ÎNAPOI LA REZULTATE Înalta Curte de Casație și Justiție

Sursă originală

ÎCCJ 30.01.2013

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 349/2013

HOTĂRÂRE

30.01.2013

CAMERĂ

civil_1

RĂSFOIEȘTE: Înalta Curte de Casație și Justiție · 2013
DESCARCĂ: PDF · DOCX 🔒 Pro

Citează această cauză

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 349/2013 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2013)

Asupra cauzei de față

constată următoarele.

Prin cererea

înregistrată la data de 17 iunie 2010 pe rolul Tribunalului Iași, reclamanții C.J.D.,

C.J.M., C.J.C. au chemat în judecată statul român, reprezentat de Ministerul

Finanțelor Publice pentru a fi obligat la plata sumei de 600.000 lei

reprezentând contravaloarea imobilului preluat abuziv de stat compus din

suprafața de 1235,71 m.p. situat în Iași, șoseaua Națională.

Pârâtul a invocat

excepția lipsei calității procesuale pasive prin întâmpinare.

Tribunalul Iași, prin

sentința civilă nr. 1219 din 30 mai 2011 a respins excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtului, a admis acțiunea, a obligat pârâtul la plata

către reclamanți a sumei de 604286 lei, reprezentând contravaloarea imobilului

situat în Iași, Șoseaua Națională compus de teren în suprafață de 1235,71 m.p. și construcție - casă de locuit, preluat abuziv de statul român în perioada comunistă, a

obligat pârâtul să plătească reclamanților suma de 4040 lei cu titlu de

cheltuieli de judecată.

Pentru a hotărî

astfel, s-a reținut că în soluționarea excepțiilor și pe fond, pârâtul are

calitate procesuală pasivă, motivată de faptul că aceasta corespunde ”calității

de uzurpator al imobilului preluat abuziv” și, conform art. 3 pct. 81 din H.G. nr.

34/2009, acțiunea nu este întemeiată pe dispozițiile Legii nr. 10/2001 sau

Legii nr. 247/2005, ci pe art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

Pe fondul cauzei s-a

reținut că dispoziția emisă de primar a urmat procedura administrativă

prevăzută de Legea nr. 10/2001 și Legea nr. 247/2005, dosarul a fost înaintat

și înregistrat la Secretariatul Comisiei Centrale pentru Stabilirea

Despăgubirilor sub nr. 37300/CC, aflându-se în prezent în nelucrare.

Reclamanții au fost îndreptățiți la repararea prejudiciului cauzat prin

preluarea de către statul român a bunului proprietatea acestora, având astfel

un drept de creanță împotriva lui, drept garantat și de art. 1 din Primul

Protocol adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, drept ce nu a

fost respectat întrucât, de la momentul recunoașterii sale, au trecut 4 ani de

zile în care nu a fost realizat. Mai mult, nu există nici o garanție că este

susceptibil de executare într-un termen scurt. S-a avut în vedere și

jurisprudența Curții de la Strasbourg care a statuat în mod frecvent

nefuncționalitatea Fondului Proprietatea și numeroasele decizii pronunțate

împotriva statului român care a fost obligat, în mod direct, la despăgubiri

reprezentate de valoarea actuală de circulație a imobilului.

A mai reținut

tribunalul că neplata despăgubirilor până în prezent constituie o ingerință în

dreptul reclamanților la respectarea bunurilor și, chiar dacă ingerința era

prevăzută de lege și servea unei cauze de utilitate publică, s-a constatat că

s-a distrus echilibrul just dintre protecția proprietății reclamanților și

cerințele interesului general, aceștia suportând o sarcină specială și exorbitantă.

Prin decizia civilă nr.

108 din 26 octombrie 2011, Curtea de Apel Iași – Secția civilă a admis apelul

declarat de statul român, prin Ministerul Finanțelor Publice, reprezentat de

Direcția Generală a Finanțelor Publice a județului Iași împotriva sentinței

civile nr. 1219 din 30 mai 2011 pronunțată de Tribunalul Iași – Secția civilă,

pe care o schimbat-o în tot în sensul respingerii acțiunii.

