ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 2650/2012

Asupra recursului de față; În baza actelor dosarului constată următoarele: Prin decizia penală nr. 534 din 19 octombrie 2011, Tribunalul lași a fost respinsă ca inadmisibilă în principiu contestația în anulare formulată de contestatorii B.E. și R.C. împotriva deciziei penale nr. 461 din 20 septembrie 2011 a Tribunalului lași, pronunțată în Dosarul nr. 12372/245/2008. Pentru a pronunța această hotărâre, Tribunalul lași a reținut următoarele: Prin sentința penală nr. 3168 din 15 octombrie 2009 pronunțată de Judecătoria lași în Dosarul nr. 12372/245/2008, în baza dispozițiilor art. 278 1 alin. (8) lit. a) C. proc. pen., a fost respinsă plângerea formulată de petenții B.E. și R.C., împotriva ordonanței pronunțată în data de 16 aprilie 2008 în Dosarul nr. 1097/P/2006 al Ministerului Public - Parchetul de pe lângă Judecătoria lași, care a fost menținută.

În baza dispozițiilor art. 189 și art. 192 alin. (2) C. proc. pen., au fost obligați petenții B.E. și R.C. să achite suma de 200 RON (câte 100 RON fiecare petent) reprezentând cheltuieli judiciare avansate de stat. Pentru a se pronunța astfel, Judecătoria lași a reținut, în esență, următoarele: Prin rezoluția din data de 15 februarie 2007 a Parchetului de pe lângă Judecătoria lași a fost confirmată propunerea de a nu se începe urmărirea penală față de intimații M.A., U.S., A.T., A.M., M.P., V.N., V.M. și P.R. sub aspectul săvârșirii infracțiunilor de „nerespectare a hotărârilor judecătorești”, „asociere în vederea săvârșirii de infracțiuni” și „abuz în serviciu contra intereselor persoanelor”, pe considerentul că nu sunt întrunite elementele constitutive ale infracțiunilor, sub aspectul laturii subiective.

Prim procurorul adjunct al Parchetului de pe lângă Judecătoria lași, examinând rezoluția pronunțată, a dispus din oficiu, prin ordonanță, infirmarea parțială a acestei rezoluții și disjungerea cauzei în ceea ce privește infracțiunea de „asociere în vederea săvârșirii de infracțiuni”, deoarece această infracțiune este dată în urmărire penală proprie. Împotriva acestei ordonanțe a formulat plângere petentul B.E. Analizând actele și lucrările dosarului, prima instanță a reținut că la data de 06 februarie 2006 a fost înregistrată, cu nr. 1097/P/2006, plângerea numiților R.C. și B.E., la Parchetul de pe lângă Judecătoria lași prin care este reclamată M.A. pentru nerespectarea sentinței civile nr. 11781 din 29 octombrie 2003 a Judecătoriei lași și Ț.D., U.S., P.R., A.T., A.M., M.P., V.N.

și V.M. pentru nerespectarea sentinței civile nr. 1093 din 08 februarie 2005 a Judecătoriei lași. Fiind audiată la sediul organului de cercetare penală, numita M.A. a arătat că a exercitat calea de atac a apelului împotriva sentinței civile nr. 11781 din 29 octombrie 2003 și că, în prezent, dosarul este pe rolul Tribunalului Ploiești, având nr. 8584/2005, iar numiții Ț.D., U.S. și P.R. au arătat că, în urma hotărârii adunării generale a locatarilor din 21 ianuarie 2004, s-a dispus divizarea Asociației de Proprietari Ș.M. în trei asociații mai mici, respectiv V., Ș.M. și B.O. S-a reținut că petentul B.E. face parte din Asociația de Proprietari V., iar petentul R.C. face parte din Asociația B.O..

Toate asociațiile au statut juridic, fiind înregistrate legal. Numitul O.V., în urma aceleiași hotărâri a adunării generale, a fost numit în funcția de administrator al Asociației de Proprietari Ș.M. La scurt timp, din motive personale, O.V. și-a dat demisia din funcția de administrator. În declarația dată în fața organului de cercetare penală, numita A.M. a arătat că a îndeplinit funcția de administrator al Asociației de Locatari Ș.M. până la 01 martie 2004, când a fost înlocuită de către O.V., care a preluat asociația, dar din motive necunoscute după puțin timp a renunțat la această funcție și a demisionat. De asemenea, aceasta a arătat că Asociația Ș.M. a fost verificată de către reprezentanții abilitați din cadrul Primăriei lași, atât în anul 2002, cât și în anul 2004. Petenții B.E.

