ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1757/2013

Prin Sentința civilă nr. 344 din 11 martie 2009, Tribunalul București a admis excepția inadmisibilității acțiunii reclamanților M.I.E. și K.I.A., în contradictoriu cu pârâții Municipiul București și pârâții-reclamanți P.M., S.A.Z., I.E.E., I.I., V.E., P.I., D.C. și M.D., a respins cererea de chemare în judecată, a respins cererea reconvențională ca rămasă fără interes, a respins cererea de chemare în garanție ca fiind rămasă fără obiect, a disjuns cererea completatoare. Prin Decizia civilă nr. 241A din 7 iunie 2012, în rejudecare, Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie a respins, ca nefondat, apelul reclamanților.

În drept, instanțele au avut în vedere Decizia nr. 33/2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, care condiționează admiterea acțiunii în revendicare și retrocedarea imobilului de existența unui bun în sensul Convenției, sub forma dreptului de proprietate în patrimoniul foștilor proprietari sau altfel spus, potrivit celor statuate de Curtea Europeană în cauza Atanasiu, de existența unui drept la restituire în natură a imobilului. Preluarea abuzivă a imobilului în baza Decretului nr. 92/1950 nu este suficientă pentru ca instanța să ajungă la concluzia restituirii în natură a imobilului, ci este necesar ca reclamanții să beneficieze de o recunoaștere administrativă sau judiciară a dreptului de proprietate, susceptibilă de a naște în favoarea acestora un drept la restituire în natură, prin raportare la dispozițiile legale în vigoare și jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului.

În concepția sistemului reparator al Legii nr. 10/2001, retrocedarea în natură a imobilelor vândute în baza Legii nr. 112/1995 este posibilă numai dacă se obține de către fostul proprietar anularea contractului de vânzare-cumpărare în condițiile art. 45 din lege. Această concepție a legiuitorului rezultă din coroborarea prevederilor art. 18 lit. c), art. 20 alin. (2) și art. 26 alin. (1) din Legea nr. 10/2001. Instanța supremă a statuat că Legea nr. 10/2001 reglementează măsuri reparatorii inclusiv pentru imobilele preluate fără titlu valabil, astfel că, după intrarea în vigoare a acestui act normativ, dispozițiile art. 6 alin. (2) din Legea nr. 213/1998 nu mai pot constitui temei pentru revendicarea unor imobile aflate în această situație.

Numai persoanele exceptate de la procedura acestui act normativ, precum și cele care, din motive independente de voința lor, nu au putut să utilizeze această procedură în termenele legale, au deschisă calea acțiunii în revendicare/retrocedare a bunului litigios, dacă acesta nu a fost cumpărat cu bună-credință și cu respectarea dispozițiilor Legii nr. 112/1995, de către chiriași. De principiu, persoanele cărora le sunt aplicabile dispozițiile Legii nr. 10/2001 nu au posibilitatea de a opta între calea prevăzută de acest act normativ și aplicarea dreptului comun în materia revendicării. Instanța supremă recunoaște necesitatea de a acorda prioritate Convenției în cadrul unei acțiuni în revendicare, în ipoteza în care reclamantul se poate prevala de existența unui bun în sensul Convenției, o soluție contrară mergând către ideea unei privări de proprietate, precum și a unei încălcări a dispozițiilor art. 6 din Convenție, care consacră dreptul la un proces echitabil.

Având în vedere că reclamanții au făcut demersuri pentru restituirea proprietății imobiliare de care au fost deposedați autorii săi, prevalându-se de legile speciale de reparație, Curtea a reținut că aceștia justifică un interes patrimonial, susceptibil să intre în sfera de protecție a dispozițiilor art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenție, motiv pentru care instanța de apel a considerat că nu poate reține inadmisibilitatea acțiunii în revendicare. Legitimitatea interesului reclamanților de a formula o acțiune în revendicare întemeiată pe dreptul comun, cât și admisibilitatea unei astfel de acțiuni rezidă în existența unui bun în patrimoniul reclamanților, în sensul Convenției.

Având în vedere jurisprudența Curții, respectiv faptul că reclamanții au urmat procedura legilor speciale de reparație, formulând notificare atât în baza prevederilor Legii nr. 112/1995, care a rămas nesoluționată, cât și în baza dispozițiilor Legii nr. 10/2001, care nu a fost soluționată de unitatea deținătoare.

