ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 349/2013

Asupra cauzei de față constată următoarele. Prin cererea înregistrată la data de 17 iunie 2010 pe rolul Tribunalului Iași, reclamanții C.J.D., C.J.M., C.J.C. au chemat în judecată statul român, reprezentat de Ministerul Finanțelor Publice pentru a fi obligat la plata sumei de 600.000 lei reprezentând contravaloarea imobilului preluat abuziv de stat compus din suprafața de 1235,71 m.p. situat în Iași, șoseaua Națională. Pârâtul a invocat excepția lipsei calității procesuale pasive prin întâmpinare. Tribunalul Iași, prin sentința civilă nr. 1219 din 30 mai 2011 a respins excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtului, a admis acțiunea, a obligat pârâtul la plata către reclamanți a sumei de 604286 lei, reprezentând contravaloarea imobilului situat în Iași, Șoseaua Națională compus de teren în suprafață de 1235,71 m.p.

și construcție - casă de locuit, preluat abuziv de statul român în perioada comunistă, a obligat pârâtul să plătească reclamanților suma de 4040 lei cu titlu de cheltuieli de judecată. Pentru a hotărî astfel, s-a reținut că în soluționarea excepțiilor și pe fond, pârâtul are calitate procesuală pasivă, motivată de faptul că aceasta corespunde ”calității de uzurpator al imobilului preluat abuziv” și, conform art. 3 pct. 81 din H.G. nr. 34/2009, acțiunea nu este întemeiată pe dispozițiile Legii nr. 10/2001 sau Legii nr. 247/2005, ci pe art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului. Pe fondul cauzei s-a reținut că dispoziția emisă de primar a urmat procedura administrativă prevăzută de Legea nr. 10/2001 și Legea nr. 247/2005, dosarul a fost înaintat și înregistrat la Secretariatul Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor sub nr. 37300/CC, aflându-se în prezent în nelucrare.

Reclamanții au fost îndreptățiți la repararea prejudiciului cauzat prin preluarea de către statul român a bunului proprietatea acestora, având astfel un drept de creanță împotriva lui, drept garantat și de art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, drept ce nu a fost respectat întrucât, de la momentul recunoașterii sale, au trecut 4 ani de zile în care nu a fost realizat. Mai mult, nu există nici o garanție că este susceptibil de executare într-un termen scurt. S-a avut în vedere și jurisprudența Curții de la Strasbourg care a statuat în mod frecvent nefuncționalitatea Fondului Proprietatea și numeroasele decizii pronunțate împotriva statului român care a fost obligat, în mod direct, la despăgubiri reprezentate de valoarea actuală de circulație a imobilului.

A mai reținut tribunalul că neplata despăgubirilor până în prezent constituie o ingerință în dreptul reclamanților la respectarea bunurilor și, chiar dacă ingerința era prevăzută de lege și servea unei cauze de utilitate publică, s-a constatat că s-a distrus echilibrul just dintre protecția proprietății reclamanților și cerințele interesului general, aceștia suportând o sarcină specială și exorbitantă. Prin decizia civilă nr. 108 din 26 octombrie 2011, Curtea de Apel Iași – Secția civilă a admis apelul declarat de statul român, prin Ministerul Finanțelor Publice, reprezentat de Direcția Generală a Finanțelor Publice a județului Iași împotriva sentinței civile nr. 1219 din 30 mai 2011 pronunțată de Tribunalul Iași – Secția civilă, pe care o schimbat-o în tot în sensul respingerii acțiunii.

În motivarea acestei soluții, instanța de apel a reținut că instanța de fond a interpretat eronat dispozițiile speciale ale legii de restituire ce statuează asupra despăgubirilor, izvorul raportului juridic dedus judecății fiind preluarea abuzivă a imobilului al căror regim juridic este reglementat prin Legea nr. 10/2001. Prin obligarea la plata valorii de circulație a imobilului stabilită prin expertiza tehnică dispusă de tribunal, s-au nesocotit prevederile legii speciale care statuează asupra despăgubirilor: art. 1 alin. (1) din Legea nr. 10/2001 referitor la plata despăgubirilor aferente imobilului preluat abuziv, ce urmează a fi acordate conform prevederilor art. 16 din titlul VII al Legii nr. 247/2005 și care constau în titluri de despăgubire stabilite de Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor.

