ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 3174/2011

Asupra recursului de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: 1.Hotărârea atacată cu recurs Prin sentința civilă nr. 2316 din 13 mai 2010, Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, a respins acțiunea formulată de reclamanta SC P.I. SRL în contradictoriu cu pârâta D.V.B.L. sector 2 București, ca neîntemeiată. Pentru a se pronunța astfel, Curtea de apel a reținut, în esență, următoarele: Prin Raportul de Inspecție Fiscală din 01 august 2008 încheiat de inspectori din cadrul D.V.B.L. sector 2 București (denumit în continuare D.V.B.L. - sector 2 București), a fost respinsă cererea de restituire formulată de reclamanta SC P.I. SRL (societate comercială absorbantă) pentru sumele pretins achitate în plus, cu titlu de impozit pe clădiri de către societatea comercială absorbită - SC T.F.M.

SRL. Perioada supusă verificării efectuată de organul de inspecție fiscală, în vederea soluționării cererii de restituire a impozitului pe clădiri, a cuprins perioada 01 ianuarie 2006-31 iulie 2008, constatându-se următoarele: - înainte de fuziunea prin absorbție, SC T.F.M.

SRL a deținut în proprietate următoarele clădiri: 1. construcții situate în sector 2 București, edificate în baza Autorizației de Construire din 31 ianuarie 2001 eliberată de Primăria Municipiului București, pentru construirea unui centru multifuncțional comerț, servicii,pe o perioadă de valabilitate de 36 de luni, construcție finalizată în anul 2003 așa cum rezultă din procesul verbal de recepție a lucrărilor din 19 august 2003 și declarată la data de 06 octombrie 2003. 2. Construcții (2 hale) situate în sector 2 București, dobândite în baza contractului de vânzare-cumpărare din 13 octombrie 2003, încheiat cu M.R.A.; - în baza proiectului de fuziune (nedatat), Protocol de Preluare a patrimoniului SC T.F.M.SRL către SC P.I.

SRL, aprobat de Hotărârea AGA - SC P.I. SRL din data de 25 iulie 2007, se efectuează fuziunea prin absorbție a SC T.F.M. SRL (societate absorbită), și SC P.I. SRL (societate absorbantă). S-a mai reținut că pentru anul 2006, organele fiscale au aplicat o cotă de impozitare de 1%, potrivit Hotărârii Consiliului General al Municipiului București nr. 216/2005, iar pentru perioada următoare au aplicat o cotă de impozitare de 10%, potrivit Hotărârii Consiliului General al Municipiului București nr. 300/2006 reținând că la data de 31 decembrie 2006 societatea comercială absorbită SC T.F.M. SRL - nu a procedat la reevaluarea clădirilor respective. Contestația formulată de către societatea comercială reclamantă împotriva actului administrativ fiscal prin care fusese respinsă cererea de restituire a impozitului pe clădiri pretins achitat în plus, a fost soluționată prin decizia din 03 septembrie 2008 emisă de directorul executiv al D.V.B.L.

sector 2 București, prin respingerea, ca neîntemeiată a contestației . În esență, organul fiscal a reținut că, în data de 31 decembrie 2006 clădirile respective nu fuseseră reevaluate, astfel că, impozitul a fost stabilit în mod legal în raport cu o cotă de impozitare de 10%, potrivit Hotărârii Consiliului General al Municipiului București nr. 300/2006 adoptată în temeiul art. 253 alin. (6) din C. fisc. și art. 54 alin. (1) din Normele Metodologice de aplicare a C. fisc., aprobat prin H.G. nr. 44/2004. Constată instanța de fond că, în cauză, nu este vorba de o simplă cerere de restituire, problema litigioasă a cauzei fiind însăși întinderea bazei de impozitare, adică valoarea clădirilor și stabilirea cotei de impozitare în raport cu dispozițiile legale incidente, astfel că a apreciat în sensul că în cauză nu sunt aplicabile disp.

art. 117 lit. c) și d) C. proc. fisc. și dispozițiile Ordinului Ministerului Finanțelor nr. 1899/2004, ci sunt incidente dispozițiile art. 86 alin. (4) și art. 84, art. 110 alin. (3) și art. 205 și urm. C. proc. fisc. . Se mai reține că deși societatea comercială reclamantă a invocat, ca temei al cererii de restituire a sumei pretins achitată din eroare, dispozițiile art. 117 alin. (1), lit. c) și d) din C. proc. fisc., potrivit cărora, „se restituie la cerere, debitorului(…) sumele plătite ca urmare a unei erori de calcul și cele plătite ca urmare a aplicării eronate a prevederilor legale”, în cauză pretinsele erori de calcul și pretinsa aplicare eronată a prevederilor legale sunt însăși aspectele litigioase între părți.