În privința apartamentelor din imobilul ce formează obiectul cauzei pendinte, prin Sentința civilă nr. 1784/2011 a Tribunalului București, irevocabilă prin Decizia civilă nr. 459/2012 a Curții de Apel București s-a constatat că reclamanții au dreptul la măsuri reparatorii prin echivalent, constând în despăgubiri în condițiile Legii nr. 247/2005, Titlul VII și, având în vedere că acțiunea în revendicare a fost formulată în anul 2007, anterior modificării Legii nr. 10/2001 prin Legea nr. 1/2009, care a abrogat prevederile art. 2 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, Curtea a reținut că reclamanții se pot prevala de un interes patrimonial, care intră în noțiunea de bun, consacrată de prevederile art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenție.

În ce privește conținutul valorii patrimoniale de care se prevalează reclamanții, Curtea a constatat că este vorba de un drept de despăgubiri, realizabil prin procedura reglementată de dispozițiile Legii nr. 247/2005. Intimații-pârâți sunt titularii actuali ai dreptului de proprietate asupra apartamentelor în litigiu, dovedit prin contractele de vânzare-cumpărare perfectate în temeiul Legii nr. 112/1995, a căror valabilitate a fost contestată pe calea unei acțiuni în constatarea nulității absolute, respinsă, ca prescrisă, prin Sentința civilă nr. 946/2009 a Tribunalului București, irevocabilă prin Decizia civilă nr. 79/2010 a Curții de Apel București.

Curtea a avut în vedere și cele statuate de Curtea Europeană a Drepturilor Omului în cauza pilot Maria Atanasiu contra României - simpla constatare pe cale judecătorească a nevalabilității titlului statului constituit asupra imobilului poate valora doar o recunoaștere la un drept la despăgubiri, respectiv dreptul de a încasa măsurile reparatorii prevăzute de legea specială, sub condiția inițierii procedurilor administrative și a îndeplinirii condițiilor legale pentru obținerea acestora. Hotărârile judecătorești prin care se constată ilegalitatea naționalizării nu constituie titlu executoriu pentru restituirea imobilului. Reclamanții nu sunt în posesia unei hotărâri judecătorești prin care să se fi constatat caracterul nevalabil al titlului statului.

Cele stabilite de instanța de contencios european au relevanță în cauză, întrucât se poate reține în favoarea fostului proprietar existența unui bun în sensul Convenției și care să confere drept la restituire în natură doar în situația în care fostul proprietar are o hotărâre judecătorească de admitere a acțiunii în revendicare, prin care instanța să fi dispus retrocedarea imobilului. Reclamanții au o notificare atât în baza Legii nr. 112/1995, care a rămas nesoluționată, cât și în baza dispozițiilor Legii nr. 10/2001, care nu a fost soluționată de unitatea deținătoare, dar s-a formulat o acțiune întemeiată pe Decizia civilă nr XX/2007, admisă irevocabil printr-o hotărâre prin care s-a dispus restituirea în natură a imobilului, cu excepția apartamentelor vândute în temeiul Legii nr. 112/1995, pentru care s-a constat dreptul reclamanților la măsuri reparatori prin echivalent sub forma despăgubirilor, în condițiile Legii nr. 247/2005, Titlul VII.

Având în vedere că specific mecanismului de soluționare a acțiunii în revendicare este compararea titlurilor de proprietate prezentate de părți, în cazul în care acțiunea în revendicare are ca obiect un imobil preluat de către stat în perioada regimului comunist, criteriile pe baza cărora se stabilește preferabilitatea titlului unei părți sunt stabilite de instanța supremă în decizia civilă nr 33/2008 pronunțată în interesul legii. Instanța supremă a arătat totodată că în situația în care imobilul a fost înstrăinat în baza Legii nr. 112/1995 iar instanța de judecată a confirmat validitatea contractului, astfel că atât reclamantul cât și pârâtul se pot prevala de un bun în sensul Convenției, obiectul revendicării se convertește într-o pretenție de despăgubiri, nemaiexistând posibilitatea readucerii bunului în patrimoniul revendicantului.

