ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 603/2013

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 603/2013 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2013)

Asupra cauzei de față

constată

următoarele:

Prin

cererea înregistrată la data de 29 noiembrie 2006, P.M. și D.E. au formulat

contestație împotriva dispoziției nr. 6951/2006, emisă de Primarul Municipiului

Pitești și au solicitat restituirea în natură a celor două apartamente situate

în imobilul din str. Justiției Pitești și a terenului în suprafață de 344 mp.

În

motivare, contestatorii au susținut că prin dispoziția menționată s-a respins

cererea de restituire în natură a imobilului teren și construcții, situate în

Pitești, str. Justiției, propunându-se acordarea de despăgubiri bănești deși, prin

sentința civilă nr. 1034/2006 a fost anulat actul de donație. în baza căruia

imobilul a intrat în proprietatea statului.

Prin

sentința nr. 228 din 02 iulie 2007, Tribunalul Argeș

a respins excepția lipsei calității

procesuale pasive a Serviciului Public de Exploatare a Patrimoniului

Municipiului Pitești; a respins excepția de tardivitate și de inadmisibilitate

a cererii formulate; a respins cererea precizată și completată, formulată de

reclamanții: P.M. și D.E., împotriva dispoziției nr. 6951 din 02 noiembrie 2006,

emisă de Primăria Municipiului Pitești și de revendicare a imobilului, în

contradictoriu cu intimații: Primarul Municipiului Pitești, Orașul Pitești,

Administrația Domeniului Public Pitești, Municipiul Pitești prin Primar,

Serviciul Public de Exploatare a Patrimoniului Municipiului Pitești, P.E., Ș.D.,

Ș.A.C., ca nefondată.

Soluția prime

instanțe de fond a fost menținută în apel, însă prin decizia civilă nr. 4772

din 8 aprilie 2009 a înaltei Curți de Casație și Justiție cauza a fost trimisă

spre rejudecare la instanța de apel constatându-se că s-a reținut greșit

autoritate de lucru judecat a sentinței civile nr. 3907/2001 cu privire la ap.

2 ocupat de soții Ș., care nu a făcut obiectul acelei cauze, care a privit

numai ap. nr. 1. De asemenea, greșit a fost reținută autoritatea de lucru

judecat față de foștii proprietari, în calitate de terți cărora nu li se poate

opune autoritate de lucru judecat care are caracter de adevăr absolut numai

între părți conform art. 1200 alin. (4) și art. 1202 alin. (2) C. civ. și nu

față de terți, unde funcționează o prezumție relativă, susceptibilă de proba

contrară.

De

asemenea, s-a considerat că motivarea excepției inadmisibilității acțiunii este

contradictorie: deși s-a respins excepția inadmisibilității, instanța a motivat

că, după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, recuperarea imobilului

trebuie să se realizeze doar conform procedurii speciale. Motivarea

contradictorie a fost reținută și cu privire la asigurarea reparației în raport

de jurisprudența CEDO și de autoritatea de lucru judecat, neprecizându-se în ce

măsură principiul securității raporturilor juridice se opune restituirii în

natură a imobilului, mai ales că a fost formulată și cerere de revizuire în

temeiul art. 322 pct. 9 C. proc. civ.

Rejudecând

cauza în apel prin decizia civilă nr. 90 din 20 octombrie 2011, Curtea de Apel

Pitești

- Secția I civilă

a respins, ca nefondat, apelul declarat de contestatorii P.M. și D.E.

În

motivarea acestei soluții, instanța de apel a reținut că în mod legal, cu

privire la ap. 1, instanțele de fond și de apel au considerat că există

autoritatea de lucru judecat, între contestatori și intimata P.E.

Prin

sentința civilă nr. 3907 din 04 mai 2001, definitivă și irevocabilă acțiunea

formulată de reclamanții - contestatori a fost respinsă, aceștia solicitând

constatarea nulității contractului de vânzare - cumpărare încheiat în favoarea

soților P.

