ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 933/2013

Asupra cauzei de față, constată următoarele : Prin sentința nr. 454 din 3 martie 2011 pronunțată de către Tribunalul București, Secția a V-a civilă, în dosarul nr. 1919/3/2009, ca urmare a declinării competenței de soluționare a cauzei de către Judecătoria sectorului 3 București prin sentința civilă nr. 11477 din 08 decembrie 2008, a respins ca neîntemeiată acțiunea în revendicare formulată de reclamanții S.P. , S.R.N. și S.M.L., în contradictoriu cu pârâții G.S. și G.R., având ca obiect construcția CI din imobilul situat în București, și terenul situat sub construcție (110,43 mp), identificate în anexa 1 la raport de expertiză efectuat de expert C.N. De asemenea, a respins capătul de cerere completatoare având ca obiect revendicarea terenului în suprafață de 530,57 mp, formulat de aceiași reclamanți în contradictoriu cu pârâții G.S.

și G.R., ca fiind formulată împotriva unor persoane fără calitate procesuală, admițând în prealabil excepția lipsei calității procesuale pasive. Tribunalul a respins capătul de cerere completatoare formulat în contradictoriu cu Statul Român, având ca obiect valoarea de piață a imobilului, ca fiind introdusă împotriva unei persoane fără calitate procesuală, admițând în prealabil excepția cu acest obiect. A fost respins ca inadmisibil capătul de cerere având ca obiect constatarea nulității titlului statului și ca lipsit de interes capătul de cerere având ca obiect constatarea nevalabilității titlului statului. A fost respinsă ca neîntemeiată excepția lipsei calității procesuale active în cererea principală.

Totodată, tribunalul a respins ca neîntemeiată cererea reconvențională formulată de către pârâții G.S. și G.R., în contradictoriu cu reclamanții S.P., S.R. și S.M., având ca obiect constatarea calității de proprietari asupra construcțiilor (C3) edificate conform autorizației nr. 109 din 03 mai 2000 și a respins cererea pârâților de acordare a cheltuielilor de judecată. În motivarea sentinței, s-au reținut următoarele: Analizând cu prioritate excepția lipsei de interes a capătului de cerere prin care s-a solicitat constatarea nevalabilității titlului statului, instanța a găsit-o întemeiată și a respins ca lipsit de interes acest capăt de cerere, față de modificările Legii nr. 10/2001, aduse prin Legea nr. 247/2005, care prevăd că toate imobilele preluate de stat în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989 au fost preluate în mod abuziv, astfel încât instanța nu poate să constate altceva decât prevede legea.

Analizând excepția lipsei calității procesuale active, instanța a constatat că este neîntemeiată, reclamanții depunând la dosar titlul de proprietate privind întregul imobil situat în București, reprezentat de actele de vânzare-cumpărare autentificate sub nr. 8812 din 15 martie 1928 și nr. 10616 din 27 aprilie 1931, dovada construirii autorizate, în anul 1931, a unui corp de clădire alipit clădirii existente, precum și certificate de moștenitor care demonstrează calitatea reclamanților de succesori de pe urma proprietarului A.E. Asupra fondului cererii, instanța a reținut că imobilul din strada Lt.

Ganovici Dumitru, naționalizat în baza Decretului nr. 92/1950, are suprafața totală de 641 mp, din care o suprafață de 110,43 mp (aflată sub corpul de clădire CI, astfel cum a fost delimitat în raportul de expertiză efectuat în cauză de expert C.N.) a fost înstrăinată pârâților persoanelor fizice în baza Legii nr. 112/1995, prin contractele de vânzare cumpărare din 30 septembrie 1996 și 30 septembrie 1996, restul de teren în suprafață de 530,57 mp fiind în proprietatea privată a Municipiului București (din care 41,15 mp a fost concesionat pârâților persoane fizice, pentru extinderea locuinței, astfel cum rezultă din contractele de concesiune din 23 martie 2000). Analizând comparativ titlurile de proprietate înfățișate de părți cu privire la același imobil (construcția CI, edificată în anul 1931 și terenul situat sub construcție - 110,43 mp), văzând jurisprudența CEDO, instanța a apreciat că ambele părți dețin un „bun" în sensul art. 1 din Protocolul 1 adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, cel al reclamantului constând în interesul de a i se restitui în natură imobilul de către cumpărător, în timp ce titlul de proprietate al subdobânditorului de bună credință, constituit în baza Legii nr. 112/1995 și validat în dreptul intern printr-o hotărâre definitivă și executorie, constituie, de asemenea, un „bun" protejat ca atare.

