ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 2419/2012

ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 2419/2012 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2012)

Asupra recursului penal, deliberând, a

reținut următoarele:

Prin sentința penală nr. 272/S din 11

octombrie 2011, Tribunalul Brașov a schimbat încadrarea juridică a faptelor

reținute în sarcina inculpatului Ș.D., din infracțiunile prevăzute de art. 254

alin. (1) C. pen. raportat la art. 7 alin. (1) din Legea nr. 78/2000 și art.

264 alin. (1) C. pen. în câte două infracțiuni prevăzute de art. 248 C. pen. și

de art. 264 alin. (1) C. pen. și l-a condamnat la o pedeapsă rezultantă de 1 an

închisoare (1 an închisoare pentru infracțiunea prevăzută de art. 248 C. pen.

și 6 luni închisoare pentru infracțiunea prevăzută de art. 248 C. pen.) cu

suspendarea condiționată a executării pedepsei pe o durată de 3 ani termen de

încercare, punându-i în vedere dispozițiile art. 83 C. pen.

În temeiul art. 11 pct. 2 lit. a) C.

proc. pen. raportat la art. 10 lit. d) C. proc. pen., inculpatul Ș.D. a fost achitat

pentru două infracțiunii prevăzute de art. 264 alin. (1) C. pen.

Pentru a pronunța această hotărârea prima

instanță a reținut, în esență, că inculpatul Ș.D., în calitate de agent de poliție

în cadrul Compartimentului Siguranță Publică și Patrulare din cadrul Secției

nr. 3 - Poliția Municipiului Brașov, avea ca atribuții de serviciu prevenirea și

combaterea faptelor antisociale, a infracțiunilor stradale, întocmirea actelor de

constatare a faptelor penale flagrante, predarea făptuitorilor și a documentelor

aferente organelor de poliție judiciară.

În noaptea de 03/04 aprilie 2009, efectuarea

serviciului de patrulare pe raza municipiului Brașov s-a realizat de o echipă mixtă

formată din polițiștii Ș.D. și A.M. și jandarmii D.A. și N.M.

Ulterior, cei doi jandarmi, precum și superiorii

lor au întocmit mai multe rapoarte în care au reclamat că inculpatul Ș.D. a comis

fapte penale pe timpul efectuării serviciului de patrulare, sens în care au fost

sesizate organele de urmărire penală.

La data de referință echipa mixtă a oprit

în trafic autoturismul marca V., condus de numitul D.V.T. căruia inculpatul Ș.D.

i-a permis să meargă acasă după acte, așa cum rezultă din declarațiile martorilor

N.V.M. și D.A., susțineri infirmate de inculpat și martorul A.M., care au arătat

că acesta a fost dus la secția de poliție.

Ajuns la secția de poliție, inculpatul

Ș.D. a intrat cu numitul D.V.T. într-un birou, timp în care a apărut mama șoferului,

ulterior permițându-i acestuia să plece, întrucât a constatat că totul este în regulă,

deși omisese să efectueze verificări cu privire la autoturism, în condițiile în

care oprirea în trafic s-a făcut deoarece exista suspiciunea că autovehiculul circulă

cu numere de înmatriculare provizorii expirate, iar martorul N.V.M. l-a auzit pe

conducătorul auto când i-a spus inculpatului că are expirată dovada de circulație,

aspect nerecunoscut de către acesta din urmă.

În drept, s-a reținut că fapta inculpatului

Ș.D. de a nu efectua verificările cu privire la valabilitatea numerelor de înmatriculare

ale autoturismului condus de numitul D.V.T., atribuție ce-i revenea în virtutea

funcției, întrunește elementele constitutive ale infracțiunii de abuz în serviciu,

faptă care a fost comisă cu intenție, întrucât acesta a urmărit sau acceptat posibilitatea

săvârșirii de către conducătorul auto a infracțiunii de conducere a unui autoturism

cu numere de înmatriculare expirate.

Prima instanță a constatat că nu sunt incidente

dispozițiilor art. 13

2

din Legea nr. 78/2000, întrucât inculpatul nu

a obținut vreun avantaj pentru sine sau pentru numitului D.V.T., nici măcar de natură

nepatrimonială prin faptul că nu a declanșat urmărirea penală împotriva șoferului,

motiv pentru care nu s-a schimbat încadrarea juridică din infracțiunea de abuz în

serviciu în forma calificată a acestei infracțiuni, încriminată de legea specială,

astfel cum s-a solicitat de procuror.