În motivarea acestei

soluții, instanța de apel a reținut că instanța de fond a interpretat eronat

dispozițiile speciale ale legii de restituire ce statuează asupra

despăgubirilor, izvorul raportului juridic dedus judecății fiind preluarea

abuzivă a imobilului al căror regim juridic este reglementat prin Legea nr. 10/2001.

Prin obligarea la

plata valorii de circulație a imobilului stabilită prin expertiza tehnică

dispusă de tribunal, s-au nesocotit prevederile legii speciale care statuează

asupra despăgubirilor: art. 1 alin. (1) din Legea nr. 10/2001 referitor la

plata despăgubirilor aferente imobilului preluat abuziv, ce urmează a fi

acordate conform prevederilor art. 16 din titlul VII al Legii nr. 247/2005 și

care constau în titluri de despăgubire stabilite de Comisia Centrală pentru

Stabilirea Despăgubirilor.

În același sens,

potrivit O.U.G. nr. 81/2007 dacă titlul de despăgubire este emis pentru o sumă

de maxim 500.000 lei, titularul acestuia poate solicita conversia în acțiuni

emise de Fondul Proprietatea sau acordarea de despăgubiri în numerar, atunci

când valoarea este mai mică. Pentru valorile mai mari de 500.000 lei

despăgubirea se poate solicita exclusiv în acțiuni sau titluri de plată, în

funcție de opțiunea titularului.

Încălcând

dispozițiile legii speciale, prima instanță a suprimat procedura instituită

prin Legea nr. 247/2005 Titlul VII și, motivând pe lungimea ”duratei procedurii

speciale”, a stabilit o altă măsură reparatorie în afara cadrului legal,

depășind funcția jurisdicțională ce presupune aplicarea legii și nu crearea

acesteia.

Curtea a avut în

vedere că hotărârea instanței de judecată este numai un act de jurisdicție dat

în aplicarea și interpretarea legii, în speță a legii speciale de stabilire și

plată a despăgubirilor și nu trebuie să creeze noi reguli de drept.

Condamnările Statului Român la CEDO în materia proprietății nu justifică

acordarea altor măsuri reparatorii decât cele prevăzute de lege, motivată pe

durata procedurilor sau nefuncționalitatea Fondului Proprietatea, în condițiile

în care și jurisprudența instanței de contencios european a consemnat că s-au

înregistrat evoluții în ce privește plata sumelor datorate și funcționalitatea (Cauza

Maties împotriva României).

În fapt, reclamanții

sunt titularii unei ”oferte de despăgubiri” conform Legii nr. 10/2001. Aceștia

însă nu dețin o creanță certă (fiind în curs de stabilire), lichidă și

exigibilă, stabilită printr-o hotărâre judecătorească definitivă sau alt act

emis de autoritatea competentă, cu aceleași efecte, în sensul noțiunii de ”

bun”, așa cum este definit în jurisprudența CEDO.

Competența de a

stabili cuantumul măsurilor reparatorii revine Comisiei Centrale, fiind

incidente și dispozițiile O.U.G. nr. 62/2010, prin care s-a suspendat aplicarea

unor dispoziții din Titlul VII al Legii nr. 247/2005 și O.U.G. nr. 81/2007

actualizată pentru accelerarea procedurii de acordare a despăgubirilor aferente

imobilelor preluate în mod abuziv.

S-a concluzionat că

hotărârea atacată prin care statul român a fost obligat la plata sumei de

604.286 lei cu titlu de despăgubiri bănești este lipsită de fundament legal,

statuând în afara cadrului normativ.

Împotriva menționatei

decizii au declarat și motivat recurs, în termen legal, reclamanții C.J.C., C.J.D.

și C.J.M. pentru motive de nelegalitate întemeiate pe dispozițiile art. 304 pct.

