ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 2650/2012

ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 2650/2012 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2012)

Asupra

recursului de față;

În baza

actelor dosarului constată următoarele:

Prin decizia penală nr. 534 din

19 octombrie 2011, Tribunalul lași a fost respinsă ca inadmisibilă în principiu

contestația în anulare formulată de contestatorii B.E. și R.C. împotriva

deciziei penale nr. 461 din 20 septembrie 2011 a Tribunalului lași, pronunțată

în Dosarul nr. 12372/245/2008.

Pentru a

pronunța această hotărâre, Tribunalul lași a reținut următoarele:

Prin sentința

penală nr. 3168 din 15 octombrie 2009 pronunțată de Judecătoria lași în Dosarul

nr. 12372/245/2008, în baza dispozițiilor art. 278

1

alin. (8) lit.

a) C. proc. pen., a fost respinsă plângerea formulată de petenții B.E. și R.C.,

împotriva ordonanței pronunțată în data de 16 aprilie 2008 în Dosarul nr.

1097/P/2006 al Ministerului Public - Parchetul de pe lângă Judecătoria lași,

care a fost menținută.

În baza dispozițiilor

art. 189 și art. 192 alin. (2) C. proc. pen., au fost obligați petenții B.E. și

R.C. să achite suma de 200 RON (câte 100 RON fiecare petent) reprezentând cheltuieli

judiciare avansate de stat.

Pentru a se pronunța

astfel, Judecătoria lași a reținut, în esență, următoarele:

Prin rezoluția

din data de 15 februarie 2007 a Parchetului de pe lângă Judecătoria lași a fost

confirmată propunerea de a nu se începe urmărirea penală față de intimații M.A.,

U.S., A.T., A.M., M.P., V.N., V.M. și P.R. sub aspectul săvârșirii infracțiunilor

de „nerespectare a hotărârilor judecătorești”, „asociere în vederea săvârșirii de

infracțiuni” și „abuz în serviciu contra intereselor persoanelor”, pe considerentul

că nu sunt întrunite elementele constitutive ale infracțiunilor, sub aspectul laturii

subiective.

Prim procurorul

adjunct al Parchetului de pe lângă Judecătoria lași, examinând rezoluția pronunțată,

a dispus din oficiu, prin ordonanță, infirmarea parțială a acestei rezoluții și

disjungerea cauzei în ceea ce privește infracțiunea de „asociere în vederea săvârșirii

de infracțiuni”, deoarece această infracțiune este dată în urmărire penală proprie.

Împotriva acestei

ordonanțe a formulat plângere petentul B.E.

Analizând actele

și lucrările dosarului, prima instanță a reținut că la data de 06 februarie 2006

a fost înregistrată, cu nr. 1097/P/2006, plângerea numiților R.C. și B.E., la Parchetul

de pe lângă Judecătoria lași prin care este reclamată M.A. pentru nerespectarea

sentinței civile nr. 11781 din 29 octombrie 2003 a Judecătoriei lași și Ț.D., U.S.,

P.R., A.T., A.M., M.P., V.N. și V.M. pentru nerespectarea sentinței civile nr. 1093

din 08 februarie 2005 a Judecătoriei lași.

Fiind audiată

la sediul organului de cercetare penală, numita M.A. a arătat că a exercitat calea

de atac a apelului împotriva sentinței civile nr. 11781 din 29 octombrie 2003 și

că, în prezent, dosarul este pe rolul Tribunalului Ploiești, având nr. 8584/2005,

iar numiții Ț.D., U.S. și P.R. au arătat că, în urma hotărârii adunării generale

a locatarilor din 21 ianuarie 2004, s-a dispus divizarea Asociației de Proprietari

Ș.M. în trei asociații mai mici, respectiv V., Ș.M. și B.O.

S-a reținut că

petentul B.E. face parte din Asociația de Proprietari V., iar petentul R.C. face

parte din Asociația B.O..

Toate asociațiile

au statut juridic, fiind înregistrate legal. Numitul O.V., în urma aceleiași hotărâri

a adunării generale, a fost numit în funcția de administrator al Asociației de Proprietari

Ș.M.

La scurt timp,

din motive personale, O.V. și-a dat demisia din funcția de administrator.

În declarația

dată în fața organului de cercetare penală, numita A.M. a arătat că a îndeplinit

funcția de administrator al Asociației de Locatari Ș.M. până la 01 martie 2004,

când a fost înlocuită de către O.V., care a preluat asociația, dar din motive necunoscute

după puțin timp a renunțat la această funcție și a demisionat. De asemenea, aceasta

a arătat că Asociația Ș.M. a fost verificată de către reprezentanții abilitați din

cadrul Primăriei lași, atât în anul 2002, cât și în anul 2004.

Petenții B.E.

și R.C. nu s-au prezentat pentru susținerea acuzațiilor și aducerea de probe în

acest sens.