Astfel, societatea comercială a susținut că pentru anii 2007-2008 cota de impozitare a fost de 1,5 % deoarece clădirile în litigiu fuseseră reevaluate până la sfârșitul anului 2006, astfel că, nu erau aplicabile prevederile art. 253 alin. (6) din C. fisc. și Hotărârii Consiliului General al Municipiului București nr. 300/2006 , în timp ce organele fiscale au constatat că acele clădiri nu fuseseră reevaluate potrivit legii până la sfârșitul anului 2006, astfel încât cota de impozitare este de 10%, stabilită în baza art. 253 alin. (6) din C. fisc. și Hotărârii Consiliului General al Municipiului București nr. 300/2006. Astfel, societatea comercială reclamanta a susținut în esență că, valoarea celor două clădiri a fost estimată la valoarea de piață, prin raportul întocmit de SC A.I.

SRL în luna ianuarie 2007, odată cu estimarea valorii întregului patrimoniu al SC T.F.M. SRL, în vederea fuziunii cu societatea comercială reclamantă - SC P.I. SRL, astfel că disp. art. 253 alin. (2) din C. fisc. sunt aplicabile, iar cota legală de impozitare este de 1,5 %, iar nu între 5 % și 10%. Însă, constată instanța de fond că,în cauză, este necontestat că, potrivit procesului verbal din 26 ianuarie 2007, AGA societății comerciale, luând cunoștință de raportul respectiv, a hotărât să nu modifice valorile de inventar al clădirilor și terenurilor, ceea ce a făcut ca în registrul contabil al societății comerciale să fie menținute valorile existente ale mijloacelor fixe, din patrimoniul societății comerciale.

Se mai reține că potrivit art. 253 alin. (3) din C. fisc. „valoarea de inventar a clădirii este valoarea de inventar a clădirii în patrimoniu, înregistrată în contabilitatea proprietarului clădirii, conform prevederilor legale în vigoare”. Astfel, potrivit pct. 52 alin. (1) din Normele metodologice de aplicare a C. fisc., probat prin H.G. nr. 44/2004 „prin sintagma valoarea de inventar a clădirii, în scopul determinării impozitului pe clădiri, se înțelege valoarea de intrare a clădirii în patrimoniu, înregistrată în contabilitatea proprietarului clădirii(…)”. Așa cum s-a arătat în cauză este necontestat că valoarea de inventar a celor două clădiri nu a fost modificată, estimările rezultate din raportul întocmit de SC A.I.

SRL nefiind aprobate de AGA pentru a fi înregistrate în contabilitatea proprietarului clădirii, ceea ce face ca, din punctul de vedere al dispozițiilor legale citate, acele clădiri să fie considerate ca nefiind reevaluate, ceea ce a atras incidența art. art. 253 alin. (6) din C. fisc. și dispozițiilor înscrise în pct. 54 (1) din Normele metodologice de aplicare a C. fisc., aprobate prin H.G. nr. 44/2004. Totodată, în cauză, prin încheierea din 11 iunie 2009, la cererea societății comerciale reclamante, a fost aprobată efectuarea unei expertize contabile, cu obiectivele cerute de către reclamantă ale cărei concluzii au fost respinse de instanța de fond care a apreciat că expertul contabil și-a depășit domeniul de specialitate.

