ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 603/2013

Asupra cauzei de față constată următoarele: Prin cererea înregistrată la data de 29 noiembrie 2006, P.M. și D.E. au formulat contestație împotriva dispoziției nr. 6951/2006, emisă de Primarul Municipiului Pitești și au solicitat restituirea în natură a celor două apartamente situate în imobilul din str. Justiției Pitești și a terenului în suprafață de 344 mp. În motivare, contestatorii au susținut că prin dispoziția menționată s-a respins cererea de restituire în natură a imobilului teren și construcții, situate în Pitești, str. Justiției, propunându-se acordarea de despăgubiri bănești deși, prin sentința civilă nr. 1034/2006 a fost anulat actul de donație. în baza căruia imobilul a intrat în proprietatea statului.

Prin sentința nr. 228 din 02 iulie 2007, Tribunalul Argeș a respins excepția lipsei calității procesuale pasive a Serviciului Public de Exploatare a Patrimoniului Municipiului Pitești; a respins excepția de tardivitate și de inadmisibilitate a cererii formulate; a respins cererea precizată și completată, formulată de reclamanții: P.M. și D.E., împotriva dispoziției nr. 6951 din 02 noiembrie 2006, emisă de Primăria Municipiului Pitești și de revendicare a imobilului, în contradictoriu cu intimații: Primarul Municipiului Pitești, Orașul Pitești, Administrația Domeniului Public Pitești, Municipiul Pitești prin Primar, Serviciul Public de Exploatare a Patrimoniului Municipiului Pitești, P.E., Ș.D., Ș.A.C., ca nefondată.

Soluția prime instanțe de fond a fost menținută în apel, însă prin decizia civilă nr. 4772 din 8 aprilie 2009 a înaltei Curți de Casație și Justiție cauza a fost trimisă spre rejudecare la instanța de apel constatându-se că s-a reținut greșit autoritate de lucru judecat a sentinței civile nr. 3907/2001 cu privire la ap. 2 ocupat de soții Ș., care nu a făcut obiectul acelei cauze, care a privit numai ap. nr. 1. De asemenea, greșit a fost reținută autoritatea de lucru judecat față de foștii proprietari, în calitate de terți cărora nu li se poate opune autoritate de lucru judecat care are caracter de adevăr absolut numai între părți conform art. 1200 alin. (4) și art. 1202 alin. (2) C. civ. și nu față de terți, unde funcționează o prezumție relativă, susceptibilă de proba contrară.

De asemenea, s-a considerat că motivarea excepției inadmisibilității acțiunii este contradictorie: deși s-a respins excepția inadmisibilității, instanța a motivat că, după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, recuperarea imobilului trebuie să se realizeze doar conform procedurii speciale. Motivarea contradictorie a fost reținută și cu privire la asigurarea reparației în raport de jurisprudența CEDO și de autoritatea de lucru judecat, neprecizându-se în ce măsură principiul securității raporturilor juridice se opune restituirii în natură a imobilului, mai ales că a fost formulată și cerere de revizuire în temeiul art. 322 pct. 9 C. proc. civ. Rejudecând cauza în apel prin decizia civilă nr. 90 din 20 octombrie 2011, Curtea de Apel Pitești - Secția I civilă a respins, ca nefondat, apelul declarat de contestatorii P.M.

și D.E. În motivarea acestei soluții, instanța de apel a reținut că în mod legal, cu privire la ap. 1, instanțele de fond și de apel au considerat că există autoritatea de lucru judecat, între contestatori și intimata P.E. Prin sentința civilă nr. 3907 din 04 mai 2001, definitivă și irevocabilă acțiunea formulată de reclamanții - contestatori a fost respinsă, aceștia solicitând constatarea nulității contractului de vânzare - cumpărare încheiat în favoarea soților P. Drept urmare, valabilitatea contractului de vânzare - cumpărare, prin care soții P. au devenit proprietarii unei părți din construcție, din terenul de sub construcție și cel aferent construcției nu mai pot fi analizate, stabilindu-se că aceștia au calitatea de proprietari.

