ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 3174/2011

ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 3174/2011 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2011)

Asupra recursului de

față;

Din examinarea

lucrărilor din dosar, constată următoarele:

1.Hotărârea atacată cu recurs

Prin sentința civilă

nr. 2316 din 13 mai 2010, Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ

și fiscal, a respins acțiunea formulată de reclamanta SC P.I. SRL în

contradictoriu cu pârâta D.V.B.L. sector 2 București, ca neîntemeiată.

Pentru a se pronunța

astfel, Curtea de apel a reținut, în esență, următoarele:

Prin Raportul de

Inspecție Fiscală din 01 august 2008 încheiat de inspectori din cadrul D.V.B.L.

sector 2 București (denumit în continuare D.V.B.L. - sector 2 București), a

fost respinsă cererea de restituire formulată de reclamanta SC P.I. SRL

(societate comercială absorbantă) pentru sumele pretins achitate în plus, cu

titlu de impozit pe clădiri de către societatea comercială absorbită - SC

T.F.M. SRL.

Perioada supusă

verificării efectuată de organul de inspecție fiscală, în vederea soluționării

cererii de restituire a impozitului pe clădiri, a cuprins perioada 01 ianuarie 2006-31

iulie 2008, constatându-se următoarele:

- înainte de fuziunea

prin absorbție, SC T.F.M. SRL a deținut în proprietate următoarele clădiri:

în sector 2 București, edificate în baza Autorizației de Construire din 31

ianuarie 2001 eliberată de Primăria Municipiului București, pentru construirea unui

centru multifuncțional comerț, servicii,pe o perioadă de valabilitate de 36 de luni,

construcție finalizată în anul 2003 așa cum rezultă din procesul verbal de recepție

a lucrărilor din 19 august 2003 și declarată la data de 06 octombrie 2003.

situate în sector 2 București, dobândite în baza contractului de vânzare-cumpărare

din 13 octombrie 2003, încheiat cu M.R.A.;

- în baza proiectului

de fuziune (nedatat), Protocol de Preluare a patrimoniului SC T.F.M.SRL către SC

P.I. SRL, aprobat de Hotărârea AGA - SC P.I. SRL din data de 25 iulie 2007, se efectuează

fuziunea prin absorbție a SC T.F.M. SRL (societate absorbită), și SC P.I. SRL (societate

absorbantă).

S-a mai reținut că pentru

anul 2006, organele fiscale au aplicat o cotă de impozitare de 1%, potrivit Hotărârii

Consiliului General al Municipiului București nr. 216/2005, iar pentru perioada

următoare au aplicat o cotă de impozitare de 10%, potrivit Hotărârii Consiliului

General al Municipiului București nr. 300/2006 reținând că la data de 31

decembrie 2006 societatea comercială absorbită SC T.F.M. SRL - nu a procedat la

reevaluarea clădirilor respective.

Contestația formulată

de către societatea comercială reclamantă împotriva actului administrativ fiscal

prin care fusese respinsă cererea de restituire a impozitului pe clădiri pretins

achitat în plus, a fost soluționată prin decizia din 03 septembrie 2008 emisă de

directorul executiv al D.V.B.L. sector 2 București, prin respingerea, ca neîntemeiată

a contestației .

În esență, organul fiscal

a reținut că, în data de 31 decembrie 2006 clădirile respective nu fuseseră reevaluate,

astfel că, impozitul a fost stabilit în mod legal în raport cu o cotă de impozitare

de 10%, potrivit Hotărârii Consiliului General al Municipiului București nr. 300/2006

adoptată în temeiul art. 253 alin. (6) din C. fisc. și art. 54 alin. (1) din Normele

Metodologice de aplicare a C. fisc., aprobat prin H.G. nr. 44/2004.

Constată instanța de fond

că, în cauză, nu este vorba de o simplă cerere de restituire, problema litigioasă

a cauzei fiind însăși întinderea bazei de impozitare, adică valoarea clădirilor

și stabilirea cotei de impozitare în raport cu dispozițiile legale incidente, astfel

că a apreciat în sensul că în cauză nu sunt aplicabile disp. art. 117 lit. c) și

d) C. proc. fisc. și dispozițiile Ordinului Ministerului Finanțelor nr. 1899/2004,

ci sunt incidente dispozițiile art. 86 alin. (4) și art. 84, art. 110 alin. (3)

și art. 205 și urm. C. proc. fisc. .