Drept

urmare, valabilitatea contractului de vânzare - cumpărare, prin care soții P.

au devenit proprietarii unei părți din construcție, din terenul de sub

construcție și cel aferent construcției nu mai pot fi analizate, stabilindu-se

că aceștia au calitatea de proprietari.

De

altfel, sentința amintită a fost atacată și cu revizuire, în baza art. 322 pct.

9 C. proc. civ., iar prin decizia civilă nr. 836/R din 23 iunie 2011 a Curții

de Apel Brașov a fost respinsă cererea de revizuire, bazată pe existența

Hotărârii CEDO din 19 iulie 2007.

Toți

intimații - pârâți nu au fost părți în litigiul soluționat prin sentința nr. 2937

din 09 aprilie 1999 a Judecătoriei Pitești, prin care s-a dispus restituirea în

natură a imobilului către foștii proprietari, astfel încât respectiva sentință

nu a putut fi pusă în executare, deoarece, la data pronunțării acesteia, nu se

mai afla în proprietatea Municipiului Pitești, câtă vreme intimații cumpăraseră

imobilul în litigiu.

Prin

Hotărârea CEDO s-a statuat că Statul Român trebuie să restituie contestatorilor

imobilul în 3 luni sau să plătească 175.000 euro, daune materiale, termenul de

3 luni pentru restituirea în natură fiind depășit, urmând a se acorda

indemnizația compensatorie.

Pe de

altă parte, admiterea acțiunii în revendicare ar duce la ignorarea sentinței

civile nr. 3907 din 04 mai 2011, prin care s-a respins cererea de constatare a

nulității contractului de vânzare-cumpărare pentru apartamentul nr. 1 și s-a

constatat calitatea de proprietari a chiriașilor-cumpărători cu privire la

acest apartament. Pronunțarea Hotărârii CEDO, în care intimații,

chiriași-cumpărători, nu au fost parte, nu le poate fi opusă acestora, întrucât

nu au avut posibilitatea să-și apere drepturile, ceea ce ar duce la încălcarea art.

6 alin. (1) din Convenție, referitor la un proces echitabil De altfel, cererea

de revizuire a fost respinsă.

Pe de

altă parte, pârâții Ș. au fost de bună - credință, întrucât scutirea de

obligația de garanție pentru evicțiune a vânzătorului către cumpărătorii -

intimați nu semnifică reaua - credință a acestora din urmă ci, din contră,

convingerea unei depline legalități și credințe că încheie actul cu adevăratul proprietar.

Pe de

altă parte, prin decizia civilă nr. 1435/R/2005 a Curții de Apel Pitești,

pârâții Municipiul Pitești și Administrația Domeniului Public Pitești au fost

obligați să încheie contract de vânzare - cumpărare pentru terenul de 244 m.p.

aferent imobilelor vândute chiriașilor, astfel încât aceștia dețin un titlu de

proprietate și asupra terenului aferent celor două apartamente.

Drept urmare,

chiriașii-cumpărători au devenit proprietarii acestui teren, prin executarea

deciziei amintite.

Referitor

la critica legată de excepția autorității de lucru judecat a sentinței civile nr.

3907/2001 a Judecătoriei Pitești s-au expus anterior considerentele.

Reclamanții

- contestatori nu sunt proprietarii imobilului în litigiu, nu numai pentru

autoritatea de lucru judecat a sentinței civile nr. 3907/2001 a Judecătoriei

Pitești, ci și pentru că cererea de restituire în natură a imobilului,

formulată în baza Legii nr. 10/2001 a fost respinsă prin dispoziția primarului

Pitești nr. 1133/2003, iar prin sentința civilă nr. 205/2004 a Tribunalului

Argeș, având ca obiect contestarea deciziei amintite, s-a stabilit că

contestatorii sunt îndreptățiți la despăgubiri, acordate în baza art. 16 din

Titlul VII din Legea nr. 247/2005, lege care nu prevede formularea unei noi

notificări, cu privire la imobilele în litigiu.

Instanța

de fond nu a ignorat sentința civilă nr. 1094 din 06 martie 2005 a Judecătoriei

Pitești, prin care s-a constatat nulitatea absolută a contractului de donație.