S-a mai reținut că, în mod constant, doctrina

și practica judiciară au statuat că în cazul în care actul neîndeplinit sau îndeplinit

în mod defectuos de către funcționarul public constituie în sine o infracțiune distinctă,

se reține concurs de infracțiuni între infracțiunea de abuz în serviciu și această

infracțiune, motiv pentru care s-a apreciat că se impune schimbarea încadrării juridice

în infracțiunile de abuz în serviciu și favorizarea infractorului, întrucât inculpatul

prin neîndeplinirea atribuțiilor de serviciu l-a favorizat pe numitul D.V.T., sens

în care a zădărnicit urmărirea penală a acestuia.

Sub aspectul infracțiunii de favorizare

a infractorului s-a constatat că nu este îndeplinită situația premisă a acestei

infracțiuni, adică existența unui infractor, în condițiile în care împotriva numitului

D.V.T. nu s-a început urmărirea penală pentru vreo faptă penală și nu s-a întocmit

dosar penal pentru acesta, împrejurare care a atras achitarea inculpatului în temeiul

dispozițiilor art. 10 lit. d) C. proc. pen.

De asemenea, s-a mai reținut că în aceeași

noapte, echipa mixtă a depistat o dubă marca M., la volanul căreia se afla numitul

I.E.A. care le-a comunicat că documentele sale de identitate și cele ale autoturismului

se găsesc la un preot care a plecat la o benzinărie să cumpere benzină, motiv pentru

care inculpatul Ș.D. i-a permis celei de-a doua persoane care se afla în mașină

să plece în căutarea preotului, fără însă să o legitimeze, deși martorul N.V.M.

s-a împotrivit, ulterior depistând că aceștia transportau recipiente din plastic

cu motorină. Martorul A.M., constatând, la distanță, prezența persoanei plecată

în căutarea preotului, le-a propus celor doi jandarmi să meargă s-o aducă înapoi,

șoferul rămânând cu inculpatul Ș.D., iar la întoarcere martorul N.V.M. l-a observat

pe inculpat făcându-i acestuia un semn cu degetul la gură.

Ulterior, echipa mixtă la propunerea inculpatului

Ș.D. a plecat la benzinăria din apropiere pentru a-l căuta pe preot, lăsându-l

pe numitul I.E.A. singur la autovehiculul, iar la întoarcere au constatat că șoferul

plecase, abandonând duba, cei patru reîntorcându-se la secție au constatat că acesta

era pe hol, fiind adus de o altă echipă, întrucât era suspectat că sustrăsese bunurile

din autovehicul.

Numitul I.E.A. a susținut că inculpatul

i-a permis să plece contra sumei de 50 RON, fără să verifice proveniența dubei,

care s-a constatat că-i aparținea lui B.N., fiind sustrasă în acea noapte.

S-a constatat că susținerile numitului

I.E.A. nu se confirmă, cu atât mai mult cu cât instanța a fost în imposibilitate

să-l audieze întrucât nu se afla la domiciliu, acesta nerăspunzând nici la chemările

organelor de urmărire penală, iar în raport de împrejurările de fapt reținute s-a

schimbat încadrarea juridică în infracțiunile de abuz în serviciu și favorizarea

infractorului, avându-se în vedere aceleași rațiuni ca cele dezvoltate anterior.

Lipsa oricăror dovezi care să demonstreze

că inculpatul a obținut un avantaj patrimonial sau nepatrimonial ca urmare a faptului

că nu l-a verificat pe numitul I.E.A. a condus instanța de fond la a reține că nu

sunt incidente dispozițiile art. 13 din Legea nr. 78/2000, întrucât fapta inculpatului

de a nu-și îndeplini aceste atribuții de serviciu, inclusiv de a-l lăsa pe șofer

nesupravegheat, împrejurare care a avut ca rezultat părăsirea locului faptei întrunește

elementele constitutive ale infracțiunii prevăzută în art. 248 C. pen., comisă cu

intenție.

S-a constatat că nu există situația premisă

a infracțiunii de favorizare a infractorului, întrucât nu este suficient să se comită

o faptă prevăzută de legea penală, fiind obligatoriu să existe un infractor, însă,

în speță față de șofer s-a dispus scoaterea de sub urmărirea penală și aplicarea

unei sancțiuni cu caracter administrativ sub aspectul infracțiunii de furt calificat,

motiv pentru care s-a apreciat că se impune achitarea pentru infracțiunea prevăzută

de art. 264 C. pen., întrucât nu sunt întrunite elementele constitutive ale acesteia.