De altfel, sentința amintită a fost atacată și cu revizuire, în baza art. 322 pct. 9 C. proc. civ., iar prin decizia civilă nr. 836/R din 23 iunie 2011 a Curții de Apel Brașov a fost respinsă cererea de revizuire, bazată pe existența Hotărârii CEDO din 19 iulie 2007. Toți intimații - pârâți nu au fost părți în litigiul soluționat prin sentința nr. 2937 din 09 aprilie 1999 a Judecătoriei Pitești, prin care s-a dispus restituirea în natură a imobilului către foștii proprietari, astfel încât respectiva sentință nu a putut fi pusă în executare, deoarece, la data pronunțării acesteia, nu se mai afla în proprietatea Municipiului Pitești, câtă vreme intimații cumpăraseră imobilul în litigiu. Prin Hotărârea CEDO s-a statuat că Statul Român trebuie să restituie contestatorilor imobilul în 3 luni sau să plătească 175.000 euro, daune materiale, termenul de 3 luni pentru restituirea în natură fiind depășit, urmând a se acorda indemnizația compensatorie.

Pe de altă parte, admiterea acțiunii în revendicare ar duce la ignorarea sentinței civile nr. 3907 din 04 mai 2011, prin care s-a respins cererea de constatare a nulității contractului de vânzare-cumpărare pentru apartamentul nr. 1 și s-a constatat calitatea de proprietari a chiriașilor-cumpărători cu privire la acest apartament. Pronunțarea Hotărârii CEDO, în care intimații, chiriași-cumpărători, nu au fost parte, nu le poate fi opusă acestora, întrucât nu au avut posibilitatea să-și apere drepturile, ceea ce ar duce la încălcarea art. 6 alin. (1) din Convenție, referitor la un proces echitabil De altfel, cererea de revizuire a fost respinsă. Pe de altă parte, pârâții Ș. au fost de bună - credință, întrucât scutirea de obligația de garanție pentru evicțiune a vânzătorului către cumpărătorii - intimați nu semnifică reaua - credință a acestora din urmă ci, din contră, convingerea unei depline legalități și credințe că încheie actul cu adevăratul proprietar.

Pe de altă parte, prin decizia civilă nr. 1435/R/2005 a Curții de Apel Pitești, pârâții Municipiul Pitești și Administrația Domeniului Public Pitești au fost obligați să încheie contract de vânzare - cumpărare pentru terenul de 244 m.p. aferent imobilelor vândute chiriașilor, astfel încât aceștia dețin un titlu de proprietate și asupra terenului aferent celor două apartamente. Drept urmare, chiriașii-cumpărători au devenit proprietarii acestui teren, prin executarea deciziei amintite. Referitor la critica legată de excepția autorității de lucru judecat a sentinței civile nr. 3907/2001 a Judecătoriei Pitești s-au expus anterior considerentele.

Reclamanții - contestatori nu sunt proprietarii imobilului în litigiu, nu numai pentru autoritatea de lucru judecat a sentinței civile nr. 3907/2001 a Judecătoriei Pitești, ci și pentru că cererea de restituire în natură a imobilului, formulată în baza Legii nr. 10/2001 a fost respinsă prin dispoziția primarului Pitești nr. 1133/2003, iar prin sentința civilă nr. 205/2004 a Tribunalului Argeș, având ca obiect contestarea deciziei amintite, s-a stabilit că contestatorii sunt îndreptățiți la despăgubiri, acordate în baza art. 16 din Titlul VII din Legea nr. 247/2005, lege care nu prevede formularea unei noi notificări, cu privire la imobilele în litigiu. Instanța de fond nu a ignorat sentința civilă nr. 1094 din 06 martie 2005 a Judecătoriei Pitești, prin care s-a constatat nulitatea absolută a contractului de donație.