Din contră, s-a statuat că această sentință s-a pronunțat după încheierea

contractelor de vânzare - cumpărare a imobilelor în litigiu, acte care au

respectat prevederile Legii nr. 112/1995, la momentul încheierii lor.

De asemenea

s-a statuat că nulitatea contractului de donație a intervenit după recunoașterea

dreptului la despăgubiri, în condițiile legii speciale.

Prin

anularea donației, contestatorii nu au devenit proprietarii imobilului, ci au

dobândit calitatea de persoane îndreptățite la măsuri reparatorii, potrivit

Legii nr. 10/2001, astfel încât nu pot susține că sunt proprietarii imobilelor

în litigiu și nu pot să le revendice, neavând deci calitate procesuală activă.

Pe de

altă parte, din interpretarea prevederilor art. 45 alin. (2) și (4), art. 46 alin.

(2), art. 18 lit. c) din Legea nr. 10/2011 rezultă că, în situația imobilului

preluat de stat și înstrăinat fostului chiriaș, acțiunea formulată împotriva

subdobânditorului nu se poate face în temeiul dispozițiilor dreptului comun,

prin compararea titlurilor de proprietate, ci numai în baza legii speciale.

S-a

reținut astfel, buna-credință a chiriașilor-cumpărători, prevăzută de Legea nr.

112/1995 și de Legea nr. 10/2001, care poate fi opusă oricărei persoane care

tinde să-l evingă pe cumpărător, deci și contestatorilor din prezenta cauză.

Împotriva

menționatei decizii au declarat recurs, în termen legal, contestatorii D.E. și P.M.,

invocând aspecte care pot fi încadrate în motivele de recurs prevăzute de art. 304

pct. 7 și 9 C. proc. civ.

În

dezvoltarea acestora s-a arătat că au fost încălcate prevederile art. 315 C.

proc. civ. întrucât nu există autoritate de lucru judecat pentru apartamentul nr.

2, iar motivarea excepției inadmisibilității s-a realizat în mod

contradictoriu.

Sub

primul aspect, recurenții menționează că atât contractul de vânzare-cumpărare

privind apartamentul nr. 2, cât și decizia civilă nr. 1435/2005 prin care

terenul aferent celor două apartamente a fost vândut către intimați nu sunt

opozabile erga omnes, contractul de vânzare-cumpărare al soților Ș. producând

efecte numai între părțile contractante, instanța încălcând principul

relativității efectelor contractului, iar în cauza în care s-a pronunțat

decizia civilă nr. 1435/R/2005, recurenții nu au fost părți, astfel încât este

inadmisibil să li se impună efectele acesteia atâta timp cât nu au avut

posibilitatea să își formuleze apărări corespunzătoare în raport de obiectul

pricinii respective. Instanța a reținut în mod greșit și faptul că sentința

civilă nr. 3907/2001 a statuat în mod definitiv și irevocabil cu privire la

dreptul de proprietate asupra apartamentului nr. 1 care a făcut obiectul

contractului de vânzare-cumpărare, deoarece această sentință nu poate fi

invocată ca având autoritate de lucru judecat atâta timp cât în considerentele

acesteia instanța a reținut că punerea în comparație a titlurilor și stabilirea

titlului mai bine caracterizat, urma să se facă de către instanța învestită cu

o eventuală acțiune în revendicare după finalizarea procedurilor pentru

constituirea titlului de proprietate al recurenților.

Pe de

altă parte, în acțiunea în revendicare ce face obiectul cauzei de față,

sentința civilă nr. 3907/2001 nu poate fi opusă cu autoritate de lucru judecat

câtă vreme îi este opus, drept titlu, contractul autentic de vânzare-cumpărare,

care își produce efectele juridice ca urmare a constatării ulterioare a

nulității absolute a contractului de donație autentificat, prin sentința civilă

nr. 3907/2001.