și R.C. nu s-au prezentat pentru susținerea acuzațiilor și aducerea de probe în acest sens. Raportat acestor considerente, instanța de fond a apreciat ca fiind întemeiată rezoluția din data de 15 februarie 2007 dată de Parchetul de pe lângă Judecătoria lași, în dosarul penal nr. 1097/P/2006, care a reținut că pentru existența infracțiunii de nerespectare a hotărârilor judecătorești, fapta trebuie să fi fost comisă prin violență sau amenințare față de organul de executare, prin ocuparea unui imobil deținut în baza unei hotărâri judecătorești sau prin sustragerea de la executarea măsurilor de siguranță. Cum, în speța de față, nu s-a săvârșit în vreuna din modalitățile enumerate mai sus, s-a constat că nu sunt întrunite elementele constitutive ale acestei infracțiuni.

S-a mai reținut că sustragerea de la controlul financiar dispus de instanță, ca modalitate a infracțiunii prev. de art. 271 C. pen., nu întrunește elementele constitutive ale acestei infracțiuni, din motivele arătate mai sus, iar asocierea pentru înființarea unor asociații de proprietari nu constituie o faptă de natură penală. S-a mai apreciat că desfășurarea activității de administrator și contabil de către numitele V.M. și A.M. constituie contravenție prev. de art. 10 lit. b) din Regulamentul pentru organizarea și funcționarea asociațiilor de locatari și proprietari, iar nu infracțiunea de „abuz în serviciu contra intereselor persoanelor”.

Pe fondul cauzei, instanța de fond a constatat că ordonanța pronunțată de prim-procurorul adjunct al Parchetului de pe lângă Judecătoria lași infirmă parțial, din oficiu, rezoluția menționată anterior și a dispus disjungerea cauzei în ceea ce privește infracțiunea de „asociere de săvârșire a infracțiunilor”, dosarul fiind repartizat în anchetă proprie unui reprezentant al Ministerului Public - Parchetul de pe lângă Judecătoria lași. Astfel, cauza nu a fost finalizată din punct de vedere al cercetărilor în urma plângerii formulate de cei doi petenți, fiind o infracțiune, și anume aceea de „asociere în vederea săvârșirii de infracțiuni”, ce se află în anchetă proprie, și asupra derulării căreia autoritatea nu și-a exprimat punctul de vedere juridic.

Pentru acest considerent și cele expuse anterior, Judecătoria, în drept, a respins plângerea formulată împotriva ordonanței din data de 16 aprilie 2008 în dosarul penal nr. 1097/P/2006 al Parchetului de pe lângă Judecătoria lași, care a fost menținută. Cu privire la dosarul penal nr. 4417/P/2008, conform adresei existentă la dosar cercetare judecătorească emisă de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel lași, cu nr. 272/P/2008 din 26 august 2008 s-a comunicat faptul că în dosarul penal nr. 272/P/2008, înregistrat inițial la Parchetul de pe lângă Judecătoria lași, cu nr. 4417/P/2008 având ca obiect plângerea formulată de persoanele vătămate R.C. și B.E. împotriva subcomisarului de poliție M.E.L., a numitei M.A.

și a altor persoane se efectuează acte premergătoare sub aspectul săvârșirii infracțiunilor prev. de art. 246, art. 248, art. 264, art. 271, art. 323 C. pen., nefiind pronunțată o soluție în cauză. Ca atare, nefiind pronunțată o soluție de către reprezentantul Ministerului Public, cererea petenților R.C. și B.E. este lipsită de obiect. Cu privire la cauza înregistrată sub nr. 2135/11/2/2007, în baza adresei emise de Parchetul de pe lângă Judecătoria lași s-a comunicat faptul că împotriva soluției dispuse în Dosarul nr. 1097/P/2006 a fost formulată o plângere, înregistrată sub nr. 2135/11/2/2007 și prin ordonanța primului procuror adjunct s-a dispus admiterea plângerii, infirmarea parțială a soluției și disjungerea cauzei ce a făcut obiectul dosarului penal nr. 4417/P/2008.

Acest din urmă dosar o privește pe M.A. și alții și se află în anchetă proprie la procuror, nefiind pronunțată o soluție în cauză. Împotriva acestei sentințe penale au declarat recurs contestatorii-petenți B.E. și R.C. care au solicitat casarea hotărârii primei instanțe ca nelegală și netemeinică întrucât se fundamentează pe o greșită apreciere a materialului probator existent în cauză care dovedește, fără echivoc, existența faptelor de nerespectare a hotărârilor judecătorești, asociere în vederea săvârșirii de infracțiuni, abuz în serviciu contra intereselor persoanelor, precum și autorii acestora, impunându-se redeschiderea urmăririi penale și continuarea cercetărilor pentru stabilirea vinovăției și trimiterea în judecată.