La individualizarea pedepselor aplicate

inculpatului s-a ținut cont de gravitatea faptelor, dar și de persoana inculpatului

care așa cum rezultă din actele dosarului și-a îndeplinit cu corectitudine, integritate,

eficiență, conștiinciozitate și profesionalism atribuțiile de serviciu, bucurându-se

de aprecierea colegilor și a conducerii secției de poliție, elemente care au condus

la suspendarea condiționată a executării pedepsei rezultante.

Împotriva acestei hotărâri au formulat

apel Parchetul de pe lângă Tribunalul Brașov și inculpatul Ș.D.

Parchetul a criticat arătat greșita schimbare

a încadrării juridice întrucât din probele administrate în cauză rezultă că inculpatul

a comis infracțiunea de luare de mită, precum și că acesta a obținut un avantaj

nepatrimonial pentru numitul D.V.T. care nu a fost cercetat penal, împrejurare care

atrage incidența dispozițiilor art. 13

2

din Legea nr. 78/2000.

S-a mai invocat omisiunea aplicării pedepselor

accesorii, dar și greșita individualizare a pedepselor, în raport de gravitatea

faptelor care impune majorarea cuantumului acestora, aplicarea unui spor și suspendarea

sub supraveghere a executării pedepsei rezultante.

Inculpatul a solicitat achitarea pentru

săvârșirea infracțiunilor de abuz în serviciu, întrucât nu sunt întrunite elementele

constitutive, în condițiile în care prin activitatea desfășurată nu a creat o tulburare

însemnată a mersului instituției.

Prin decizia penală nr. 135/A din 22 decembrie

2011, Curtea de Apel Brașov a adms apelurile Parchetului de pe lângă Tribunalul

Brașov și inculpatului Ș.C., a desființat hotărârea atacată și în baza art. 11

pct. 2 lit. a) C. proc. pen. raportat la art. 10 lit. d) C. proc. pen., l-a achitat

pe inculpatul pentru infracțiunile prevăzute de art. 254 alin. (1) C. pen. raportat

la art. 7 alin. (1) din Legea nr. 78/2000 și art. 264 alin (1) C. pen.

Pentru a pronunța această hotărâre, instanța

de prim control judiciar a constatat că prima instanță a stabilit pe baza materialului

probator o stare de fapt corectă.

S-a reținut că, în noaptea de 03/04

aprilie 2009, echipa mixtă formată din polițiștii Ș.D. și A.M. și jandarmii D.A.

și N.M. au depistat în trafic autoturismul marca V., cu număr de înmatriculare provizoriu,

condus de D.V.T., ocazie cu care inculpatul nu a verificat dacă au expirat numerele.

În aceeași noapte, a fost depistat și autoturismul

marca M. condus de I.E.A., inculpatul Ș.D. lăsându-l să plece deși nu a verificat

actele autovehiculului, ulterior o altă echipă constatând că fusese furat.

S-a constatat că în mod corect a fost achitat

inculpatul pentru infracțiunea de favorizare a infractorului întrucât nu există

situația premisă în condițiile în care această faptă penală trebuie să fie precedată

de comiterea altei infracțiuni de către persoana care urmează să fie favorizată,

nefiind suficientă o asemenea infracțiune, fără să existe și un infractor.

În speță, s-a reținut că, în condițiile

în care față de D.V.T. nu au fost efectuate acte de cercetare prealabilă, omisiunea

inculpatului de a verifica dacă a expirat numărul de înmatriculare provizoriu al

autoturismul marca

V. nu constituie

elementului material al laturii obiective a infracțiunii de favorizare a infractorului,

cu atât mai mult cu cât între declarațiile martorilor A.M., D.A., N.M. și D.V.T.

există contradicții.

Pe de o parte, susținerile inculpatului

confirmate de martorul A.M. și numitul D.V.T., potrivit cărora șoferului nu i s-a

permis să se deplaseze la domiciliu după acte, întrucât conducerea acestuia la secția

de poliție a fost cauzată tocmai de acest aspect în vedere efectuării de verificări,

iar pe de altă parte declarațiile martorilor D.A. și N.M.V., care au precizat că

oprirea autovehiculului s-a făcut pentru a se verifica dacă au expirat numerele

provizorii de înmatriculare.