De asemenea,

în sentința civilă nr. 3907/2001 instanța nu s-a pronunțat în nici un fel cu

privire la buna-credință a reclamanților P. în momentul încheierii

contractului, privind apartamentul nr. 1 și, în condițiile în care această

hotărâre a fost atacată, atât cu apel, cât și cu recurs, numai de recurenții

din prezenta cauză, în propriile căi de atac instanțele de control judiciar nu

le puteau înrăutăți situația, reținând în plus, față de instanța de fond,

faptul că reclamanții ar fi fost cumpărători de bună-credință.

Hotărârea

atacată a fost dată cu încălcarea și aplicarea greșită a art. 315 alin. (4)

raportat la art. 296 C. proc. civ.

Instanța

de apel nu s-a preocupat să analizeze aspectele legate de inadmisibilitatea

acțiunii în revendicare, situație ce atrage nelegalitatea hotărârii ca urmare a

faptului nerespectării indicațiilor impuse de instanța de control judiciar.

Curtea a

reținut că recurenții nu au calitate procesuală activă în acțiunea în

revendicare, pe de o parte pentru că nu sunt proprietarii imobilelor în litigiu

iar, pe de altă parte, pentru că, potrivit art. 45 alin. (2) și (4), 46 alin. (2),

art. 18 lit. c) din Legea nr. 10/2001, în situația imobilului preluat de stat și

înstrăinat fostului chiriaș, acțiunea formulată împotriva subdobânditorului nu

se poate face în temeiul dispozițiilor dreptului comun, prin compararea

titlurilor de proprietate, ci numai în baza legii speciale.

Acest

raționament este nelegal pentru că, pe de o parte, înrăutățește recurenților

situația în propria cale de atac, ceea ce este inadmisibil iar, pe de altă

parte, nefiind invocată de nimeni, excepția lipsei calității procesuale active

putea fi reținută numai dacă ea ar fi fost pusă în discuția părților din

oficiu, de către instanță, ceea ce nu s-a făcut, împrejurare ce ne încalcă

flagrant dreptul de apărare al recurenților.

Hotărârea

atacată a fost dată cu încălcarea și aplicarea greșită a art. 480 și art. 1895

și urm. C. civ.

Deși a

fost anulat actul de donație, instanța a reținut în mod greșit că recurenții nu

au dovedit dreptul de proprietate asupra imobilelor, aceștia având doar

calitatea de persoane îndreptățite la măsuri reparatorii. Aceasta deoarece,

fiind vorba de o nulitate absolută a contractului de donație, aceasta

desființează actul atacat retroactiv, ca și cum nu ar fi existat. în atare

situație, dreptul de proprietate asupra imobilelor donate a reintrat în

patrimoniul autorilor recurenților și apoi în patrimoniul recurenților, în

calitate de moștenitori, putând fi valorificat pe calea acțiunii în

revendicare.

Abia

într-un asemenea cadru procesual, buna sau reaua-credință a părților poate

influența stabilirea titlului care este mai bine caracterizat.

Sub

aspectul bunei-credințe, instanța de apel a înlăturat în mod greșit apărarea

recurenților cu privire la clauza înserată în mod expres în contractele de

vânzare-cumpărare încheiate în temeiul Legii nr. 112/1995, referitoare la

renunțarea de către cumpărător la obligația vânzătorului de a-l garanta pentru

evicțiune, respingând probele solicitate în dovedirea situației de fapt în

legătură cu stabilirea bunei-credințe a intimaților-cumpărători, încălcând

dispozițiile art. 129 alin. (5) C. proc. civ., privind exercitarea rolului

activ de către instanță.

Deși s-a

invocat în mod expres faptul că într-o acțiune petitorie buna-credință nu poate

fi invocată decât în condițiile dispozițiilor art. 1895 și urm. C. civ., ca o sancțiune

a proprietarului prin uzucapiune, Curtea a omis să se pronunțe asupra acestor

critici, deși avea această obligație, potrivit art. 315 alin. (3) C. proc. civ.,

ceea ce înseamnă o nerespectarea a obligațiilor impuse prin decizia de casare.

