ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1757/2013

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1757/2013 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2013)

Prin Sentința civilă

nr. 344 din 11 martie 2009, Tribunalul București a admis excepția

inadmisibilității acțiunii reclamanților M.I.E. și K.I.A., în contradictoriu cu

pârâții Municipiul București și pârâții-reclamanți P.M., S.A.Z., I.E.E., I.I.,

V.E., P.I., D.C. și M.D., a respins cererea de chemare în judecată, a respins

cererea reconvențională ca rămasă fără interes, a respins cererea de chemare în

garanție ca fiind rămasă fără obiect, a disjuns cererea completatoare.

Prin Decizia civilă

nr. 241A din 7 iunie 2012, în rejudecare, Curtea de Apel București, secția a

III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie a respins, ca nefondat,

apelul reclamanților.

În drept, instanțele

au avut în vedere Decizia nr. 33/2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție,

care condiționează admiterea acțiunii în revendicare și retrocedarea imobilului

de existența unui bun în sensul Convenției, sub forma dreptului de proprietate

în patrimoniul foștilor proprietari sau altfel spus, potrivit celor statuate de

Curtea Europeană în cauza Atanasiu, de existența unui drept la restituire în

natură a imobilului.

Preluarea abuzivă a

imobilului în baza Decretului nr. 92/1950 nu este suficientă pentru ca instanța

să ajungă la concluzia restituirii în natură a imobilului, ci este necesar ca

reclamanții să beneficieze de o recunoaștere administrativă sau judiciară a

dreptului de proprietate, susceptibilă de a naște în favoarea acestora un drept

la restituire în natură, prin raportare la dispozițiile legale în vigoare și

jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului.

În concepția

sistemului reparator al Legii nr. 10/2001, retrocedarea în natură a imobilelor

vândute în baza Legii nr. 112/1995 este posibilă numai dacă se obține de către

fostul proprietar anularea contractului de vânzare-cumpărare în condițiile art.

45 din lege. Această concepție a legiuitorului rezultă din coroborarea prevederilor

art. 18 lit. c), art. 20 alin. (2) și art. 26 alin. (1) din Legea nr. 10/2001.

Instanța supremă a

statuat că Legea nr. 10/2001 reglementează măsuri reparatorii inclusiv pentru

imobilele preluate fără titlu valabil, astfel că, după intrarea în vigoare a

acestui act normativ, dispozițiile art. 6 alin. (2) din Legea nr. 213/1998 nu

mai pot constitui temei pentru revendicarea unor imobile aflate în această

situație. Numai persoanele exceptate de la procedura acestui act normativ,

precum și cele care, din motive independente de voința lor, nu au putut să

utilizeze această procedură în termenele legale, au deschisă calea acțiunii în

revendicare/retrocedare a bunului litigios, dacă acesta nu a fost cumpărat cu

bună-credință și cu respectarea dispozițiilor Legii nr. 112/1995, de către

chiriași.

De principiu,

persoanele cărora le sunt aplicabile dispozițiile Legii nr. 10/2001 nu au

posibilitatea de a opta între calea prevăzută de acest act normativ și

aplicarea dreptului comun în materia revendicării.

Instanța supremă

recunoaște necesitatea de a acorda prioritate Convenției în cadrul unei acțiuni

în revendicare, în ipoteza în care reclamantul se poate prevala de existența

unui bun în sensul Convenției, o soluție contrară mergând către ideea unei

privări de proprietate, precum și a unei încălcări a dispozițiilor art. 6 din

Convenție, care consacră dreptul la un proces echitabil.

Având în vedere că

reclamanții au făcut demersuri pentru restituirea proprietății imobiliare de

care au fost deposedați autorii săi, prevalându-se de legile speciale de

reparație, Curtea a reținut că aceștia justifică un interes patrimonial,

susceptibil să intre în sfera de protecție a dispozițiilor art. 1 din Primul

Protocol adițional la Convenție, motiv pentru care instanța de apel a considerat

că nu poate reține inadmisibilitatea acțiunii în revendicare.

Legitimitatea

interesului reclamanților de a formula o acțiune în revendicare întemeiată pe

dreptul comun, cât și admisibilitatea unei astfel de acțiuni rezidă în

existența unui bun în patrimoniul reclamanților, în sensul Convenției.

Având în vedere

jurisprudența Curții, respectiv faptul că reclamanții au urmat procedura

legilor speciale de reparație, formulând notificare atât în baza prevederilor

Legii nr. 112/1995, care a rămas nesoluționată, cât și în baza dispozițiilor

Legii nr. 10/2001, care nu a fost soluționată de unitatea deținătoare.