Raportat acestor

considerente, instanța de fond a apreciat ca fiind întemeiată rezoluția din data

de 15 februarie 2007 dată de Parchetul de pe lângă Judecătoria lași, în dosarul

penal nr. 1097/P/2006, care a reținut că pentru existența infracțiunii de nerespectare

a hotărârilor judecătorești, fapta trebuie să fi fost comisă prin violență sau amenințare

față de organul de executare, prin ocuparea unui imobil deținut în baza unei hotărâri

judecătorești sau prin sustragerea de la executarea măsurilor de siguranță. Cum,

în speța de față, nu s-a săvârșit în vreuna din modalitățile enumerate mai sus,

s-a constat că nu sunt întrunite elementele constitutive ale acestei infracțiuni.

S-a mai reținut

că sustragerea de la controlul financiar dispus de instanță, ca modalitate a infracțiunii

prev. de art. 271 C. pen., nu întrunește elementele constitutive ale acestei infracțiuni,

din motivele arătate mai sus, iar asocierea pentru înființarea unor asociații de

proprietari nu constituie o faptă de natură penală.

S-a mai apreciat

că desfășurarea activității de administrator și contabil de către numitele V.M.

și A.M. constituie contravenție prev. de art. 10 lit. b) din Regulamentul pentru

organizarea și funcționarea asociațiilor de locatari și proprietari, iar nu infracțiunea

de „abuz în serviciu contra intereselor persoanelor”.

Pe fondul cauzei,

instanța de fond a constatat că ordonanța pronunțată de prim-procurorul adjunct

al Parchetului de pe lângă Judecătoria lași infirmă parțial, din oficiu, rezoluția

menționată anterior și a dispus disjungerea cauzei în ceea ce privește infracțiunea

de „asociere de săvârșire a infracțiunilor”, dosarul fiind repartizat în anchetă

proprie unui reprezentant al Ministerului Public - Parchetul de pe lângă Judecătoria

lași.

Astfel, cauza

nu a fost finalizată din punct de vedere al cercetărilor în urma plângerii formulate

de cei doi petenți, fiind o infracțiune, și anume aceea de „asociere în vederea

săvârșirii de infracțiuni”, ce se află în anchetă proprie, și asupra derulării căreia

autoritatea nu și-a exprimat punctul de vedere juridic.

Pentru acest considerent

și cele expuse anterior, Judecătoria, în drept, a respins plângerea formulată împotriva

ordonanței din data de 16 aprilie 2008 în dosarul penal nr. 1097/P/2006 al Parchetului

de pe lângă Judecătoria lași, care a fost menținută.

Cu privire la

dosarul penal nr. 4417/P/2008, conform adresei existentă la dosar cercetare judecătorească

emisă de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel lași, cu nr. 272/P/2008 din 26

august 2008 s-a comunicat faptul că în dosarul penal nr. 272/P/2008, înregistrat

inițial la Parchetul de pe lângă Judecătoria lași, cu nr. 4417/P/2008 având ca obiect

plângerea formulată de persoanele vătămate R.C. și B.E. împotriva subcomisarului

de poliție M.E.L., a numitei M.A. și a altor persoane se efectuează acte premergătoare

sub aspectul săvârșirii infracțiunilor prev. de art. 246, art. 248, art. 264,

art. 271, art. 323 C. pen., nefiind pronunțată o soluție în cauză. Ca atare, nefiind

pronunțată o soluție de către reprezentantul Ministerului Public, cererea petenților

R.C. și B.E. este lipsită de obiect.

Cu privire la

cauza înregistrată sub nr. 2135/11/2/2007, în baza adresei emise de Parchetul de

pe lângă Judecătoria lași s-a comunicat faptul că împotriva soluției dispuse în

Dosarul nr. 1097/P/2006 a fost formulată o plângere, înregistrată sub nr. 2135/11/2/2007

și prin ordonanța primului procuror adjunct s-a dispus admiterea plângerii, infirmarea

parțială a soluției și disjungerea cauzei ce a făcut obiectul dosarului penal

nr. 4417/P/2008. Acest din urmă dosar o privește pe M.A. și alții și se află în

anchetă proprie la procuror, nefiind pronunțată o soluție în cauză.

Împotriva acestei

sentințe penale au declarat recurs contestatorii-petenți B.E. și R.C. care au solicitat

casarea hotărârii primei instanțe ca nelegală și netemeinică întrucât se fundamentează

pe o greșită apreciere a materialului probator existent în cauză care dovedește,

fără echivoc, existența faptelor de nerespectare a hotărârilor judecătorești, asociere

în vederea săvârșirii de infracțiuni, abuz în serviciu contra intereselor persoanelor,

precum și autorii acestora, impunându-se redeschiderea urmăririi penale și continuarea

cercetărilor pentru stabilirea vinovăției și trimiterea în judecată.

Prin decizia penală

nr. 461 din 20 septembrie 2011 pronunțată de Tribunalul lași în Dosarul nr. 12372/245/2008,

au fost respinse, ca nefondate, recursurile declarate de contestatorii-petenți B.E.