În același sens, potrivit O.U.G. nr. 81/2007 dacă titlul de despăgubire este emis pentru o sumă de maxim 500.000 lei, titularul acestuia poate solicita conversia în acțiuni emise de Fondul Proprietatea sau acordarea de despăgubiri în numerar, atunci când valoarea este mai mică. Pentru valorile mai mari de 500.000 lei despăgubirea se poate solicita exclusiv în acțiuni sau titluri de plată, în funcție de opțiunea titularului. Încălcând dispozițiile legii speciale, prima instanță a suprimat procedura instituită prin Legea nr. 247/2005 Titlul VII și, motivând pe lungimea ”duratei procedurii speciale”, a stabilit o altă măsură reparatorie în afara cadrului legal, depășind funcția jurisdicțională ce presupune aplicarea legii și nu crearea acesteia.

Curtea a avut în vedere că hotărârea instanței de judecată este numai un act de jurisdicție dat în aplicarea și interpretarea legii, în speță a legii speciale de stabilire și plată a despăgubirilor și nu trebuie să creeze noi reguli de drept. Condamnările Statului Român la CEDO în materia proprietății nu justifică acordarea altor măsuri reparatorii decât cele prevăzute de lege, motivată pe durata procedurilor sau nefuncționalitatea Fondului Proprietatea, în condițiile în care și jurisprudența instanței de contencios european a consemnat că s-au înregistrat evoluții în ce privește plata sumelor datorate și funcționalitatea (Cauza Maties împotriva României). În fapt, reclamanții sunt titularii unei ”oferte de despăgubiri” conform Legii nr. 10/2001.

Aceștia însă nu dețin o creanță certă (fiind în curs de stabilire), lichidă și exigibilă, stabilită printr-o hotărâre judecătorească definitivă sau alt act emis de autoritatea competentă, cu aceleași efecte, în sensul noțiunii de ” bun”, așa cum este definit în jurisprudența CEDO. Competența de a stabili cuantumul măsurilor reparatorii revine Comisiei Centrale, fiind incidente și dispozițiile O.U.G. nr. 62/2010, prin care s-a suspendat aplicarea unor dispoziții din Titlul VII al Legii nr. 247/2005 și O.U.G. nr. 81/2007 actualizată pentru accelerarea procedurii de acordare a despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv. S-a concluzionat că hotărârea atacată prin care statul român a fost obligat la plata sumei de 604.286 lei cu titlu de despăgubiri bănești este lipsită de fundament legal, statuând în afara cadrului normativ.

Împotriva menționatei decizii au declarat și motivat recurs, în termen legal, reclamanții C.J.C., C.J.D. și C.J.M. pentru motive de nelegalitate întemeiate pe dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ. În dezvoltarea acestora s-a reiterat excepția lipsei calității de reprezentant a Direcției Generale a Finanțelor Publice a județului Iași, deoarece Direcția Generală a Finanțelor Publice a Județului Iași nu a primit un mandatat valabil din partea apelantului statul român, reprezentat legal prin Ministerul Finanțelor Publice pentru a declara apel împotriva sentinței pronunțată de prima instanță în acest dosar. Potrivit art. 10 alin. (2) din H.G.

nr. 34/2009, pentru ca acest mandat să fie unul valabil el trebuia emis printr-un ordin al Ministrului Finanțelor Publice și trebuia să aibă un caracter special, precizând în mod expres dreptul Direcției Generale a Finanțelor Publice a Județului Iași de a declara apel în acest dosar împotriva sentinței de fond, în numele apelantului statul român prin Ministerul Finanțelor Publice. Instanța nu a făcut niciun fel de verificări cu privire la valabilitatea mandatului acordat în cauză, în condițiile în care s-a formulat cerere de înscriere în fals împotriva acestuia, încălcând prevederile art. 161 alin. (1) C. proc. civ. care o obliga la a pune în vedere apelantului să facă dovada mandatului acordat în condițiile legii.

În absența acestui mandat se impune anularea apelului declarat în cauză ca fiind declarat de o persoană fără calitate. De asemenea, se solicită analizarea în ce măsură s-ar impune casarea cu trimitere la instanța de apel, pentru a îndeplini procedura legală instituită de art. 161 alin. (1) C. proc. civ. Referitor la fondul litigiului, se învederează următoarele: Hotărârea instanței de apel este dată cu încălcarea legii pentru că, pe de o parte, ea încalcă principiul disponibilității procesului civil, iar, pe de altă parte, prin modul de soluționare a acțiunii de fond se încalcă în mod vădit prevederile art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la C.E.D.O.