În privința

apartamentelor din imobilul ce formează obiectul cauzei pendinte, prin Sentința

civilă nr. 1784/2011 a Tribunalului București, irevocabilă prin Decizia civilă

nr. 459/2012 a Curții de Apel București s-a constatat că reclamanții au dreptul

la măsuri reparatorii prin echivalent, constând în despăgubiri în condițiile

Legii nr. 247/2005, Titlul VII și, având în vedere că acțiunea în revendicare a

fost formulată în anul 2007, anterior modificării Legii nr. 10/2001 prin Legea

nr. 1/2009, care a abrogat prevederile art. 2 alin. (2) din Legea nr. 10/2001,

Curtea a reținut că reclamanții se pot prevala de un interes patrimonial, care

intră în noțiunea de bun, consacrată de prevederile art. 1 din Primul Protocol

adițional la Convenție.

În ce privește

conținutul valorii patrimoniale de care se prevalează reclamanții, Curtea a

constatat că este vorba de un drept de despăgubiri, realizabil prin procedura

reglementată de dispozițiile Legii nr. 247/2005.

Intimații-pârâți sunt

titularii actuali ai dreptului de proprietate asupra apartamentelor în litigiu,

dovedit prin contractele de vânzare-cumpărare perfectate în temeiul Legii nr.

112/1995, a căror valabilitate a fost contestată pe calea unei acțiuni în

constatarea nulității absolute, respinsă, ca prescrisă, prin Sentința civilă

nr. 946/2009 a Tribunalului București, irevocabilă prin Decizia civilă nr.

79/2010 a Curții de Apel București.

Curtea a avut în vedere

și cele statuate de Curtea Europeană a Drepturilor Omului în cauza pilot Maria

Atanasiu contra României - simpla constatare pe cale judecătorească a

nevalabilității titlului statului constituit asupra imobilului poate valora

doar o recunoaștere la un drept la despăgubiri, respectiv dreptul de a încasa

măsurile reparatorii prevăzute de legea specială, sub condiția inițierii

procedurilor administrative și a îndeplinirii condițiilor legale pentru

obținerea acestora. Hotărârile judecătorești prin care se constată ilegalitatea

naționalizării nu constituie titlu executoriu pentru restituirea imobilului.

Reclamanții nu sunt în posesia unei hotărâri judecătorești prin care să se fi

constatat caracterul nevalabil al titlului statului.

Cele stabilite de

instanța de contencios european au relevanță în cauză, întrucât se poate reține

în favoarea fostului proprietar existența unui bun în sensul Convenției și care

să confere drept la restituire în natură doar în situația în care fostul

proprietar are o hotărâre judecătorească de admitere a acțiunii în revendicare,

prin care instanța să fi dispus retrocedarea imobilului.

Reclamanții au o

notificare atât în baza Legii nr. 112/1995, care a rămas nesoluționată, cât și

în baza dispozițiilor Legii nr. 10/2001, care nu a fost soluționată de unitatea

deținătoare, dar s-a formulat o acțiune întemeiată pe Decizia civilă nr

XX/2007, admisă irevocabil printr-o hotărâre prin care s-a dispus restituirea

în natură a imobilului, cu excepția apartamentelor vândute în temeiul Legii nr.

112/1995, pentru care s-a constat dreptul reclamanților la măsuri reparatori

prin echivalent sub forma despăgubirilor, în condițiile Legii nr. 247/2005,

Titlul VII.

Având în vedere că

specific mecanismului de soluționare a acțiunii în revendicare este compararea

titlurilor de proprietate prezentate de părți, în cazul în care acțiunea în

revendicare are ca obiect un imobil preluat de către stat în perioada regimului

comunist, criteriile pe baza cărora se stabilește preferabilitatea titlului

unei părți sunt stabilite de instanța supremă în decizia civilă nr 33/2008

pronunțată în interesul legii.

Instanța supremă a

arătat totodată că în situația în care imobilul a fost înstrăinat în baza Legii

nr. 112/1995 iar instanța de judecată a confirmat validitatea contractului,

astfel că atât reclamantul cât și pârâtul se pot prevala de un bun în sensul

Convenției, obiectul revendicării se convertește într-o pretenție de

despăgubiri, nemaiexistând posibilitatea readucerii bunului în patrimoniul

revendicantului.