și R.C.

Pentru a pronunța

această hotărâre, instanța de recurs a reținut că prima instanță a constatat, în

mod corect, că în cauză nu sunt elemente care să conducă la concluzia că faptele

reclamate de petenții B.E. și R.C. împotriva intimaților M.A., U.S., A.T., A.M.,

M.P., V.N., V.M. și P.R. realizează conținutul constitutiv al infracțiunilor de

„nerespectare a hotărârilor judecătorești” și „abuz în serviciu contra intereselor

persoanelor” și ar impune desființarea rezoluției de neîncepere a urmăririi penale

și reluarea cercetărilor efectuate de organele abilitate.

S-a constat că

cercetările și verificările efectuate în cadrul actelor premergătoare au stabilit

că în cauză nu există elemente de fapt sau indicii din care să rezulte că intimații

ar fi realizat activități ilicite de nerespectare a hotărârilor de mai sus, întrucât

sentința civilă nr. 11781/2003 nu este definitivă, apelul declarat de intimata M.A.

fiind în curs de soluționare pe rolul Tribunalului Ploiești, iar înființarea asociațiilor

de locatari de către ceilalți intimați, din care fac parte și petenții s-a realizat

în mod legal, toate cele trei asociații având statut juridic și fiind înregistrate

legal.

În speța de față,

organele de cercetare penală, luând la cunoștință despre comiterea unor presupuse

fapte penale au procedat la efectuarea actelor premergătoare, constând în verificarea

înscrisurilor indicate de petenți și a hotărârilor judecătorești pronunțate de instanțele

care au soluționat cauzele civile menționate anterior, investigații ce nu au putut

confirma existența unor indicii sau date suficiente pentru finalizarea urmăririi

penale, în sensul trimiterii în judecată a intimaților și nici posibilitatea ca

acestea să se întrevadă în vederea completării cercetărilor penale.

S-a mai reținut

că în condițiile în care intimații au respectat întocmai hotărârea adunării generale

a locatarilor de divizare a Asociației de Proprietari Ș.M. în trei asociații mai

mici, iar sentința civilă ce o viza pe intimata M.A. nu este definitivă și irevocabilă

pentru a fi susceptibilă de a fi pusă în executare, Tribunalul constată că instanța

de fond a reținut în mod corect că faptele reclamate nu se circumscriu conținutului

constitutiv al infracțiunii de „nerespectare a hotărârii judecătorești”, nefiind

comisă niciuna din modalitățile alternative de realizare a elementului material

al laturii obiective, respectiv săvârșirea de acte de violență sau amenințare asupra

organului de executare, ocuparea unui imobil deținut în baza unei hotărâri judecătorești

sau sustragerea de la executarea măsurilor de siguranță.

Totodată, pentru

infracțiunea de „asociere în vederea comiterii de infracțiuni”, procurorul a dispus,

în mod corect, disjungerea cauzei și repartizarea dosarului în anchetă proprie unui

reprezentant al Ministerului Public, pentru a definitiva cercetările penale.

Având în vedere

realitatea faptică, ce are corespondent în probatoriul administrat, instanța de

recurs a apreciat că rezoluția emisă în cauză de procuror nu prezintă vicii sau

omisiuni de natură a impune desființarea acesteia.

Instanța de recurs

a constatat că hotărârea primei instanțe cuprinde pe larg motivele pe care se fundamentează,

cu evocarea corectă și judicioasă a dispozițiilor legale, urmare a efectuării unei

analize complete și temeinice a mijloacelor de probă și a dovezilor existente în

cauză.

Împotriva acestei

hotărâri au formulat contestație în anulare petenții B.E. și R.C., acestea fiind

respinse ca inadmisibile în principiu, prin decizia penală nr. 534 din 19

octombrie 2011, cauza fiind înregistrată pe rolul Tribunalului lași, care a fost

respinsă.

Pentru a pronunța

această hotărâre, s-a reținut că cererea de contestație în anulare a fost făcută

cu respectarea termenului legal prevăzut de art. 388 alin. (1) C. proc. pen., la

mai puțin de 10 zile de la pronunțarea deciziei contestate, însă cu privire la celelalte

două condiții de admisibilitate în principiu referitoare la: 1) indicarea motivelor

pe care se sprijină contestația și verificarea faptului dacă acestea sunt dintre

cele prevăzute în art. 386 C. proc. pen. și dacă sunt reale; 2) faptul dacă s-au

depus ori dacă s-au invocat dovezi care să fie la dosar, s- a constatat că acestea

nu sunt îndeplinite în cauză.

S-a apreciat că,

în drept și în fapt, contestatorii au invocat, un singur caz de contestație în anulare

dintre cele prevăzute de art. 386 C. proc. pen. și anume cel prevăzute de lit. b).