Hotărârea

instanței este nelegală și în ceea ce privește garantarea securității

circuitului civil deoarece, fiind învestită cu o acțiune în revendicare, în

condițiile în care printr-o hotărâre anterioară, referitoare la cazul dedus

judecății, C.E.D.O. constatase încălcarea dispozițiilor art. 1 din Protocolul nr.

1 și art. 6 din C.E.D.O., instanța nu se putea rezuma numai la invocarea

bunei-credințe a intimaților-cumpărători, ci trebuia să procedeze la o

veritabilă comparare a titlurilor.

Siguranța

circuitului civil nu înseamnă protejarea actelor de înstrăinare încheiate prin

încălcarea flagrantă a legii, în dauna adevăraților proprietari, ci păstrarea

și conservarea acelor acte translative de proprietate încheiate cu respectarea

riguroasă a legilor în vigoare.

Analizând

recursul formulat, în raport de criticile menționate, înalta Curte apreciază că

acesta este nefondat pentru următoarele considerente:

Recurenților

le-a fost recunoscută calitatea de proprietari ai imobilelor în litigiu deci de

persoane îndreptățite la măsuri reparatorii acordate în temeiul Legii nr. 10/2001,

atât prin dispoziția nr. 6951 din 2 noiembrie 2006 a Primărie Municipiului

Iași, prin care li s-a propus acordarea de despăgubiri în temeiul Legii nr. 247/2005,

cât și prin hotărârea din 19 iulie 2007 a Curții Europene a Drepturilor Omului,

prin care s-a dispus obligarea statului român să restituie în natură imobilul

(compus din cele două apartamente și teren de 344 mp) sau să acorde

recurenților suma de 175.000 euro.

De

asemenea, prin sentința civilă nr. 2937/1999 a Judecătoriei Pitești, s-a dispus

restituirea în natură a imobilului din prezentul litigiu, în contradictoriu cu

municipiul Pitești, sentință devenită irevocabilă, dar nepusă în executare

deoarece apartamentele fuseseră vândute către pârâții persoane fizice.

Prin

urmare, în mod greșit instanța de apel a reținut că reclamanții, nefiind

proprietarii acestor imobile, nu le pot revendica. In realitate, tocmai pentru

că au dovedit că au această calitate, reclamanților le-a fost recunoscută și

calitatea de persoane îndreptățite să obțină măsuri reparatorii în temeiul

Legii nr. 10/2001, iar aceste măsuri reparatorii vizează inclusiv restituirea

în natură.

Cu privire la

apartamentul nr. 1, vândut către pârâtul P., între recurenți și acest pârât s-a

purtat un proces finalizat prin sentința civilă nr. 3907/2001, devenită

irevocabilă, prin care s-a constatat că chiriașii cumpărători P. sunt

proprietari ai imobilului, fiind respinsă cererea reconvențională prin care s-a

cerut constatarea nulității contractului de vânzare-cumpărare încheiat de

chiriași în temeiul Legii nr. 112/1995.

În ceea

ce privește apartamentul nr. 2, cumpărat de pârâții Ș., nu a existat nici un

proces, contractul de vânzare-cumpărare, prin care pârâții au devenit

proprietari ai apartamentului, nefiind contestat și constituind un titlu

valabil de proprietate.

Prin

decizia civilă nr. 1435/2005 a Curții de Apel Pitești, devenită irevocabilă,

municipiul Pitești a fost obligat să vândă terenul aferent apartamentelor nr. 1

și 2 către chiriașii-cumpărători P. și Ș.

În

consecință, pârâții persoane fizice, dețin la rândul lor un drept de

proprietate asupra celor două apartamente în litigiu, cât și asupra terenului

aferent acestora, în suprafață de 344 mp.

Înalta

Curte constată că, față de modul de soluționare a cauzei de către unitatea

deținătoare, potrivit Legii nr. 10/2001, cât și față de hotărârea CEDO, atât

reclamanții, cât și pârâții dețin un titlu de proprietate valabil și un bun

actual cu privire la imobilele în litigiu, care urmează a fi comparate.

