ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 6126/2011

Asupra cauzei de față, constată următoarele: Prin cererea înregistrată la data de 04 noiembrie 2009, reclamantul M.G.C.V. în contradictoriu cu pârâtul Municipiul București, prin Primarul General, a solicitat obligarea pârâtului să emită dispoziție de restituire prin echivalent pentru cota de ½ din apartamentul situat în București, B-dul L.C. (fost B-dul A.I.), în soluționarea notificării înregistrată la P.M.B.; obligarea pârâtului să trimită dosarul în termen de 30 zile de la emiterea dispoziției de restituire prin echivalent către C.C.S.D. în vederea evaluării și acordării titlurilor de despăgubire și obligarea pârâtului la plata a câte 1.000 RON pe fiecare zi de întârziere, cu titlul de daune cominatorii, începând de la rămânerea definitivă a hotărârii și până la emiterea dispoziției de restituire prin echivalent.

În motivarea acțiunii reclamantul a arătat că imobilul situat în București Bd. L.C., (fost B-dul A.I.) a aparținut bunicului său G.M. așa cum rezultă din actul de vânzare cumpărare autentificat din 29 octombrie 1924 prin care a dobândit terenul, coroborat cu autorizația de construire din 19 martie 1928 eliberată de P.M.B. Prin decizia nr. 38 din 12 ianuarie 1982 emisă de C.P.M.B. – C.E. a trecut în proprietatea statului, fără plată, cota de ½ din apartamentul din B-dul L.C. Reclamantul mai arată că a formulat notificarea solicitând restituirea în natură a cotei de ½ din apartament, iar prin adresa din 18 iunie 2003 emisă de SC H.N. SA s-a comunicat că întregul apartament a fost înstrăinat în baza Legii nr. 112/1995, așa cum rezultă din contractul de vânzare-cumpărare din 20 decembrie 1996. Reclamantul consideră că imobilul nu mai poate fi restituit în natură, astfel că potrivit art. 18 lit. c) din Legea nr. 10/2001 are dreptul la restituirea prin echivalent.

În drept cererea a fost întemeiată pe disp. art. 1, 25, 26, 18 lit. c) din Legea nr. 10/2001, art. 16 alin. (2) din Legea nr. 247/2005 Titlul VII, H.G. nr. 498/2003, decizia nr. XX/2005, decizia nr. IX/2006 și decizia XX/2007 – toate pronunțate de I.C.C.J. Prin sentința civilă nr. 378 din 19 martie 2010 pronunțată de Tribunalul București, secția a IV-a civilă, s-a admis acțiunea formulată de reclamant; a fost obligat pârâtul să emită dispoziție de restituire prin echivalent pentru cota de ½ din apartamentul situat în București, B-dul L.C., în soluționarea notificării înregistrată la P.M.B.; a fost obligat pârâtul să trimită dosarul în termen de 30 zile de la emiterea dispozițiilor către C.C.S.D.

în vederea evaluării și acordării titlurilor de despăgubire și a obligat pârâtul la plata sumei de 100 RON (una sută RON) pentru fiecare zi de întârziere cu titlul de daune cominatorii, începând cu data rămânerii definitive a hotărârii și până la emiterea dispoziției de restituire prin echivalent. Pentru a pronunța această hotărâre,Tribunalul a reținut că reclamantul a declanșat procedura administrativă prealabilă impusă de Legea nr. 10/2001 și în lipsa unui răspuns la care era îndreptățit a sesizat instanța de judecată după 8 ani de la depunerea notificării și a actelor justificative. Potrivit art. 23 alin. (1) din Legea nr. 10/2001 cu modificările ulterioare, în termen de 60 zile de la înregistrarea notificării sau de la data depunerii actelor doveditoare, unitatea deținătoare era obligată să se pronunțe prin decizie sau dispoziție motivată asupra cererii reclamanților.

Tribunalul a constatat că reclamantul are calitatea de persoană îndreptățită la măsuri reparatorii potrivit art. 3 din Legea nr. 10/2001 în condițiile prevăzute de Titlul VII din Legea nr. 247/2005, cota de ½ din imobilul proprietatea sa fiind preluată în mod abuziv de către stat potrivit art. 2 alin. (1) lit. h) din Legea nr. 10/2001. Prin decizia nr. 606 A din 14 octombrie 2010, Curtea de Apel București, secția a IV-A civilă, a fost admis apelul pârâtului și schimbată în parte sentința în sensul respingerii capătului de cerere privind acordarea daunelor cominatorii ca inadmisibil. Termenul prevăzut de art. 23 alin. (1) și (2) din Legea nr. 10/2001 este unul de recomandare, însă depășirea acestuia nu exonerează unitatea deținătoare de a răspunde în modalitatea prevăzută de lege la notificarea privind pretențiile formulate de persoana îndreptățită.