Acest caz în care poate fi formulată o contestație în anulare vizează: „b) când

partea dovedește că la termenul la care s-a judecat cauza de către instanța de recurs

a fost în imposibilitate de a se prezenta și de a încunoștința instanța despre această

împrejurare”.

Concret, contestatorii

au susținut în motivarea contestației în anulare că unul din ei, și anume petentul

B.E. la data de 20 septembrie 2011 când a avut loc ultimul termen de judecată în

recurs - ar fi fost împiedicat să participe la ședința de judecată de jandarmul

S.V., care l-ar fi „bătut și amenințat fără nici o justificare legală”, reținându-l

„timp îndelungat la parterul Tribunalului lași, abuziv, sub diverse pretexte aberante”

și împiedecându-l să ajungă în sala de judecată și la arhivă. Cu toate acestea,

în motivarea aceleiași contestații în anulare, petentul B.E. arată că, în aceeași

zi, de 20 septembrie 2011, ar fi reușit totuși „cu ajutorul unor avocați, după terminarea

ședinței de judecată, să depună la registratura instanței mai multe cereri de repunere

a dosarului pe rol”, însoțite de copii după plângeri penale și plângeri administrative.

Instanța a constatat

că în susținerea contestației în anulare, nu s-a indicat niciun fel de dovadă concretă.

Verificând și

Dosarul nr. 12372/245/2008 în care s-a pronunțat decizia contestată instanța a constatat

următoarele:

Dosarul a fost

înregistrat pe rolul Tribunalului lași în vederea soluționării recursului declarat

de cei doi petenți-contestatori la data de 10 decembrie 2009, primul termen de judecată

fiind fixat pentru 02 februarie 2010, termen la care s-a amânat judecarea cauzei,

la cererea scrisă a recurenților care au motivat că doresc să-și angajeze un avocat;

la al doilea termen din 02 martie 2010, s-au prezentat recurenții care au invocat

unele excepții de neconstituționalitate; la cel de-al treilea termen din 30

martie 2010 s-au pus în discuție excepțiile de neconstituționalitate invocate de

recurenți și s-au formulat cereri de recuzare, care au fost respinse ulterior printr-o

încheiere din 08 aprilie 2010; în deliberare, printr-o încheiere din 08 aprilie

2010, instanța de recurs a admis cererea de sesizare a Curții Constituționale cu

soluționarea excepțiilor de neconstituționalitate invocate de recurenți, dispunând

suspendarea judecării cauzei; deși recurenții fuseseră cei ce invocaseră excepțiile

de neconstituționalitate și solicitaseră sesizarea Curții Constituționale, tot ei

au declarat recurs împotriva încheierii Tribunalului lași din data de 08

aprilie 2010, prin care li se admisese solicitarea formulată în acest sens; recursul

împotriva încheierii din 08 aprilie 2010 a Tribunalului lași a fost respins, ca

inadmisibil, prin decizia penală nr. 871 din 09 decembrie 2010 a Curții de Apel

lași; și în recurs petenții au formulat cereri de recuzare, iar Curtea de Apel lași

a fost nevoită să acorde câteva termene, două la solicitarea recurenților; împotriva

deciziei nr. 871 din 09 decembrie 2010 a Curții de Apel lași, aceeași petenți (contestatorii

din cauză) au formulat recurs, căi de atac ce le-au fost respinse ca inadmisibile

prin decizia penală nr. 835 din 03 martie 2011 a Înaltei Curți de Casație și Justiție,

secția penală; prin Decizia nr. 526 din 19 aprilie 2011, Curtea Constituțională

a respins, ca neîntemeiată, excepția de neconstituționalitate invocată de petenții-recurenți

(contestatorii din cauză), cauza fiind repusă pe rol în vederea continuării judecării

recursurilor, astfel încât noul termen de judecată (după suspendare - al patrulea

acordat în cauză de Tribunal) a fost la 09 iunie 2011, când instanța a admis o nouă

cerere de amânare pentru angajarea unui avocat formulat de recurentul B.E.; următorul

și ultimul termen acordat în cauză (al cincilea) a fost pentru data din 20

septembrie 2011, pentru când, prin registratura instanței, la 19 septembrie

2011, ambii recurenți au depus noi cereri de amânare pentru același motiv: angajarea

de avocat, recurentul B.E. precizând în plus și faptul că la data de 20

septembrie 2011 are „mai multe procese pe rolul altor instanțe de judecată” (cererea

petentului B.E. din 19 septembrie 2011 are un conținut similar cu cea depusă anterior

termenului din 09 iunie 2011).

La data de 20

septembrie 2011, instanța de recurs a respins, motivat, cererile de amânare formulate

de recurenți și a acordat cuvântul în dezbateri asupra recursurilor, rămânând în

pronunțare asupra acestora. În aceeași zi, instanța de recurs a pronunțat decizia

împotriva căreia s-a formulat contestația în anulare.