S-a mai stabilit că deși inculpatul a omis

să verifice situația autoturismului condus de D.V.T., din materialul probator nu

a rezultă că a acționat cu intenție, iar activitatea sa nu a produs o tulburare

însemnată bunului mers al poliției așa cum în mod greșit a reținut prima instanță

cu consecința schimbării eronate a încadrării juridice în infracțiunile de favorizare

a infractorului și abuz în serviciu.

Pe baza declarațiilor contradictorii ale

martorilor nu s-a putut stabili cu certitudine că inculpatul a cunoscut că dovada

de circulație a autoturismului expirase și, pe cale de consecință, nu există nicio

dovadă că și-a îndeplinit cu știință, în mod defectuos, îndatoririle de serviciu,

precum și că ar fi produs o tulburare însemnată bunului mers al instituții de stat.

Ca atare, s-a apreciat că în mod just s-a

respins cererea parchetului de schimbare a încadrării juridice din infracțiunea

prevăzută de art. 264 C. pen. în infracțiunea prevăzută art. 13

2

din

Legea nr. 78/2000 raportat la art. 248 C. pen., atât pentru că nu sunt întrunite

elementele constitutive ale infracțiunii de abuz în serviciu, dar și pentru că prin

activitatea desfășurată de inculpat numitul D.V.T. nu a realizat un avantaj nepatrimonial,

în condițiile în care nici măcar nu s-a dovedit că acesta ar fi obținut vreun folos

de orice natură.

Referitor la primirea de către inculpatul

Ș.D. a sumei de 50 RON, I.E.A., precum și acceptarea promisiunii de a-i fi montată

o centrală termică pentru a nu întocmi proces-verbal de constatare a infracțiunii

comise de șofer s-a reținut că materialul probator nu este în măsură să dovedească

că inculpatul ar fi pretins bani sau alte foloase în scopul neîndeplinirii sau îndeplinirii

defectuoase a atribuțiilor de serviciu, așa cum corect a stabilit prima instanță.

Împrejurarea

că martori indirecți N.M.F., I.M. și F.C.

au arătat în cursul urmăririi penale că au aflat de la martorul I.E.A. că i-a dat

bani inculpatului Ș.D. și i-a promis că-i instalează o centrală termică pentru a

nu-i verifica autoturismului, nu susține acuzația de luare de mită.

În

plus, în singura declarație dată de I.E.A. în cursul procesului

penal, respectiv în fața organelor de urmărire penală, acesta nu a arătat că inculpatul

i-a pretins bani sau alte foloase, ci doar că l-a întrebat dacă are bani asupra

sa, moment în care i-a înmânat portofelul în care erau 1.000 RON, fără să observe

dacă i-a luat ceva din interior, constatând doar la poliție că îi lipseau 50

RON.

În acest context, s-a apreciat că se impune

achitarea inculpatului pentru luare de mită în temeiul art. 10 lit. d) C. proc.

pen.

S-a considerat că schimbarea de încadrare

juridică dată prin rechizitoriu faptelor reținute în sarcina inculpatului a fost

greșită, în condițiile în care apoi l-a achitat pentru noua infracțiune.

Într-adevăr, activitatea inculpatului desfășurată

față de I.E.A. nu se circumscrie infracțiunii prevăzute de art. 264 alin. (1)

C. pen., întrucât nu există situația premisă, așa cum corect a reținut prima instanță,

în condițiile în care șoferul depistat săvârșise o faptă penală la momentul verificării

sale de către inculpat, care însă nu se cunoștea acest fapt motiv pentru care prin

abandonarea verificărilor inițiate nu i-a acordat ajutor pentru îngreunarea sau

zădărnicirea urmăririi penale.

Chiar dacă în cursul aceleiași nopți I.E.A.

a fost dus la secția de poliție de alt echipaj pentru comiterea sustragerea autoturismului

marca M., s-a constatat că față de acesta s-a dispus scoaterea de sub urmărirea

penală, împrejurare nu are relevanță asupra atitudinii psihice a inculpatului din

momentul efectuării controlului asupra conducătorului auto.

Deși inculpatul a lăsat persoana care se

afla în autoturism cu I.E.A. să plece fără a o legitima din probele administrate

a rezultat că inculpatul Ș.D. nu a acționat cu intenție și că astfel a produs o

tulburare însemnată bunului mers al Poliției Române.