Se mai reține că deși

societatea comercială reclamantă a invocat, ca temei al cererii de restituire a

sumei pretins achitată din eroare, dispozițiile art. 117 alin. (1), lit. c) și d)

din C. proc. fisc., potrivit cărora, „se restituie la cerere, debitorului(…) sumele

plătite ca urmare a unei erori de calcul și cele plătite ca urmare a aplicării eronate

a prevederilor legale”, în cauză pretinsele erori de calcul și pretinsa aplicare

eronată a prevederilor legale sunt însăși aspectele litigioase între părți.

Astfel, societatea comercială

a susținut că pentru anii 2007-2008 cota de impozitare a fost de 1,5 % deoarece

clădirile în litigiu fuseseră reevaluate până la sfârșitul anului 2006, astfel că,

nu erau aplicabile prevederile art. 253 alin. (6) din C. fisc. și Hotărârii Consiliului

General al Municipiului București nr. 300/2006 , în timp ce organele fiscale au

constatat că acele clădiri nu fuseseră reevaluate potrivit legii până la sfârșitul

anului 2006, astfel încât cota de impozitare este de 10%, stabilită în baza

art. 253 alin. (6) din C. fisc. și Hotărârii Consiliului General al Municipiului

București nr. 300/2006.

Astfel, societatea comercială

reclamanta a susținut în esență că, valoarea celor două clădiri a fost estimată

la valoarea de piață, prin raportul întocmit de SC A.I. SRL în luna ianuarie 2007,

odată cu estimarea valorii întregului patrimoniu al SC T.F.M. SRL, în vederea fuziunii

cu societatea comercială reclamantă - SC P.I. SRL, astfel că disp. art. 253

alin. (2) din C. fisc. sunt aplicabile, iar cota legală de impozitare este de 1,5

%, iar nu între 5 % și 10%.

Însă, constată instanța

de fond că,în cauză, este necontestat că, potrivit procesului verbal din 26

ianuarie 2007, AGA societății comerciale, luând cunoștință de raportul respectiv,

a hotărât să nu modifice valorile de inventar al clădirilor și terenurilor, ceea

ce a făcut ca în registrul contabil al societății comerciale să fie menținute valorile

existente ale mijloacelor fixe, din patrimoniul societății comerciale.

Se mai reține că potrivit

art. 253 alin. (3) din C. fisc. „valoarea de inventar a clădirii este valoarea de

inventar a clădirii în patrimoniu, înregistrată în contabilitatea proprietarului

clădirii, conform prevederilor legale în vigoare”.

Astfel, potrivit pct.

52 alin. (1) din Normele metodologice de aplicare a C. fisc., probat prin H.G.

nr. 44/2004 „prin sintagma valoarea de inventar a clădirii, în scopul determinării

impozitului pe clădiri, se înțelege valoarea de intrare a clădirii în patrimoniu,

înregistrată în contabilitatea proprietarului clădirii(…)”.

Așa cum s-a arătat în

cauză este necontestat că valoarea de inventar a celor două clădiri nu a fost modificată,

estimările rezultate din raportul întocmit de SC A.I. SRL nefiind aprobate de AGA

pentru a fi înregistrate în contabilitatea proprietarului clădirii, ceea ce face

ca, din punctul de vedere al dispozițiilor legale citate, acele clădiri să fie considerate

ca nefiind reevaluate, ceea ce a atras incidența art. art. 253 alin. (6) din C.

fisc. și dispozițiilor înscrise în pct. 54 (1) din Normele metodologice de aplicare

a C. fisc., aprobate prin H.G. nr. 44/2004.

Totodată, în cauză, prin

încheierea din 11 iunie 2009, la cererea societății comerciale reclamante, a fost

aprobată efectuarea unei expertize contabile, cu obiectivele cerute de către reclamantă

ale cărei concluzii au fost respinse de instanța de fond care a apreciat că expertul

contabil și-a depășit domeniul de specialitate.

Astfel, se reține că,

la primul obiectiv, expertul contabil ajunge la concluzia că, în raport de dispozițiile

H.G. nr. 2139/2004, în declarațiile pentru stabilirea impozitului pe clădiri depuse

la autoritatea fiscală, valoarea de impunere a fost declarată eronat.