9 C. proc. civ.

În dezvoltarea

acestora s-a reiterat excepția lipsei calității de reprezentant a Direcției

Generale a Finanțelor Publice a județului

Iași,

deoarece Direcția Generală a Finanțelor Publice a Județului Iași nu a

primit un mandatat valabil din partea apelantului statul român, reprezentat

legal prin Ministerul Finanțelor Publice pentru a declara apel împotriva

sentinței pronunțată de prima instanță în acest dosar.

Potrivit art. 10 alin.

(2) din H.G. nr. 34/2009, pentru ca acest mandat să fie unul valabil el trebuia

emis printr-un ordin al Ministrului Finanțelor Publice și trebuia să aibă un

caracter special, precizând în mod expres dreptul Direcției Generale a

Finanțelor Publice a Județului Iași de a declara apel în acest dosar împotriva

sentinței de fond, în numele apelantului statul român prin Ministerul

Finanțelor Publice.

Instanța nu a făcut

niciun fel de verificări cu privire la valabilitatea mandatului acordat în

cauză, în condițiile în care s-a formulat cerere de înscriere în fals împotriva

acestuia, încălcând prevederile art. 161 alin. (1) C. proc. civ. care o obliga

la a pune în vedere apelantului să facă dovada mandatului acordat în condițiile

legii. În absența acestui mandat se impune anularea apelului declarat în cauză

ca fiind declarat de o persoană fără calitate. De asemenea, se solicită

analizarea în ce măsură s-ar impune casarea cu trimitere la instanța de apel,

pentru a îndeplini procedura legală instituită de

art. 161

alin. (1) C. proc. civ.

Referitor la fondul litigiului,

se învederează următoarele:

Hotărârea instanței

de apel este dată cu încălcarea legii pentru că, pe de o parte, ea încalcă

principiul disponibilității procesului civil, iar, pe de altă parte, prin modul

de soluționare a acțiunii de fond se încalcă în mod vădit prevederile art. 1 din

Protocolul nr. 1 adițional la C.E.D.O.

Instanța de apel

încalcă principiul disponibilității procesului civil, atunci când prin

motivarea deciziei recurate se referă la incidența în cauză a prevederilor

Legii nr. 10/2001 așa cum a fost modificată prin Legea nr. 247/2005 Titlul VII,

deși temeiul juridic al cererii de chemare în judecată a fost art. 480 C. civ.

raportat la art. 1 din Protocolul Adițional nr. 1 la C.E.D.O., iar temeiul

juridic din ordinea internă este omis a fi analizat de către instanța de apel.

Pe de altă parte hotărârea

instanței de apel, prin modul în care motivează soluția de respingere a

acțiunii de fond, încalcă prevederile art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la

C.E.D.O., în condițiile constatării nefuncționabilității sistemului de despăgubire

reglementat în dreptul intern. Or, instanța de apel nu ține seama de faptul că

prima instanță nu a creat nici o lege, ci a aplicat una existentă, respectiv

prevederile

art. 480 C. civ. raportat la art.

1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenție

Literatura juridică a

admis de multă vreme faptul că revendicarea este o acțiune reală, iar acest

caracter se conservă atâta timp cât există posibilitatea de a se readuce lucrul

revendicat în patrimoniul revendicatului. Dacă lucrul a dispărut dintr-o cauză

imputabilă uzurpatorului sau a fost transmis de către acesta unui terț care a

dobândit în mod iremediabil proprietatea lui, obiectul revendicării urmează a

fi convertit într-o pretenție de despăgubiri, caz în care acțiunea devine una

personală.

În vederea aplicării

unitare a legii, prin decizia nr. 33/2008 a Secțiilor Unite, Înalta Curte a

stabilit că legea specială înlătură aplicarea dreptului comun, fără ca pentru

aceasta să fie nevoie ca principiul să fie încorporat în textul legii speciale

și că aplicarea unor dispoziții ale legii speciale poate fi înlăturată dacă

acestea contravin Convenției Europene a Drepturilor Omului.