Instanța de prim control judiciar a constatat

inculpatul nu avea motiv să suspecteze că s-a comis vreo infracțiune, în condițiile

în care i-a permis persoanei să plece pentru a aduce actele mașinii care se aflau

la proprietar, care se deplasase în imediata apropiere pentru a cumpăra benzină,

iar întreruperea verificărilor și abandonarea lui I.E.A. s-a datorat deplasării

la o altă intervenție.

Acționând în acest mod, inculpatul nu a

produs o tulburare însemnată bunului mers al Poliției Române, cu atât mai mult cu

cât I.E.A. a fost adus la secție de un alt echipaj, iar în final nu a fost trimis

în judecată pentru infracțiunea de furt.

Nu s-a dovedit nici că inculpatul ar fi

obținut vreun avantaj patrimonial sau nepatrimonial motiv pentru care instanța de

fond a constatat corect că nu sunt incidente dispozițiile art. 13

2

din

Legea nr. 78/2000, așa cum a solicitat Parchetul.

Pentru aceste considerente s-a constatat

că nu sunt întrunite elementele constitutive ale infracțiunilor de luare de mită

și favorizarea infractorului reținute prin rechizitoriu, dar nici cele reținute

de prima instanță, împrejurări ce făcut să nu mai fie verificate celelalte critici

dezvoltate în motivele de apel de către Parchet.

Împotriva acestei hotărâri au declarat

recurs, în termen, Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Brașov și inculpatul Ș.D.

Parchetul, invocând cazurile de casare

prevăzute de pct. 14, 17 și 17

2

C. proc. pen., a criticat hotărârea pronunțată

în apel sub aspectul greșitei achitări a inculpatului pentru infracțiunea de luare

de mită în condițiile în care din ansamblul probelor administrate rezultă dincolo

de orice îndoială rezonabilă că este vinovat de comiterea acestei infracțiuni, relevante

fiind declarațiile martorilor N.M.F., I.M., F.C., N.M.V. și I.E.A. De asemenea,

s-a mai susținut că sunt întrunite și elementele constitutive ale

infracțiunii de favorizare a infractorului,

existând situația premisă cerută de textul încriminator, lipsa oricărui

proces-verbal care să constate infracțiunea comisă de D.V.T. cu consecința cercetării

penale, fiindu-i imputabilă chiar inculpatului care nu și-a îndeplinit atribuțiile

de serviciu.

În

subsidiar, s-a solicitat schimbarea încadrării juridice în

sensul dispus de instanța de fond și condamnarea inculpatului pentru câte două infracțiuni

de abuz în serviciu (inclusiv cu reținerea dispozițiilor art. 13

2

din

Legea nr. 78/2000 pentru fapte de la pct. 1 din rechizitoriu) și de favorizare a

infractorului, cu consecința condamnării pentru flecare infracțiune și a suspendării

condiționate a executării pedepsei rezultante.

Inculpatul Ș.D. a criticat decizia dată

de instanța de prim control judiciar ca fiind nelegală în condițiile în care a fost

obligat la plata cheltuielilor judiciare avansate de stat, deși a fost achitat în

apel pentru toate infracțiunile reținute în sarcina sa prin actul de inculpare.

La termenul din 21 iunie 2012, inculpatul

a declarat în fața Înaltei Curți că își retrage calea de atac exercitată.

Față de dispozițiile art. 385

4

alin. (2) C. proc. pen. raportat la art. 369 C. proc. pen. potrivit cărora retragerea

trebuie să se facă personal de parte, Înalta Curte va lua act de manifestarea de

voință exprimată în acest sens de către inculpatul Ș.D.

Având în vedere hotărârea de achitare integrală

a inculpatului pronunțată în apel, Înalta Curte constată că nu poate examina cauza

din perspectiva cazului de casare prevăzut de art. 385

9

alin. (1)

pct. 14 C. proc. pen. invocat de Parchet, întrucât acest motiv, respectiv greșita

individualizare a pedepselor, este incompatibil cu soluția de achitare.

În

raport de criticile privind greșita achitare a inculpatului

pentru infracțiunea de luate de mită, Înalta Curte apreciază că acestea se încadrează

în cazul de casare prevăzut la pct. 18 al art. 385

9

C. proc. pen., în

condițiile în care Parchetul susține că în cauză sunt suficiente probe care dovedesc

vinovăția acestuia.

