ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 6126/2011

Asupra cauzei de față,

constată următoarele:

Prin cererea înregistrată

la data de 04 noiembrie 2009, reclamantul M.G.C.V. în contradictoriu cu pârâtul

Municipiul București, prin Primarul General, a solicitat obligarea pârâtului să

emită dispoziție de restituire prin echivalent pentru cota de ½ din apartamentul

situat în București, B-dul L.C. (fost B-dul A.I.), în soluționarea notificării înregistrată

la P.M.B.; obligarea pârâtului să trimită dosarul în termen de 30 zile de la emiterea

dispoziției de restituire prin echivalent către C.C.S.D. în vederea evaluării și

acordării titlurilor de despăgubire și obligarea pârâtului la plata a câte 1.000

RON pe fiecare zi de întârziere, cu titlul de daune cominatorii, începând de la

rămânerea definitivă a hotărârii și până la emiterea dispoziției de restituire prin

echivalent.

În motivarea acțiunii reclamantul a arătat că

imobilul situat în București Bd. L.C., (fost B-dul A.I.) a aparținut bunicului său

G.M. așa cum rezultă din actul de vânzare cumpărare autentificat din 29

octombrie 1924 prin care a dobândit terenul, coroborat cu autorizația de construire

din 19 martie 1928 eliberată de P.M.B.

Prin decizia nr. 38

din 12 ianuarie 1982 emisă de C.P.M.B. – C.E. a trecut în proprietatea statului,

fără plată, cota de ½ din apartamentul din B-dul L.C.

Reclamantul mai arată

că a formulat notificarea solicitând restituirea în natură a cotei de ½ din

apartament, iar prin adresa din 18 iunie 2003 emisă de SC H.N. SA s-a comunicat

că întregul apartament a fost înstrăinat în baza Legii nr. 112/1995, așa cum rezultă

din contractul de vânzare-cumpărare din 20 decembrie 1996. Reclamantul consideră

că imobilul nu mai poate fi restituit în natură, astfel că potrivit art. 18

lit. c) din Legea nr. 10/2001 are dreptul la restituirea prin echivalent.

În drept cererea a fost

întemeiată pe disp. art. 1, 25, 26, 18 lit. c) din Legea nr. 10/2001, art. 16

alin. (2) din Legea nr. 247/2005 Titlul VII, H.G. nr. 498/2003, decizia nr. XX/2005,

decizia nr. IX/2006 și decizia XX/2007 – toate pronunțate de I.C.C.J.

Prin sentința civilă

nr. 378 din 19 martie 2010 pronunțată de Tribunalul București, secția a IV-a civilă,

s-a admis acțiunea formulată de reclamant; a fost obligat pârâtul să emită dispoziție

de restituire prin echivalent pentru cota de ½ din apartamentul situat în

București, B-dul L.C., în soluționarea notificării înregistrată la P.M.B.; a fost

obligat pârâtul să trimită dosarul în termen de 30 zile de la emiterea dispozițiilor

către C.C.S.D. în vederea evaluării și acordării titlurilor de despăgubire și a

obligat pârâtul la plata sumei de 100 RON (una sută RON) pentru fiecare zi de întârziere

cu titlul de daune cominatorii, începând cu data rămânerii definitive a hotărârii

și până la emiterea dispoziției de restituire prin echivalent.

Pentru a pronunța această

hotărâre,Tribunalul a reținut că reclamantul a declanșat procedura administrativă

prealabilă impusă de Legea nr. 10/2001 și în lipsa unui răspuns la care era îndreptățit

a sesizat instanța de judecată după 8 ani de la depunerea notificării și a actelor

justificative.

Potrivit art. 23

alin. (1) din Legea nr. 10/2001 cu modificările ulterioare, în termen de 60 zile

de la înregistrarea notificării sau de la data depunerii actelor doveditoare, unitatea

deținătoare era obligată să se pronunțe prin decizie sau dispoziție motivată asupra

cererii reclamanților.

Tribunalul a constatat

că reclamantul are calitatea de persoană îndreptățită la măsuri reparatorii potrivit

art. 3 din Legea nr. 10/2001 în condițiile prevăzute de Titlul VII din Legea

nr. 247/2005, cota de ½ din imobilul proprietatea sa fiind preluată în mod

abuziv de către stat potrivit art. 2 alin. (1) lit. h) din Legea nr. 10/2001.

Prin decizia nr. 606 A

din 14 octombrie 2010, Curtea de Apel București, secția a IV-A civilă, a fost admis

apelul pârâtului și schimbată în parte sentința în sensul respingerii capătului

de cerere privind acordarea daunelor cominatorii ca inadmisibil.

Termenul prevăzut de

art. 23 alin. (1) și (2) din Legea nr. 10/2001 este unul de recomandare, însă depășirea

acestuia nu exonerează unitatea deținătoare de a răspunde în modalitatea prevăzută

de lege la notificarea privind pretențiile formulate de persoana îndreptățită.