Instanța de contencios european în materia drepturilor omului a recunoscut acest drept de creanță, având ca obiect despăgubiri, independent de nefuncționalitatea Fondului Proprietatea, care reprezenta până la acel moment un argument de bază în recunoașterea dreptului la restituire. Stabilirea obligație statului de a crea un mecanism adecvat pentru plata despăgubirilor, prin amendarea mecanismului actual și instituirea unor proceduri simplificate și eficace, reprezintă în același timp o validare a măsurilor reparatorii reglementate de Legea nr. 10/2001, inclusiv cu acordarea de despăgubiri în cazul înstrăinării imobilului, conform dispozițiilor Legii nr. 112/1995, către fostul chiriaș.

Având în vedere că hotărârea pilot determină o modificare substanțială în ceea ce privește procedura de acordare a măsurilor reparatorii prin echivalent, în speță, a despăgubirilor, fiind de o importanță deosebită, Curtea apreciază că nu poate fi ignorată și că se impune a fi aplicată și în cauzele în curs de judecată, pentru interpretarea dispozițiilor art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenție. În acest mod se asigură stabilitatea circuitului juridic civil, nu se aduce atingere altui drept de proprietate, de asemenea protejat de lege și se respectă protecția și valoarea conferită de legiuitor -credințe a cumpărătorului în sistemul reparator al Legii nr. 10/2001.

Sintetizând, Curtea a reținut că reclamanții sunt deținătorii unei valori patrimoniale care intră sub incidență dispozițiilor art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenție, constând într-un drept de creanță, reprezentat de despăgubirile bănești pe care le vor primi în cadrul sistemului reparatoriu al Legii nr. 10/2001, astfel cum a fost modificată prin Legea nr. 247/2005, ceea ce înseamnă că reclamanții nu au un drept la restituirea în natură a imobilului, care să justifice admiterea revendicării, în condițiile în care pârâții sunt beneficiarii unui bun în sensul Convenției, sub forma dreptului de proprietate. Împotriva deciziei instanței de apel au formulat cerere de recurs la data de 10 iulie 2012, reclamanții M.I.E.

și K.I.A., prin care au invocat următoarele aspecte de pretinsă nelegalitate: Pe temeiul dispozițiilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ., s-a susținut că instanța de apel a încălcat dispozițiile art. 20 din Constituție și art. 1 din Protocolul adițional nr. 1 la Convenție, întrucât nu s-a pronunțat asupra excepției de neconvenționalitate a Legii nr. 10/2001. Accesul oferit de Legea nr. 10/2001 la plata unei despăgubiri, foștilor proprietari, este unul teoretic și iluzoriu. S-a susținut și încălcarea art. 4 alin. (2) din Legea nr. 303/2004 care dispune: „Judecătorii nu pot refuza să judece pe motiv că legea nu prevede, este neclară sau incompletă". O.G. de suspendare temporară a emiterii deciziilor conținând titlul de despăgubire, până la o noua reglementare, anulează toate dispozițiile referitoare la despăgubiri conținute de Legea nr. 10/2001, respectiv mecanismul de despăgubiri instituit de Legea nr. 247/2005.

Instanța de apel a reținut ca reclamanții au dovedit deținerea unui bun ocrotit de art. 1 din Primul Protocol, motiv pentru care se impune admiterea existenței neconvenționalității art. 18 din Legea nr. 10/2001 și judecarea cauzei după normele dreptului comun, prin compararea titlurilor părților.

În cauza Atanasiu și alții împotriva României, s-a arătat că „în cazul în care un stat contractant după ce a ratificat Convenția și inclusiv Protocolul nr. 1 adoptă o legislație care prevede restituirea totală sau parțială a bunurilor confiscate în temeiul unui regim anterior, o asemenea legislație poate fi considerată ca generatoare a unui nou drept de proprietate protejat de art. 1 din Protocolul nr. 1, în primul rând pentru persoanele care îndeplinesc condițiile prevăzute în vederea restituirii". Or, prin art. 2 alin. (2) din Legea nr. 10/2001 (în forma în vigoare la data introducerii acțiunii), s-a recunoscut dreptul de proprietate al reclamanților, distincția operată de legiuitorul intern fiind afectată exclusiv exercițiului acestui drept, atribut care evident nu poate fi confundat din punct de vedere juridic, cu existența a însuși dreptului de proprietate.