Art. 1 din Protocolul nr. 1 nu poate fi interpretat ca restrângând libertatea statelor contractante de a alege condițiile în care ele acceptă să restituie bunurile ce le-au fost transferate înainte să ratifice Convenția, iar prin dispozițiile Legii nr. 10/2001 legiuitorul român și-a manifestat acest drept de opțiune, stabilind categoria „imobilelor preluate abuziv", reglementând regimul juridic al actelor de înstrăinare având ca obiect asemenea imobile, precum și măsurile reparatorii. Admițând că adevăratul proprietar poate promova o acțiune în revendicare împotriva chiriașului cumpărător se pune întrebarea dacă în cadrul acestei acțiuni pârâtul se poate apăra invocând dispozițiile Legii nr. 10/2001 și nerespectarea acestora de către reclamant și dacă criteriile de eficiență juridică și preferabilitate sunt cele de drept comun, ce presupun o comparare de titluri, sau se raportează la dispozițiile acestei legi.

Existând două categorii de norme juridice care reglementează aceleași relații sociale, respectiv cele născute în legătură cu dreptul de proprietate, în mod firesc nu se vor mai aplica normele cu caracter general ale Codului civil, ci cele cu caracter special ale Legii nr. 10/2001, care privesc numai regimul juridic al imobilelor preluate abuziv de stat. Este evident că legea nu reglementează posibilitatea acțiunilor în revendicare în condițiile dreptului comun paralel și în contradicție cu procedura revendicării speciale pe care o prevede expres singura acțiune permisă.

Afară de faptul că dispozițiile art. 45 alin. (2) din Legea nr. 10/2001 validează titlul terțului dobânditor de bună credință, de altfel principiu consacrat cu mult înainte de doctrină și jurisprudență, prin dispozițiile art. 2 alin. (2) (abrogate prin Legea nr. 1/2009) se recunoaște persoanelor ale căror imobile au fost preluate fără titlu valabil, păstrarea calității de proprietar avută la data preluării, dar cu mențiunea că această calitate de proprietar va fi exercitată „după primirea deciziei sau a hotărârii judecătorești de restituire, conform prevederilor prezentei legi". Cu alte cuvinte, exercitarea dreptului de proprietate poate avea loc numai în urma constatării dreptului de proprietate, fie prin decizia autorității administrative implicată în aplicarea legii, fie prin hotărâre judecătorească, în cazul în care deciziile acesteia sunt atacate injustiție.

Jurisprudență CEDO este și ea în sensul că „existența bunului" se determină în funcție de existenta unei hotărâri de retrocedare. Așadar, într-o acțiune în revendicare de drept comun îndreptată împotriva dobânditorului de la stat se impune existența unei hotărâri de retrocedare, pe care reclamantul să o fi obținut înainte de a se fi încheiat, în baza Legii nr. 112/1995, contractul de vânzare cumpărare între stat și pârâți. Or, în speță, nu există o hotărâre de retrocedare anterioară vânzării în baza Legii nr. 112/1995. Reclamanții s-au îndreptat împotriva statului odată cu acțiunea de fată.

Deoarece, în cauză, reclamanții contestă titlul statului după o perioadă mai lungă de timp de la încheierea contractului de vânzare cumpărare în temeiul Legii nr. 112/1995 și nu există o hotărâre de retrocedare anterioară înstrăinării locuinței către chiriași și nici o hotărâre care să fi invalidat contractul de vânzare cumpărare încheiat cu aceștia, în spiritul protejării drepturilor „reale și efective" (exprimat în cauza Sporrong și Lonnroth contra Austriei) pârâții urmează să păstreze bunul în natură, reclamantul având dreptul să obțină despăgubiri, în condițiile legii.

Instituirea unor termene pentru apărarea dreptului de proprietate, ca și ocrotirea drepturilor concrete și efective ale persoanelor care au dobândit de la stat imobile naționalizate de regimul comunist nu este contrară spiritului și practicii CEDO, în care se recunoaște prevalenta principiului stabilității raporturilor juridice și nelegalitatea unei măsuri de lipsire formală de dreptul de proprietate recunoscut anterior printr-o hotărâre judecătorească. Or, în cazul de fată, dreptul pârâților de a cumpăra imobilul a fost consacrat prin lege, act juridic emis de Parlament, care are aceeași valoare cu dreptul reclamanților.

Ceea ce a sancționat Curtea Europeană a Drepturilor Omului în cauzele care privesc statul român este fie încălcarea flagrantă a unei hotărâri judecătorești pronunțate în favoarea reclamantului prin vânzarea apartamentului în cursul litigiului (cauza Păduraru contra României), ceea ce nu este cazul în speță, fie vânzarea de către stat a unui bun al altuia către terți de bună credință, combinată cu absența totală a despăgubirii (Străin contra României), situație care, deși se regăsește în speță, își are remediul în Legea nr. 10/2001, în timp ce ingerința care ar rezulta din admiterea acțiunii în revendicare este contrară voinței legiuitorului român.