Instanța de apel încalcă principiul disponibilității procesului civil, atunci când prin motivarea deciziei recurate se referă la incidența în cauză a prevederilor Legii nr. 10/2001 așa cum a fost modificată prin Legea nr. 247/2005 Titlul VII, deși temeiul juridic al cererii de chemare în judecată a fost art. 480 C. civ. raportat la art. 1 din Protocolul Adițional nr. 1 la C.E.D.O., iar temeiul juridic din ordinea internă este omis a fi analizat de către instanța de apel. Pe de altă parte hotărârea instanței de apel, prin modul în care motivează soluția de respingere a acțiunii de fond, încalcă prevederile art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la C.E.D.O., în condițiile constatării nefuncționabilității sistemului de despăgubire reglementat în dreptul intern.

Or, instanța de apel nu ține seama de faptul că prima instanță nu a creat nici o lege, ci a aplicat una existentă, respectiv prevederile art. 480 C. civ. raportat la art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenție . Literatura juridică a admis de multă vreme faptul că revendicarea este o acțiune reală, iar acest caracter se conservă atâta timp cât există posibilitatea de a se readuce lucrul revendicat în patrimoniul revendicatului. Dacă lucrul a dispărut dintr-o cauză imputabilă uzurpatorului sau a fost transmis de către acesta unui terț care a dobândit în mod iremediabil proprietatea lui, obiectul revendicării urmează a fi convertit într-o pretenție de despăgubiri, caz în care acțiunea devine una personală.

În vederea aplicării unitare a legii, prin decizia nr. 33/2008 a Secțiilor Unite, Înalta Curte a stabilit că legea specială înlătură aplicarea dreptului comun, fără ca pentru aceasta să fie nevoie ca principiul să fie încorporat în textul legii speciale și că aplicarea unor dispoziții ale legii speciale poate fi înlăturată dacă acestea contravin Convenției Europene a Drepturilor Omului.

Pe de altă parte, acordarea de despăgubiri bănești în temeiul art. l din Protocolul nr. l al Convenției, atunci când măsurile reparatorii prevăzute de Legea nr. 10/2001 sunt încă iluzorii (aspect constatat în repetate rânduri în practica C.E.D.O., în cauzele Ruxandra Ionescu, Matache, Faimblat, Viașu împotriva României, etc.) nu poate fi calificată ca fiind o măsură luată în afara cadrului legal existent și prin depășirea funcției jurisdicționale a instanței de judecată și prin exercitarea unei funcții normative care nu îndeplinește cerințele de accesibilitate și previzibilitate prevăzute de Convenția Europeană a Drepturilor Omului, atât timp cât prevederile Convenției Europene și practica Curții Europene a Drepturilor Omului fac parte din dreptul intern, iar aplicarea lor este prioritară în raport de dispozițiile legale interne care contravin convenției europene, potrivit art. 11, art. 20 alin. (2) și art. 148 din Constituția României.

Dispozițiile titlului VII al legii nr. 247/2005 sunt contrare nu numai prevederilor art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, ci și prevederilor art. 6 alin. (1) din Convenția Europeană a Drepturilor Omului sub aspectul depășirii termenului rezonabil de soluționare a procesului civil, atâta timp cât aceste prevederi nu conțin referiri concrete la un termen de soluționare a cauzei în cadrul procedurii administrative interne și atâta timp cât, în această speță au trecut deja 10 ani de la demararea acestei faze procesuale fără ca ea să fie soluționată în vreun mod. Or, raportat la practica C.E.D.O. în această materie, este ușor de observat că un termen de 10 ani pentru soluționarea unei faze administrative a unui proces civil nu poate fi apreciat ca fiind un termen rezonabil, el fiind în mod evident unul contrar acestei reglementări.

Analizând recursul formulat, în raport de criticile menționate, Înalta Curte apreciază că acesta este nefondat pentru următoarele considerente: Un prim aspect de nelegalitate a deciziei pronunțate de către instanța de apel vizează soluționarea excepției lipsei calității de reprezentat a Direcției Generale a Finanțelor Publice Iași pentru formularea apelului, recurenții solicitând anularea apelului pentru că a fost depus de către o persoană care nu are calitatea de reprezentant, întrucât mandatul nu a fost semnat de către ministru sau de către secretarul de stat din cadrul ministerului.