Curtea Europeană a stabilit că titularul dreptului deține doar un „interes patrimonial" de a obține restituirea în natura, însă cu aceeași valoare ca și un bun actual, în ceea ce privește cerința legală a existenței unui „bun", ca „drept efectiv" în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1, în cazurile în care înstrăinarea în baza Legii nr. 112/1995 a avut loc înainte de pronunțarea unei hotărâri judecătorești - cauza Păduraru, cauza Porțeanu împotriva României. Reclamanții dețin un drept patrimonial care se analizează ca un bun în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenție dat fiind că formulaseră notificare pentru imobilul în litigiu în temeiul Legii nr. 112/1995. Deși printr-o sentință civilă, reclamanților, li s-a confirmat preluarea abuzivă a imobilului de către statul comunist, constatându-se și dreptul la despăgubiri pentru apartamentele vândute, aceștia nu au primit până în prezent nicio despăgubire efectivă.

În litigiul dintre recurenți și pârâți, trebuie observat că recurenții se află în posesia titlului originar de proprietate asupra imobilului revendicat, făcând dovada transmisiunilor succesive, beneficiind și de o hotărâre judecătorească definitivă care a confirmat explicit dreptul de proprietate.

Această apreciere nu este de natură să ignore raționamentul juridic expus în cadrul deciziei în interesul legii, privitoare la condiționarea admiterii acțiunii în revendicare de neafectarea unui alt drept de proprietate, deoarece însăși Înalta Curte de Casație și Justiție recunoaște în cadrul deciziei sale, posibilitatea ca în anumite situații să se procedeze la operațiunea de comparare a titlurilor, operațiune impusă de soligismul convențional - „Din cauza inconsecvenței și deficiențelor legislative precum și a eventualelor litigii anterior soluționate, nu este exclus ca într-o astfel de acțiune în revendicare ambele părți să se poată prevala de existența unui bun în sensul Convenției, instanțele fiind puse în situația de a da preferabilitate unuia în detrimentul celuilalt". În procesul pendinte, caracterul unic al măsurii de restituire a imobilului în natură, se impune și ca urmare a cadrului procesual fixat deja în prezenta cale de atac, capătul de cerere privind revendicarea fiind formulat în contradictoriu cu pârâții, foști chiriași cumpărători.

În aceste condiții, admiterea acțiunii în revendicare se impune drept unica măsură reparatorie posibilă pentru privarea de proprietate suferită prin vânzarea imobilului către chiriași. Nici dreptul conferit de contractul de vânzare-cumpărare, nu va fi afectat în mod substanțial, ei urmând a fi despăgubiți în mod corespunzător fiind așadar îndeplinită inclusiv din această perspectivă și cerința impusă de Înalta Curte de Casație și Justiție în decizia sa în interesul legii, privitoare la neafectarea altui drept protejat. Recursul este nefondat. Pe temeiul dispozițiilor art. 304 pct. 9 C. proc.

civ., nu se poate reține încălcarea dispozițiile art. 20 din Constituție și a art. 1 din Protocolul adițional nr. 1 la Convenție, sub toate aspecte prezentate în expunerea de motive, întrucât tocmai în considerarea acestor temeiuri de drept, la pronunțarea deciziei atacate, instanța a avut în vedere legislația și jurisprudența europeană, astfel cum acestea au fost valorificate în conținutul Deciziei nr. 33 din 9 iunie 2008 a Înaltei Curți de Justiție și Casație, concluzionând în esență corect că nu se poate realiza o analiză comparativă a drepturilor de proprietate, exclusiv prin raportare la normele dreptului comun.

Decizia nr. 33 din 9 iunie 2008 a Înaltei Curți de Justiție și Casație, pronunțată în soluționarea recursului în interesul legii - cu privire la acțiunile întemeiate pe dispozițiile dreptului comun, având ca obiect revendicarea imobilelor preluate în mod abuziv în perioada 6 martie - 1945 decembrie 1989, formulate după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001 - a statuat coordonatele cercetării și soluționării unor astfel de acțiuni civile, după cum urmează: concursul între legea specială și legea generală se rezolvă în favoarea legii speciale, conform principiului specialia generalibus derogant, chiar dacă acesta nu este prevăzut de legea specială; în cazul în care sunt sesizate neconcordanțe între legea specială (Legea nr. 10/2001) și Convenția europeană a drepturilor omului, Convenția are prioritate; această prioritate poate fi dată în cadrul unei acțiuni în revendicare întemeiată pe dreptul comun, în măsura în care, astfel, nu s-ar aduce atingere unui alt drept de proprietate ori securității juridice.