La aceeași dată,

recurentul B.E. a depus, prin registratura instanței, o cerere de repunere a cauzei

pe rol, precizând, în aceeași cerere și că „formulează o plângere penală împotriva

jandarmului S.V. care l-ar fi împiedicat să participe la proces, care l-a împiedicat

să consulte dosarul în arhiva Tribunalului lași și care l-a bătut în mod repetat”.

Nu rezultă de nicăieri că această cerere ar fi fost depusă de vreun avocat, cum

a sugerat contestatorul B.E. Această cerere a fost înmânată grefierului de ședință

în aceeași zi la orele 15.30, după pronunțarea deciziei.

Din verificarea

actelor dosarului, instanța a reținut că pentru data de 20 septembrie 2011, procedura

de citare cu recurenții-contestatori a fost îndeplinită în mod legal, prin afișare,

de altfel aceștia având cunoștință de termenul fixat, împrejurare ce rezultă fără

echivoc din chiar conținutul cererilor de amânare pe care aceștia le-au depus, prin

registratura instanței, la data de 19 septembrie 2011.

S-a mai constat

că aserțiunea contestatorului B.E. că ar fi fost împiedicat să participe la judecarea

cauzei nu a fost susținută de acesta cu niciun fel de mijloc probator și deși acesta

a formulat o cerere de amânare susținând că nu poate participa la judecarea cauzei

pe data de 20 septembrie 2011 motivat și de faptul că are „mai multe procese pe

rolul altor instanțe de judecată” a fost totuși prezent la sediul Tribunalului lași,

după cum chiar el o recunoaște, reușind să depună la registratură și o cererea de

repunere pe rol a recursului, ceea ce conduce la concluzia logică că acest motiv

de amânare nu era real.

Cu privire la

aserțiunea contestatorului B.E. că ar fi fost împiedicat să participe la judecarea

cauzei, fiind împiedicat de un jandarm ce asigura paza instanței, instanța, din

oficiu, a dispus efectuarea de verificări administrative, având în vedere și că

accesul în sediul instanței și în spațiile destinate publicului sunt supraveghere

cu camere video, pentru a stabili dacă motivul invocat de recurent are vreo minimă

bază factuală, respectiv dacă există vreun indiciu în acest sens.

S-a mai reținut

că la dosarul cauzei a fost depusă o copie a unei adrese de informare a conducerii

Tribunalului lași întocmită de jandarmul S.V., din care rezultă că la data de 20

septembrie 2011, în timp ce era de serviciu la postul de control antiterorist la

intrarea principală în Palatul de Justiție i-a solicitat numitului B.E. să respecte

regulile de acces și să se supună controlului, însă acesta a refuzat să prezinte

conținutul bagajelor, motiv pentru care l-a oprit timp de cca. 2 minute și a procedat

la efectuarea controlului, constatând că nu există probleme, după care i-a permis

acestuia accesul în clădire. În această adresă-declarație, jandarmul de serviciu

a precizat că nu l-a lovit ori bruscat pe contestator, împrejurare ce ar putea fi

constatată și din analiza înregistrărilor camerelor de supraveghere.

Totodată, s-a

mai reținut că dintr-un alt înscris, întocmit de doi jandarmi, rezultă că aceștia

au procedat la vizualizarea înregistrărilor video ale camerelor de supraveghere

din data de 20 septembrie 2011, constatându-se următoarele: a) numitul B.E. a fost

surprins de camera video intrând, la ora 10.53, în incinta Tribunalului lași, fără

a se supune controlului antitero și intrând apoi la postul de pază și supraveghere

a accesului permanent al jandarmilor, unde a purtat discuții cu șeful dispozitivului

de pază al jandarmilor; b) la ora 10.54, acesta a intrat în arhiva Curții de Apel

lași, fiind înregistrat video de camera de supraveghere, unde a staționat aproximativ

60 de secunde, după care s-a îndreptat spre sălile de ședință; c) din analiza înregistrărilor

rezultă că domnului B.E. nu i-a fost interzis accesul în incinta Palatului de Justiție

lași.

Din vizualizarea

nemijlocită a înregistrărilor (activitate consemnată în procesul-verbal întocmit

de grefierul de ședință, o copie a înregistrărilor relevante aflându-se pe CD-ul

atașat la dosar), la care se face referire în înscrisurile menționate anterior (și

întocmite de jandarmi), instanța a constatat că cele menționate în acestea se confirmă

și că nu există indicii ale unei eventuale rețineri și împiedecări numitului B.E.

de către jandarmi, în modalitatea și pe durata invocată de acesta, care să-l fi

împiedicat să participe la judecare recursului promovat. Verificarea de securitate

la intrarea în incinta Palatului de Justiție este obligatorie, fiind impusă de normele

interne de acces și de reglementările minimale de securitate, acesteia fiind obligați

a i se supune toți justițiabilii, în vederea protejării inclusiv a acestora. În

cauză nu există indicii că această verificare de securitate ar fi durat mai mult

decât timpul inerent unei asemenea verificări și că l-ar fi împiedicat pe contestatorul

B.E. să participe la judecarea cauzei sale. De altfel, se constată că pe camerele

de supraveghere ora la care ar fi avut loc evenimentul invocat de contestatorul

B.E. este în jur de 10.53-10.54, în condițiile în care ședința de judecată a început

la ora 09.00, astfel încât este foarte posibil ca la acea oră ședința de judecată

a completului de recursuri (24 de cauze, conform, listei de ședință, din care două

îi vizau pe contestatori) să fi fost deja finalizată.