Instanța de

contencios european în materia drepturilor omului a recunoscut acest drept de

creanță, având ca obiect despăgubiri, independent de nefuncționalitatea

Fondului Proprietatea, care reprezenta până la acel moment un argument de bază

în recunoașterea dreptului la restituire.

Stabilirea obligație

statului de a crea un mecanism adecvat pentru plata despăgubirilor, prin

amendarea mecanismului actual și instituirea unor proceduri simplificate și

eficace, reprezintă în același timp o validare a măsurilor reparatorii

reglementate de Legea nr. 10/2001, inclusiv cu acordarea de despăgubiri în

cazul înstrăinării imobilului, conform dispozițiilor Legii nr. 112/1995, către

fostul chiriaș.

Având în vedere că

hotărârea pilot determină o modificare substanțială în ceea ce privește

procedura de acordare a măsurilor reparatorii prin echivalent, în speță, a

despăgubirilor, fiind de o importanță deosebită, Curtea apreciază că nu poate

fi ignorată și că se impune a fi aplicată și în cauzele în curs de judecată,

pentru interpretarea dispozițiilor art. 1 din Primul Protocol adițional la

Convenție.

În acest mod se

asigură stabilitatea circuitului juridic civil, nu se aduce atingere altui

drept de proprietate, de asemenea protejat de lege și se respectă protecția și

valoarea conferită de legiuitor -credințe a cumpărătorului în sistemul

reparator al Legii nr. 10/2001.

Sintetizând, Curtea a

reținut că reclamanții sunt deținătorii unei valori patrimoniale care intră sub

incidență dispozițiilor art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenție,

constând într-un drept de creanță, reprezentat de despăgubirile bănești pe care

le vor primi în cadrul sistemului reparatoriu al Legii nr. 10/2001, astfel cum

a fost modificată prin Legea nr. 247/2005, ceea ce înseamnă că reclamanții nu

au un drept la restituirea în natură a imobilului, care să justifice admiterea

revendicării, în condițiile în care pârâții sunt beneficiarii unui bun în

sensul Convenției, sub forma dreptului de proprietate.

Împotriva deciziei

instanței de apel au formulat cerere de recurs la data de 10 iulie 2012,

reclamanții M.I.E. și K.I.A., prin care au invocat următoarele aspecte de

pretinsă nelegalitate:

Pe temeiul

dispozițiilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ., s-a susținut că instanța de apel a

încălcat dispozițiile art. 20 din Constituție și art. 1 din Protocolul

adițional nr. 1 la Convenție, întrucât nu s-a pronunțat asupra excepției de

neconvenționalitate a Legii nr. 10/2001. Accesul oferit de Legea nr. 10/2001 la

plata unei despăgubiri, foștilor proprietari, este unul teoretic și iluzoriu.

S-a susținut și

încălcarea art. 4 alin. (2) din Legea nr. 303/2004 care dispune: „Judecătorii

nu pot refuza să judece pe motiv că legea nu prevede, este neclară sau

incompletă".

O.G. de suspendare

temporară a emiterii deciziilor conținând titlul de despăgubire, până la o noua

reglementare, anulează toate dispozițiile referitoare la despăgubiri conținute

de Legea nr. 10/2001, respectiv mecanismul de despăgubiri instituit de Legea

nr. 247/2005.

Instanța de apel a

reținut ca reclamanții au dovedit deținerea unui bun ocrotit de art. 1 din

Primul Protocol, motiv pentru care se impune admiterea existenței

neconvenționalității art. 18 din Legea nr. 10/2001 și judecarea cauzei după

normele dreptului comun, prin compararea titlurilor părților.

În cauza Atanasiu și

alții împotriva României, s-a arătat că „în cazul în care un stat contractant

după ce a ratificat Convenția și inclusiv Protocolul nr. 1 adoptă o legislație

care prevede restituirea totală sau parțială a bunurilor confiscate în temeiul

unui regim anterior, o asemenea legislație poate fi considerată ca generatoare

a unui nou drept de proprietate protejat de art. 1 din Protocolul nr. 1, în

primul rând pentru persoanele care îndeplinesc condițiile prevăzute în vederea

restituirii".

Or, prin art. 2 alin.

(2) din Legea nr. 10/2001 (în forma în vigoare la data introducerii acțiunii),

s-a recunoscut dreptul de proprietate al reclamanților, distincția operată de

legiuitorul intern fiind afectată exclusiv exercițiului acestui drept, atribut

care evident nu poate fi confundat din punct de vedere juridic, cu existența a

însuși dreptului de proprietate.