Verificând mandatul dat de către statul român prin Ministerul Finanțelor Publice către Direcția Generală a Finanțelor Publice Iași, Înalta Curte constată că la fila 16 a dosarului de primă instanță și la fila 52 a dosarului de apel, în copie, există o împuternicire dată de către Ministerul Finanțelor Publice către Direcția Generală a Finanțelor Publice Iași la data de 28 iulie 2010, pentru a îndeplini în prezentul dosar toate actele procedurale ce se impun până la soluționarea irevocabilă a cauzei, inclusiv exercitarea tuturor căilor de atac pentru apărarea intereselor Ministerului Finanțelor Publice, în calitate de reprezentant al statului.

Fiind datată anterior datei la care a fost declarat apelul, respectiv 31 august 2011, mandatul este valabil pentru exercitarea acestei căi de atac de către mandatar, astfel încât Direcția Generală a Finanțelor Publice Iași avea mandat pentru formularea acestei căi de atac în numele statului român reprezentat legal prin Ministerul Finanțelor Publice. Deși au contestat că acest mandat nu a fost semnat de către ministrul de finanțe sau de către ministrul secretar de stat din cadrul acestui minister, instanța de apel a respins, la termenul din 5 octombrie 2011, cererea apelanților de a se depune un mandat semnat de către aceste persoane, apreciind că mandatul existent dovedește împuternicirea pentru exercitarea căii de atac a apelului și nu se mai impun alte verificări cu privire la acest mandat.

La termenul următor acordat de către instanța de apel, din 19 octombrie 2011, intimații nu s-au înscris în fals împotriva acestei împuterniciri, astfel cum susțin în recurs, (înscrierea în fals a fost invocată prin suplimentul la întâmpinare cu privire la un alt înscris: dovada de comunicare a sentinței), ci au susținut din nou că nu este depusă în original, iar persoana cu funcția de director nu ar fi dat un mandat pentru formulare apelului. Întrucât s-a făcut dovada unui mandat valabil pentru exercitarea tuturor căilor de atac în prezenta cauză, împuternicire dată de către reprezentantul legal al statului român, respectiv Ministerul Finanțelor Publice, către Direcția Generală a Finanțelor Publice Iași, iar semnarea acestuia nu a fost dovedită ca fiind nelegală, Înalta Curte consideră că excepția invocată este nefondată.

Analizând criticile recurenților cu privire la modul de soluționare a fondului cauzei de către instanța de apel, Înalta Curte constată că reclamanții sunt titularii unui drept la despăgubiri pentru imobilul compus din 1235,71 mp teren și construcție demolată situat în Iași, Șos. Națională. Acest drept a fost recunoscut prin dispoziția nr. 1084 din 5 iunie 2007 emisă de Primarul municipiului Iași, dispoziție devenită definitivă prin respingerea în mod irevocabil a contestației formulate împotriva sa prin decizia civilă nr. 9761 din 2 decembrie 2009 a Înaltei Curți de Casație și Justiție. Întrucât până la acest moment despăgubirile astfel recunoscute nu au fost calculate și nici nu a fost urmată procedura Legii nr. 247/2005, reclamanții au înțeles să formuleze o nouă acțiune, întemeiată pe dispozițiile de drept comun, respectiv art. 480 C. civ.

și pe art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului prin care solicită obligarea statului român, reprezentat legal de Ministerul Finanțelor Publice să le acorde despăgubiri bănești în cuantum de 600.000 lei.

Situația de fapt a prezentei cauze este identică cu cea avută în vedere cu ocazia soluționării recursului în interesul legii prin decizia nr. 27/2011, devenită obligatorie de la data publicării sale în Monitorul Oficial, 17 februarie 2012. Întrucât la momentul pronunțării deciziei recurate, 26 octombrie 2011, această decizie nu era publicată, ea nu a putut fi invocată în motivarea deciziei, însă argumentele expuse de către instanța de apel le anticipează și le susține pe cele menționate în decizia pronunțată în recursul în interesul legii, care a concluzionat următoarele: „ Acțiunile în acordarea de despăgubiri bănești pentru imobilele preluate abuziv, imposibil de restituit în natură și pentru care se prevăd măsuri reparatorii prin titlul VII al Legii nr. 247/2005, îndreptate direct împotriva statului român, întemeiate pe dispozițiile dreptului comun, ale art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale și ale art. 13 din această convenție, sunt inadmisibile”.