Prin decizia penală nr. 461 din 20 septembrie 2011 pronunțată de Tribunalul lași în Dosarul nr. 12372/245/2008, au fost respinse, ca nefondate, recursurile declarate de contestatorii-petenți B.E. și R.C. Pentru a pronunța această hotărâre, instanța de recurs a reținut că prima instanță a constatat, în mod corect, că în cauză nu sunt elemente care să conducă la concluzia că faptele reclamate de petenții B.E. și R.C. împotriva intimaților M.A., U.S., A.T., A.M., M.P., V.N., V.M. și P.R. realizează conținutul constitutiv al infracțiunilor de „nerespectare a hotărârilor judecătorești” și „abuz în serviciu contra intereselor persoanelor” și ar impune desființarea rezoluției de neîncepere a urmăririi penale și reluarea cercetărilor efectuate de organele abilitate.

S-a constat că cercetările și verificările efectuate în cadrul actelor premergătoare au stabilit că în cauză nu există elemente de fapt sau indicii din care să rezulte că intimații ar fi realizat activități ilicite de nerespectare a hotărârilor de mai sus, întrucât sentința civilă nr. 11781/2003 nu este definitivă, apelul declarat de intimata M.A. fiind în curs de soluționare pe rolul Tribunalului Ploiești, iar înființarea asociațiilor de locatari de către ceilalți intimați, din care fac parte și petenții s-a realizat în mod legal, toate cele trei asociații având statut juridic și fiind înregistrate legal.

În speța de față, organele de cercetare penală, luând la cunoștință despre comiterea unor presupuse fapte penale au procedat la efectuarea actelor premergătoare, constând în verificarea înscrisurilor indicate de petenți și a hotărârilor judecătorești pronunțate de instanțele care au soluționat cauzele civile menționate anterior, investigații ce nu au putut confirma existența unor indicii sau date suficiente pentru finalizarea urmăririi penale, în sensul trimiterii în judecată a intimaților și nici posibilitatea ca acestea să se întrevadă în vederea completării cercetărilor penale. S-a mai reținut că în condițiile în care intimații au respectat întocmai hotărârea adunării generale a locatarilor de divizare a Asociației de Proprietari Ș.M.

în trei asociații mai mici, iar sentința civilă ce o viza pe intimata M.A. nu este definitivă și irevocabilă pentru a fi susceptibilă de a fi pusă în executare, Tribunalul constată că instanța de fond a reținut în mod corect că faptele reclamate nu se circumscriu conținutului constitutiv al infracțiunii de „nerespectare a hotărârii judecătorești”, nefiind comisă niciuna din modalitățile alternative de realizare a elementului material al laturii obiective, respectiv săvârșirea de acte de violență sau amenințare asupra organului de executare, ocuparea unui imobil deținut în baza unei hotărâri judecătorești sau sustragerea de la executarea măsurilor de siguranță. Totodată, pentru infracțiunea de „asociere în vederea comiterii de infracțiuni”, procurorul a dispus, în mod corect, disjungerea cauzei și repartizarea dosarului în anchetă proprie unui reprezentant al Ministerului Public, pentru a definitiva cercetările penale.

Având în vedere realitatea faptică, ce are corespondent în probatoriul administrat, instanța de recurs a apreciat că rezoluția emisă în cauză de procuror nu prezintă vicii sau omisiuni de natură a impune desființarea acesteia. Instanța de recurs a constatat că hotărârea primei instanțe cuprinde pe larg motivele pe care se fundamentează, cu evocarea corectă și judicioasă a dispozițiilor legale, urmare a efectuării unei analize complete și temeinice a mijloacelor de probă și a dovezilor existente în cauză. Împotriva acestei hotărâri au formulat contestație în anulare petenții B.E. și R.C., acestea fiind respinse ca inadmisibile în principiu, prin decizia penală nr. 534 din 19 octombrie 2011, cauza fiind înregistrată pe rolul Tribunalului lași, care a fost respinsă.

Pentru a pronunța această hotărâre, s-a reținut că cererea de contestație în anulare a fost făcută cu respectarea termenului legal prevăzut de art. 388 alin. (1) C. proc. pen., la mai puțin de 10 zile de la pronunțarea deciziei contestate, însă cu privire la celelalte două condiții de admisibilitate în principiu referitoare la: 1) indicarea motivelor pe care se sprijină contestația și verificarea faptului dacă acestea sunt dintre cele prevăzute în art. 386 C. proc. pen. și dacă sunt reale; 2) faptul dacă s-au depus ori dacă s-au invocat dovezi care să fie la dosar, s- a constatat că acestea nu sunt îndeplinite în cauză. S-a apreciat că, în drept și în fapt, contestatorii au invocat, un singur caz de contestație în anulare dintre cele prevăzute de art. 386 C. proc.