Astfel, se reține că, la primul obiectiv, expertul contabil ajunge la concluzia că, în raport de dispozițiile H.G. nr. 2139/2004, în declarațiile pentru stabilirea impozitului pe clădiri depuse la autoritatea fiscală, valoarea de impunere a fost declarată eronat. La obiectivul al doilea, expertul contabil a ajuns la concluzia că societatea comercială reclamantă, observând eroarea de calcul, a formulat cerere de restituire în conformitate cu dispozițiile Ordinului Ministerului Finanțelor nr. 1899/2004, privind procedura de restituire și de rambursare a sumelor de la buget. La obiectivul al patrulea, expertul a ajuns la concluzia că, potrivit art. 253 alin. (6) din C. fisc. „estimarea valorii de piață reprezintă o metodă de reevaluare a mijloacelor fixe, în speță clădiri, terenuri”.

De asemenea, la obiectul al cincilea, expertul trage concluzia că, raportul de estimare întocmit de SC A.I. SRL în luna ianuarie 2007, cu data de referință 31 decembrie 2006, reprezintă o „reevaluare a clădirilor luate în discuție”. Toate aceste afirmații ale expertului sunt raportate la dispozițiile legale pe care expertul contabil le interpretează în sensul concluziilor avansate, ceea ce reprezintă o depășire, a domeniului sau de specialitate și o încălcare a prerogativelor judecătorului, singurul abilitat să interpreteze și să aplice dispozițiile legale incidente în cauză.

În mod separat societatea comercială reclamantă, a formulat unele critici de nelegalitate a Raportului de Inspecție fiscală, invocând încălcarea unor dispoziții procedurale referitoare la necomunicarea momentului începerii controlului fiscal, necomunicarea obiectului controlului, neprezentarea documentelor de legitimare, efectuarea controlului la sediul autorității, neanalizarea obiectivă a situației de fapt, etc. Instanța de fond a constatat că aspectele invocate nu constituie motive de nulitate absolută, ceea ce nu invocă nici societatea comercială reclamantă, care nu indică nici alte vătămări, separat de susținerea generală referitoare la pretinsa plată din eroare a unui impozit pe clădiri, mai mare.

Astfel fiind, prima instanță a înlăturat criticile referitoare la aspectele de nelegalitate cu privire la raportul de inspecție fiscală, acestea supunându-se în final argumentației principale formulate de societatea comercială reclamantă - reținerea sumelor pretins achitate din eroare cu titlu de impozit pe clădire. De astfel, se mai reține și faptul că procedura de control a inspecției fiscale a fost declanșată nu din oficiu ci la cererea societății comerciale reclamante, în cadrul căreia și-a expus pe larg și detaliat susținerile, apărările etc. 2.Recursul declarat în cauză Împotriva sentinței nr. 2316 din 13 mai 2010 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, a declarat recurs reclamanta SC P.I.

SRL, invocând dispozițiile art. 304 C. proc. civ., și susținând în esență următoarele: Printr-un set de critici circumscrise motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., susține recurenta că netemeinicia hotărârii primei instanțe rezultă atât din greșita interpretare și aplicare a legii, cât și din necunoașterea situației de fapt și analiza superficială a probatoriului complex administrat în cauză. Astfel, argumentele de fond invocate de recurentă vizează stabilirea greșită a situației de fapt de către instanța de fond, prin ignorarea înscrisurile doveditoare administrate și a raportului de expertiză întocmit în cauză, precum și prin greșita aplicare a legii la situația de fapt pe deplin lămurită prin probatoriul administrat.

Astfel, sub aspectul stabilirii cotei de impozit pentru ambele clădiri la 1,5% și nu la 10%, susține recurenta că cele două clădiri au făcut obiectul reevaluării în cei trei ani anteriori anului de referință. În acest sens, invocă recurenta două argumente alternative, respective atât faptul că cele două clădiri în anul 2004 au făcut obiectul unor modificări/modernizări/extinderi, asimilate de lege reevaluării, ceea ce atrage incidența dispozițiilor de la pct. 55 lit. b) din Normele de aplicare a C. fisc. și ale pct. 1.1.5 parag.