Din contră, s-a statuat că această sentință s-a pronunțat după încheierea contractelor de vânzare - cumpărare a imobilelor în litigiu, acte care au respectat prevederile Legii nr. 112/1995, la momentul încheierii lor. De asemenea s-a statuat că nulitatea contractului de donație a intervenit după recunoașterea dreptului la despăgubiri, în condițiile legii speciale. Prin anularea donației, contestatorii nu au devenit proprietarii imobilului, ci au dobândit calitatea de persoane îndreptățite la măsuri reparatorii, potrivit Legii nr. 10/2001, astfel încât nu pot susține că sunt proprietarii imobilelor în litigiu și nu pot să le revendice, neavând deci calitate procesuală activă.

Pe de altă parte, din interpretarea prevederilor art. 45 alin. (2) și (4), art. 46 alin. (2), art. 18 lit. c) din Legea nr. 10/2011 rezultă că, în situația imobilului preluat de stat și înstrăinat fostului chiriaș, acțiunea formulată împotriva subdobânditorului nu se poate face în temeiul dispozițiilor dreptului comun, prin compararea titlurilor de proprietate, ci numai în baza legii speciale. S-a reținut astfel, buna-credință a chiriașilor-cumpărători, prevăzută de Legea nr. 112/1995 și de Legea nr. 10/2001, care poate fi opusă oricărei persoane care tinde să-l evingă pe cumpărător, deci și contestatorilor din prezenta cauză. Împotriva menționatei decizii au declarat recurs, în termen legal, contestatorii D.E.

și P.M., invocând aspecte care pot fi încadrate în motivele de recurs prevăzute de art. 304 pct. 7 și 9 C. proc. civ. În dezvoltarea acestora s-a arătat că au fost încălcate prevederile art. 315 C. proc. civ. întrucât nu există autoritate de lucru judecat pentru apartamentul nr. 2, iar motivarea excepției inadmisibilității s-a realizat în mod contradictoriu.

Sub primul aspect, recurenții menționează că atât contractul de vânzare-cumpărare privind apartamentul nr. 2, cât și decizia civilă nr. 1435/2005 prin care terenul aferent celor două apartamente a fost vândut către intimați nu sunt opozabile erga omnes, contractul de vânzare-cumpărare al soților Ș. producând efecte numai între părțile contractante, instanța încălcând principul relativității efectelor contractului, iar în cauza în care s-a pronunțat decizia civilă nr. 1435/R/2005, recurenții nu au fost părți, astfel încât este inadmisibil să li se impună efectele acesteia atâta timp cât nu au avut posibilitatea să își formuleze apărări corespunzătoare în raport de obiectul pricinii respective.

Instanța a reținut în mod greșit și faptul că sentința civilă nr. 3907/2001 a statuat în mod definitiv și irevocabil cu privire la dreptul de proprietate asupra apartamentului nr. 1 care a făcut obiectul contractului de vânzare-cumpărare, deoarece această sentință nu poate fi invocată ca având autoritate de lucru judecat atâta timp cât în considerentele acesteia instanța a reținut că punerea în comparație a titlurilor și stabilirea titlului mai bine caracterizat, urma să se facă de către instanța învestită cu o eventuală acțiune în revendicare după finalizarea procedurilor pentru constituirea titlului de proprietate al recurenților.

Pe de altă parte, în acțiunea în revendicare ce face obiectul cauzei de față, sentința civilă nr. 3907/2001 nu poate fi opusă cu autoritate de lucru judecat câtă vreme îi este opus, drept titlu, contractul autentic de vânzare-cumpărare, care își produce efectele juridice ca urmare a constatării ulterioare a nulității absolute a contractului de donație autentificat, prin sentința civilă nr. 3907/2001. De asemenea, în sentința civilă nr. 3907/2001 instanța nu s-a pronunțat în nici un fel cu privire la buna-credință a reclamanților P. în momentul încheierii contractului, privind apartamentul nr. 1 și, în condițiile în care această hotărâre a fost atacată, atât cu apel, cât și cu recurs, numai de recurenții din prezenta cauză, în propriile căi de atac instanțele de control judiciar nu le puteau înrăutăți situația, reținând în plus, față de instanța de fond, faptul că reclamanții ar fi fost cumpărători de bună-credință.