Curtea Europeană a

stabilit că titularul dreptului deține doar un „interes patrimonial" de a

obține restituirea în natura, însă cu aceeași valoare ca și un bun actual, în

ceea ce privește cerința legală a existenței unui „bun", ca „drept

efectiv" în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1, în cazurile în care

înstrăinarea în baza Legii nr. 112/1995 a avut loc înainte de pronunțarea unei

hotărâri judecătorești - cauza Păduraru, cauza Porțeanu împotriva României.

Reclamanții dețin un

drept patrimonial care se analizează ca un bun în sensul art. 1 din Protocolul

nr. 1 adițional la Convenție dat fiind că formulaseră notificare pentru

imobilul în litigiu în temeiul Legii nr. 112/1995.

Deși printr-o

sentință civilă, reclamanților, li s-a confirmat preluarea abuzivă a imobilului

de către statul comunist, constatându-se și dreptul la despăgubiri pentru

apartamentele vândute, aceștia nu au primit până în prezent nicio despăgubire

efectivă.

În litigiul dintre

recurenți și pârâți, trebuie observat că recurenții se află în posesia titlului

originar de proprietate asupra imobilului revendicat, făcând dovada

transmisiunilor succesive, beneficiind și de o hotărâre judecătorească definitivă

care a confirmat explicit dreptul de proprietate.

Această apreciere nu

este de natură să ignore raționamentul juridic expus în cadrul deciziei în

interesul legii, privitoare la condiționarea admiterii acțiunii în revendicare

de neafectarea unui alt drept de proprietate, deoarece însăși Înalta Curte de

Casație și Justiție recunoaște în cadrul deciziei sale, posibilitatea ca în

anumite situații să se procedeze la operațiunea de comparare a titlurilor,

operațiune impusă de soligismul convențional - „Din cauza inconsecvenței și

deficiențelor legislative precum și a eventualelor litigii anterior

soluționate, nu este exclus ca într-o astfel de acțiune în revendicare ambele

părți să se poată prevala de existența unui bun în sensul Convenției,

instanțele fiind puse în situația de a da preferabilitate unuia în detrimentul

celuilalt".

În procesul pendinte,

caracterul unic al măsurii de restituire a imobilului în natură, se impune și

ca urmare a cadrului procesual fixat deja în prezenta cale de atac, capătul de

cerere privind revendicarea fiind formulat în contradictoriu cu pârâții, foști

chiriași cumpărători.

În aceste condiții,

admiterea acțiunii în revendicare se impune drept unica măsură reparatorie

posibilă pentru privarea de proprietate suferită prin vânzarea imobilului către

chiriași.

Nici dreptul conferit

de contractul de vânzare-cumpărare, nu va fi afectat în mod substanțial, ei

urmând a fi despăgubiți în mod corespunzător fiind așadar îndeplinită inclusiv

din această perspectivă și cerința impusă de Înalta Curte de Casație și

Justiție în decizia sa în interesul legii, privitoare la neafectarea altui

drept protejat.

Recursul este

nefondat.

Pe temeiul

dispozițiilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ., nu se poate reține încălcarea

dispozițiile art. 20 din Constituție și a art. 1 din Protocolul adițional nr. 1

la Convenție, sub toate aspecte prezentate în expunerea de motive, întrucât

tocmai în considerarea acestor temeiuri de drept, la pronunțarea deciziei

atacate, instanța a avut în vedere legislația și jurisprudența europeană,

astfel cum acestea au fost valorificate în conținutul Deciziei nr. 33 din 9

iunie 2008 a Înaltei Curți de Justiție și Casație, concluzionând în esență

corect că nu se poate realiza o analiză comparativă a drepturilor de

proprietate, exclusiv prin raportare la normele dreptului comun.

Decizia nr. 33 din 9

iunie 2008 a Înaltei Curți de Justiție și Casație, pronunțată în soluționarea

recursului în interesul legii - cu privire la acțiunile întemeiate pe

dispozițiile dreptului comun, având ca obiect revendicarea imobilelor preluate

în mod abuziv în perioada 6 martie - 1945 decembrie 1989, formulate după

intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001 - a statuat coordonatele cercetării și

soluționării unor astfel de acțiuni civile, după cum urmează: concursul între

legea specială și legea generală se rezolvă în favoarea legii speciale, conform

principiului specialia generalibus derogant, chiar dacă acesta nu este prevăzut

de legea specială; în cazul în care sunt sesizate neconcordanțe între legea

specială (Legea nr. 10/2001) și Convenția europeană a drepturilor omului,

Convenția are prioritate; această prioritate poate fi dată în cadrul unei

acțiuni în revendicare întemeiată pe dreptul comun, în măsura în care, astfel,

nu s-ar aduce atingere unui alt drept de proprietate ori securității juridice.