pen. și anume cel prevăzute de lit. b). Acest caz în care poate fi formulată o contestație în anulare vizează: „b) când partea dovedește că la termenul la care s-a judecat cauza de către instanța de recurs a fost în imposibilitate de a se prezenta și de a încunoștința instanța despre această împrejurare”. Concret, contestatorii au susținut în motivarea contestației în anulare că unul din ei, și anume petentul B.E. la data de 20 septembrie 2011 când a avut loc ultimul termen de judecată în recurs - ar fi fost împiedicat să participe la ședința de judecată de jandarmul S.V., care l-ar fi „bătut și amenințat fără nici o justificare legală”, reținându-l „timp îndelungat la parterul Tribunalului lași, abuziv, sub diverse pretexte aberante” și împiedecându-l să ajungă în sala de judecată și la arhivă.

Cu toate acestea, în motivarea aceleiași contestații în anulare, petentul B.E. arată că, în aceeași zi, de 20 septembrie 2011, ar fi reușit totuși „cu ajutorul unor avocați, după terminarea ședinței de judecată, să depună la registratura instanței mai multe cereri de repunere a dosarului pe rol”, însoțite de copii după plângeri penale și plângeri administrative. Instanța a constatat că în susținerea contestației în anulare, nu s-a indicat niciun fel de dovadă concretă.

Verificând și Dosarul nr. 12372/245/2008 în care s-a pronunțat decizia contestată instanța a constatat următoarele: Dosarul a fost înregistrat pe rolul Tribunalului lași în vederea soluționării recursului declarat de cei doi petenți-contestatori la data de 10 decembrie 2009, primul termen de judecată fiind fixat pentru 02 februarie 2010, termen la care s-a amânat judecarea cauzei, la cererea scrisă a recurenților care au motivat că doresc să-și angajeze un avocat; la al doilea termen din 02 martie 2010, s-au prezentat recurenții care au invocat unele excepții de neconstituționalitate; la cel de-al treilea termen din 30 martie 2010 s-au pus în discuție excepțiile de neconstituționalitate invocate de recurenți și s-au formulat cereri de recuzare, care au fost respinse ulterior printr-o încheiere din 08 aprilie 2010; în deliberare, printr-o încheiere din 08 aprilie 2010, instanța de recurs a admis cererea de sesizare a Curții Constituționale cu soluționarea excepțiilor de neconstituționalitate invocate de recurenți, dispunând suspendarea judecării cauzei; deși recurenții fuseseră cei ce invocaseră excepțiile de neconstituționalitate și solicitaseră sesizarea Curții Constituționale, tot ei au declarat recurs împotriva încheierii Tribunalului lași din data de 08 aprilie 2010, prin care li se admisese solicitarea formulată în acest sens;

recursul împotriva încheierii din 08 aprilie 2010 a Tribunalului lași a fost respins, ca inadmisibil, prin decizia penală nr. 871 din 09 decembrie 2010 a Curții de Apel lași; și în recurs petenții au formulat cereri de recuzare, iar Curtea de Apel lași a fost nevoită să acorde câteva termene, două la solicitarea recurenților; împotriva deciziei nr. 871 din 09 decembrie 2010 a Curții de Apel lași, aceeași petenți (contestatorii din cauză) au formulat recurs, căi de atac ce le-au fost respinse ca inadmisibile prin decizia penală nr. 835 din 03 martie 2011 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția penală; prin Decizia nr. 526 din 19 aprilie 2011, Curtea Constituțională a respins, ca neîntemeiată, excepția de neconstituționalitate invocată de petenții-recurenți (contestatorii din cauză), cauza fiind repusă pe rol în vederea continuării judecării recursurilor, astfel încât noul termen de judecată (după suspendare - al patrulea acordat în cauză de Tribunal) a fost la 09 iunie 2011, când instanța a admis o nouă cerere de amânare pentru angajarea unui avocat formulat de recurentul B.E.; următorul și ultimul termen acordat în cauză (al cincilea) a fost pentru data din 20 septembrie 2011, pentru când, prin registratura instanței, la 19 septembrie 2011, ambii recurenți au depus noi cereri de amânare pentru același motiv: angajarea de avocat, recurentul B.E.

precizând în plus și faptul că la data de 20 septembrie 2011 are „mai multe procese pe rolul altor instanțe de judecată” (cererea petentului B.E. din 19 septembrie 2011 are un conținut similar cu cea depusă anterior termenului din 09 iunie 2011). La data de 20 septembrie 2011, instanța de recurs a respins, motivat, cererile de amânare formulate de recurenți și a acordat cuvântul în dezbateri asupra recursurilor, rămânând în pronunțare asupra acestora. În aceeași zi, instanța de recurs a pronunțat decizia împotriva căreia s-a formulat contestația în anulare. La aceeași dată, recurentul B.E. a depus, prin registratura instanței, o cerere de repunere a cauzei pe rol, precizând, în aceeași cerere și că „formulează o plângere penală împotriva jandarmului S.V.