Referitor la nevalabilitatea titlului statului, s-a apreciat că, deși Decretul nr. 92/1950 este neconstituțional în raport cu prevederile constituționale în vigoare la acel moment, acest aspect este lipsit de relevanță în speță, deci de interes, față de dispozițiile art. 2 alin. (1) lit. h) și i) din Legea nr. 10/2001, prin care sunt declarate ca preluate abuziv imobilele preluate de stat, fie cu titlu, fie fără titlu valabil sau fără respectarea dispozițiilor legale în vigoare la data preluării, totodată, față de dispozițiile art. 6 alin. (2) din Legea nr. 213/1998. În aceste condiții, tribunalul a respins ca neîntemeiată acțiunea în revendicare având ca obiect construcția CI și terenul situat sub construcție (110,43 mp), identificate în raportul de expertiză efectuat în cauză.

Analizând capătul din cererea completatoare prin care se solicită revendicarea suprafeței de 530,57 mp de teren, situat în București, str. Lt.

Ganovici Dumitru, în contradictoriu cu pârâții G., instanța constată că aceștia nu justifică pe acest capăt de cerere calitatea procesuală, pârâții nefiind posesorii neproprietari ai acestei suprafețe, ci doar detentori precari, în baza contractelor de concesiune teren încheiate cu Primăria Municipiului București, din 23 martie 2000 și 23 martie 2000. Analizând excepția lipsei calității procesuale pasive a Statului Român pe capătul din cererea completatoare având ca obiect acordarea de măsuri reparatorii prin echivalent pentru valoarea de piață a imobilului, instanța a apreciat că nu este justificată calitatea procesuală pasivă, față de dispozițiile art. 1 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, care prevăd că entitatea învestită cu soluționarea notificării este abilitată să emită o decizie sau dispoziție de acordare a măsurilor reparatorii prin echivalent.

Analizând cererea reconvențională, instanța a reținut că pârâții- reclamanți G.S. și G.R. au solicitat constatarea calității de constructori de bună credință asupra construcțiilor edificate conform autorizației de construire nr. 109 din 03 mai 2000 și procesului verbal de recepție din data de 14 iunie 2000 pe terenul atribuit prin contractele de concesiune din 23 martie 2000, în contradictoriu cu reclamanții-pârâți S.P., S.R. și S.M.

Așa cum rezultă din înscrisurile sus menționate coroborate cu concluziile raportului de expertiză efectuat în cauză de expert C.N., pârâții-reclamanți au edificat construcția C3 pe o suprafață de 62,50 mp, cu 19,35 mp mai mare decât suprafața din actul de concesiune, precum și construcțiile C2 (care ocupă suprafața de teren de 58 mp) și C4 (care ocupă suprafața de teren de 57,62 mp) fără a avea teren atribuit prin acte de concesiune, astfel încât nu se poate constata calitatea de constructor de bună credință a acestora pe terenul proprietate privată a Municipiului București. Este adevărat că pârâților le-a fost eliberată autorizația din 03 mai 2000 pentru edificarea unei construcții cu suprafața de 42,15 mp, precum și autorizația din 24 ianuarie 1991 pentru edificarea unei construcții metalice provizorii cu suprafața de 48 mp, însă pârâții nu au respectat prevederile acestor autorizații.

Instanța a apreciat că nu se mai impune analiza cererii prin care s-a invocat de către pârâții persoane fizice uzucapiunea de 10 ani și nici a excepției prematurității capătului al doilea al cererii completatoare formulate de reclamanți (acordarea de despăgubiri pentru imobilele vândute de stat pârâților persoane fizice), deoarece această excepție a fost invocată în subsidiar în ipoteza în care s-ar fi respins excepția lipsei calității procesuale pasive a Statului Român invocată pe același capăt de cerere, or, excepția a fost admisă. Prin sentința nr. 1847 din 27 octombrie 2011, Tribunalul București Secția a V-a civilă, a admis cererea reclamanților de completare a dispozitivului sentinței civile nr. 454 din 03 martie 2011, în sensul respingerii ca neîntemeiat a capătului de cerere privind acțiunea în revendicare formulată de reclamanți în contradictoriu cu Municipiul București, pentru suprafața de 530,57 mp teren, situat în București, str. Lt.