Termenul de 60 de zile

prevăzut de dispozițiile legală menționată, poate avea într-adevăr, conform textului

legal enunțat și normelor metodologice pentru aplicarea Legii nr. 10/2001, două

date de referință, fie data depunerii notificării, fie data depunerii actelor doveditoare.

În acest sens, art. 23.1

(în prezent art. 25 pct. 1) din Normele metodologice, prevede că, în cazul în care

persoana îndreptățită a depus odată cu notificarea toate actele de care înțelege

să se prevaleze pentru dovedirea cererii de restituire, termenul de 60 de zile curge

de la data depunerii notificării.

În cazul în care persoana

îndreptățită a depus toate actele doveditoare pe care le posedă și totodată a făcut

precizarea că nu mai deține alte probe, unitatea deținătoare este obligată să se

pronunțe numai pe baza acestora, în termen de 60 de zile.

Totodată, textul legal

enunțat mai sus, prevede că termenul pentru îndeplinirea obligației se poate proroga

cu acordul expres sau tacit al persoanei îndreptățite dacă unitatea deținătoare,

în urma analizei actelor doveditoare deja depuse, comunică celeilalte părți, în

intervalul de 60 de zile, faptul că documentația depusă este insuficientă pentru

fundamentarea deciziei de restituire.

Pentru a avea beneficiul

acestei prorogări este necesar ca unitatea deținătoare să comunice în scris persoanei

îndreptățite faptul că fundamentarea și emiterea deciziei de restituire sunt condiționate

de depunerea probelor solicitate. Depunerea actelor solicitate sau comunicarea faptului

că persoana îndreptățită nu posedă actele respective are semnificația acceptării

prorogării termenului respectiv (în această ipoteză termenul curge de la depunerea

actelor solicitate sau, după caz, de la data comunicării răspunsului).

În cauză, din documentația

ce formează obiectul dosarului de restituire înregistrat la PMB, a rezultat că notificarea

a fost însoțită de actele doveditoare de care autoarea reclamantei a înțeles să

se prevaleze, și cu toate acestea, unitatea deținătoare nu a soluționat-o, în termenul

de 60 de zile prevăzut de lege.

Lipsa precizării din partea

persoanei îndreptățite în sensul că nu mai deține alte probe, nu condiționează unitatea

deținătoare să se pronunțe asupra notificării, astfel cum susține apelantul pârât,

ci precizarea respectivă determină obligația de a se pronunța numai pe baza probelor

depuse.

În orice caz însă, în

sarcina pârâtului subzistă obligația de a da o soluție cererii petentului, fie în

sensul admiterii și restituirii imobilului în forma solicitată, fie în sensul respingerii

acesteia, în termenul stabilit de lege, astfel cum, în mod corect a reținut și prima

instanță.

Unitatea deținătoare poate

beneficia de prorogarea termenului de a răspunde la notificare doar în situația

în care, în urma analizei efectuate se constată că documentația depusă este insuficientă,

dar numai sub condiția de a comunica acest lucru notificatorului, în intervalul

de 60 de zile.

În cauză însă, nu rezultă

că apelantul pârât ar fi comunicat în scris intimatului reclamant necesitatea depunerii

de noi acte doveditoare, în intervalul de 60 de zile prevăzut de art. 23 din Legea

nr. 10/2001.

Cât privește al doilea

motiv de apel s-a reținut că art. 16 din alin. (1) din Legea nr. 10/2001 arată că

deciziile/dispozițiile emise de entitățile investite cu soluționarea notificărilor,

în care s-au consemnat sume care urmează a se acorda ca despăgubire, se predau pe

bază de proces-verbal de predare-primire Secretariatului Comisiei Centrale.

Alin. (2

1

)

al aceluiași art., prevede că notificările care nu au fost soluționate în sensul

alin. (1) până la data intrării în vigoare a prezentei legi, se predau pe bază de

proces-verbal S.C.C.D.

Controlul legalității

avut în vedere de alin. (2) al art. 16 din lege, vizează legalitatea dispoziției

dată în procedura administrativă, ori în cauza de față, dispoziția urmează a fi

emisă în baza celor hotărâte prin sentința judecătoriei, în cadrul controlului efectuat

de instanță, în condițiile art. 26 din Legea nr. 10/2001.

Au fost considerate a

fi întemeiate criticile ultimului motiv de apel.

Conform art. 580

3

alin. (5) C. proc. civ., introdus prin Legea nr. 459/2006, se stabilește că pentru

neexecutarea obligațiilor prevăzute în acest art. nu se pot acorda daune cominatorii.