Pe de altă parte, acordarea

de despăgubiri bănești în temeiul art. l din Protocolul nr. l al Convenției, atunci

când măsurile reparatorii prevăzute de Legea nr. 10/2001 sunt încă iluzorii

(aspect constatat în repetate rânduri în practica C.E.D.O., în cauzele Ruxandra

Ionescu, Matache, Faimblat, Viașu împotriva României, etc.) nu poate fi

calificată ca fiind o măsură luată în afara cadrului legal existent și prin

depășirea funcției jurisdicționale a instanței de judecată și prin exercitarea

unei funcții normative care nu îndeplinește cerințele de accesibilitate și previzibilitate

prevăzute de Convenția Europeană a Drepturilor Omului, atât timp cât prevederile

Convenției Europene și practica Curții Europene a Drepturilor Omului fac parte

din dreptul intern, iar aplicarea lor este prioritară în raport de dispozițiile

legale interne care contravin convenției europene, potrivit art. 11, art. 20 alin.

(2) și art. 148 din Constituția României.

Dispozițiile

titlului

VII al legii nr. 247/2005 sunt

contrare nu numai prevederilor art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, ci și prevederilor art. 6 alin. (1) din Convenția

Europeană a Drepturilor Omului sub aspectul depășirii termenului rezonabil de

soluționare a procesului civil, atâta timp cât aceste prevederi nu conțin

referiri concrete la un termen de soluționare a cauzei în cadrul procedurii

administrative interne și atâta timp cât, în această speță au trecut deja 10

ani de la demararea acestei faze procesuale fără ca ea să fie soluționată în

vreun mod.

Or, raportat la

practica C.E.D.O. în această materie, este ușor de observat că un termen de 10

ani pentru soluționarea unei faze administrative a unui proces civil nu poate

fi apreciat ca fiind un termen rezonabil, el fiind în mod evident unul contrar

acestei reglementări.

Analizând recursul

formulat, în raport de criticile menționate, Înalta Curte apreciază că acesta

este nefondat pentru următoarele considerente:

Un prim aspect de

nelegalitate a deciziei pronunțate de către instanța de apel vizează

soluționarea excepției lipsei calității de reprezentat a Direcției Generale a

Finanțelor Publice Iași pentru formularea apelului, recurenții solicitând

anularea apelului pentru că a fost depus de către o persoană care nu are

calitatea de reprezentant, întrucât mandatul nu a fost semnat de către ministru

sau de către secretarul de stat din cadrul ministerului.

Verificând mandatul

dat de către statul român prin Ministerul Finanțelor Publice către Direcția

Generală a Finanțelor Publice Iași, Înalta Curte constată că la fila 16 a dosarului de primă instanță și la fila 52 a dosarului de apel, în copie, există o împuternicire

dată de către Ministerul Finanțelor Publice către Direcția Generală a Finanțelor

Publice Iași la data de 28 iulie 2010, pentru a îndeplini în prezentul dosar

toate actele procedurale ce se impun până la soluționarea irevocabilă a cauzei,

inclusiv exercitarea tuturor căilor de atac pentru apărarea intereselor

Ministerului Finanțelor Publice, în calitate de reprezentant al statului.

Fiind datată anterior

datei la care a fost declarat apelul, respectiv 31 august 2011, mandatul este

valabil pentru exercitarea acestei căi de atac de către mandatar, astfel încât

Direcția Generală a Finanțelor Publice Iași avea mandat pentru formularea

acestei căi de atac în numele statului român reprezentat legal prin Ministerul

Finanțelor Publice.

Deși au contestat că

acest mandat nu a fost semnat de către ministrul de finanțe sau de către

ministrul secretar de stat din cadrul acestui minister, instanța de apel a

respins, la termenul din 5 octombrie 2011, cererea apelanților de a se depune

un mandat semnat de către aceste persoane, apreciind că mandatul existent

dovedește împuternicirea pentru exercitarea căii de atac a apelului și nu se

mai impun alte verificări cu privire la acest mandat.

