România în vederea continuării executării pedepsei.

Nici criticile formulate de recurentă

în sensul că nu este de acord cu transferarea sa într-un penitenciar din

România pentru continuarea executării pedepsei de 8 ani închisoare, întrucât

soțul său se află încarcerat în penitenciarul Hasselt și că este propozabilă în

vederea liberării condiționate, nu pot fi primite.

Astfel, liberarea condiționată are

caracter facultativ, nereprezentând un drept ci numai o vocație generală a

condamnatului.

Deci, executarea fracției legale din

pedeapsa aplicată nu conduce automat la admiterea cererii de liberare

condiționată și punerea în libertate a persoanei condamnate. De altfel, în

situația în care condamnata ar fi liberată condiționat, acest lucru ar duce la

faptul că transferul nu ar mai avea loc, însă la acest moment, instanța neavând

o certitudine dacă recurenta va fi sau nu liberată, nu poate primi această

apărare, cu consecința respingerii cererii formulate de Parchetul de pe lângă

Curtea de Apel București.

În ceea ce privește motivul referitor

la prezența soțului său în penitenciarul Hasselt, acest aspect nu reprezintă un

motiv de natură a duce la respingerea sesizării formulate și de refuz al

transferării persoanei condamnate în vederea continuării executăriii pedepsei

în România și nici o încălcare a art. 3 din Convenția Europeană a Drepturilor

Omului, în condițiile în care acest articol face referire la faptul că nimeni

nu poate fi supus torturii și nici pedepselor sau tratamentelor

inumane ori degradante, situație care nu se

regăsește în situația de față.

Față de cele arătate, urmează ca

recursul declarat de recurenta condamnată-persoană transferabilă I.E.L.

împotriva sentinței penale nr. 251/F din 11 iunie 2012 a Curții de Apel

București, Secția a I-a Penală, pronunțată în dosarul nr. 9394/2/2011

(3628/2011), să fie respins, ca nefondat, cu obligarea recurentei la plata

cheltuielilor judiciare către stat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul

declarat de recurenta condamnată-persoană transferabilă I.E.L. împotriva

sentinței penale nr. 251/F din 11 iunie 2012 a Curții de Apel București - Secția

I Penală.

Obligă recurenta

condamnată-persoană transferabilă la plata sumei

de 820 lei, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat,

din care suma de 320 lei, reprezentând onorariul apărătorului desemnat din

oficiu, se va avansa din fondul Ministerului Justiției.

Definitivă.

Pronunțată, în

ședință publică, azi 16 octombrie 2012