Drept

urmare, criticile recurenților cu privire la greșita statuare de către instanța

de apel cu privire la lipsa calității de proprietari a recurenților, deși

fondate, nu sunt de natură a schimba soluția pronunțată, urmând ca în recurs,

prin înlocuirea motivării, să se verifice criteriile de preferabilitate în

compararea celor două titluri de proprietate atât prin raportare la legea

internă, cât și prin raportare la jurisprudența CEDO.

Din

aceleași rațiuni, înalta Curte apreciază că soluția pronunțată asupra excepției

autorității de lucru judecat cu privire la apartamentul nr. 1 este corectă

întrucât, în procesul finalizat prin sentința civilă nr. 3907/2001, a fost

recunoscută calitatea de proprietari a chiriașilor - cumpărători P., în temeiul

Legii nr. 112/1995, respingându-se cererea recurenților de constatare a

nulității titlului de proprietate prin care chiriașii au devenit proprietari.

Relevanța acestei soluții în prezenta cauză nu este aceea a unui criteriu de

preferabilitate în compararea titlurilor, ci aceea de consolidare a titlului de

proprietate al pârâților P., titlu care va fi comparat în prezenta cauză.

Împrejurarea

că prin sentința civilă nr. 3907/2001 s-a constatat calitatea pârâților P. de

proprietari ai apartamentului nr. 1, iar prin decizia civilă nr. 1435/2001 s-a

dispus vânzarea terenului aferent celor două apartamente către pârâții persoane

fizice din prezenta cauză, nu constituie o încălcare a principiului

relativității efectelor contractului și ale hotărârii judecătorești, astfel cum

susțin recurenții, întrucât invocarea titlului de proprietate constând într-o

hotărâre judecătorească nu reprezintă o abatere de la principiul relativității

efectelor hotărârii judecătorești, deoarece opunerea unui titlul de proprietate

adversarului nu înseamnă că se invocă în realitate caracterul absolut al

titlului, ci o prezumție de proprietate în favoarea celui care deține titlu,

prezumție născută din existența titlului. Cealaltă parte poate răsturna această

prezumție, invocând o prezumție mai puternică și contrară, întemeiată, de

exemplu, pe un titlu anterior celui al adversarului.

Prin urmare,

pentru soluționarea capătului de cerere al prezentei acțiuni privind

restituirea în natură a imobilelor, excepția de lucru judecat a celor două

hotărâri judecătorești va fi luată în considerare numai sub aspectul

consolidării titlului de proprietate al pârâților P., iar nu drept criteriu de

preferabilitate, specific acțiunii în revendicare.

În

cadrul comparației, reclamanții le vor opune pârâților atât titlul lor din anul

1938, cât și soluțiile favorabile obținute în baza acestui titlu în procesele

ulterioare, pornite înainte de apariția Legii nr. 10/2001, prin care s-a dispus

restituirea în natură a imobilelor către recurenți: prin sentința civilă nr. 2937/1999,

cât și ulterior intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, prin care au obținut

anularea contractului de donație către statul român: sentința civilă nr. 1034/2006,

în temeiul căreia a obținut înlocuirea dispoziției nr. 1133/2003 emisă de

Primarul municipiului Pitești, cu dispoziția nr. 6951/2006 a aceluiași Primar,

prin care i s-au acordat despăgubiri în temeiul Titlului VII al Legii nr. 247/2005,

precum și hotărârea CEDO din data de 19 iulie 2007, care a acordat recurenților

o despăgubire în cuantum de 175.000 euro, bani care au fost virați și se află

la dispoziția acestora.

Deși

este reală critica potrivit căreia instanța de apel, în rejudecare, a omis a se

pronunța asupra excepției inadmisibilității acțiunii în revendicare, nici

această omisiune nu determină admiterea recursului întrucât excepția

inadmisibilității constituie o excepție de ordine publică, al cărei regim

juridic permite a fi invocată în orice cale de atac, astfel încât analizarea

acestei excepții direct în recurs este posibilă și nu impune trimiterea cauzei

spre rejudecare.