La termenul următor

acordat de către instanța de apel, din 19 octombrie 2011, intimații nu s-au

înscris în fals împotriva acestei împuterniciri, astfel cum susțin în recurs,

(înscrierea în fals a fost invocată prin suplimentul la întâmpinare cu privire

la un alt înscris: dovada de comunicare a sentinței), ci au susținut din nou că

nu este depusă în original, iar persoana cu funcția de director nu ar fi dat un

mandat pentru formulare apelului.

Întrucât s-a făcut

dovada unui mandat valabil pentru exercitarea tuturor căilor de atac în

prezenta cauză, împuternicire dată de către reprezentantul legal al statului

român, respectiv Ministerul Finanțelor Publice, către Direcția Generală a

Finanțelor Publice Iași, iar semnarea acestuia nu a fost dovedită ca fiind

nelegală, Înalta Curte consideră că excepția invocată este nefondată.

Analizând criticile

recurenților cu privire la modul de soluționare a fondului cauzei de către

instanța de apel, Înalta Curte constată că reclamanții sunt titularii unui

drept la despăgubiri pentru imobilul compus din 1235,71 mp teren și construcție

demolată situat în Iași, Șos. Națională. Acest drept a fost recunoscut prin

dispoziția nr. 1084 din 5 iunie 2007 emisă de Primarul municipiului Iași,

dispoziție devenită definitivă prin respingerea în mod irevocabil a

contestației formulate împotriva sa prin decizia civilă nr. 9761 din 2 decembrie

2009 a Înaltei Curți de Casație și Justiție.

Întrucât până la acest

moment despăgubirile astfel recunoscute nu au fost calculate și nici nu a fost

urmată procedura Legii nr. 247/2005, reclamanții au înțeles să formuleze o nouă

acțiune, întemeiată pe dispozițiile de drept comun, respectiv art. 480 C. civ.

și pe art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului prin care solicită obligarea statului român,

reprezentat legal de Ministerul Finanțelor Publice să le acorde despăgubiri

bănești în cuantum de 600.000 lei.

Situația de fapt a

prezentei cauze este identică cu cea avută în vedere cu ocazia soluționării

recursului în interesul legii prin decizia nr. 27/2011, devenită obligatorie de

la data publicării sale în Monitorul Oficial, 17 februarie 2012.

Întrucât la momentul

pronunțării deciziei recurate, 26 octombrie 2011, această decizie nu era

publicată, ea nu a putut fi invocată în motivarea deciziei, însă argumentele

expuse de către instanța de apel le anticipează și le susține pe cele

menționate în decizia pronunțată în recursul în interesul legii, care a

concluzionat următoarele: „

Acțiunile în acordarea de despăgubiri bănești pentru

imobilele preluate abuziv, imposibil de restituit în natură și pentru care se

prevăd măsuri reparatorii prin titlul VII al Legii nr. 247/2005, îndreptate direct împotriva

statului român, întemeiate pe dispozițiile dreptului comun, ale art. 1 din

Primul Protocol adițional la Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților

fundamentale și ale art. 13 din această convenție, sunt inadmisibile”.

Analizând

posibilitatea pe care o au persoanele îndreptățite de a beneficia de

despăgubiri în alte condiții și în altă procedură decât cea instituită de legea

specială, Secțiile Unite ale Înaltei Curți de Casație și Justiție au statuat că

„acțiunile directe, îndreptate împotriva statului român, prin Ministerul

Finanțelor Publice, prin care s-au solicitat despăgubiri bănești în temeiul art.

480 și următoarele C. civ. și al art. 1 din Protocolul adițional nr. 1 la Convenție nu pot fi primite, deoarece ignoră principiul specialia generalibus derogant”.

Prin urmare, apare ca

nefondată critica recurenților privind încălcarea principiului disponibilității

prin aplicarea în cauză a prevederilor Legii nr. 10/2001, astfel cum a fost

modificată prin Legea nr. 247/2005, deși temeiul juridic invocat de reclamanți

viza art. 480 C. civ. și art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenție.