Termenul de 60 de zile prevăzut de dispozițiile legală menționată, poate avea într-adevăr, conform textului legal enunțat și normelor metodologice pentru aplicarea Legii nr. 10/2001, două date de referință, fie data depunerii notificării, fie data depunerii actelor doveditoare. În acest sens, art. 23.1 (în prezent art. 25 pct. 1) din Normele metodologice, prevede că, în cazul în care persoana îndreptățită a depus odată cu notificarea toate actele de care înțelege să se prevaleze pentru dovedirea cererii de restituire, termenul de 60 de zile curge de la data depunerii notificării. În cazul în care persoana îndreptățită a depus toate actele doveditoare pe care le posedă și totodată a făcut precizarea că nu mai deține alte probe, unitatea deținătoare este obligată să se pronunțe numai pe baza acestora, în termen de 60 de zile.

Totodată, textul legal enunțat mai sus, prevede că termenul pentru îndeplinirea obligației se poate proroga cu acordul expres sau tacit al persoanei îndreptățite dacă unitatea deținătoare, în urma analizei actelor doveditoare deja depuse, comunică celeilalte părți, în intervalul de 60 de zile, faptul că documentația depusă este insuficientă pentru fundamentarea deciziei de restituire. Pentru a avea beneficiul acestei prorogări este necesar ca unitatea deținătoare să comunice în scris persoanei îndreptățite faptul că fundamentarea și emiterea deciziei de restituire sunt condiționate de depunerea probelor solicitate. Depunerea actelor solicitate sau comunicarea faptului că persoana îndreptățită nu posedă actele respective are semnificația acceptării prorogării termenului respectiv (în această ipoteză termenul curge de la depunerea actelor solicitate sau, după caz, de la data comunicării răspunsului).

În cauză, din documentația ce formează obiectul dosarului de restituire înregistrat la PMB, a rezultat că notificarea a fost însoțită de actele doveditoare de care autoarea reclamantei a înțeles să se prevaleze, și cu toate acestea, unitatea deținătoare nu a soluționat-o, în termenul de 60 de zile prevăzut de lege. Lipsa precizării din partea persoanei îndreptățite în sensul că nu mai deține alte probe, nu condiționează unitatea deținătoare să se pronunțe asupra notificării, astfel cum susține apelantul pârât, ci precizarea respectivă determină obligația de a se pronunța numai pe baza probelor depuse. În orice caz însă, în sarcina pârâtului subzistă obligația de a da o soluție cererii petentului, fie în sensul admiterii și restituirii imobilului în forma solicitată, fie în sensul respingerii acesteia, în termenul stabilit de lege, astfel cum, în mod corect a reținut și prima instanță.

Unitatea deținătoare poate beneficia de prorogarea termenului de a răspunde la notificare doar în situația în care, în urma analizei efectuate se constată că documentația depusă este insuficientă, dar numai sub condiția de a comunica acest lucru notificatorului, în intervalul de 60 de zile. În cauză însă, nu rezultă că apelantul pârât ar fi comunicat în scris intimatului reclamant necesitatea depunerii de noi acte doveditoare, în intervalul de 60 de zile prevăzut de art. 23 din Legea nr. 10/2001. Cât privește al doilea motiv de apel s-a reținut că art. 16 din alin. (1) din Legea nr. 10/2001 arată că deciziile/dispozițiile emise de entitățile investite cu soluționarea notificărilor, în care s-au consemnat sume care urmează a se acorda ca despăgubire, se predau pe bază de proces-verbal de predare-primire Secretariatului Comisiei Centrale.

Alin. (2 1 ) al aceluiași art., prevede că notificările care nu au fost soluționate în sensul alin. (1) până la data intrării în vigoare a prezentei legi, se predau pe bază de proces-verbal S.C.C.D. Controlul legalității avut în vedere de alin. (2) al art. 16 din lege, vizează legalitatea dispoziției dată în procedura administrativă, ori în cauza de față, dispoziția urmează a fi emisă în baza celor hotărâte prin sentința judecătoriei, în cadrul controlului efectuat de instanță, în condițiile art. 26 din Legea nr. 10/2001. Au fost considerate a fi întemeiate criticile ultimului motiv de apel. Conform art. 580 3 alin. (5) C. proc. civ., introdus prin Legea nr. 459/2006, se stabilește că pentru neexecutarea obligațiilor prevăzute în acest art. nu se pot acorda daune cominatorii.