Examinând hotărârea atacată prin prisma

cazurilor de casare prevăzute de art. 385

9

alin. (1) pct. 18, 17

2

și 17 C. proc. pen., precum și din oficiu, potrivit art. 385

9

alin. (3)

C. proc. pen., Înalta Curte apreciază recursul declarat de Parchetul de pe lângă

Curtea de Apel Brașov, ca fiind nefondat, pentru următoarele considerente:

Potrivit dispozițiilor art. 385

9

pct. 18 C. proc. pen., hotărârile sunt supuse casării când s-a comis o gravă eroare

de fapt, având drept consecință pronunțarea unei soluții greșite de achitare sau

de condamnare. Eroarea de fapt constituie caz de casare ori de câte ori într-o cauză

este evidentă stabilirea eronată a faptelor în existența sau inexistența lor, în

natura acestora sau în împrejurările în care au fost comise, fie prin neluarea în

considerare a probelor care le confirmau, fie prin denaturarea conținutului acestora,

cu condiția să fi influențat asupra soluției. Așadar, greșita examinare a probelor

administrate la instanța de fond, sens în care se constată că la dosar este o probă

când în realitate aceasta nu există, ori se consideră că anumite probe demonstrează

existența unei împrejurări, când de fapt, din mijloacele de probă reiese contrariul,

conduce la comiterea unei erori grave în reținerea situației de fapt.

Ca atare, existența erorii de fapt, ca

motiv de casare, nu poate rezulta dintr-o reapreciere a probelor administrate, atribut

ce îi este recunoscut doar instanței de prim control judiciar, prin prisma dispozițiilor

art. 378 alin. (2) C. proc. pen.

În speță, Parchetul, în cadrul motivelor

de recurs dezvoltate în scris și în ședință publică, nu a fost în măsură să evidențieze

vreo contradicție evidentă și controversată între conținutul probelor și împrejurările

de fapt stabilite de către instanța de prim control judiciar, fiind neîntemeiate

susținerile procurorului că inculpatul Ș.D. a primit de la I.E.A. suma de 50

RON, pretinzând, totodată, de la acesta montarea unei central termice, în schimb

promițându-i că nu va fi tras la răspundere penală.

Instanța de prim control judiciar, conformându-se

dispozițiilor art. 383 C. proc. pen., a descris în expunerea hotărârii împrejurările

de fapt și au făcut o analiză a probelor care au servit ca temei pentru achitarea

inculpatului Ș.D. sub aspectul infracțiunii de luare de mită, fără a denatura și

ignora conținutul declarațiilor martorilor N.M.F., I.M., F.C. și I.E.A. și ale inculpatului.

Din împrejurările de fapt, corect stabilite

de Curtea de Apel Brașov, rezultă, fără echivoc faptul că inculpatul Ș.D. i-a permis

martorului I.E.A. să plece fără să-i verifice actele mașinii și carnetul de conducere,

motiv pentru care în lipsa oricăror probe care să facă dovada primirii sumei de

50 RON și a pretinderii unui folos material injust (montarea unei centrale termice)

în schimbul îndeplinirii defectuoase a atribuțiilor de serviciu, nu poate fi calificată

ca modalități materiale de realizare a infracțiunii de luare de mită.

Simplele afirmații ale martorului I.E.A.,

care avea interes fiind cercetat pentru infracțiunea de furt calificat, necoroborate

cu niciun alt mijloc de probă, în condițiile în care inculpatul a negat în mod constant

comiterea infracțiunii, iar martorii N.M.F., I.M. și F.C. au aflat versiunea lui

I.E.A. direct de la acesta, în mod just au fost apreciate de către instanța inferioară

că nu sunt suficiente pentru a conduce la răsturnarea prezumției de nevinovăție

a inculpatului Ș.D. sub aspectul infracțiunii de luare de mită.

În realitate, prin criticile formulate

se tinde la o reapreciere a materialului probator din perspectiva unor raționamente

care în opinia Parchetului ar putea demonstra că activitatea desfășurată de inculpatul

Ș.D. cu privire la martorul I.E.A. se circumscrie elementelor constitutive ale infracțiunii

de luare de mită, operațiune ce nu este permis a fi realizată prin prisma cazului

de casare prevăzut de art. 385

9

pct. 18 C. proc. pen.