Analizând posibilitatea pe care o au persoanele îndreptățite de a beneficia de despăgubiri în alte condiții și în altă procedură decât cea instituită de legea specială, Secțiile Unite ale Înaltei Curți de Casație și Justiție au statuat că „acțiunile directe, îndreptate împotriva statului român, prin Ministerul Finanțelor Publice, prin care s-au solicitat despăgubiri bănești în temeiul art. 480 și următoarele C. civ. și al art. 1 din Protocolul adițional nr. 1 la Convenție nu pot fi primite, deoarece ignoră principiul specialia generalibus derogant”. Prin urmare, apare ca nefondată critica recurenților privind încălcarea principiului disponibilității prin aplicarea în cauză a prevederilor Legii nr. 10/2001, astfel cum a fost modificată prin Legea nr. 247/2005, deși temeiul juridic invocat de reclamanți viza art. 480 C. civ.

și art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenție. Se observă că, printr-o altă decizie pronunțată în recurs în interesul legii, nr. 33/2008, s-a stabilit că, în virtutea principiului specialia generalibus derogant, concursul dintre legea specială și legea generală se rezolvă în favoarea legii speciale, chiar dacă acest fapt nu este prevăzut expres în legea specială și că, în cazul în care sunt sesizate neconcordanțe între legea specială, respectiv Legea nr. 10/2001, și Convenția europeană a drepturilor omului, aceasta din urmă are prioritate. Prin urmare, câtă vreme pentru imobilele preluate abuziv de stat în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989 s-a adoptat o lege specială, care prevede în ce condiții persoana îndreptățită beneficiază de măsuri reparatorii prin echivalent constând în despăgubiri, nu se poate susține, fără a încălca principiul specialia generalibus derogant, că dreptul comun s-ar aplica cu prioritate sau în concurs cu legea specială.

Jurisprudența C.E.D.O. lasă la latitudinea statelor semnatare ale Convenției adoptarea măsurilor legislative pe care le găsesc de cuviință pentru restituirea proprietăților preluate de stat sau acordarea de despăgubiri. Astfel, în Cauza Păduraru împotriva României s-a reținut că art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenție nu poate fi interpretat ca restrângând libertatea statelor contractante de a alege condițiile în care acceptă să restituie bunurile preluate înainte de ratificarea Convenției. Dacă Convenția nu impune statelor obligația de a restitui bunurile confiscate, odată ce a fost adoptată o soluție de către stat, ea trebuie implementată cu o claritate și coerență rezonabile, pentru a se evita, pe cât posibil, insecuritatea juridică și incertitudinea pentru subiecții de drept la care se referă măsurile de aplicare a acestei soluții.

Or, în această materie statul a decis că restituirea în natură și acordarea măsurilor reparatorii au loc în condițiile impuse de Legea nr. 10/2001 și de Legea nr. 247/2005. Prin Legea nr. 247/2005 au fost aduse o serie de modificări de substanță Legii nr. 10/2001, în special în ceea ce privește natura măsurilor reparatorii ce se cuvin persoanei îndreptățite și procedura de stabilire și acordare a acestora, cum ar fi compensare cu alte bunuri sau servicii oferite în echivalent de către entitatea învestită potrivit acestei legi cu soluționarea notificării, cu acordul persoanei îndreptățite sau despăgubiri acordate în condițiile prevederilor speciale privind regimul stabilirii și plății despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv.

Stabilirea cuantumului despăgubirilor, potrivit art. 16 alin. (6) și (7) din titlul VII al Legii nr. 247/2005, se face de către evaluatorul sau societatea de evaluatori desemnată de Comisia Centrală de Stabilire a Despăgubirilor care, pe baza raportului evaluatorului, va proceda la emiterea deciziei reprezentând titlul de despăgubire. Cuantumul despăgubirilor acordate poate face obiectul de analiză al instanței de contencios administrativ doar după ce despăgubirile au fost stabilite prin decizie de Comisia Centrală de Stabilire a Despăgubirilor. Parcurgerea unei proceduri administrative prealabile este compatibilă cu limitările acceptate de C.E.D.O. ale dreptului de acces la o instanță, aspect reamintit în hotărârea-pilot pronunțată în recenta Cauză Maria Atanasiu și alții împotriva României (paragraful 115). Exigențele coerenței și certitudinii statuate de C.E.D.O.