La obiectivul al doilea,

expertul contabil a ajuns la concluzia că societatea comercială reclamantă, observând

eroarea de calcul, a formulat cerere de restituire în conformitate cu dispozițiile

Ordinului Ministerului Finanțelor nr. 1899/2004, privind procedura de restituire

și de rambursare a sumelor de la buget.

La obiectivul al patrulea,

expertul a ajuns la concluzia că, potrivit art. 253 alin. (6) din C. fisc. „estimarea

valorii de piață reprezintă o metodă de reevaluare a mijloacelor fixe, în speță

clădiri, terenuri”.

De asemenea, la obiectul

al cincilea, expertul trage concluzia că, raportul de estimare întocmit de SC

A.I. SRL în luna ianuarie 2007, cu data de referință 31 decembrie 2006, reprezintă

o „reevaluare a clădirilor luate în discuție”.

Toate aceste afirmații

ale expertului sunt raportate la dispozițiile legale pe care expertul contabil le

interpretează în sensul concluziilor avansate, ceea ce reprezintă o depășire, a

domeniului sau de specialitate și o încălcare a prerogativelor judecătorului, singurul

abilitat să interpreteze și să aplice dispozițiile legale incidente în cauză.

În mod separat societatea

comercială reclamantă, a formulat unele critici de nelegalitate a Raportului de

Inspecție fiscală, invocând încălcarea unor dispoziții procedurale referitoare la

necomunicarea momentului începerii controlului fiscal, necomunicarea obiectului

controlului, neprezentarea documentelor de legitimare, efectuarea controlului la

sediul autorității, neanalizarea obiectivă a situației de fapt, etc.

Instanța de fond a constatat

că aspectele invocate nu constituie motive de nulitate absolută, ceea ce nu invocă

nici societatea comercială reclamantă, care nu indică nici alte vătămări, separat

de susținerea generală referitoare la pretinsa plată din eroare a unui impozit pe

clădiri, mai mare.

Astfel fiind, prima instanță

a înlăturat criticile referitoare la aspectele de nelegalitate cu privire la raportul

de inspecție fiscală, acestea supunându-se în final argumentației principale formulate

de societatea comercială reclamantă - reținerea sumelor pretins achitate din eroare

cu titlu de impozit pe clădire.

De astfel, se mai reține

și faptul că procedura de control a inspecției fiscale a fost declanșată nu din

oficiu ci la cererea societății comerciale reclamante, în cadrul căreia și-a expus

pe larg și detaliat susținerile, apărările etc.

2.Recursul declarat în

cauză

Împotriva sentinței

nr. 2316 din 13 mai 2010 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios

administrativ și fiscal, a declarat recurs reclamanta SC P.I. SRL, invocând dispozițiile

art. 304 C. proc. civ., și susținând în esență următoarele:

Printr-un set de critici

circumscrise motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., susține

recurenta că netemeinicia hotărârii primei instanțe rezultă atât din greșita interpretare

și aplicare a legii, cât și din necunoașterea situației de fapt și analiza superficială

a probatoriului complex administrat în cauză.

Astfel, argumentele de

fond invocate de recurentă vizează stabilirea greșită a situației de fapt de către

instanța de fond, prin ignorarea înscrisurile doveditoare administrate și a raportului

de expertiză întocmit în cauză, precum și prin greșita aplicare a legii la situația

de fapt pe deplin lămurită prin probatoriul administrat.

Astfel, sub aspectul stabilirii

cotei de impozit pentru ambele clădiri la 1,5% și nu la 10%, susține recurenta că

cele două clădiri au făcut obiectul reevaluării în cei trei ani anteriori anului

de referință.

În acest sens, invocă

recurenta două argumente alternative, respective atât faptul că cele două clădiri

în anul 2004 au făcut obiectul unor modificări/modernizări/extinderi, asimilate

de lege reevaluării, ceea ce atrage incidența dispozițiilor de la pct. 55 lit. b)

din Normele de aplicare a C. fisc. și ale pct. 1.1.5 parag. 15 lit. b) din Normele

metodologice emise de Consiliul General al Municipiului București în aplicarea hotărârii

privind stabilirea nivelurilor impozitelor și taxelor locale în municipiul București,

pentru anul 2007, dar și faptul că ambele clădiri au fost reevaluate în anul 2006.