Principala

clarificare pe care această decizie a adus-o în soluționarea acțiunilor în

revendicare întemeiate pe dreptul comun, este deplasarea analizei pe care

instanțele naționale o realizau din perspectiva dreptului intern, a comparării

titlurilor de proprietate exhibate de părțile aflate în conflict judiciar,

întemeiată pe criteriile jurisprudențiale (titlul mai vechi și mai bine

caracterizat), spre o analiză întemeiată pe art. 1 din Primul Protocol

adițional la Convenție, care impune verificarea existenței unui „bun” sau a

unei „speranțe legitime” în patrimoniul părților, ca noțiuni autonome, a

stabilirii ingerinței în dreptul de proprietate al părților și a condițiilor în

care această ingerință este una legitimă - este prevăzută de o lege accesibilă

și previzibilă, a intervenit pentru o cauză de utilitate publică și cu

respectarea principiului proporționalității.

În operațiunea

concretă de comparare de titluri, instanța de apel în mod corect s-a raportat

la prevederile articolului 1 din Primul Protocol adițional al Convenției,

urmărind a stabili care dintre părți este deținătoarea unui bun în sensul

acestor prevederi.

În cauza Atanasiu și

alții, pronunțată la data de 12 octombrie 2010, instanța de contencios european

a statuat, cu putere obligatorie pentru instanțele naționale, că un reclamant

nu poate invoca o încălcare a art. 1 din Primul Protocol adițional la

Convenție, decât în măsura în care deciziile pe care le incriminează se

raportează la bunurile sale în sensul acestei dispoziții.

Existența unui bun

actual în patrimoniul unei persoane ființează manifest fără nici o îndoială

dacă, printr-o hotărâre definitivă și executorie, jurisdicțiile au recunoscut

acesteia calitatea de proprietar și dacă, în dispozitivul hotărârii, au decis

în mod expres restituirea bunului.

Reclamanții nu se pot

prevala de un bun actual în sensul Convenției, aceștia nefăcând dovada că au

obținut o hotărâre judecătorească irevocabilă prin care să le fi fost

recunoscută calitatea de proprietari iar, în dispozitiv, să existe obligația de

restituire a imobilului în litigiu.

În aceeași cauză

Atanasiu, Curtea Europeană a interpretat Convenția și art. 1 din Protocolul nr.

1 în raport cu legislația internă, reținând că de la intrarea în vigoare a Legilor

nr. 1/2001 și nr. 10/2001 și mai ales a Legii nr. 247/2005, dreptul intern

prevede un mecanism anterior pentru a se ajunge, fie la restituirea bunului,

fie la acordarea unei despăgubiri.

Transformarea într-o

valoare patrimonială, în sensul art. 1 din Primul Protocol adițional la

Convenție a interesului patrimonial ce rezultă din simpla constatare a

ilegalității naționalizării, se subordonează îndeplinirii de către partea

interesată a cerințelor legale din cadrul procedurilor prevăzute de legile de

reparație și epuizării căilor de recurs prevăzute de aceste legi.

Curtea Europeană a

Drepturilor Omului a statuat că „întocmai cum art. 1 din Protocolul nr. 1 nu

garantează un drept la dobândirea unor bunuri, nu se impune statelor

contractante nicio restricție în libertatea lor de a determina domeniul de

aplicare a legilor pe care le pot adopta în materia restituirii bunurilor și de

a-și alege condițiile în temeiul cărora ele acceptă să restituie drepturile de

proprietate persoanelor deposedate. În asemenea circumstanțe, autoritățile

naționale trebuie să beneficieze de o amplă marjă de apreciere nu numai pentru

a alege măsurile de reglementare a raporturilor de proprietate din țară, ci să

facă o evaluare și a timpului necesar pentru realizarea obiectivului”.

Mai mult, este de

reținut că, în mod consecvent, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat

că persoanele care au dobândit bunuri cu bună-credință, nu trebuie să fie puse

în situația de a suporta responsabilitatea, care aparține în mod corect

statului, pentru faptul de a fi confiscat cândva aceste bunuri.