Hotărârile sunt supuse casării în condițiile

art. 385

9

pct. 17 C. proc. pen. dacă s-a fiacut o greșită aplicare a

legii.

În speță, instanțele inferioare în mod

corect l-au achitat pe inculpatul Ș.D. constatând că nu sunt întrunite elementele

constitutive ale infracțiunii de favorizare a infractorului, întrucât lipsește situația

premisă cerută de lege, în condițiile în care infracțiunea prevăzută de art. 264

C. pen. are caracter subsecvent, neputând exista de sine stătător fără o infracțiune

anterior comisă de către persoana favorizată.

Or, la momentul depistării martorului D.V.T.

la volanul autoturismului marca V., acesta nu era implicat într-o activitate judiciară

în calitate de autor, complice sau instigator la comiterea unei infracțiunii, motiv

pentru care acțiunile inculpatului Ș.D. nu pot fi calificate ca acte de favorizare

în sensul stopării sau împiedicării cercetării penale.

De altfel, conduita inculpatului nu a fost

rezultatul unui acțiuni intenționate, întrucât acesta nu a cunoscut că autoturismul

avea expirate plăcuțele provizorii de înmatriculare, așa cum rezultă din propriile-i

declarații susținute de cele ale colegului său, martorul A.M., potrivit căruia persoana

depistată în trafic nu le-a comunicat că are numerele expirate, dar și cele ale

martorului D.V.T. care a fost condus la secția de poliție pentru a-i fi verificate

datele de identitate și cele privind mașina proprietate personală, întrucât nu avea

niciun document asupra sa.

Ca atare, Înalta Curte apreciază că prin

hotărârile atacate nu s-a făcut o greșită aplicare a legii, în circumstanțele date

soluția de achitare a inculpatului pentru infracțiunea de favorizare a numitului

D.V.T. fiind legală.

Criticile Parchetului privind încadrarea

juridică dată faptelor inculpatului prin rechizitoriu și confirmată în apel de instanța

de prim control judiciar nu pot fi examinate prin prisma cazului de casare prevăzut

de art. 385

9

pct. 17 C. proc. pen., care vizează doar chestiuni de drept

nu și punerea în discuție a situației de fapt.

Or, Parchetul prin motivele de recurs dezvoltate

în scris contestă chiar împrejurările de fapt rezultate din probele la care a făcut

referire, în principal, și care în opinia sa ar fundamenta condamnarea inculpatului

pentru infracțiunea de luare de mită, întrucât fac dovada primirii sumei de 50

RON și a pretinderii de foloase necuvenite de la martorul I.E.A.

În acest context, Înalta Curte constată

că nu pot fi invocate în subsidiar critici de nelegalitate dacă vizează în realitate

împrejurări de fapt care au servit ca argument în susținerea motivelor principale

de recurs, prin care se tindea la condamnarea pentru o altă infracțiune, respectiv

pentru cea de luare de mită, decât cea în care se urmărește să se schimbe încadrarea

juridică.

Constatând, așadar, că, în cauză, nu sunt

incidente cazurile de casare prevăzute de art. 385

9

alin. (1) pct. 18,

17 și 17

2

C. proc. pen. și nici nu se regăsește vreun alt motiv de recurs

care, potrivit art. 385

9

alin. (3) C. proc. pen., să poată fi luat în

considerare din oficiu, Înalta Curte va respinge, în temeiul art. 385

9

pct. 1 lit. b) C. proc. pen., ca nefondat, recursul Parchetului de pe lângă Curtea

de Apel Brașov, iar în baza art. 385

4

alin. (2) C. proc. pen. va lua

act de retragerea recursului de către inculpatul Ș.D.

Conform dispozițiilor art. 192 alin. (2)

C. proc. pen., Înalta Curte îl va obliga pe inculpat la plata cheltuielilor judiciare

către stat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondate recursurile declarate

de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Brașov împotriva deciziei penale nr. 135/A

din 22 decembrie 2011 pronunțată de Curtea de Apel Brașov, secția penală și pentru

cauze cu minori.

Ia act de declarația inculpatului Ș.D.

că își retrage recursul declarat împotriva aceleiași decizii.

Obligă recurentul inculpat la plata sumei

de 400 RON cu titlu de cheltuieli judiciare către stat, din care suma de 200

RON reprezentând onorariul apărătorului desemnat din oficiu, se va avansa din fondul

Ministerului Justiției.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică azi, 12 iulie

2012.