care l-ar fi împiedicat să participe la proces, care l-a împiedicat să consulte dosarul în arhiva Tribunalului lași și care l-a bătut în mod repetat”. Nu rezultă de nicăieri că această cerere ar fi fost depusă de vreun avocat, cum a sugerat contestatorul B.E. Această cerere a fost înmânată grefierului de ședință în aceeași zi la orele 15.30, după pronunțarea deciziei. Din verificarea actelor dosarului, instanța a reținut că pentru data de 20 septembrie 2011, procedura de citare cu recurenții-contestatori a fost îndeplinită în mod legal, prin afișare, de altfel aceștia având cunoștință de termenul fixat, împrejurare ce rezultă fără echivoc din chiar conținutul cererilor de amânare pe care aceștia le-au depus, prin registratura instanței, la data de 19 septembrie 2011. S-a mai constat că aserțiunea contestatorului B.E.

că ar fi fost împiedicat să participe la judecarea cauzei nu a fost susținută de acesta cu niciun fel de mijloc probator și deși acesta a formulat o cerere de amânare susținând că nu poate participa la judecarea cauzei pe data de 20 septembrie 2011 motivat și de faptul că are „mai multe procese pe rolul altor instanțe de judecată” a fost totuși prezent la sediul Tribunalului lași, după cum chiar el o recunoaște, reușind să depună la registratură și o cererea de repunere pe rol a recursului, ceea ce conduce la concluzia logică că acest motiv de amânare nu era real. Cu privire la aserțiunea contestatorului B.E.

că ar fi fost împiedicat să participe la judecarea cauzei, fiind împiedicat de un jandarm ce asigura paza instanței, instanța, din oficiu, a dispus efectuarea de verificări administrative, având în vedere și că accesul în sediul instanței și în spațiile destinate publicului sunt supraveghere cu camere video, pentru a stabili dacă motivul invocat de recurent are vreo minimă bază factuală, respectiv dacă există vreun indiciu în acest sens. S-a mai reținut că la dosarul cauzei a fost depusă o copie a unei adrese de informare a conducerii Tribunalului lași întocmită de jandarmul S.V., din care rezultă că la data de 20 septembrie 2011, în timp ce era de serviciu la postul de control antiterorist la intrarea principală în Palatul de Justiție i-a solicitat numitului B.E.

să respecte regulile de acces și să se supună controlului, însă acesta a refuzat să prezinte conținutul bagajelor, motiv pentru care l-a oprit timp de cca. 2 minute și a procedat la efectuarea controlului, constatând că nu există probleme, după care i-a permis acestuia accesul în clădire. În această adresă-declarație, jandarmul de serviciu a precizat că nu l-a lovit ori bruscat pe contestator, împrejurare ce ar putea fi constatată și din analiza înregistrărilor camerelor de supraveghere. Totodată, s-a mai reținut că dintr-un alt înscris, întocmit de doi jandarmi, rezultă că aceștia au procedat la vizualizarea înregistrărilor video ale camerelor de supraveghere din data de 20 septembrie 2011, constatându-se următoarele: a) numitul B.E.

a fost surprins de camera video intrând, la ora 10.53, în incinta Tribunalului lași, fără a se supune controlului antitero și intrând apoi la postul de pază și supraveghere a accesului permanent al jandarmilor, unde a purtat discuții cu șeful dispozitivului de pază al jandarmilor; b) la ora 10.54, acesta a intrat în arhiva Curții de Apel lași, fiind înregistrat video de camera de supraveghere, unde a staționat aproximativ 60 de secunde, după care s-a îndreptat spre sălile de ședință; c) din analiza înregistrărilor rezultă că domnului B.E. nu i-a fost interzis accesul în incinta Palatului de Justiție lași.

Din vizualizarea nemijlocită a înregistrărilor (activitate consemnată în procesul-verbal întocmit de grefierul de ședință, o copie a înregistrărilor relevante aflându-se pe CD-ul atașat la dosar), la care se face referire în înscrisurile menționate anterior (și întocmite de jandarmi), instanța a constatat că cele menționate în acestea se confirmă și că nu există indicii ale unei eventuale rețineri și împiedecări numitului B.E. de către jandarmi, în modalitatea și pe durata invocată de acesta, care să-l fi împiedicat să participe la judecare recursului promovat. Verificarea de securitate la intrarea în incinta Palatului de Justiție este obligatorie, fiind impusă de normele interne de acces și de reglementările minimale de securitate, acesteia fiind obligați a i se supune toți justițiabilii, în vederea protejării inclusiv a acestora.