Prin urmare, raportat

la situația expusă, instanța a reținut că argumentele de fapt invocate de contestatorul

B.E. în susținerea cazului de contestație în anulare invocat, dincolo că nu au fost

însoțite de niciun fel de indicare a unei dovezi minimale, nu au fost confirmate

nici măcar la nivel de indiciu de verificările administrative efectuate de instanță

din oficiu. Pe cale de consecință, Tribunalul reține că, în cauză, nu există date

că ar putea fi incident cazul de contestație în anulare prevăzut de art. 386

lit. b) C. proc. pen. Contestatorul B.E. nu a fost în imposibilitate de a se prezenta

în instanță din moment ce la orele 10.53 a fost surprins de camerele de supraveghere

ale instanței intrând în incinta Palatului de Justiție. Așa cum a făcut-o la aceea

oră putea să o facă și mai dimineață pentru a ajunge la timp la judecarea recursului

său.

În ceea ce-l privește

pe contestatorul R.C., instanța a constatat că acesta nici măcar nu a invocat că

și el ar fi fost împiedicat să participe la judecarea recursului său. Or, pentru

a putea fi incident cazul de contestație în anulare prevăzut de art. 386 lit. b)

C. proc. pen. este nevoie să existe date certe că el este incident în privința fiecărei

persoane care-l invocă. În cazul contestatorului R.C. - așa cum deja s-a arătat

mai sus - acesta (la fel ca și celălalt contestator) a fost legal citat pentru termenul

din 20 septembrie 2011, a avut cunoștință de acesta, dar a ales să nu se prezinte,

formulând o a treia cerere de amânare în recurs cu același scop declarat (de angajare

avocat), respinsă motivat de instanța de recurs. Pe calea contestației în anulare

nu poate fi analizată legalitatea și temeinicia respingerii unei cereri de amânare,

ci doar dacă este incident vreunul din cazurile de contestație limitativ prevăzute

de lege. Soluționarea recursului nu era condiționată de prezența petenților-contestatori

și nici asistența juridică a acestora nu era obligatorie în cauză. Acest contestator

(la fel ca și celălalt, de altfel) este cel care a ales să nu se prezinte, iar în

aceste condiții nu mai poate invoca propria-i turpitudine și pretinde că i s-a încălcat

vreun drept.

Nu în ultimul

rând, instanța a constatat și că celelalte aspecte/motive arătate/invocate de contestatori,

în contestația scrisă și care vizează chestiuni ce țin de legalitatea procedurii

în recurs, de pretinsa incompatibilitate a unor judecători, în recurs fiind formulate

mai multe cereri de recuzare, care au fost respinse, de presupuse încălcări ale

drepturilor procesuale ale contestatorilor și altele asemenea - nu sunt însă împrejurări

care să se poată circumscrie vreunuia din cazurile de contestație în anulare.

Verificând și

din oficiu, instanța a constatat că nu există date ale incidenței vreunui alt caz

de contestație în anulare.

Față de aspectele

expuse, instanța a constatat că nu este admisibilă în principiu contestația în anulare

și în baza art. 391 alin. (1) C. proc. pen. aceasta a fost respinsă ca atare.

Împotriva acestei

hotărâri a declarat recurs petentul B.E. Totodată, recurentul a recuzat pentru a

doua oară completul de judecată și întreaga instanță.

Recurentul a mai

invocat și excepția de neconstituționalitate referitoare la dispozițiile art. 51

și 52 alin. (2) și (3) C. proc. pen., în raport de dispozițiile art. 21 din Constituția

României și ale art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, a dispozițiilor

art. 19 alin. (4) din Legea nr. 51/1995, a dispozițiilor art. 23 alin. (4) din Legea

nr. 47/1992 care arată că excepțiile de neconstituționalitate se invocă în fața

instanței de judecată și nu direct la Curtea Constituțională, dispozițiilor întregului

C. proc. pen. deoarece nu conține un articol echivalent cu art. 183 C. proc.

civ. și art. 224 C. proc. civ., a dispozițiilor art. 278

1

C. proc.

pen.

Prin decizia penală

nr. 494 din 10 aprilie 2012 pronunțată de Curtea de Apel lași, secția penală și

pentru cauze cu minori, a fost respins ca inadmisibilă cererea de recuzare a completului

de judecată R.2, formulată de petentul B.E.