Principala clarificare pe care această decizie a adus-o în soluționarea acțiunilor în revendicare întemeiate pe dreptul comun, este deplasarea analizei pe care instanțele naționale o realizau din perspectiva dreptului intern, a comparării titlurilor de proprietate exhibate de părțile aflate în conflict judiciar, întemeiată pe criteriile jurisprudențiale (titlul mai vechi și mai bine caracterizat), spre o analiză întemeiată pe art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenție, care impune verificarea existenței unui „bun” sau a unei „speranțe legitime” în patrimoniul părților, ca noțiuni autonome, a stabilirii ingerinței în dreptul de proprietate al părților și a condițiilor în care această ingerință este una legitimă - este prevăzută de o lege accesibilă și previzibilă, a intervenit pentru o cauză de utilitate publică și cu respectarea principiului proporționalității.

În operațiunea concretă de comparare de titluri, instanța de apel în mod corect s-a raportat la prevederile articolului 1 din Primul Protocol adițional al Convenției, urmărind a stabili care dintre părți este deținătoarea unui bun în sensul acestor prevederi. În cauza Atanasiu și alții, pronunțată la data de 12 octombrie 2010, instanța de contencios european a statuat, cu putere obligatorie pentru instanțele naționale, că un reclamant nu poate invoca o încălcare a art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenție, decât în măsura în care deciziile pe care le incriminează se raportează la bunurile sale în sensul acestei dispoziții. Existența unui bun actual în patrimoniul unei persoane ființează manifest fără nici o îndoială dacă, printr-o hotărâre definitivă și executorie, jurisdicțiile au recunoscut acesteia calitatea de proprietar și dacă, în dispozitivul hotărârii, au decis în mod expres restituirea bunului.

Reclamanții nu se pot prevala de un bun actual în sensul Convenției, aceștia nefăcând dovada că au obținut o hotărâre judecătorească irevocabilă prin care să le fi fost recunoscută calitatea de proprietari iar, în dispozitiv, să existe obligația de restituire a imobilului în litigiu. În aceeași cauză Atanasiu, Curtea Europeană a interpretat Convenția și art. 1 din Protocolul nr. 1 în raport cu legislația internă, reținând că de la intrarea în vigoare a Legilor nr. 1/2001 și nr. 10/2001 și mai ales a Legii nr. 247/2005, dreptul intern prevede un mecanism anterior pentru a se ajunge, fie la restituirea bunului, fie la acordarea unei despăgubiri.

Transformarea într-o valoare patrimonială, în sensul art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenție a interesului patrimonial ce rezultă din simpla constatare a ilegalității naționalizării, se subordonează îndeplinirii de către partea interesată a cerințelor legale din cadrul procedurilor prevăzute de legile de reparație și epuizării căilor de recurs prevăzute de aceste legi. Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat că „întocmai cum art. 1 din Protocolul nr. 1 nu garantează un drept la dobândirea unor bunuri, nu se impune statelor contractante nicio restricție în libertatea lor de a determina domeniul de aplicare a legilor pe care le pot adopta în materia restituirii bunurilor și de a-și alege condițiile în temeiul cărora ele acceptă să restituie drepturile de proprietate persoanelor deposedate.

În asemenea circumstanțe, autoritățile naționale trebuie să beneficieze de o amplă marjă de apreciere nu numai pentru a alege măsurile de reglementare a raporturilor de proprietate din țară, ci să facă o evaluare și a timpului necesar pentru realizarea obiectivului”. Mai mult, este de reținut că, în mod consecvent, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat că persoanele care au dobândit bunuri cu bună-credință, nu trebuie să fie puse în situația de a suporta responsabilitatea, care aparține în mod corect statului, pentru faptul de a fi confiscat cândva aceste bunuri.