Soluționarea

cererii de restituire în natură a imobilelor nu este inadmisibilă pe calea

prezentei contestații, întrucât este formulată în cadrul contestației împotriva

dispoziției nr. 6951/2006 a Primăriei municipiului Pitești, iar posibilitatea

de restituire în natură a imobilului trebuie analizată în raport de situația

juridică actuală a acestuia, respectiv de împrejurarea că restituirea în natură

se poate realiza numai de la proprietarii actuali ai celor două apartamente și

a terenului aferent care, la rândul lor, dețin titluri de proprietate valabile

asupra imobilelor.

Prin

urmare, premisa existenței unui drept de proprietate al ambelor părți asupra

imobilului în litigiu determină respingerea ca nefondate și a criticilor

recurenților referitoare la înrăutățirea situației acestora în propriile lor

căi de atac prin constatarea de către instanța de apel asupra lipsei calității

procesuale active, cu atât mai mult cu cât această dezlegare nu ar fi fost pusă

în discuția părților, cât și asupra reintrării dreptului de proprietate în

patrimoniul moștenitorilor foștilor proprietari, în temeiul art. 480 și 1895 C.

civ.

Aprecierea

recurenților asupra greșitei respingeri a apelului în considerarea

bunei-credințe a pârâților, chiriași - cumpărători, urmează a fi analizată în

considerarea acelorași criterii de preferință pe care le presupune și o acțiune

în revendicare a unui imobil care intră sub incidența Legii nr. 10/2001,

întemeiată pe dreptul comun, întrucât finalitatea prezentei cereri de

restituire în natură este aceeași cu a unei

acțiuni în revendicare formulată după intrarea în vigoare

a Legii

nr. 10/2001, având în vedere că

imobilele în litigiu intră sub incidența Legii nr. 10/2001, iar cererea de

restituire în natură a fost formulată în

cadrul contestației la dispoziția emisă în temeiul Legii nr. 10/2001,

prin

care a fost recunoscut

reclamanților numai dreptul la despăgubiri în

temeiul Titlului VII al

Legii nr. 247/2005.

Asupra

admisibilității verificării posibilității de restituire în

natură a unui imobil care intră sub incidența

Legii nr. 10/2001, cât și a

criteriilor după care se dispune restituirea

în natură, s-a pronunțat înalta Curte de Casație și Justiție prin decizia nr. 33/2008,

în

soluționarea unui recurs în interesul legii,

în care s-a decis că „nu se

poate

aprecia că existența Legii nr. 10/2001 exclude, în toate situațiile,

posibilitatea de a se recurge la acțiunea în revendicare, căci este posibil

ca reclamantul într-o atare acțiune să se poată

prevala la rândul său de un bun în sensul art. 1 din Primul Protocol adițional

și trebuie să i se

asigure accesul la justiție".

Potrivit

art. 18 lit. c) al Legii nr. 10/2001, foștilor proprietari li se

pot acorda numai despăgubiri, restituirea în

natură nefiind posibilă în acest caz, în condițiile în care imobilele care

intră sub incidența acestei legi au fost înstrăinate cu respectarea

prevederilor Legii nr. 112/1995, astfel cum este cazul în speța de față, în

care prezumția de valabilitatea

a contractelor încheiate în temeiul Legii

nr. 112/1995 nu a fost răsturnată.

Astfel,

pentru unul dintre contractele de vânzare-cumpărare

încheiate în temeiul Legii nr. 112/1995, cel privind apartamentul nr. 1

s-a stabilit, prin sentința civilă nr.

3907/2001, faptul că a fost valabil încheiat, iar pentru celălalt contract,

referitor la apartamentul nr. 2,

perfectat în temeiul aceleiași legi, nu

s-a formulat acțiune în

constatarea

nulității, acesta fiind prezumat ca valabil.

Prin

urmare, în aplicarea art. 18 lit. c) al Legii nr. 10/2001, nu

există posibilitatea restituirii în natură a

imobilului.