Hotărârea atacată a fost dată cu încălcarea și aplicarea greșită a art. 315 alin. (4) raportat la art. 296 C. proc. civ. Instanța de apel nu s-a preocupat să analizeze aspectele legate de inadmisibilitatea acțiunii în revendicare, situație ce atrage nelegalitatea hotărârii ca urmare a faptului nerespectării indicațiilor impuse de instanța de control judiciar. Curtea a reținut că recurenții nu au calitate procesuală activă în acțiunea în revendicare, pe de o parte pentru că nu sunt proprietarii imobilelor în litigiu iar, pe de altă parte, pentru că, potrivit art. 45 alin. (2) și (4), 46 alin. (2), art. 18 lit. c) din Legea nr. 10/2001, în situația imobilului preluat de stat și înstrăinat fostului chiriaș, acțiunea formulată împotriva subdobânditorului nu se poate face în temeiul dispozițiilor dreptului comun, prin compararea titlurilor de proprietate, ci numai în baza legii speciale.

Acest raționament este nelegal pentru că, pe de o parte, înrăutățește recurenților situația în propria cale de atac, ceea ce este inadmisibil iar, pe de altă parte, nefiind invocată de nimeni, excepția lipsei calității procesuale active putea fi reținută numai dacă ea ar fi fost pusă în discuția părților din oficiu, de către instanță, ceea ce nu s-a făcut, împrejurare ce ne încalcă flagrant dreptul de apărare al recurenților. Hotărârea atacată a fost dată cu încălcarea și aplicarea greșită a art. 480 și art. 1895 și urm. C. civ. Deși a fost anulat actul de donație, instanța a reținut în mod greșit că recurenții nu au dovedit dreptul de proprietate asupra imobilelor, aceștia având doar calitatea de persoane îndreptățite la măsuri reparatorii.

Aceasta deoarece, fiind vorba de o nulitate absolută a contractului de donație, aceasta desființează actul atacat retroactiv, ca și cum nu ar fi existat. în atare situație, dreptul de proprietate asupra imobilelor donate a reintrat în patrimoniul autorilor recurenților și apoi în patrimoniul recurenților, în calitate de moștenitori, putând fi valorificat pe calea acțiunii în revendicare. Abia într-un asemenea cadru procesual, buna sau reaua-credință a părților poate influența stabilirea titlului care este mai bine caracterizat.

Sub aspectul bunei-credințe, instanța de apel a înlăturat în mod greșit apărarea recurenților cu privire la clauza înserată în mod expres în contractele de vânzare-cumpărare încheiate în temeiul Legii nr. 112/1995, referitoare la renunțarea de către cumpărător la obligația vânzătorului de a-l garanta pentru evicțiune, respingând probele solicitate în dovedirea situației de fapt în legătură cu stabilirea bunei-credințe a intimaților-cumpărători, încălcând dispozițiile art. 129 alin. (5) C. proc. civ., privind exercitarea rolului activ de către instanță. Deși s-a invocat în mod expres faptul că într-o acțiune petitorie buna-credință nu poate fi invocată decât în condițiile dispozițiilor art. 1895 și urm. C. civ., ca o sancțiune a proprietarului prin uzucapiune, Curtea a omis să se pronunțe asupra acestor critici, deși avea această obligație, potrivit art. 315 alin. (3) C. proc.