O eventuală admitere a acțiunii în revendicare împotriva pârâților ar aduce atingere acestui drept real și ar afecta securitatea raporturilor juridice, într-o atare situație pârâții urmând să fie privați de un bun, iar consecințele adoptării unor norme neconforme cu Convenția ar urma să fie suportate de un particular, și nu de Stat - relevante sub acest aspect fiind cauzele Pincova și Pinc împotriva Republicii Cehe și Raicu contra României. Pentru toate aceste considerente nu pot fi primite criticile privind nesocotirea prevederilor art. 20 din Constituție și ale art. 1 și art. 6 din Convenția europeană pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale referitoare la protecția dreptului de proprietate, respectiv la accesul liber la justiție.

Împrejurarea că prin hotărârea din 12 octombrie 2010, Cauza Maria Atanasiu și alții împotriva României s-a reținut ineficiența sistemului de acordare a despăgubirilor și inexistenta oricărei garanții cu privire la durata sau rezultatul procedurii în fața Comisiei Centrale, nu reprezintă un argument pentru modificarea soluției pronunțate, întrucât obiectul disputei judiciare de față este restituirea în natură a imobilului în litigiu, și nu plata de despăgubiri. Caracterul real al acțiunii în revendicare se conservă atât timp cât există posibilitatea de a readuce lucrul revendicat în patrimoniul revendicantului, iar dacă lucrul a dispărut dintr-o cauză imputabilă uzurpatorului sau a fost transmis de către acesta unui terț care a dobândit în mod legal proprietatea lui, obiectul revendicării urmează a fi convertit într-o pretenție de despăgubiri.

Concepția instanței supreme, exprimată în decizia pronunțată în interesul legii anterior menționată, este în deplină concordanță cu sistemul de acordare a unei reparații reglementat de Legea nr. 10/2001, a cărui eficientizare s-a demarat prin cotarea la bursă a Fondului Proprietatea sau printr-un alt mecanism pe care statul este obligat să-l elaboreze în perioada de grație de 18 luni stabilită de Curtea Europeană (în acest scop prin hotărârea pilot pronunțată în cauza Atanasiu contra României), urmărindu-se să se creeze astfel o modalitate legală și reală pentru fostul proprietar, de obține o reparație echitabilă, care să răspundă principiului proporționalității atât sub aspectul cuantumului despăgubirii cât și din punct de vedere al timpului de acordare acesteia.

Instanța de contencios european în materia drepturilor omului a recunoscut acest drept de creanță, având ca obiect despăgubiri, independent de nefuncționalitatea Fondului Proprietatea, care reprezenta până la acel moment un argument de bază în recunoașterea dreptului la restituire. Stabilirea obligație statului de a crea un mecanism adecvat pentru plata despăgubirilor, prin amendarea mecanismului actual și instituirea unor proceduri simplificate și eficace, reprezintă în același timp o validare a măsurilor reparatorii reglementate de Legea nr. 10/2001. Această soluție se impune și în considerarea celorlalte criterii impuse de decizia Înaltei Curți de Casație și Justiție, în sensul că în acest mod se asigură stabilitatea circuitului juridic civil, nu se aduce atingere altui drept de proprietate, de asemenea protejat de lege.

Nu poate fi primită nici critica referitoare la încălcarea art. 4 alin. (2) din Legea nr. 303/2004 - „Judecătorii nu pot refuza să judece pe motiv ca legea nu prevede, este neclară sau incompletă" - întrucât circumstanțele particulare ale cauzei pendinte nu au configurat o astfel de ipoteză, judecătorii pronunțându-se în litera și spiritul legii naționale, dar și europene. S-a reținut totodată corect că preluarea abuzivă a imobilului, în baza Decretului nr. 92/1950, nu este suficientă pentru ca instanța să ajungă la concluzia restituirii în natură a imobilului, ci este necesar ca reclamanții să beneficieze de o recunoaștere administrativă sau judiciară a dreptului de proprietate, susceptibilă de a naște în favoarea acestora un drept la restituire în natură.

Pentru toate aceste considerente de fapt și de drept, Înalta Curte, în conformitate cu dispozițiile art. 312 alin. (1) C. proc. civ., va respinge recursurile formulate în cauză, ca nefondate.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanții M.I.E. și K.I.A. împotriva Deciziei nr. 241A din 7 iunie 2012 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 28 martie 2013. Procesat de GGC - DG