15 lit. b) din Normele metodologice emise de Consiliul General al Municipiului București în aplicarea hotărârii privind stabilirea nivelurilor impozitelor și taxelor locale în municipiul București, pentru anul 2007, dar și faptul că ambele clădiri au fost reevaluate în anul 2006. Totodată, susține recurenta că instanța de fond nu s-a pronunțat cu privire la susținerile sale în sensul că imobilele au făcut obiectul unor modificări/modernizări/extinderi, toate aceste operațiuni asimilate de lege reevaluării, deși la dosar au fost depuse o serie de înscrisuri din care rezultă cu evidență faptul că lucrările de modernizare a celor două clădiri au fost finalizate în luna septembrie 2004, respective declarațiile succesive depuse în cursul anilor 2003 și 2004, prin care a fost înștiințat Consiliul Local al sectorului 2 cu privire la creșterea valorii de inventar a clădirii, ca urmare a executării unor lucrări de modificare și modernizare; procesul-verbal de recepție finală din 27 septembrie 2004, care confirmă faptul că lucrările suplimentare au fost finalizate abia la data recepției finale, 27 septembrie 2004; autorizația de construire pentru lucrări executate, respective autorizația din 06 mai 2003, pentru lucrările de construire necesare alimentării cu energie electrică, și autorizația din 12 iunie 2003,

pentru lucrările de extindere și modernizare executate în anul 2004. Mai arată, recurenta că și raportul de expertiză judiciară administrat în cauză, și înlăturat fără temei de instanța de fond, concluzionează în sensul că finalizarea lucrărilor la cele două clădiri s-a produs în anul 2004. Sub acest aspect, este relevant, în opinia recurentei, atât faptul că niciunde în motivarea soluției prima instanță nu face vreo referire la vreunul din mijloacele de probă administrate în cauză dar și motivarea extreme de lapidară a instanței în ceea ce privește măsura de respingere a concluziilor raportului de expertiză administrat în cauză Printr-o altă critică formulată mai susține recurenta că în mod greșit prima instanță a considerat că raportul de evaluare a societății SC T.F.M.

SRL din ianuarie 2007 nu ar avea relevanță juridică. Astfel, arată recurenta că adunarea generală a asociaților societății din 26 ianuarie 2007 a aprobat raportul însă a decis să nu modifice înregistrările contabile, alegând să plătească impozitul pentru o valoare mai mare în condițiile în care prin raportul de evaluare a constatat o scădere a valorii clădirilor. În opinia recurentei, neînregistrarea în contabilitate a valorii rezultate din evaluarea activelor nu reprezintă, așa cum în mod greșit a reținut prima instanță, un impediment legal pentru a susține că societatea a efectuat reevaluarea activelor, în condițiile în care criteriul legal pentru aplicarea cotei de impozit de 1,5% este reprezentat de existența sau inexistența reevaluării, independent de înregistrarea sau nu în contabilitate a noii valori.

Mai consideră recurenta că este, totodată nelegală motivarea instanței de fond în sensul că dispozițiile art. 117 lit. c) și d) C. proc. fisc. nu ar fi incidente în speță, întrucât declarațiile de impunere depuse reprezintă titluri de creanță fiscală iar subscrisa nu ar fi depus declarații rectificative după constatarea erorilor constatate, aspecte ce ar reprezenta un impediment la restituire. Consideră recurenta că argumentația primei instanțe potrivit căreia, sumele nu pot fi restituite întrucât stabilirea de obligații fiscale în sarcina societății s-ar realiza în baza declarațiilor de impunere, care reprezintă titlu de creanță este de natură a lăsa fără aplicare prevederile art. 117 C. proc.

fisc., de vreme ce orice plată către autoritatea fiscală se face în temeiul unui titlu de creanță, reprezentat de declarația contribuabilului ori decizie de impunere a autorității. Printr-o ultimă critică susține recurenta că în ceea ce privește motivele procedurale instanța de fond s-a limitat numai să le respingă cu motivarea generală că aspectele invocate nu constituie motive de nulitate absolută, argumentația foarte sumară și inexactă din punct de vedere juridic. Deși vorbește de nulitate absolută, judecătorul fondului are în vedere nulitatea expresă, întrucât această sancțiune nu este condiționată legal de dovedirea unei vătămări. Astfel, susține recurenta că în mod nelegal prima instanță a respins argumentele privitoare la încălcarea unor norme procedurale cu prilejul efectuării inspecției fiscale, respective încălcarea dispozițiilor art. 102 și art. 105 alin. (2) C. proc.