civ., ceea ce înseamnă o nerespectarea a obligațiilor impuse prin decizia de casare. Hotărârea instanței este nelegală și în ceea ce privește garantarea securității circuitului civil deoarece, fiind învestită cu o acțiune în revendicare, în condițiile în care printr-o hotărâre anterioară, referitoare la cazul dedus judecății, C.E.D.O. constatase încălcarea dispozițiilor art. 1 din Protocolul nr. 1 și art. 6 din C.E.D.O., instanța nu se putea rezuma numai la invocarea bunei-credințe a intimaților-cumpărători, ci trebuia să procedeze la o veritabilă comparare a titlurilor. Siguranța circuitului civil nu înseamnă protejarea actelor de înstrăinare încheiate prin încălcarea flagrantă a legii, în dauna adevăraților proprietari, ci păstrarea și conservarea acelor acte translative de proprietate încheiate cu respectarea riguroasă a legilor în vigoare.

Analizând recursul formulat, în raport de criticile menționate, înalta Curte apreciază că acesta este nefondat pentru următoarele considerente: Recurenților le-a fost recunoscută calitatea de proprietari ai imobilelor în litigiu deci de persoane îndreptățite la măsuri reparatorii acordate în temeiul Legii nr. 10/2001, atât prin dispoziția nr. 6951 din 2 noiembrie 2006 a Primărie Municipiului Iași, prin care li s-a propus acordarea de despăgubiri în temeiul Legii nr. 247/2005, cât și prin hotărârea din 19 iulie 2007 a Curții Europene a Drepturilor Omului, prin care s-a dispus obligarea statului român să restituie în natură imobilul (compus din cele două apartamente și teren de 344 mp) sau să acorde recurenților suma de 175.000 euro.

De asemenea, prin sentința civilă nr. 2937/1999 a Judecătoriei Pitești, s-a dispus restituirea în natură a imobilului din prezentul litigiu, în contradictoriu cu municipiul Pitești, sentință devenită irevocabilă, dar nepusă în executare deoarece apartamentele fuseseră vândute către pârâții persoane fizice. Prin urmare, în mod greșit instanța de apel a reținut că reclamanții, nefiind proprietarii acestor imobile, nu le pot revendica. In realitate, tocmai pentru că au dovedit că au această calitate, reclamanților le-a fost recunoscută și calitatea de persoane îndreptățite să obțină măsuri reparatorii în temeiul Legii nr. 10/2001, iar aceste măsuri reparatorii vizează inclusiv restituirea în natură.

Cu privire la apartamentul nr. 1, vândut către pârâtul P., între recurenți și acest pârât s-a purtat un proces finalizat prin sentința civilă nr. 3907/2001, devenită irevocabilă, prin care s-a constatat că chiriașii cumpărători P. sunt proprietari ai imobilului, fiind respinsă cererea reconvențională prin care s-a cerut constatarea nulității contractului de vânzare-cumpărare încheiat de chiriași în temeiul Legii nr. 112/1995. În ceea ce privește apartamentul nr. 2, cumpărat de pârâții Ș., nu a existat nici un proces, contractul de vânzare-cumpărare, prin care pârâții au devenit proprietari ai apartamentului, nefiind contestat și constituind un titlu valabil de proprietate.

Prin decizia civilă nr. 1435/2005 a Curții de Apel Pitești, devenită irevocabilă, municipiul Pitești a fost obligat să vândă terenul aferent apartamentelor nr. 1 și 2 către chiriașii-cumpărători P. și Ș. În consecință, pârâții persoane fizice, dețin la rândul lor un drept de proprietate asupra celor două apartamente în litigiu, cât și asupra terenului aferent acestora, în suprafață de 344 mp. Înalta Curte constată că, față de modul de soluționare a cauzei de către unitatea deținătoare, potrivit Legii nr. 10/2001, cât și față de hotărârea CEDO, atât reclamanții, cât și pârâții dețin un titlu de proprietate valabil și un bun actual cu privire la imobilele în litigiu, care urmează a fi comparate.

