ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 3292/2012

Asupra recursului de față, În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin sentința penală nr. 251/F din 11 iunie 2012 a Curții de Apel București, Secția a I a Penală, pronunțată în dosarul nr. 9394/2/2011 (3628/2011), a fost admisă sesizarea formulată de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel București, au fost recunoscute efectele sentinței penale nr. 6049 pronunțată la data de 17 decembrie 2010 de Judecătoria din Anvers, Regatul Belgiei, prin care numita I.E.L., a fost condamnată la o pedeapsă de 8 ani închisoare și s-a dispus transferarea condamnatei I.E.L. , în vederea continuării executării pedepsei de 8 ani închisoare, într-un penitenciar din România, cu respectarea felului și a duratei pedepsei aplicate de statul de condamnare.

S-a făcut aplicarea art. 71 și art. 64 alin. (1) lit. a) teza a li-a și lit. b) C. pen. A fost dedusă din pedeapsa aplicată, perioada considerată executată, de la data de 29 decembrie 2009 până la zi. Cheltuielile judiciare au rămas în sarcina statului, onorariul avocatului din oficiu în cuantum de 320 lei fiind suportat din fondurile Ministerului Justiției.

Pentru a pronunța această sentință, instanța a reținut următoarele: Prin cererea înregistrată la data de 01 noiembrie 2011, Parchetul de pe lângă Curtea de Apel București a sesizat Curtea de Apel București, în conformitate cu prevederile art. 162 alin. (4) și art. 163 din Legea nr. 302/2004 (republicată), pentru recunoașterea efectelor sentinței penale nr. 6049 pronunțată la data de 17 decembrie 2010 de Judecătoria din Anvers, Regatul Belgiei, și a punerii în executare a acesteia în procedura soluționării cererii de transferare într-un penitenciar din România a persoanei condamnate I.E.L., în vederea continuării executării pedepsei de 8 ani închisoare.

S-au depus la dosarul cauzei următoarele înscrisuri: rezoluția Parchetului de pe lângă Curtea de Apel București din 27 octombrie 2011 de sesizare a instanței; corespondența purtată de Ministerul Administrației și Internelor cu Parchetul de pe lângă Curtea de Apel București, corespondența purtată de Ministerului Justiției cu Parchetul de pe lângă Curtea de Apel București; solicitarea Serviciului Public Federal de Justiție din Regatul Belgiei adresată Ministerului Justiției pentru transferarea persoanei condamnate; ordinul de părăsire a teritoriului Regatului Belgiei din data de 06 iulie 2011 emis cu privire la persoana condamnată; sentința penală de condamnare; extrase din legislația penală română și belgiană.

Analizând actele și lucrările dosarului, Curtea de Apel București a reținut următoarele: Prin sentința penală nr. 6049 din 17 octombrie 2010, Judecătoria din Anvers a condamnat pe numita I.E.L. la o pedeapsă de 8 ani închisoare, pentru comiterea infracțiunii de furt comis prin violențe sau amenințări, prevăzută de art. 462, art. 468, art. 471, art. 472 C. pen. belgian și infracțiunea de complicitate la violență care a cauzat moartea fără intenția de a ucide, prevăzută de art. 66, art. 474 C. pen. belgian. Activitatea infracțională a persoanei condamnate a constat în aceea că, în noaptea de 30 octombrie 2009, în timp ce se afla la Anvers, aceasta a facilitat pătrunderea celorlalți patru inculpați în locuința numitului G.C.

de unde au sustras prin violență și amenințare un seif, cheile autoturismului, cheile locuinței, două aparate GSM, un portofel, pături, o sticlă de vin și cel puțin suma de 70 euro în numerar. Ulterior săvârșirii faptei, G.C. a decedat, urmare a violențelor comise împotriva sa. Din examinarea hotărârii de condamnare, instanța de fond a constatat că este îndeplinită cerința dublei incriminări prevăzută de art. 143 lit. e) din Legea nr. 302/2004 (republicată) și art. 3 pct. 1 lit. e) din Convenția Europeană asupra transferării persoanelor condamnate, adoptată la Strasbourg - 1983, precum și cerințele art. 131 și art. 143 din Legea nr. 302/2004 (republicată). Astfel, faptele comise de persoana condamnată au corespondent în legislația penală română, realizând conținutul constitutiv al infracțiunii de complicitate la tâlhărie, prevăzută de art. 26 rap.