Totodată, susține recurenta

că instanța de fond nu s-a pronunțat cu privire la susținerile sale în sensul că

imobilele au făcut obiectul unor modificări/modernizări/extinderi, toate aceste

operațiuni asimilate de lege reevaluării, deși la dosar au fost depuse o serie de

înscrisuri din care rezultă cu evidență faptul că lucrările de modernizare a celor

două clădiri au fost finalizate în luna septembrie 2004, respective declarațiile

succesive depuse în cursul anilor 2003 și 2004, prin care a fost înștiințat Consiliul

Local al sectorului 2 cu privire la creșterea valorii de inventar a clădirii, ca

urmare a executării unor lucrări de modificare și modernizare; procesul-verbal de

recepție finală din 27 septembrie 2004, care confirmă faptul că lucrările suplimentare

au fost finalizate abia la data recepției finale, 27 septembrie 2004; autorizația

de construire pentru lucrări executate, respective autorizația din 06 mai 2003,

pentru lucrările de construire necesare alimentării cu energie electrică, și autorizația

din 12 iunie 2003, pentru lucrările de extindere și modernizare executate în anul

2004.

Mai arată, recurenta că

și raportul de expertiză judiciară administrat în cauză, și înlăturat fără temei

de instanța de fond, concluzionează în sensul că finalizarea lucrărilor la cele

două clădiri s-a produs în anul 2004.

Sub acest aspect, este

relevant, în opinia recurentei, atât faptul că niciunde în motivarea soluției prima

instanță nu face vreo referire la vreunul din mijloacele de probă administrate în

cauză dar și motivarea extreme de lapidară a instanței în ceea ce privește măsura

de respingere a concluziilor raportului de expertiză administrat în cauză

Printr-o altă critică

formulată mai susține recurenta că în mod greșit prima instanță a considerat că

raportul de evaluare a societății SC T.F.M. SRL din ianuarie 2007 nu ar avea relevanță

juridică.

Astfel, arată recurenta

că adunarea generală a asociaților societății din 26 ianuarie 2007 a aprobat raportul

însă a decis să nu modifice înregistrările contabile, alegând să plătească impozitul

pentru o valoare mai mare în condițiile în care prin raportul de evaluare a constatat

o scădere a valorii clădirilor.

În opinia recurentei,

neînregistrarea în contabilitate a valorii rezultate din evaluarea activelor nu

reprezintă, așa cum în mod greșit a reținut prima instanță, un impediment legal

pentru a susține că societatea a efectuat reevaluarea activelor, în condițiile în

care criteriul legal pentru aplicarea cotei de impozit de 1,5% este reprezentat

de existența sau inexistența reevaluării, independent de înregistrarea sau nu în

contabilitate a noii valori.

Mai consideră recurenta

că este, totodată nelegală motivarea instanței de fond în sensul că dispozițiile

art. 117 lit. c) și d) C. proc. fisc. nu ar fi incidente în speță, întrucât declarațiile

de impunere depuse reprezintă titluri de creanță fiscală iar subscrisa nu ar fi

depus declarații rectificative după constatarea erorilor constatate, aspecte ce

ar reprezenta un impediment la restituire.

Consideră recurenta că

argumentația primei instanțe potrivit căreia, sumele nu pot fi restituite întrucât

stabilirea de obligații fiscale în sarcina societății s-ar realiza în baza declarațiilor

de impunere, care reprezintă titlu de creanță este de natură a lăsa fără aplicare

prevederile art. 117 C. proc. fisc., de vreme ce orice plată către autoritatea fiscală

se face în temeiul unui titlu de creanță, reprezentat de declarația contribuabilului

ori decizie de impunere a autorității.

Printr-o ultimă critică

susține recurenta că în ceea ce privește motivele procedurale instanța de fond s-a

limitat numai să le respingă cu motivarea generală că aspectele invocate nu constituie

motive de nulitate absolută, argumentația foarte sumară și inexactă din punct de

vedere juridic. Deși vorbește de nulitate absolută, judecătorul fondului are în

vedere nulitatea expresă, întrucât această sancțiune nu este condiționată legal

de dovedirea unei vătămări.