Drept urmare, criticile recurenților cu privire la greșita statuare de către instanța de apel cu privire la lipsa calității de proprietari a recurenților, deși fondate, nu sunt de natură a schimba soluția pronunțată, urmând ca în recurs, prin înlocuirea motivării, să se verifice criteriile de preferabilitate în compararea celor două titluri de proprietate atât prin raportare la legea internă, cât și prin raportare la jurisprudența CEDO. Din aceleași rațiuni, înalta Curte apreciază că soluția pronunțată asupra excepției autorității de lucru judecat cu privire la apartamentul nr. 1 este corectă întrucât, în procesul finalizat prin sentința civilă nr. 3907/2001, a fost recunoscută calitatea de proprietari a chiriașilor - cumpărători P., în temeiul Legii nr. 112/1995, respingându-se cererea recurenților de constatare a nulității titlului de proprietate prin care chiriașii au devenit proprietari.

Relevanța acestei soluții în prezenta cauză nu este aceea a unui criteriu de preferabilitate în compararea titlurilor, ci aceea de consolidare a titlului de proprietate al pârâților P., titlu care va fi comparat în prezenta cauză.

Împrejurarea că prin sentința civilă nr. 3907/2001 s-a constatat calitatea pârâților P. de proprietari ai apartamentului nr. 1, iar prin decizia civilă nr. 1435/2001 s-a dispus vânzarea terenului aferent celor două apartamente către pârâții persoane fizice din prezenta cauză, nu constituie o încălcare a principiului relativității efectelor contractului și ale hotărârii judecătorești, astfel cum susțin recurenții, întrucât invocarea titlului de proprietate constând într-o hotărâre judecătorească nu reprezintă o abatere de la principiul relativității efectelor hotărârii judecătorești, deoarece opunerea unui titlul de proprietate adversarului nu înseamnă că se invocă în realitate caracterul absolut al titlului, ci o prezumție de proprietate în favoarea celui care deține titlu, prezumție născută din existența titlului.

Cealaltă parte poate răsturna această prezumție, invocând o prezumție mai puternică și contrară, întemeiată, de exemplu, pe un titlu anterior celui al adversarului. Prin urmare, pentru soluționarea capătului de cerere al prezentei acțiuni privind restituirea în natură a imobilelor, excepția de lucru judecat a celor două hotărâri judecătorești va fi luată în considerare numai sub aspectul consolidării titlului de proprietate al pârâților P., iar nu drept criteriu de preferabilitate, specific acțiunii în revendicare.

În cadrul comparației, reclamanții le vor opune pârâților atât titlul lor din anul 1938, cât și soluțiile favorabile obținute în baza acestui titlu în procesele ulterioare, pornite înainte de apariția Legii nr. 10/2001, prin care s-a dispus restituirea în natură a imobilelor către recurenți: prin sentința civilă nr. 2937/1999, cât și ulterior intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, prin care au obținut anularea contractului de donație către statul român: sentința civilă nr. 1034/2006, în temeiul căreia a obținut înlocuirea dispoziției nr. 1133/2003 emisă de Primarul municipiului Pitești, cu dispoziția nr. 6951/2006 a aceluiași Primar, prin care i s-au acordat despăgubiri în temeiul Titlului VII al Legii nr. 247/2005, precum și hotărârea CEDO din data de 19 iulie 2007, care a acordat recurenților o despăgubire în cuantum de 175.000 euro, bani care au fost virați și se află la dispoziția acestora.

Deși este reală critica potrivit căreia instanța de apel, în rejudecare, a omis a se pronunța asupra excepției inadmisibilității acțiunii în revendicare, nici această omisiune nu determină admiterea recursului întrucât excepția inadmisibilității constituie o excepție de ordine publică, al cărei regim juridic permite a fi invocată în orice cale de atac, astfel încât analizarea acestei excepții direct în recurs este posibilă și nu impune trimiterea cauzei spre rejudecare.