Se observă că,

printr-o altă decizie pronunțată în recurs în interesul legii, nr. 33/2008, s-a

stabilit că, în virtutea principiului specialia generalibus derogant, concursul

dintre legea specială și legea generală se rezolvă în favoarea legii speciale,

chiar dacă acest fapt nu este prevăzut expres în legea specială și că, în cazul

în care sunt sesizate neconcordanțe între legea specială, respectiv Legea nr. 10/2001,

și Convenția europeană a drepturilor omului, aceasta din urmă are prioritate.

Prin urmare, câtă

vreme pentru imobilele preluate abuziv de stat în perioada 6 martie 1945-22

decembrie 1989 s-a adoptat o lege specială, care prevede în ce condiții

persoana îndreptățită beneficiază de măsuri reparatorii prin echivalent

constând în despăgubiri, nu se poate susține, fără a încălca principiul specialia

generalibus derogant, că dreptul comun s-ar aplica cu prioritate sau în concurs

cu legea specială.

Jurisprudența

C.E.D.O. lasă la latitudinea statelor semnatare ale Convenției adoptarea

măsurilor legislative pe care le găsesc de cuviință pentru restituirea

proprietăților preluate de stat sau acordarea de despăgubiri. Astfel, în Cauza

Păduraru împotriva României s-a reținut că art. 1 din Protocolul nr. 1

adițional la Convenție nu poate fi interpretat ca restrângând libertatea

statelor contractante de a alege condițiile în care acceptă să restituie

bunurile preluate înainte de ratificarea Convenției.

Dacă Convenția nu

impune statelor obligația de a restitui bunurile confiscate, odată ce a fost

adoptată o soluție de către stat, ea trebuie implementată cu o claritate și

coerență rezonabile, pentru a se evita, pe cât posibil, insecuritatea juridică

și incertitudinea pentru subiecții de drept la care se referă măsurile de

aplicare a acestei soluții.

Or, în această

materie statul a decis că restituirea în natură și acordarea măsurilor

reparatorii au loc în condițiile impuse de Legea nr. 10/2001 și de Legea nr. 247/2005.

Prin Legea nr. 247/2005 au fost aduse o serie de modificări de substanță Legii nr.

10/2001, în special în ceea ce privește natura măsurilor reparatorii ce se

cuvin persoanei îndreptățite și procedura de stabilire și acordare a acestora,

cum ar fi compensare cu alte bunuri sau servicii oferite în echivalent de către

entitatea învestită potrivit acestei legi cu soluționarea notificării, cu

acordul persoanei îndreptățite sau despăgubiri acordate în condițiile

prevederilor speciale privind regimul stabilirii și plății despăgubirilor

aferente imobilelor preluate în mod abuziv.

Stabilirea

cuantumului despăgubirilor, potrivit art. 16 alin. (6) și (7) din titlul VII al

Legii nr. 247/2005, se face de către evaluatorul sau societatea de evaluatori

desemnată de Comisia Centrală de Stabilire a Despăgubirilor care, pe baza

raportului evaluatorului, va proceda la emiterea deciziei reprezentând titlul

de despăgubire. Cuantumul despăgubirilor acordate poate face obiectul de

analiză al instanței de contencios administrativ doar după ce despăgubirile au

fost stabilite prin decizie de Comisia Centrală de Stabilire a Despăgubirilor.

Parcurgerea unei

proceduri administrative prealabile este compatibilă cu limitările acceptate de

C.E.D.O. ale dreptului de acces la o instanță, aspect reamintit în

hotărârea-pilot pronunțată în recenta Cauză Maria Atanasiu și alții împotriva

României (paragraful 115).