În cauză nu există indicii că această verificare de securitate ar fi durat mai mult decât timpul inerent unei asemenea verificări și că l-ar fi împiedicat pe contestatorul B.E. să participe la judecarea cauzei sale. De altfel, se constată că pe camerele de supraveghere ora la care ar fi avut loc evenimentul invocat de contestatorul B.E. este în jur de 10.53-10.54, în condițiile în care ședința de judecată a început la ora 09.00, astfel încât este foarte posibil ca la acea oră ședința de judecată a completului de recursuri (24 de cauze, conform, listei de ședință, din care două îi vizau pe contestatori) să fi fost deja finalizată. Prin urmare, raportat la situația expusă, instanța a reținut că argumentele de fapt invocate de contestatorul B.E.

în susținerea cazului de contestație în anulare invocat, dincolo că nu au fost însoțite de niciun fel de indicare a unei dovezi minimale, nu au fost confirmate nici măcar la nivel de indiciu de verificările administrative efectuate de instanță din oficiu. Pe cale de consecință, Tribunalul reține că, în cauză, nu există date că ar putea fi incident cazul de contestație în anulare prevăzut de art. 386 lit. b) C. proc. pen. Contestatorul B.E. nu a fost în imposibilitate de a se prezenta în instanță din moment ce la orele 10.53 a fost surprins de camerele de supraveghere ale instanței intrând în incinta Palatului de Justiție. Așa cum a făcut-o la aceea oră putea să o facă și mai dimineață pentru a ajunge la timp la judecarea recursului său.

În ceea ce-l privește pe contestatorul R.C., instanța a constatat că acesta nici măcar nu a invocat că și el ar fi fost împiedicat să participe la judecarea recursului său. Or, pentru a putea fi incident cazul de contestație în anulare prevăzut de art. 386 lit. b) C. proc. pen. este nevoie să existe date certe că el este incident în privința fiecărei persoane care-l invocă. În cazul contestatorului R.C. - așa cum deja s-a arătat mai sus - acesta (la fel ca și celălalt contestator) a fost legal citat pentru termenul din 20 septembrie 2011, a avut cunoștință de acesta, dar a ales să nu se prezinte, formulând o a treia cerere de amânare în recurs cu același scop declarat (de angajare avocat), respinsă motivat de instanța de recurs.

Pe calea contestației în anulare nu poate fi analizată legalitatea și temeinicia respingerii unei cereri de amânare, ci doar dacă este incident vreunul din cazurile de contestație limitativ prevăzute de lege. Soluționarea recursului nu era condiționată de prezența petenților-contestatori și nici asistența juridică a acestora nu era obligatorie în cauză. Acest contestator (la fel ca și celălalt, de altfel) este cel care a ales să nu se prezinte, iar în aceste condiții nu mai poate invoca propria-i turpitudine și pretinde că i s-a încălcat vreun drept.

Nu în ultimul rând, instanța a constatat și că celelalte aspecte/motive arătate/invocate de contestatori, în contestația scrisă și care vizează chestiuni ce țin de legalitatea procedurii în recurs, de pretinsa incompatibilitate a unor judecători, în recurs fiind formulate mai multe cereri de recuzare, care au fost respinse, de presupuse încălcări ale drepturilor procesuale ale contestatorilor și altele asemenea - nu sunt însă împrejurări care să se poată circumscrie vreunuia din cazurile de contestație în anulare. Verificând și din oficiu, instanța a constatat că nu există date ale incidenței vreunui alt caz de contestație în anulare. Față de aspectele expuse, instanța a constatat că nu este admisibilă în principiu contestația în anulare și în baza art. 391 alin. (1) C. proc.

pen. aceasta a fost respinsă ca atare. Împotriva acestei hotărâri a declarat recurs petentul B.E. Totodată, recurentul a recuzat pentru a doua oară completul de judecată și întreaga instanță. Recurentul a mai invocat și excepția de neconstituționalitate referitoare la dispozițiile art. 51 și 52 alin. (2) și (3) C. proc. pen., în raport de dispozițiile art. 21 din Constituția României și ale art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, a dispozițiilor art. 19 alin. (4) din Legea nr. 51/1995, a dispozițiilor art. 23 alin. (4) din Legea nr. 47/1992 care arată că excepțiile de neconstituționalitate se invocă în fața instanței de judecată și nu direct la Curtea Constituțională, dispozițiilor întregului C. proc.

pen. deoarece nu conține un articol echivalent cu art. 183 C. proc. civ. și art. 224 C. proc. civ., a dispozițiilor art. 278 1 C. proc. pen. Prin decizia penală nr. 494 din 10 aprilie 2012 pronunțată de Curtea de Apel lași, secția penală și pentru cauze cu minori, a fost respins ca inadmisibilă cererea de recuzare a completului de judecată R.2, formulată de petentul B.E. A fost respinsă ca inadmisibilă cererea de recuzare a întregii instanțe formulată de petentul B.E. A fost respinsă cererea petentului B.E. de sesizare a Curții Constituționale cu soluționarea excepțiilor de neconstituționalitate invocate. A fost respins, ca inadmisibil, recursul declarat de petentul B.E. împotriva sentinței penale nr. 534 din 13 octombrie 2011 a Tribunalului lași.