la art. 211 alin. (1), alin. (2) lit. b) și alin. (2 1 ) lit. a) și c) și alin. (3) C. pen. (pedepsită cu închisoarea de la 15 la 25 ani). Deși persoana condamnată nu și-a exprimat consimțământul de a continua executarea pedepsei într-un penitenciar din România, instanța de fond a constatat că, în lipsa consimțământului persoanei condamnate pentru transfer, dar având în vedere ordinul emis de autoritățile belgiene la data de 06 iulie 2011 de părăsire de către persoana condamnată a teritoriului Belgiei, devin incidente dispozițiile art. 3 din Protocolul adițional la Convenția europeană asupra transferării persoanelor condamnate, adoptat la Strasbourg la data de 08 decembrie 1997 (ratificat de România prin O.G.

nr. 92/1999), care prevăd că statul de executare poate să dea consimțământul pentru transferarea unei persoane condamnate, fără consimțământul acestei din urmă, atunci când condamnarea luată împotriva acesteia sau o hotărâre administrativă luată ca urmare a acestei condamnări, conține o măsură de expulzare, ceea ce se regăsește în cauză în privința persoanei condamnate. Fiind îndeplinite condițiile transferării prevăzute de art. 143 din Legea nr. 302/2004 (republicată), Curtea de Apel București, secția a I-a penală, în temeiul art. 162 alin. (4) din aceeași lege, a admis sesizarea Parchetului de pe lângă Curtea de Apel București, a recunoscut efectele sentinței de condamnare și a dispus transferarea persoanei condamnate I.E.L.

în vederea continuării executării pedepsei de 8 ani închisoare, într-un penitenciar din România, cu respectare felului și a duratei pedepsei aplicate de statul de condamnare. Împotriva sentinței penale nr. 251/F din 11 iunie 2012 a Curții de Apel București, secția a I a penală, persoana condamnată a declarat recurs, arătând că nu este de acord să continue executarea pedepsei într-un penitenciar din România, întrucât nu dorește să fie despărțită de soțul său care se află în penitenciarul Hasselt din Belgia, precizând totodată că ar putea fi pusă în libertate în luna septembrie. Recursul este nefondat. Examinând actele și lucrările dosarului, se constată că sentința primei instanțe este legală și temeinică.

Astfel, în mod corect s-a constatat ca fiind îndeplinite condițiile transferării prevăzute de art. 143 din Legea nr. 302/2004, precum și de art. 3 din Convenția Europeană asupra transferării persoanelor condamnate adoptată la Strasbourg, nefiind incident niciunul dintre cazurile legale de refuz al transferării condamnatului. Recurenta condamnată-persoană transferabilă este cetățean român, așa cu rezultă din verificările efectuate la Ministerul Administrației și Internelor, fiind îndeplinită astfel condiția prevăzută de art. 3 lit. a) din Convenția europeană asupra transferării persoanelor condamnate adoptată la Strasbourg și art. 143 lit. a) din Legea nr. 302/2004.

De asemenea, recurenta a fost condamnată la o pedeapsă de 8 ani închisoare, prin hotărârea nr. 6049 din data de 17 decembrie 2010 a Judecătoriei din Anvers, hotărâre care este definitivă, fiind îndeplinită astfel condiția prevăzută de art. 3 lit. b) din Convenția europeană asupra persoanelor condamnate adoptată la Strasbourg și art. 143 lit. b) din Legea nr. 302/2004. Recurenta are de executat o pedeapsă de 8 ani închisoare, fiind arestată la data de 29 decembrie 2009, astfel încât la data primirii cererii de transferare are de executat mai mult de 6 luni din durata pedepsei, condiție ce se circumscrie prevederilor art. 3 lit. c) din Convenția europeană asupra persoanelor condamnate adoptată la Strasbourg și art. 143 lit. c) din Legea nr. 302/2004.

Totodată, faptele reținute în sarcina condamnatei I.E.L. au corespondent în legislația penală română, realizând conținutul constitutiv al infracțiunii de complicitate la tâlhărie prevăzută de art. 26 raportat la art. 211 alin. (1), (2) lit. b), alin. (2 1 ) lit. a) și c) și alin. (3) C. pen., fiind îndeplinită astfel condiția prevăzută de art. 3 lit. e) din Convenția europeană asupra persoanelor condamnate adoptată la Strasbourg și art. 143 lit. e) din Legea nr. 302/2004. Așa fiind, în conformitate cu prevederile art. 162 alin. (4) din Legea nr. 302/2004 republicată, în mod legal s-a dispus recunoașterea sentinței penale nr. 6049 din data de 17 decembrie 2010 pronunțată de Judecătoria din Anvers, privind pe persoana condamnată I.E.L.