A fost respinsă

ca inadmisibilă cererea de recuzare a întregii instanțe formulată de petentul B.E.

A fost respinsă

cererea petentului B.E. de sesizare a Curții Constituționale cu soluționarea excepțiilor

de neconstituționalitate invocate.

A fost respins,

ca inadmisibil, recursul declarat de petentul B.E. împotriva sentinței penale

nr. 534 din 13 octombrie 2011 a Tribunalului lași.

Cu privire la

cererile de recuzare formulate, s-a reținut că cererea de recuzare a completului

desemnat cu soluționarea cauzei cuprinde aceleași motive ca acelea din cererea de

recuzare anterioară, care a fost soluționată de un alt complet de judecată, prin

respingerea ei.

Având în vedere

prevederile art. 51 C. proc. pen. care precizează că cererea de recuzare poate privi

numai pe acei judecători care compun completul de judecată și că recuzarea aceleiași

persoane pentru același caz de incompatibilitate și pentru temeiuri de fapt cunoscute

la data formulării unei cereri anterioare de recuzare - care a fost respinsă, atrage

inadmisibilitatea cererii de recuzare, care se constată de completul în fața căruia

s-a formulat recuzarea, cu participarea judecătorului recuzat, instanța de recurs

a dispus respingerea ca inadmisibilă a cererii de recuzare.

Analizând cererea

de sesizare a Curții Constituționale în raport de prevederile Legii nr. 47/1993

instanța de recurs a constatat următoarele:

Admisibilitatea

cererii de sesizare a Curții Constituționale în vederea soluționării excepțiilor

de neconstituționalitate este condiționată de îndeplinirea cumulativă a cerințelor

prevăzute de art. 29 alin. (1) și (3) din Legea nr. 47/1993 republicată și modificată,

care reglementează o formă a controlului de neconstituționalitate, în scopul soluționării

excepțiilor de neconstituționalitate ridicată în fața instanței de judecată.

O condiție de

bază pentru admisibilitatea cererii de sesizare a Curții Constituționale este ca

dispozițiile a căror neconstituționalitate este invocată în speță, să aibă un rol

determinant în judecarea și soluționarea cauzei.

S-a reținut că

excepția de neconstituționalitate este un incident apărut în cadrul unui litigiu,

invocarea ei impunând justificarea unui interes, cât și stabilirea existenței acestui

interes pe calea verificării pertinenței excepției în raport de procesul în care

a intervenit. Astfel, soluționarea excepției trebuie să fie de natură să producă

un efect concret asupra conținutului hotărârii în procesul penal principal, mai

concret, asupra soluției ce se va dezlega, în cauză - recursul formulat.

În aceste condiții,

examinând relevanța și pertinența cererii de sesizare a Curții Constituționale formulată

de petent, instanța de recurs a constatat că textele criticate ca fiind neconstituționale

nu au legătură cu soluționarea cauzei, care este un recurs la o contestație în anulare.

Pe cale de consecință,

în baza art. 29 din Legea nr. 47/1992 cu referire la art. 305 alin. ultim C.

proc. pen. instanța de recurs a respins cererea de sesizare a Curții Constituționale

formulată de petentul B.E.

Având în vedere

obiectul cauzei, instanța de recurs a pus în discuție inadmisibilitatea recursului.

În acest sens

s-a reținut că potrivit dispozițiilor art. 416 alin. (1) pct. 1 C. proc. pen., hotărârile

primei instanțe sunt definitive la data pronunțării, când acestea nu sunt supuse

apelului și nici recursului.

Cauza privește

o plângere împotriva rezoluției procurorului care a rămas definitivă la Tribunalul

lași.

Contestația în

anulare împotriva acestei hotărâri a fost soluționată potrivit reglementărilor legale

în vigoare de instanța de recurs care a pronunțat hotărârea a cărei anulare se cere.

Potrivit prevederilor

art. 392 C. proc. pen. sentința dată în contestație este supusă apelului, iar decizia

dată în apel este supusă recursului, prin urmare decizia dată în recurs este definitivă.

În considerentele

hotărârii, instanța de recurs a mai reținut că un recurs este inadmisibil când nu

este obiectiv încuviințat de lege.

Împotriva deciziei

penale nr. 494 din 10 aprilie 2012 a Curții de Apel lași, secția penală și pentru

cauze cu minori, a declarat recurs petentul B.E.

Cauza a fost înregistrată

pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție, sub nr. 11893/99/2011.

La termenul fixat

pentru judecarea recursului, și anume 04 septembrie 2012, Înalta Curte, din oficiu,

conform dispozițiilor art. 385

1

rap. la art. 385

15

lit.

a) teza a lI-a C. proc. pen., a pus în discuție excepția de inadmisibilitate a recursului

declarat de petentul B.E.