Cu privire la cererile de recuzare formulate, s-a reținut că cererea de recuzare a completului desemnat cu soluționarea cauzei cuprinde aceleași motive ca acelea din cererea de recuzare anterioară, care a fost soluționată de un alt complet de judecată, prin respingerea ei. Având în vedere prevederile art. 51 C. proc. pen. care precizează că cererea de recuzare poate privi numai pe acei judecători care compun completul de judecată și că recuzarea aceleiași persoane pentru același caz de incompatibilitate și pentru temeiuri de fapt cunoscute la data formulării unei cereri anterioare de recuzare - care a fost respinsă, atrage inadmisibilitatea cererii de recuzare, care se constată de completul în fața căruia s-a formulat recuzarea, cu participarea judecătorului recuzat, instanța de recurs a dispus respingerea ca inadmisibilă a cererii de recuzare.

Analizând cererea de sesizare a Curții Constituționale în raport de prevederile Legii nr. 47/1993 instanța de recurs a constatat următoarele: Admisibilitatea cererii de sesizare a Curții Constituționale în vederea soluționării excepțiilor de neconstituționalitate este condiționată de îndeplinirea cumulativă a cerințelor prevăzute de art. 29 alin. (1) și (3) din Legea nr. 47/1993 republicată și modificată, care reglementează o formă a controlului de neconstituționalitate, în scopul soluționării excepțiilor de neconstituționalitate ridicată în fața instanței de judecată. O condiție de bază pentru admisibilitatea cererii de sesizare a Curții Constituționale este ca dispozițiile a căror neconstituționalitate este invocată în speță, să aibă un rol determinant în judecarea și soluționarea cauzei.

S-a reținut că excepția de neconstituționalitate este un incident apărut în cadrul unui litigiu, invocarea ei impunând justificarea unui interes, cât și stabilirea existenței acestui interes pe calea verificării pertinenței excepției în raport de procesul în care a intervenit. Astfel, soluționarea excepției trebuie să fie de natură să producă un efect concret asupra conținutului hotărârii în procesul penal principal, mai concret, asupra soluției ce se va dezlega, în cauză - recursul formulat. În aceste condiții, examinând relevanța și pertinența cererii de sesizare a Curții Constituționale formulată de petent, instanța de recurs a constatat că textele criticate ca fiind neconstituționale nu au legătură cu soluționarea cauzei, care este un recurs la o contestație în anulare.

Pe cale de consecință, în baza art. 29 din Legea nr. 47/1992 cu referire la art. 305 alin. ultim C. proc. pen. instanța de recurs a respins cererea de sesizare a Curții Constituționale formulată de petentul B.E. Având în vedere obiectul cauzei, instanța de recurs a pus în discuție inadmisibilitatea recursului. În acest sens s-a reținut că potrivit dispozițiilor art. 416 alin. (1) pct. 1 C. proc. pen., hotărârile primei instanțe sunt definitive la data pronunțării, când acestea nu sunt supuse apelului și nici recursului. Cauza privește o plângere împotriva rezoluției procurorului care a rămas definitivă la Tribunalul lași. Contestația în anulare împotriva acestei hotărâri a fost soluționată potrivit reglementărilor legale în vigoare de instanța de recurs care a pronunțat hotărârea a cărei anulare se cere.

Potrivit prevederilor art. 392 C. proc. pen. sentința dată în contestație este supusă apelului, iar decizia dată în apel este supusă recursului, prin urmare decizia dată în recurs este definitivă. În considerentele hotărârii, instanța de recurs a mai reținut că un recurs este inadmisibil când nu este obiectiv încuviințat de lege. Împotriva deciziei penale nr. 494 din 10 aprilie 2012 a Curții de Apel lași, secția penală și pentru cauze cu minori, a declarat recurs petentul B.E. Cauza a fost înregistrată pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție, sub nr. 11893/99/2011. La termenul fixat pentru judecarea recursului, și anume 04 septembrie 2012, Înalta Curte, din oficiu, conform dispozițiilor art. 385 1 rap.

la art. 385 15 lit. a) teza a lI-a C. proc. pen., a pus în discuție excepția de inadmisibilitate a recursului declarat de petentul B.E. Excepția pusă în discuție este întemeiată pentru considerentele ce se vor arăta în continuare: Examinând hotărârea atacată, din oficiu, astfel cum impun dispozițiile art. 385 6 alin. ultim C. proc. pen., Înalta Curte de Casație și Justiție, în temeiul art. 385 15 alin. (1) lit. a) teza a ll-a C. proc. pen., constată că recursul formulat în cauză este inadmisibil, având în vedere că decizia pronunțată de Curtea de Apel lași este definitivă. Prin art. 129 din Constituția României, revizuită, a fost statuat principiul potrivit căruia părțile interesate pot apela la protecția judiciară a drepturilor subiective încălcate, oferită imparțial de către instanțele competente, în cadrul procesului penal.