Astfel, susține recurenta

că în mod nelegal prima instanță a respins argumentele privitoare la încălcarea

unor norme procedurale cu prilejul efectuării inspecției fiscale, respective încălcarea

dispozițiilor art. 102 și art. 105 alin. (2) C. proc. fisc., necomunicarea momentului

începerii controlului fiscal și obiectul controlului; încălcarea principiilor generale

de conduită stipulate în Capitolul II al C. proc. fisc., în sensul că organul fiscal

nu și-a îndeplinit obligația de a analiza obiectiv situația de fapt, de a înștiința

contribuabilul asupra drepturilor ce îi revin în desfășurarea procedurii de inspecție,

precum și de a îndruma contribuabilul pentru depunerea sau corectarea declarațiilor;

încălcarea dispozițiilor art. 103 alin. (1)-(2) C. proc. fisc., organele de control

nu s-au prezentat niciodată la sediul societății, desfășurând controlul exclusive

la sediul autorității, fără acceptul contribuabilului.

3.Hotărârea instanței

de recurs

Analizând actele și lucrările

dosarului, în raport de motivele invocate și de prevederile art. 304 pct. 9 C. proc.civ.,

Înalta Curte constată că recursul este nefondat, urmând a fi respins ca atare, pentru

următoarele considerente:

Astfel, Înalta Curte constată

că instanța de fond, în baza probatorului administrat în cauză a stabilit în mod

corect situația fizico-juridică a celor două imobile în raport de care organele

fiscale au stabilit impozitul pe clădiri în sarcina societății absorbite SC T.F.M.

SRL, înlăturând motivate atât susținerile recurentei cât și raportul de expertiză

tehnică întocmit în cauză așa încât a pronunțat hotărârea recurată cu identificarea,

interpretarea și aplicarea corectă a normelor legale incidente și cu respectarea

exigențelor art. 261 alin. (5) C. proc. civ..

În primul rând, se impune

a fi constatat faptul că, în mod corect a stabilit instanța de fond că în cauză

nu sunt incidente dispozițiile art. 117 alin. (1) lit. c) C. proc. fisc. ci dispozițiile

art. 205 și următoarele din același act normativ, în condițiile în care în cauză

raportul litigios dedus judecății are la bază tocmai interpretarea și aplicarea

dispozițiilor legale în baza cărora au fost stabilite obligațiile fiscale ale societății.

Astfel, potrivit art.

253 alin. (1) din C. fisc., în cazul persoanelor juridice, impozitul pe clădiri

se calculează prin aplicarea unei cote de impozitare asupra valorii de inventar

a clădirii iar în alin. (2) al aceluiași articol se prevede că în cazul impozitului

pe clădiri, cota de impozit se stabilește prin hotărâre a consiliului local și poate

fi cuprinsă între 0,25% și 1,5% inclusiv din valoarea de inventar al clădirii.

Iar alin. (6) al art.

253 din C. fisc. prevede că „în cazul unei clădiri care nu a fost reevaluată în

ultimii 3 ani anteriori anului fiscal de referință, cota impozitului pe clădiri

se stabilește de consiliul local(...) între 5% și 10%(...) și se aplică la valoarea

de inventar a clădirii înregistrată în contabilitatea persoanelor juridice(...)”,care

se completează cu dispozițiile art. 55 lit. a) și c) din Norme.

Totodată, potrivit

pct. 55 lit. a) „în cazul contribuabililor care nu au efectuat nicio reevaluare

a clădirilor în ultimii 3 ani anteriori anului fiscal de referință, impozitul pe

clădiri se calculează prin aplicarea cotei stabilite potrivit prevederilor pct.

54 alin. (1) asupra valorii de inventar a clădirii”.

Deci, este de necontestat

că potrivit dispozițiilor legale aplicabile, în situația economico-juridică a celor

două imobile, în litigiu, construite, respectiv cumpărate în cursul anului 2003,

de către SC T.F.M. SRL, societate absorbită de recurentă, reevaluarea acestora precum

și modificarea corespunzătoare a valorii de inventar în decurs de 3 ani era obligatorie

pentru anul fiscal de referință, respectiv 2007.

În ceea ce privește modalitatea

de realizare a reevaluării, susținerea societății recurente referitoare la realizarea

acestei operațiuni prin echivalarea unor operațiunilor de modernizare desfășurate

pe parcursul anului 2004 precum și printr-un raport de evaluare întocmit în ianuarie

2007, care nu a fost urmat de înregistrarea în evidențele contabile a noilor valori

rezultate, este lipsită de temei legal.