O eventuală admitere

a acțiunii în revendicare împotriva pârâților ar aduce atingere acestui drept

real și ar afecta securitatea raporturilor juridice, într-o atare situație

pârâții urmând să fie privați de un bun, iar consecințele adoptării unor norme

neconforme cu Convenția ar urma să fie suportate de un particular, și nu de

Stat - relevante sub acest aspect fiind cauzele Pincova și Pinc împotriva

Republicii Cehe și Raicu contra României.

Pentru toate aceste

considerente nu pot fi primite criticile privind nesocotirea prevederilor art.

20 din Constituție și ale art. 1 și art. 6 din Convenția europeană pentru

apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale referitoare la

protecția dreptului de proprietate, respectiv la accesul liber la justiție.

Împrejurarea că prin

hotărârea din 12 octombrie 2010, Cauza Maria Atanasiu și alții împotriva

României s-a reținut ineficiența sistemului de acordare a despăgubirilor și

inexistenta oricărei garanții cu privire la durata sau rezultatul procedurii în

fața Comisiei Centrale, nu reprezintă un argument pentru modificarea soluției

pronunțate, întrucât obiectul disputei judiciare de față este restituirea în

natură a imobilului în litigiu, și nu plata de despăgubiri.

Caracterul real al

acțiunii în revendicare se conservă atât timp cât există posibilitatea de a

readuce lucrul revendicat în patrimoniul revendicantului, iar dacă lucrul a

dispărut dintr-o cauză imputabilă uzurpatorului sau a fost transmis de către acesta

unui terț care a dobândit în mod legal proprietatea lui, obiectul revendicării

urmează a fi convertit într-o pretenție de despăgubiri.

Concepția instanței

supreme, exprimată în decizia pronunțată în interesul legii anterior

menționată, este în deplină concordanță cu sistemul de acordare a unei

reparații reglementat de Legea nr. 10/2001, a cărui eficientizare s-a demarat

prin cotarea la bursă a Fondului Proprietatea sau printr-un alt mecanism pe

care statul este obligat să-l elaboreze în perioada de grație de 18 luni

stabilită de Curtea Europeană (în acest scop prin hotărârea pilot pronunțată în

cauza Atanasiu contra României), urmărindu-se să se creeze astfel o modalitate

legală și reală pentru fostul proprietar, de obține o reparație echitabilă,

care să răspundă principiului proporționalității atât sub aspectul cuantumului

despăgubirii cât și din punct de vedere al timpului de acordare acesteia.

Instanța de

contencios european în materia drepturilor omului a recunoscut acest drept de

creanță, având ca obiect despăgubiri, independent de nefuncționalitatea

Fondului Proprietatea, care reprezenta până la acel moment un argument de bază

în recunoașterea dreptului la restituire.

Stabilirea obligație

statului de a crea un mecanism adecvat pentru plata despăgubirilor, prin

amendarea mecanismului actual și instituirea unor proceduri simplificate și

eficace, reprezintă în același timp o validare a măsurilor reparatorii

reglementate de Legea nr. 10/2001.

Această soluție se

impune și în considerarea celorlalte criterii impuse de decizia Înaltei Curți

de Casație și Justiție, în sensul că în acest mod se asigură stabilitatea

circuitului juridic civil, nu se aduce atingere altui drept de proprietate, de

asemenea protejat de lege.

Nu poate fi primită

nici critica referitoare la încălcarea art. 4 alin. (2) din Legea nr. 303/2004

- „Judecătorii nu pot refuza să judece pe motiv ca legea nu prevede, este

neclară sau incompletă" - întrucât circumstanțele particulare ale cauzei

pendinte nu au configurat o astfel de ipoteză, judecătorii pronunțându-se în

litera și spiritul legii naționale, dar și europene.

S-a reținut totodată

corect că preluarea abuzivă a imobilului, în baza Decretului nr. 92/1950, nu

este suficientă pentru ca instanța să ajungă la concluzia restituirii în natură

a imobilului, ci este necesar ca reclamanții să beneficieze de o recunoaștere

administrativă sau judiciară a dreptului de proprietate, susceptibilă de a

naște în favoarea acestora un drept la restituire în natură.

Pentru toate aceste

considerente de fapt și de drept, Înalta Curte, în conformitate cu dispozițiile

art. 312 alin. (1) C. proc. civ., va respinge recursurile formulate în cauză,

ca nefondate.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca

nefondat, recursul declarat de reclamanții M.I.E. și K.I.A. împotriva Deciziei

nr. 241A din 7 iunie 2012 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă și

pentru cauze cu minori și de familie.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 28 martie 2013.

Procesat de GGC - DG