și transferarea acestuia într-un penitenciar din România pentru continuarea executării pedepsei. În ce privește lipsa consimțământului persoanei condamnate la transfer, prin excepție, transferul se poate realiza și împotriva voinței condamnatului, însă numai în situațiile prevăzute în Protocolul adițional la Convenția europeană asupra transferării persoanelor condamnate, adoptat la Strasbourg la 18 decembrie 1997, respectiv atunci când condamnarea pronunțată împotriva acesteia sau o hotărâre administrativă luată ca urmare a acestei condamnări conține o măsură de expulzare ori de conducere la frontieră sau orice altă măsură, în virtutea căreia acestei persoane, odată pusă în libertate, nu îi va mai fi permis să rămână pe teritoriul statului de condamnare.

În cauză, persoana condamnată nu și-a exprimat consimțământul cu privire la transferarea sa în vederea continuării executării pedepsei aplicate de instanțe într-un penitenciar din România, însă în raport de ordinul emis de autoritățile belgiene la data de 6 iulie 2011, de părăsire de către persoana condamnată I.E.L. a teritoriului Belgiei (în cauză fiind astfel incidente dispozițiile art. 3 din Protocolul adițional la Convenția europeană asupra transferării persoanelor condamnate), nu este necesar consimțământul acesteia în vederea transferării în situația în care s-a dispus o asemenea măsură.

În raport de aceste date, transferul persoanei condamnate se poate realiza fără consimțământul acesteia, fiind îndeplinite toate condițiile cerute de art. 143 din Legea nr. 302/2004 și art. 3 lit. a), b), c) și e) din Convenția Europeană asupra transferării persoanelor condamnate adoptată la Strasbourg, pentru transferarea persoanei condamnate într-un penitenciar din România în vederea continuării executării pedepsei. Nici criticile formulate de recurentă în sensul că nu este de acord cu transferarea sa într-un penitenciar din România pentru continuarea executării pedepsei de 8 ani închisoare, întrucât soțul său se află încarcerat în penitenciarul Hasselt și că este propozabilă în vederea liberării condiționate, nu pot fi primite.

Astfel, liberarea condiționată are caracter facultativ, nereprezentând un drept ci numai o vocație generală a condamnatului. Deci, executarea fracției legale din pedeapsa aplicată nu conduce automat la admiterea cererii de liberare condiționată și punerea în libertate a persoanei condamnate. De altfel, în situația în care condamnata ar fi liberată condiționat, acest lucru ar duce la faptul că transferul nu ar mai avea loc, însă la acest moment, instanța neavând o certitudine dacă recurenta va fi sau nu liberată, nu poate primi această apărare, cu consecința respingerii cererii formulate de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel București.

În ceea ce privește motivul referitor la prezența soțului său în penitenciarul Hasselt, acest aspect nu reprezintă un motiv de natură a duce la respingerea sesizării formulate și de refuz al transferării persoanei condamnate în vederea continuării executăriii pedepsei în România și nici o încălcare a art. 3 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, în condițiile în care acest articol face referire la faptul că nimeni nu poate fi supus torturii și nici pedepselor sau tratamentelor inumane ori degradante, situație care nu se regăsește în situația de față. Față de cele arătate, urmează ca recursul declarat de recurenta condamnată-persoană transferabilă I.E.L. împotriva sentinței penale nr. 251/F din 11 iunie 2012 a Curții de Apel București, Secția a I-a Penală, pronunțată în dosarul nr. 9394/2/2011 (3628/2011), să fie respins, ca nefondat, cu obligarea recurentei la plata cheltuielilor judiciare către stat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca nefondat, recursul declarat de recurenta condamnată-persoană transferabilă I.E.L. împotriva sentinței penale nr. 251/F din 11 iunie 2012 a Curții de Apel București - Secția I Penală. Obligă recurenta condamnată-persoană transferabilă la plata sumei de 820 lei, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat, din care suma de 320 lei, reprezentând onorariul apărătorului desemnat din oficiu, se va avansa din fondul Ministerului Justiției. Definitivă. Pronunțată, în ședință publică, azi 16 octombrie 2012