fisc., necomunicarea momentului începerii controlului fiscal și obiectul controlului; încălcarea principiilor generale de conduită stipulate în Capitolul II al C. proc. fisc., în sensul că organul fiscal nu și-a îndeplinit obligația de a analiza obiectiv situația de fapt, de a înștiința contribuabilul asupra drepturilor ce îi revin în desfășurarea procedurii de inspecție, precum și de a îndruma contribuabilul pentru depunerea sau corectarea declarațiilor; încălcarea dispozițiilor art. 103 alin. (1)-(2) C. proc. fisc., organele de control nu s-au prezentat niciodată la sediul societății, desfășurând controlul exclusive la sediul autorității, fără acceptul contribuabilului.

3.Hotărârea instanței de recurs Analizând actele și lucrările dosarului, în raport de motivele invocate și de prevederile art. 304 pct. 9 C. proc.civ., Înalta Curte constată că recursul este nefondat, urmând a fi respins ca atare, pentru următoarele considerente: Astfel, Înalta Curte constată că instanța de fond, în baza probatorului administrat în cauză a stabilit în mod corect situația fizico-juridică a celor două imobile în raport de care organele fiscale au stabilit impozitul pe clădiri în sarcina societății absorbite SC T.F.M. SRL, înlăturând motivate atât susținerile recurentei cât și raportul de expertiză tehnică întocmit în cauză așa încât a pronunțat hotărârea recurată cu identificarea, interpretarea și aplicarea corectă a normelor legale incidente și cu respectarea exigențelor art. 261 alin. (5) C. proc.

civ.. În primul rând, se impune a fi constatat faptul că, în mod corect a stabilit instanța de fond că în cauză nu sunt incidente dispozițiile art. 117 alin. (1) lit. c) C. proc. fisc. ci dispozițiile art. 205 și următoarele din același act normativ, în condițiile în care în cauză raportul litigios dedus judecății are la bază tocmai interpretarea și aplicarea dispozițiilor legale în baza cărora au fost stabilite obligațiile fiscale ale societății. Astfel, potrivit art. 253 alin. (1) din C. fisc., în cazul persoanelor juridice, impozitul pe clădiri se calculează prin aplicarea unei cote de impozitare asupra valorii de inventar a clădirii iar în alin. (2) al aceluiași articol se prevede că în cazul impozitului pe clădiri, cota de impozit se stabilește prin hotărâre a consiliului local și poate fi cuprinsă între 0,25% și 1,5% inclusiv din valoarea de inventar al clădirii.

Iar alin. (6) al art. 253 din C. fisc. prevede că „în cazul unei clădiri care nu a fost reevaluată în ultimii 3 ani anteriori anului fiscal de referință, cota impozitului pe clădiri se stabilește de consiliul local(...) între 5% și 10%(...) și se aplică la valoarea de inventar a clădirii înregistrată în contabilitatea persoanelor juridice(...)”,care se completează cu dispozițiile art. 55 lit. a) și c) din Norme. Totodată, potrivit pct. 55 lit. a) „în cazul contribuabililor care nu au efectuat nicio reevaluare a clădirilor în ultimii 3 ani anteriori anului fiscal de referință, impozitul pe clădiri se calculează prin aplicarea cotei stabilite potrivit prevederilor pct. 54 alin. (1) asupra valorii de inventar a clădirii”.

Deci, este de necontestat că potrivit dispozițiilor legale aplicabile, în situația economico-juridică a celor două imobile, în litigiu, construite, respectiv cumpărate în cursul anului 2003, de către SC T.F.M. SRL, societate absorbită de recurentă, reevaluarea acestora precum și modificarea corespunzătoare a valorii de inventar în decurs de 3 ani era obligatorie pentru anul fiscal de referință, respectiv 2007. În ceea ce privește modalitatea de realizare a reevaluării, susținerea societății recurente referitoare la realizarea acestei operațiuni prin echivalarea unor operațiunilor de modernizare desfășurate pe parcursul anului 2004 precum și printr-un raport de evaluare întocmit în ianuarie 2007, care nu a fost urmat de înregistrarea în evidențele contabile a noilor valori rezultate, este lipsită de temei legal.