Excepția pusă

în discuție este întemeiată pentru considerentele ce se vor arăta în continuare:

Examinând hotărârea

atacată, din oficiu, astfel cum impun dispozițiile art. 385

6

alin. ultim

C. proc. pen., Înalta Curte de Casație și Justiție, în temeiul art. 385

15

alin.

(1) lit. a) teza a ll-a C. proc. pen., constată că recursul formulat în cauză este

inadmisibil, având în vedere că decizia pronunțată de Curtea de Apel lași este definitivă.

Prin art. 129

din Constituția României, revizuită, a fost statuat principiul potrivit căruia părțile

interesate pot apela la protecția judiciară a drepturilor subiective încălcate,

oferită imparțial de către instanțele competente, în cadrul procesului penal.

Mai mult, potrivit

dispozițiilor cuprinse în C. proc. pen. legiuitorul a impus în sarcina persoanelor

interesate exercitarea drepturilor procedurale în condițiile, ordinea și termenele

stabilite de lege sau judecător.

Prin urmare, revine

persoanei interesate obligația de a sesiza jurisdicția competentă, în condițiile

legii procesual penale, aceleași pentru subiecții de drept aflați în situații identice.

Totodată, aceleași

exigențe exclud examinarea în fond a unei cereri formulate sau a unei căi de atac,

în alte condiții decât cele determinate de dreptul intern, prin legea procesuală.

Legea procesual

penală, prin norme imperative, a stabilit un sistem al căilor de atac menit a asigura,

concomitent, prestigiul justiției, pronunțarea de hotărâri judecătorești care să

corespundă legii și adevărului și care să evite provocarea oricărei vătămări materiale

sau morale părților din proces.

În raport de dispozițiile

art. 385

1

C. proc. pen., sunt susceptibile de a fi atacate cu recurs

hotărârile judecătorești, sentințe sau decizii, după caz, nedefinitive.

Totodată,

art. 417 C. proc. pen., cu referire la dispozițiile înscrise în Capitolul III din

Titlul II al aceluiași cod, prevede că deciziile pronunțate în recurs nu sunt supuse

niciunei alte căi ordinare de atac, ele fiind definitive și executorii.

Așadar, sistemul

român de jurisdicție a statuat principiul unicității acestei căi de atac, dreptul

de recurs stingându-se prin exercitare, așa încât posibilitatea legală a declarării

mai multor recursuri fiind exclusă.

În cauză,

secția penală a Înaltei Curții de Casație a fost învestită cu soluționarea recursului

declarat de petentul B.E. împotriva deciziei penale nr. 494 din 10 aprilie 2012

a Curții de Apel lași, secția penală și pentru cauze cu minori, hotărâre prin care

a fost soluționat recursul declarat de același petent împotriva deciziei penale

nr. 534 din 19 octombrie 2012 a Curții de Apel lași, secția penală și pentru

cauze cu minori, în Dosarul nr. 11893/99/2011, prin care a fost respinsă, ca inadmisibilă,

contestația în anulare formulată, printre alții, de contestatorul B.E.

Cum în cauză hotărârea

prin care a fost soluționată contestația în anulare formulată de petentul B.E. a

dobândit caracter definitiv încă de la pronunțarea ei și, prin urmare, nu mai putea

fi supusă unui nou control judiciar specific căii de reformare, căile de atac exercitate

împotriva acesteia sunt inadmisibile.

Se constată, așadar,

că recursul declarat în cauză este inadmisibil, ca urmare a neîndeplinirii condiției

prevăzute de art. 385

1

C. proc. pen., cu referire la existența unei hotărâri

susceptibile de reformare pe această cale.

Inadmisibilitatea

reprezintă o sancțiune procedurală care intervine atunci când părțile implicate

în proces efectuează un act pe care legea nu îl prevede sau îl exclude, precum și

în situația când se încearcă exercitarea unui drept epuizat pe o altă cale procesuală.

Recunoașterea

unei căi de atac în alte situații decât cele prevăzute de legea procesual penală

constituie o încălcare a principiului legalității acestora, precum și a principiului

constituțional al egalității în fața legii și autorităților și, din acest motiv,

apare o soluție inadmisibilă în ordinea de drept.

Așa fiind,

Înalta Curte, în conformitate cu dispozițiile art. 385

15

alin. (1)

pct. 1 lit. a) teza a ll-a C. proc. pen., va respinge, ca inadmisibil, recursul

declarat de petentul B.E. împotriva deciziei penale nr. 494 din 10 aprilie 2012

a Curții de Apel lași, secția penală și pentru cauze cu minori.

În temeiul dispozițiilor

art. 192 alin. (2) C. proc. pen., recurentul petent va fi obligat la plata sumei

de 200 RON cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca inadmisibil,

recursul declarat de petentul B.E. împotriva deciziei penale nr. 494 din 10 aprilie

2012 a Curții de Apel lași, secția penală și pentru cauze cu minori.

Obligă recurentul

petent la plata sumei de 200 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

Definitivă.

Pronunțată în

ședință publică, azi 04 septembrie 2012.