Având astfel în vedere că în mod expres s-a prevăzut imposibilitatea acordării acestor daune cominatorii, Curtea admițând apelul declarat, conform art. 296 C. proc. civ., a schimbat în parte sentința apelată, în sensul că a respins capătul de cerere privind acordarea de daune cominatorii, ca inadmisibil, iar în conformitate cu art. 274 C. proc. civ., a obligat pârâtul la cheltuieli de judecată ocazionate la instanța de fond, în sumă de 1.000 RON, menținând celelalte dispoziții ale sentinței. Împotriva susmenționatei hotărâri a declarat recurs pârâtul Municipiul București prin Primarul General, criticand-o pentru nelegalitate, cale de atac întemeiată pe dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

și în susținerea căreia a învederat că reclamanții ar fi trebuit să completeze dosarul constituit în temeiul Legii nr. 10/2001, cerință pretinsă de dispozițiile art. 21-23 din lege, care nu a fost respectată, context în care hotărârea astfel pronunțată este nelegală. Cât privește obligația de a înainta dosarul C.C.S.D., au susținut că potrivit O.U.G. nr. 81/2007 [art. 16 alin. (2)] dispoziția emisă în procedura legii speciale trebuie însoțită de referatul conținând avizul de legalitate al Instituției Prefectului, ulterior exercitării controlului de legalitate de către acesta, numai în aceste condiții putând fi stabilită obligația menționată în sarcina sa.

Au mai arătat că nu s-au făcut dovezi în sensul că reclamanta ar fi primit despăgubiri pentru imobilul menționat în conformitate cu dispozițiile art. 5 din Legea nr. 10/2001 astfel cum a fost modificată prin Legea nr. 247/2005, potrivit cu care nu sunt îndreptățite la măsuri reparatorii persoanele care au primit despăgubiri potrivit acordurilor internaționale încheiate de țara noastră privind reglementarea problemelor financiare în suspensie. Au solicitat admiterea recursului și modificarea deciziei recurate în sensul respingerii cererii de chemare în judecată. Referitor la calea de atac dedusă judecății cu privire la care, din oficiu, s-a invocat excepția nulității, se constată următoarele: Potrivit art. 302 1 alin. (1) lit. c) C. proc.

civ., cerera de recurs va cuprinde, sub sancțiunea nulității, motivele de nelegalitate pe care se întemeiază recursul și dezvoltarea lor, iar potrivit art. 306 alin. (3) C. proc. civ., indicarea greșită a motivelor de recurs nu atrage nulitatea recursului dacă dezvoltarea acestora face posibilă încadrarea lor într-unul din motivele prevăzute de art. 304 C. proc. civ. Per a contrario, dacă dezvoltarea motivelor de recurs nu face posibilă încadrarea lor într-unul din cazurile de nelegalitate prevăzute expres și limitativ de art. 304 C. proc. civ., sancțiunea care intervine este nulitatea recursului. În speță, recurenta nu s-a conformat cerințelor legale enunțate, întrucât deși a indicat că-și întemeiază calea de atac pe dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc.

civ., a dezvoltat critici ce nu pot fi subsumate acestui motiv de recurs. Astfel, indicarea dispozițiilor art. 21-23 din Legea nr. 10/2001 în contextul în care nu s-au adus critici concrete dispozițiilor instanței de apel privind modul de interpretare și aplicare a acestor norme legale, nu poate fi asimilată unei critici de nelegalitate în accepțiunea dispozițiilor art. 304 C. proc. civ. De asemenea, indicarea prevederilor art. 16 alin. (2) din OUG.nr. 81/2007, în contextul în care nu au dezvoltat critici concrete referitor la acest aspect, analizat de instanța de apel, nu poate fi considerată o critică de nelegalitate în accepțiunea acelorași dispoziții. Nu poate fi primită nici critica constând în nerespectarea dispozițiilor art. 5 din Legea nr. 10/2001, cu privire la care se reține că nu a făcut obiectul verificărilor instanței de apel, nefiind invocată ca motiv în apelul părții, context în care formularea sa direct în recurs se constată a fi făcută omisso medio.

Față de considerentele ce preced și constatând că nu sunt date motive de ordine publică ce ar utea fi invocate și din oficiu, în temeiul art. 306 alin. (1) C. proc. civ. se va constata nulitatea căii de atac deduse judecății.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Constată nul recursul declarat de pârâtul Municipiul București prin Primarul General împotriva deciziei nr. 606A din 14 octombrie 2010 a Curții de Apel București, secția a IV -a civilă. Obligă pe recurentul-pârât la plata sumei de 2.480 RON, cu titlul de cheltuieli de judecată, către intimatul-reclamant M.G.C.V. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 19 septembrie 2011.