Exigențele coerenței și

certitudinii statuate de C.E.D.O. în jurisprudența sa în ceea ce privește

adoptarea măsurilor reparatorii pentru bunurile preluate în mod abuziv impun

autorităților statale, inclusiv celor judiciare, să respecte regulile adoptate

prin legi speciale pentru restituirea în natură sau aplicarea de măsuri

reparatorii.

Atunci când această

obligație nu a fost respectată de către statul român, Curtea Europeană a

Drepturilor Omului s-a pronunțat, astfel cum a procedat în hotărârea-pilot

pronunțate în Cauza Maria Atanasiu și alții împotriva României, în sensul că

statul român nu a pus la punct un mecanism apt să asigure despăgubirea

persoanelor îndreptățite într-un termen rezonabil, deoarece C.E.D.O. nu a

constatat că soluțiile legislative adoptate sunt inadecvate, ci doar faptul că

Fondul "Proprietatea", instituit prin Legea nr. 247/2005, nu este

funcțional.

Prin recursul în

interesul legii, în decizia nr. 27/2011, completul Înaltei Curți de Casație și

Justiție a statuat că „nu se poate vorbi de o încălcare a jurisprudenței

C.E.D.O. după pronunțarea hotărârii-pilot în Cauza Maria Atanasiu și alții

împotriva României, din moment ce statul român a fost obligat, ca în termen de

18 luni de la data rămânerii definitive a hotărârii instanței europene, să ia

măsurile care să garanteze protecția efectivă a drepturilor enunțate de art. 6

paragraful 1 din Convenție și art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenție, în contextul tuturor cauzelor similare cu cauza de față, conform principiilor

consacrate de Convenție”.

S-a motivat cu

același prilej că mecanismul eficient de protecție a drepturilor garantate de art.

6 din Convenție și de art. 1 din Primul Protocol adițional, la care se referă

C.E.D.O. în hotărârea-pilot pronunțată în Cauza Maria Atanasiu și alții

împotriva României, presupune tocmai stabilirea unui sistem eficient și

previzibil de executare într-un timp rezonabil a deciziilor și dispozițiilor

administrative sau a hotărârilor judecătorești irevocabile.

Analizând

incidența art. 13 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a

libertăților fundamentale privind dreptul la un recurs efectiv, s-a menționat

că, în ceea ce privește natura acestui "recurs intern", atât

jurisprudența C.E.D.O, cât și doctrina au stabilit că garanțiile prevăzute de art.

13 din Convenție nu pot merge atât de departe încât să asigure o cale care să

permită combaterea unei legi, pe motiv că este contrară Convenției, sau să

atace conținutul unei anumite reglementări în fața unei autorități naționale

(cauzele James și alții împotriva Regatului Unit, Roche împotriva Regatului

Unit, Murray împotriva Regatului Unit etc.). Prin urmare, în baza acestui

articol, judecătorul național nu poate înlătura o lege sub pretextul că nu

corespunde Convenției europene, ci este obligat să aplice legea existentă în

lumina principiilor degajate din blocul de convenționalitate.

Or, controlul de

convenționalitate al sistemului național de acordare a măsurilor reparatorii

prin echivalent a fost deja realizat de C.E.D.O. în hotărârea-pilot pronunțată

în Cauza Maria Atanasiu și alții împotriva României, care a stabilit în sarcina

statului român obligația de a pune la punct, într-un termen determinat, un

mecanism care să garanteze protecția efectivă a drepturilor enunțate de art. 6

paragraful 1 din Convenție și art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenție, conform principiilor consacrate de Convenție.

Prin urmare, nu pot

fi primite criticile recurentului vizând faptul că dispozițiile titlului

VII al Legii nr. 247/2005 ar fi contrare

nu numai prevederilor art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, ci și prevederilor art. 6 alin. (1) din Convenția

Europeană a Drepturilor Omului sub aspectul depășirii termenului rezonabil de

soluționare a procesului civil.

Pentru aceste argumente,

Înalta Curte apreciază că motivul de recurs invocat nu este incident în cauză,

astfel încât, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., recursul urmează a

fi respins ca nefondat.