Însă, astfel cum rezultă cu caracter obligatoriu, din

decizia în

interesul legii nr. 33/2008 a înaltei Curți de Casație și Justiție -

Secțiile

Unite,

reclamantul poate să se prevaleze la rândul său de un bun în sensul art. 1 din

Primul Protocol adițional și trebuie să i se asigure

accesul la justiție, ceea ce impune verificarea posibilității

restituirii în

natură

a imobilului și din perspectiva existenței unui bun actual în patrimoniul

reclamantului.

În cauza

pilot Atanasiu împotriva României, Curtea europeană a ajuns la concluzia că

„existența unui bun actual în patrimoniul unei persoane este în afara oricărui

dubiu dacă, printr-o hotărâre definitivă și executorie, instanțele i-au

recunoscut acesteia calitatea de proprietar și dacă, în dispozitivul hotărârii,

ele au dispus în mod expres restituirea bunului" (paragraf 140).

În cauza

de față reclamanții au un bun actual, în accepțiunea dată acestei noțiuni de

Curtea Europeană a Drepturilor Omului în cauza Atanasiu contra României,

întrucât dețin o hotărâre judecătorească prin care le-a fost restituit în

natură imobilul, însă această hotărâre nu a putut fi executată întrucât

debitorul obligației de restituire nu mai avea în proprietate imobilele.

Pe de

altă parte, pârâții care au cumpărat imobilul în temeiul Legii nr. 112/1995

dețin un bun actual, având posesia imobilelor și un titlu de proprietate

valabil, ceea ce face necesară compararea titlurilor de proprietate ale

părților.

În

determinarea titlului preferabil, înalta Curte va avea în vedere că pentru

întregul imobil în litigiu recurenții au fost deja despăgubiți de către Curtea

Europeană a Drepturilor Omului prin hotărârea din data de 19 iulie 2007 prin

care li s-au acordat despăgubiri în cuantum de 175.000 euro, sumă care se află

la dispoziția lor, fiind depusă în contul acestora, astfel cum chiar recurenții

au precizat.

Cererea

de revizuire formulată conform art. 322 pct. 9 C. proc. civ. împotriva

sentinței civile nr. 3907/2001 prin care s-a constatat calitatea de proprietari

a familiei P. asupra apartamentului nr. 1, a fost respinsă prin decizia civilă nr.

836/2011 a Curții de Apel Brașov, cu motivarea că consecințele grave ale

încălcării constatate prin această hotărâre de către Curtea Europeană a Drepturilor

Omului pot fi remediate altfel decât prin revizuirea hotărârii pronunțate,

Curtea Europeană acordând revizuentilor despăgubiri care pot fi puse în

executare.

Având în

vedere că ambele părți dețin un bun actual, iar statul român a pus la

dispoziția recurenților suma de bani care reprezintă contravaloarea acestuia,

astfel cum a fost stabilită de către Curtea

Europeană a Drepturilor Omului,

atingerea adusă dreptului lor de proprietate a fost înlăturată, astfel încât nu

mai există nici un interes

pentru ca aceștia să obțină restituirea în natură a

imobilului.

Soluția se impune și pentru a asigura respectarea

principiului

securității raporturilor juridice, la care se face referire în decizia nr.

33/2008 a Secțiilor Unite

ale înaltei Curți de Casație și Justiție,

pronunțată

în recurs în interesul legii, care precizează că aplicarea Convenției Europene

a Drepturilor omului cu prioritate față de legea

internă poate fi

realizată în cadrul unei acțiuni în revendicare,

întemeiată pe dreptul comun, „în măsura în care astfel nu s-ar aduce

atingere

unui alt drept de proprietate ori securității raporturilor juridice".

Pentru

aceste argumente și în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ.

, recursul urmează a fi respins ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat,

recursul declarat de contestatorii

D.E. și P.M.

împotriva deciziei nr. 90/A din 20

octombrie

2011 a Curții de Apel Pitești, secția I civilă.

Obligă

recurenții contestatori la plata sumei de 1000 lei

reprezentând cheltuieli de judecată către intimata P.E.

Irevocabilă.

Pronunțată

în ședință publică astăzi, 8 februarie 2013.