Astfel, din conținutul prevederilor art. 253 alin. (5) din C. fisc. rezultă că reevaluarea unei clădiri trebuie efectuată conform reglementărilor legale contabile, valoarea impozabilă a clădirii fiind valoarea contabilă rezultată în urma reevaluării, înregistrată ca atare în contabilitatea proprietarului - persoană juridică. Or, „reglementările contabile” la care se referă în mod expres art. 253 alin. (5) din C. fisc., sunt prevederile H.G. nr. 403/2000 privind reevaluarea imobilizărilor corporale, H.G. nr. 424/2001 privind stabilirea valorii de intrare a mijloacelor fixe, H.G. nr. 1553/2003 privind reevaluarea imobilizărilor corporale și stabilirea valorii de intrare a mijloacelor fixe, precum și Normele privind reevaluarea imobilizărilor corporale, cât și Ordinul Ministerului Finanțelor Publice nr. 1752/2005 pentru aprobarea reglementărilor contabile conforme cu directivele europene, în vigoare în perioada supusă controlului organelor fiscale.

Din interpretarea acestor reglementări rezultă că reevaluarea se realizează pe baza unei proceduri speciale, operațiunea de reevaluare materializându-se într-un raport de evaluare, pe baza căruia se fac înregistrările în evidența contabilă iar dat de la care se produc efectele fiscale ale reevaluării este data înregistrării în contabilitate a rezultatului reevaluării. Astfel fiind, rezultă că operațiunea de reevaluare poate fi dovedită exclusiv prin documentul prevăzut de reglementările contabile și anume, prin raportul de evaluare pe baza căruia s-au făcut înregistrările în evidența contabilă. În cauză, deși în luna ianuarie 2007 s-a întocmit un raport de evaluarea cu respectarea exigențelor legale în materie,operațiunea de reevaluare nu poate fi reținută pe baza respectivului raport, în condițiile în care concluziile acestuia nu au fost înregistrate în evidențele contabile ale societății.

Prin urmare toate criticile formulate de recurentă pe acest aspect vor fi înlăturate în raport de dispozițiile legale citate, care impun fără echivoc, în sarcina societății recurente, obligația de a înregistra în evidențele contabile noile valori de inventar ale imobilelor evaluate, indiferent de rezultatele evaluării. Totodată, analizând conținutul procesul-verbal de recepție finală din 27 septembrie 2004, autorizația de construire din 06 mai 2003, precum și autorizația din 12 iunie 2003, Înalta Curte urmează a înlătura și susținerile recurentei privind efectuarea unor operațiuni materiale de modernizare a celor două clădiri asimilate reevaluării, în condițiile în care respectivele operațiuni așa cum rezultă din probele administrate în cauză, nu corespund exigențelor unei operațiuni de reevaluare.

De asemenea, cu privire la conținutul opiniei de specialitate exprimate de expert, Înalta Curte subliniază faptul că, valoarea și semnificația ei în contextul probator, constituie o chestiune de apreciere a probelor, operațiune ce revine judecătorului în procesul deliberativ. De altfel, judecătorul fondului a expus pe larg în considerentele hotărârii recurate care au fost motivele care au condus la înlăturarea respectivului raport de expertiză, așa încât vot fi înlăturate și criticile formulate pe acest aspect. În fine, constatând că instanța de fond a respins motivat susținerile recurentei privitoare la încălcarea unor norme procedurale cu prilejul efectuării inspecției fiscale, Înalta Curte apreciază ca fiind neîntemeiate și criticile formulate de recurentă pe acest ultim aspect.

Deci, cum în cauză reevaluarea clădirii în litigiu nu a fost realizată, rezultă că organele fiscale au calculat în mod legal obligațiile fiscale suplimentare în sarcina societății comerciale intimate, făcând aplicarea prevederilor art. 253 alin. (6) din C. fisc. și, respectiv, dispozițiile pct. 55 lit. a) din Normele de aplicare a C. fisc., aprobate prin H.G. nr. 44/2004. Pentru considerentele expuse, în baza dispozițiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ. și art. 20 din Legea nr. 554/2004, Înalta Curte va respinge recursul declarat în cauză, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge recursul declarat de reclamanta SC P.I. SRL, împotriva sentinței nr. 2316 din 13 mai 2010 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 1 iunie 2011.