în jurisprudența sa în ceea ce privește adoptarea măsurilor reparatorii pentru bunurile preluate în mod abuziv impun autorităților statale, inclusiv celor judiciare, să respecte regulile adoptate prin legi speciale pentru restituirea în natură sau aplicarea de măsuri reparatorii. Atunci când această obligație nu a fost respectată de către statul român, Curtea Europeană a Drepturilor Omului s-a pronunțat, astfel cum a procedat în hotărârea-pilot pronunțate în Cauza Maria Atanasiu și alții împotriva României, în sensul că statul român nu a pus la punct un mecanism apt să asigure despăgubirea persoanelor îndreptățite într-un termen rezonabil, deoarece C.E.D.O. nu a constatat că soluțiile legislative adoptate sunt inadecvate, ci doar faptul că Fondul "Proprietatea", instituit prin Legea nr. 247/2005, nu este funcțional.

Prin recursul în interesul legii, în decizia nr. 27/2011, completul Înaltei Curți de Casație și Justiție a statuat că „nu se poate vorbi de o încălcare a jurisprudenței C.E.D.O. după pronunțarea hotărârii-pilot în Cauza Maria Atanasiu și alții împotriva României, din moment ce statul român a fost obligat, ca în termen de 18 luni de la data rămânerii definitive a hotărârii instanței europene, să ia măsurile care să garanteze protecția efectivă a drepturilor enunțate de art. 6 paragraful 1 din Convenție și art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenție, în contextul tuturor cauzelor similare cu cauza de față, conform principiilor consacrate de Convenție”. S-a motivat cu același prilej că mecanismul eficient de protecție a drepturilor garantate de art. 6 din Convenție și de art. 1 din Primul Protocol adițional, la care se referă C.E.D.O.

în hotărârea-pilot pronunțată în Cauza Maria Atanasiu și alții împotriva României, presupune tocmai stabilirea unui sistem eficient și previzibil de executare într-un timp rezonabil a deciziilor și dispozițiilor administrative sau a hotărârilor judecătorești irevocabile. Analizând incidența art. 13 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale privind dreptul la un recurs efectiv, s-a menționat că, în ceea ce privește natura acestui "recurs intern", atât jurisprudența C.E.D.O, cât și doctrina au stabilit că garanțiile prevăzute de art. 13 din Convenție nu pot merge atât de departe încât să asigure o cale care să permită combaterea unei legi, pe motiv că este contrară Convenției, sau să atace conținutul unei anumite reglementări în fața unei autorități naționale (cauzele James și alții împotriva Regatului Unit, Roche împotriva Regatului Unit, Murray împotriva Regatului Unit etc.).

Prin urmare, în baza acestui articol, judecătorul național nu poate înlătura o lege sub pretextul că nu corespunde Convenției europene, ci este obligat să aplice legea existentă în lumina principiilor degajate din blocul de convenționalitate. Or, controlul de convenționalitate al sistemului național de acordare a măsurilor reparatorii prin echivalent a fost deja realizat de C.E.D.O. în hotărârea-pilot pronunțată în Cauza Maria Atanasiu și alții împotriva României, care a stabilit în sarcina statului român obligația de a pune la punct, într-un termen determinat, un mecanism care să garanteze protecția efectivă a drepturilor enunțate de art. 6 paragraful 1 din Convenție și art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenție, conform principiilor consacrate de Convenție.

Prin urmare, nu pot fi primite criticile recurentului vizând faptul că dispozițiile titlului VII al Legii nr. 247/2005 ar fi contrare nu numai prevederilor art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, ci și prevederilor art. 6 alin. (1) din Convenția Europeană a Drepturilor Omului sub aspectul depășirii termenului rezonabil de soluționare a procesului civil. Pentru aceste argumente, Înalta Curte apreciază că motivul de recurs invocat nu este incident în cauză, astfel încât, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., recursul urmează a fi respins ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanții C.J.C., C.J.D. și C.J.M., împotriva deciziei nr. 108 din 26 octombrie 2011 a Curții de Apel Iași – Secția civilă. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică astăzi, 30 ianuarie 2013.