Soluționarea cererii de restituire în natură a imobilelor nu este inadmisibilă pe calea prezentei contestații, întrucât este formulată în cadrul contestației împotriva dispoziției nr. 6951/2006 a Primăriei municipiului Pitești, iar posibilitatea de restituire în natură a imobilului trebuie analizată în raport de situația juridică actuală a acestuia, respectiv de împrejurarea că restituirea în natură se poate realiza numai de la proprietarii actuali ai celor două apartamente și a terenului aferent care, la rândul lor, dețin titluri de proprietate valabile asupra imobilelor.

Prin urmare, premisa existenței unui drept de proprietate al ambelor părți asupra imobilului în litigiu determină respingerea ca nefondate și a criticilor recurenților referitoare la înrăutățirea situației acestora în propriile lor căi de atac prin constatarea de către instanța de apel asupra lipsei calității procesuale active, cu atât mai mult cu cât această dezlegare nu ar fi fost pusă în discuția părților, cât și asupra reintrării dreptului de proprietate în patrimoniul moștenitorilor foștilor proprietari, în temeiul art. 480 și 1895 C. civ.

Aprecierea recurenților asupra greșitei respingeri a apelului în considerarea bunei-credințe a pârâților, chiriași - cumpărători, urmează a fi analizată în considerarea acelorași criterii de preferință pe care le presupune și o acțiune în revendicare a unui imobil care intră sub incidența Legii nr. 10/2001, întemeiată pe dreptul comun, întrucât finalitatea prezentei cereri de restituire în natură este aceeași cu a unei acțiuni în revendicare formulată după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, având în vedere că imobilele în litigiu intră sub incidența Legii nr. 10/2001, iar cererea de restituire în natură a fost formulată în cadrul contestației la dispoziția emisă în temeiul Legii nr. 10/2001, prin care a fost recunoscut reclamanților numai dreptul la despăgubiri în temeiul Titlului VII al Legii nr. 247/2005.

Asupra admisibilității verificării posibilității de restituire în natură a unui imobil care intră sub incidența Legii nr. 10/2001, cât și a criteriilor după care se dispune restituirea în natură, s-a pronunțat înalta Curte de Casație și Justiție prin decizia nr. 33/2008, în soluționarea unui recurs în interesul legii, în care s-a decis că „nu se poate aprecia că existența Legii nr. 10/2001 exclude, în toate situațiile, posibilitatea de a se recurge la acțiunea în revendicare, căci este posibil ca reclamantul într-o atare acțiune să se poată prevala la rândul său de un bun în sensul art. 1 din Primul Protocol adițional și trebuie să i se asigure accesul la justiție". Potrivit art. 18 lit. c) al Legii nr. 10/2001, foștilor proprietari li se pot acorda numai despăgubiri, restituirea în natură nefiind posibilă în acest caz, în condițiile în care imobilele care intră sub incidența acestei legi au fost înstrăinate cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995, astfel cum este cazul în speța de față, în care prezumția de valabilitatea a contractelor încheiate în temeiul Legii nr. 112/1995 nu a fost răsturnată.

Astfel, pentru unul dintre contractele de vânzare-cumpărare încheiate în temeiul Legii nr. 112/1995, cel privind apartamentul nr. 1 s-a stabilit, prin sentința civilă nr. 3907/2001, faptul că a fost valabil încheiat, iar pentru celălalt contract, referitor la apartamentul nr. 2, perfectat în temeiul aceleiași legi, nu s-a formulat acțiune în constatarea nulității, acesta fiind prezumat ca valabil. Prin urmare, în aplicarea art. 18 lit. c) al Legii nr. 10/2001, nu există posibilitatea restituirii în natură a imobilului. Însă, astfel cum rezultă cu caracter obligatoriu, din decizia în interesul legii nr. 33/2008 a înaltei Curți de Casație și Justiție - Secțiile Unite, reclamantul poate să se prevaleze la rândul său de un bun în sensul art. 1 din Primul Protocol adițional și trebuie să i se asigure accesul la justiție, ceea ce impune verificarea posibilității restituirii în natură a imobilului și din perspectiva existenței unui bun actual în patrimoniul reclamantului.