Având astfel în vedere că în mod expres s-a prevăzut imposibilitatea acordării acestor

daune cominatorii, Curtea admițând apelul declarat, conform art. 296 C. proc.

civ., a schimbat în parte sentința apelată, în sensul că a respins capătul de cerere

privind acordarea de daune cominatorii, ca inadmisibil, iar în conformitate cu

art. 274 C. proc. civ., a obligat pârâtul la cheltuieli de judecată ocazionate la

instanța de fond, în sumă de 1.000 RON, menținând celelalte dispoziții ale sentinței.

Împotriva susmenționatei

hotărâri a declarat recurs pârâtul Municipiul București prin Primarul General, criticand-o

pentru nelegalitate, cale de atac întemeiată pe dispozițiile art. 304 pct. 9 C.

proc. civ. și în susținerea căreia a învederat că reclamanții ar fi trebuit să completeze

dosarul constituit în temeiul Legii nr. 10/2001, cerință pretinsă de dispozițiile

art. 21-23 din lege, care nu a fost respectată, context în care hotărârea astfel

pronunțată este nelegală.

Cât privește obligația

de a înainta dosarul C.C.S.D., au susținut că potrivit O.U.G. nr. 81/2007 [art.

16 alin. (2)] dispoziția emisă în procedura legii speciale trebuie însoțită de referatul

conținând avizul de legalitate al Instituției Prefectului, ulterior exercitării

controlului de legalitate de către acesta, numai în aceste condiții putând fi stabilită

obligația menționată în sarcina sa.

Au mai arătat că nu s-au

făcut dovezi în sensul că reclamanta ar fi primit despăgubiri pentru imobilul menționat

în conformitate cu dispozițiile art. 5 din Legea nr. 10/2001 astfel cum a fost modificată

prin Legea nr. 247/2005, potrivit cu care nu sunt îndreptățite la măsuri reparatorii

persoanele care au primit despăgubiri potrivit acordurilor internaționale încheiate

de țara noastră privind reglementarea problemelor financiare în suspensie.

Au solicitat admiterea

recursului și modificarea deciziei recurate în sensul respingerii cererii de chemare

în judecată.

Referitor la calea de

atac dedusă judecății cu privire la care, din oficiu, s-a invocat excepția nulității,

se constată următoarele:

Potrivit art. 302

1

alin. (1) lit. c) C. proc. civ., cerera de recurs va cuprinde, sub sancțiunea nulității,

motivele de nelegalitate pe care se întemeiază recursul și dezvoltarea lor, iar

potrivit art. 306 alin. (3) C. proc. civ., indicarea greșită a motivelor de recurs

nu atrage nulitatea recursului dacă dezvoltarea acestora face posibilă încadrarea

lor într-unul din motivele prevăzute de art. 304 C. proc. civ. Per a contrario,

dacă dezvoltarea motivelor de recurs nu face posibilă încadrarea lor într-unul din

cazurile de nelegalitate prevăzute expres și limitativ de art. 304 C. proc.

civ., sancțiunea care intervine este nulitatea recursului.

În speță, recurenta nu

s-a conformat cerințelor legale enunțate, întrucât deși a indicat că-și întemeiază

calea de atac pe dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., a dezvoltat critici

ce nu pot fi subsumate acestui motiv de recurs.

Astfel, indicarea dispozițiilor

art. 21-23 din Legea nr. 10/2001 în contextul în care nu s-au adus critici concrete

dispozițiilor instanței de apel privind modul de interpretare și aplicare a acestor

norme legale, nu poate fi asimilată unei critici de nelegalitate în accepțiunea

dispozițiilor art. 304 C. proc. civ.

De asemenea, indicarea

prevederilor art. 16 alin. (2) din OUG.nr. 81/2007, în contextul în care nu au dezvoltat

critici concrete referitor la acest aspect, analizat de instanța de apel, nu poate

fi considerată o critică de nelegalitate în accepțiunea acelorași dispoziții.

Nu poate fi primită nici

critica constând în nerespectarea dispozițiilor art. 5 din Legea nr. 10/2001, cu

privire la care se reține că nu a făcut obiectul verificărilor instanței de apel,

nefiind invocată ca motiv în apelul părții, context în care formularea sa direct

în recurs se constată a fi făcută omisso medio.

Față de considerentele

ce preced și constatând că nu sunt date motive de ordine publică ce ar utea fi invocate

și din oficiu, în temeiul art. 306 alin. (1) C. proc. civ. se va constata nulitatea

căii de atac deduse judecății.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Constată nul recursul

declarat de pârâtul Municipiul București prin Primarul General împotriva deciziei

nr. 606A din 14 octombrie 2010 a Curții de Apel București, secția a IV -a civilă.

Obligă pe recurentul-pârât

la plata sumei de 2.480 RON, cu titlul de cheltuieli de judecată, către intimatul-reclamant

M.G.C.V.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 19 septembrie 2011.