Astfel, din conținutul

prevederilor art. 253 alin. (5) din C. fisc. rezultă că reevaluarea unei clădiri

trebuie efectuată conform reglementărilor legale contabile, valoarea impozabilă

a clădirii fiind valoarea contabilă rezultată în urma reevaluării, înregistrată

ca atare în contabilitatea proprietarului - persoană juridică.

Or, „reglementările contabile”

la care se referă în mod expres art. 253 alin. (5) din C. fisc., sunt prevederile

H.G. nr. 403/2000 privind reevaluarea imobilizărilor corporale, H.G. nr. 424/2001

privind stabilirea valorii de intrare a mijloacelor fixe, H.G. nr. 1553/2003 privind

reevaluarea imobilizărilor corporale și stabilirea valorii de intrare a mijloacelor

fixe, precum și Normele privind reevaluarea imobilizărilor corporale, cât și Ordinul

Ministerului Finanțelor Publice nr. 1752/2005 pentru aprobarea reglementărilor contabile

conforme cu directivele europene, în vigoare în perioada supusă controlului organelor

fiscale.

Din interpretarea acestor

reglementări rezultă că reevaluarea se realizează pe baza unei proceduri speciale,

operațiunea de reevaluare materializându-se într-un raport de evaluare, pe baza

căruia se fac înregistrările în evidența contabilă iar dat de la care se produc

efectele fiscale ale reevaluării este data înregistrării în contabilitate a rezultatului

reevaluării.

Astfel fiind, rezultă

că operațiunea de reevaluare poate fi dovedită exclusiv prin documentul prevăzut

de reglementările contabile și anume, prin raportul de evaluare pe baza căruia s-au

făcut înregistrările în evidența contabilă.

În cauză, deși în luna

ianuarie 2007 s-a întocmit un raport de evaluarea cu respectarea exigențelor legale

în materie,operațiunea de reevaluare nu poate fi reținută pe baza respectivului

raport, în condițiile în care concluziile acestuia nu au fost înregistrate în evidențele

contabile ale societății. Prin urmare toate criticile formulate de recurentă pe

acest aspect vor fi înlăturate în raport de dispozițiile legale citate, care impun

fără echivoc, în sarcina societății recurente, obligația de a înregistra în evidențele

contabile noile valori de inventar ale imobilelor evaluate, indiferent de rezultatele

evaluării.

Totodată, analizând conținutul

procesul-verbal de recepție finală din 27 septembrie 2004, autorizația de construire

din 06 mai 2003, precum și autorizația din 12 iunie 2003, Înalta Curte urmează a

înlătura și susținerile recurentei privind efectuarea unor operațiuni materiale

de modernizare a celor două clădiri asimilate reevaluării, în condițiile în care

respectivele operațiuni așa cum rezultă din probele administrate în cauză, nu corespund

exigențelor unei operațiuni de reevaluare.

De asemenea, cu privire

la conținutul opiniei de specialitate exprimate de expert, Înalta Curte subliniază

faptul că, valoarea și semnificația ei în contextul probator, constituie o chestiune

de apreciere a probelor, operațiune ce revine judecătorului în procesul deliberativ.

De altfel, judecătorul fondului a expus pe larg în considerentele hotărârii recurate

care au fost motivele care au condus la înlăturarea respectivului raport de expertiză,

așa încât vot fi înlăturate și criticile formulate pe acest aspect.

În fine, constatând că

instanța de fond a respins motivat susținerile recurentei privitoare la încălcarea

unor norme procedurale cu prilejul efectuării inspecției fiscale, Înalta Curte apreciază

ca fiind neîntemeiate și criticile formulate de recurentă pe acest ultim aspect.

Deci, cum în cauză reevaluarea

clădirii în litigiu nu a fost realizată, rezultă că organele fiscale au calculat

în mod legal obligațiile fiscale suplimentare în sarcina societății comerciale intimate,

făcând aplicarea prevederilor art. 253 alin. (6) din C. fisc. și, respectiv, dispozițiile

pct. 55 lit. a) din Normele de aplicare a C. fisc., aprobate prin H.G. nr. 44/2004.

Pentru considerentele

expuse, în baza dispozițiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ. și art. 20 din Legea

nr. 554/2004, Înalta Curte va respinge recursul declarat în cauză, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de reclamanta SC

P.I. SRL, împotriva sentinței nr. 2316 din 13 mai 2010 a Curții de Apel București,

secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 1 iunie

2011.