În cauza pilot Atanasiu împotriva României, Curtea europeană a ajuns la concluzia că „existența unui bun actual în patrimoniul unei persoane este în afara oricărui dubiu dacă, printr-o hotărâre definitivă și executorie, instanțele i-au recunoscut acesteia calitatea de proprietar și dacă, în dispozitivul hotărârii, ele au dispus în mod expres restituirea bunului" (paragraf 140). În cauza de față reclamanții au un bun actual, în accepțiunea dată acestei noțiuni de Curtea Europeană a Drepturilor Omului în cauza Atanasiu contra României, întrucât dețin o hotărâre judecătorească prin care le-a fost restituit în natură imobilul, însă această hotărâre nu a putut fi executată întrucât debitorul obligației de restituire nu mai avea în proprietate imobilele.

Pe de altă parte, pârâții care au cumpărat imobilul în temeiul Legii nr. 112/1995 dețin un bun actual, având posesia imobilelor și un titlu de proprietate valabil, ceea ce face necesară compararea titlurilor de proprietate ale părților. În determinarea titlului preferabil, înalta Curte va avea în vedere că pentru întregul imobil în litigiu recurenții au fost deja despăgubiți de către Curtea Europeană a Drepturilor Omului prin hotărârea din data de 19 iulie 2007 prin care li s-au acordat despăgubiri în cuantum de 175.000 euro, sumă care se află la dispoziția lor, fiind depusă în contul acestora, astfel cum chiar recurenții au precizat. Cererea de revizuire formulată conform art. 322 pct. 9 C. proc.

civ. împotriva sentinței civile nr. 3907/2001 prin care s-a constatat calitatea de proprietari a familiei P. asupra apartamentului nr. 1, a fost respinsă prin decizia civilă nr. 836/2011 a Curții de Apel Brașov, cu motivarea că consecințele grave ale încălcării constatate prin această hotărâre de către Curtea Europeană a Drepturilor Omului pot fi remediate altfel decât prin revizuirea hotărârii pronunțate, Curtea Europeană acordând revizuentilor despăgubiri care pot fi puse în executare. Având în vedere că ambele părți dețin un bun actual, iar statul român a pus la dispoziția recurenților suma de bani care reprezintă contravaloarea acestuia, astfel cum a fost stabilită de către Curtea Europeană a Drepturilor Omului, atingerea adusă dreptului lor de proprietate a fost înlăturată, astfel încât nu mai există nici un interes pentru ca aceștia să obțină restituirea în natură a imobilului.

Soluția se impune și pentru a asigura respectarea principiului securității raporturilor juridice, la care se face referire în decizia nr. 33/2008 a Secțiilor Unite ale înaltei Curți de Casație și Justiție, pronunțată în recurs în interesul legii, care precizează că aplicarea Convenției Europene a Drepturilor omului cu prioritate față de legea internă poate fi realizată în cadrul unei acțiuni în revendicare, întemeiată pe dreptul comun, „în măsura în care astfel nu s-ar aduce atingere unui alt drept de proprietate ori securității raporturilor juridice". Pentru aceste argumente și în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ. , recursul urmează a fi respins ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca nefondat, recursul declarat de contestatorii D.E. și P.M. împotriva deciziei nr. 90/A din 20 octombrie 2011 a Curții de Apel Pitești, secția I civilă. Obligă recurenții contestatori la plata sumei de 1000 lei reprezentând cheltuieli de judecată către intimata P.E. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică astăzi, 8 februarie 2013.