Mai mult, potrivit dispozițiilor cuprinse în C. proc. pen. legiuitorul a impus în sarcina persoanelor interesate exercitarea drepturilor procedurale în condițiile, ordinea și termenele stabilite de lege sau judecător. Prin urmare, revine persoanei interesate obligația de a sesiza jurisdicția competentă, în condițiile legii procesual penale, aceleași pentru subiecții de drept aflați în situații identice. Totodată, aceleași exigențe exclud examinarea în fond a unei cereri formulate sau a unei căi de atac, în alte condiții decât cele determinate de dreptul intern, prin legea procesuală. Legea procesual penală, prin norme imperative, a stabilit un sistem al căilor de atac menit a asigura, concomitent, prestigiul justiției, pronunțarea de hotărâri judecătorești care să corespundă legii și adevărului și care să evite provocarea oricărei vătămări materiale sau morale părților din proces.

În raport de dispozițiile art. 385 1 C. proc. pen., sunt susceptibile de a fi atacate cu recurs hotărârile judecătorești, sentințe sau decizii, după caz, nedefinitive. Totodată, art. 417 C. proc. pen., cu referire la dispozițiile înscrise în Capitolul III din Titlul II al aceluiași cod, prevede că deciziile pronunțate în recurs nu sunt supuse niciunei alte căi ordinare de atac, ele fiind definitive și executorii. Așadar, sistemul român de jurisdicție a statuat principiul unicității acestei căi de atac, dreptul de recurs stingându-se prin exercitare, așa încât posibilitatea legală a declarării mai multor recursuri fiind exclusă. În cauză, secția penală a Înaltei Curții de Casație a fost învestită cu soluționarea recursului declarat de petentul B.E.

împotriva deciziei penale nr. 494 din 10 aprilie 2012 a Curții de Apel lași, secția penală și pentru cauze cu minori, hotărâre prin care a fost soluționat recursul declarat de același petent împotriva deciziei penale nr. 534 din 19 octombrie 2012 a Curții de Apel lași, secția penală și pentru cauze cu minori, în Dosarul nr. 11893/99/2011, prin care a fost respinsă, ca inadmisibilă, contestația în anulare formulată, printre alții, de contestatorul B.E. Cum în cauză hotărârea prin care a fost soluționată contestația în anulare formulată de petentul B.E. a dobândit caracter definitiv încă de la pronunțarea ei și, prin urmare, nu mai putea fi supusă unui nou control judiciar specific căii de reformare, căile de atac exercitate împotriva acesteia sunt inadmisibile.

Se constată, așadar, că recursul declarat în cauză este inadmisibil, ca urmare a neîndeplinirii condiției prevăzute de art. 385 1 C. proc. pen., cu referire la existența unei hotărâri susceptibile de reformare pe această cale. Inadmisibilitatea reprezintă o sancțiune procedurală care intervine atunci când părțile implicate în proces efectuează un act pe care legea nu îl prevede sau îl exclude, precum și în situația când se încearcă exercitarea unui drept epuizat pe o altă cale procesuală. Recunoașterea unei căi de atac în alte situații decât cele prevăzute de legea procesual penală constituie o încălcare a principiului legalității acestora, precum și a principiului constituțional al egalității în fața legii și autorităților și, din acest motiv, apare o soluție inadmisibilă în ordinea de drept.

Așa fiind, Înalta Curte, în conformitate cu dispozițiile art. 385 15 alin. (1) pct. 1 lit. a) teza a ll-a C. proc. pen., va respinge, ca inadmisibil, recursul declarat de petentul B.E. împotriva deciziei penale nr. 494 din 10 aprilie 2012 a Curții de Apel lași, secția penală și pentru cauze cu minori. În temeiul dispozițiilor art. 192 alin. (2) C. proc. pen., recurentul petent va fi obligat la plata sumei de 200 RON cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca inadmisibil, recursul declarat de petentul B.E. împotriva deciziei penale nr. 494 din 10 aprilie 2012 a Curții de Apel lași, secția penală și pentru cauze cu minori. Obligă recurentul petent la plata sumei de 200 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat. Definitivă. Pronunțată în ședință publică, azi 04 septembrie 2012.