Ganovici Dumitru. Pentru a pronunța această soluție, prima instanță a reiterat, în esență, considerentele din sentința civilă nr. 454 din 03 martie 2011, privind absența recunoașterii dreptului de proprietate al reclamanților printr-o hotărâre judecătorească, drept care, întemeiat pe art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la CEDO, să poată fi valorificat pe calea dreptului comun. Mai mult, reclamanții nu au formulat notificare în temeiul legii speciale, pierzând însuși dreptul de a li se recunoaște un asemenea drept. Prin decizia civilă nr. 229 din 24 mai 2012, Curtea de Apel București, Secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și familie, a respins ca nefondat apelul formulat de pârâții G.S.N., G.R.

D., împotriva sentinței civile nr. 454 din 3 martie 2011 și a respins ca tardiv apelul reclamanților împotriva aceleiași sentințe, admițând, în prealabil, excepția cu acest obiect. Totodată, a respins, ca nefondat, apelul formulat de reclamanți împotriva sentinței civile nr. 1847 din 27 octombrie 2011 și a luat act că pârâții G.S.N., G.R.D. au renunțat la apelul formulat împotriva aceleiași sentințe.

Pentru a decide astfel, instanța a constatat, în ceea ce privește apelul reclamanților împotriva sentinței civile nr. 454/2001, că acesta a fost declarat cu depășirea termenului de 15 zile stabilit de lege pentru exercitarea căii de atac, în condițiile în care sentința a fost legal comunicată reclamanților la adresa domiciliului procesual, la data de 26 iulie 2011, iar apelul a fost declarat la data de 1 noiembrie 2011, fără ca reclamanții să fi solicitat repunerea în termen și nici nu au făcut dovada unei împrejurări mai presus de voința lor care să-i fi împiedicat să declare apel în termenul procedural. Faptul că reclamanții au solicitat, în concordanță cu dispozițiile art. 281 2 C. proc.

civ., completarea sentinței civile nr. 454/2011, cererea care a fost soluționată prin sentința civilă nr. 1847 din 27 octombrie 2001, nu are nicio influență asupra momentului de la care începe să curgă termenul de declarare a căii de atac împotriva sentinței inițiale, nefiind de natură să proroge acest moment în funcție de momentul pronunțări sau comunicării hotărârii prin care se soluționează cererea de completare. Termenele de exercitare a căilor de atac sunt termene procedurale care nu cunosc instituția întreruperii sau suspendării, în situația existentă în speță nefiind reglementată de lege nicio excepție, iar hotărârea prin care se soluționează cererea de completare este supusă acelorași căi de atac (ca și hotărârea căreia i se aduce completare), dar exercitate separat, termenul curgând de la data comunicării acestei hotărâri.

Contrar susținerilor apelanților, hotărârea inițială și cea completatoare nu se atacă împreună, atât timp cât legiuitorul nu a prevăzut o astfel de soluție, iar regula, în materia căilor de atac, care se degajă din întreaga economie a dispozițiilor procedurale, este că termenul de exercitare a unei căi de atac curge de la comunicarea hotărârii atacate. În ceea ce privește apelul reclamanților formulat împotriva sentinței civile nr. 1847/2011, Curtea a apreciat că este nefondat. Examinarea acțiunii în revendicare se face cu luarea în considerare a dispozițiilor Legii nr. 10/2001 și prin raportare la criteriile stabilite de instanța supremă prin Decizia nr. 33/2008 pronunțată în interesul legii.

Pentru a răspunde criticilor cu care a fost învestită, Curtea a considerat necesar să examineze dacă reclamanții se pot prevala sau nu de un bun în sensul Convenției, pornind de la demersurile pe care le-au întreprins pentru retrocedarea proprietăți imobiliare, cu luarea în considerare a modalității de finalizare a acestora.

În acest sens, instanța a avut în vedere jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului în cauzele contra României, constatând, în esență, că, în cauză, se poate reține existența unui interes patrimonial, care de asemenea intră în sfera de protecție a prevederilor art. 1 din Primul Protocol Adițional la CEDO, avându-se în vedere că reclamanții au urmat procedura legilor speciale de reparație, formulând notificare în baza dispozițiilor Legii nr. 10/2001, care nu este soluționată de unitatea deținătoare și au formulat prezenta acțiune în revendicare anterior modificării Legii nr. 10/2001 prin Legea nr. 1/2009, prin care s-a abrogat art. 2 alin. (2) din Legea nr. 10/2001.

Faptul că notificarea nu a fost soluționată până la acest moment de către unitatea deținătoare nu mai constituie în prezent un motiv dirimant pentru persoanele îndreptățite să obțină măsurile reparatorii care li se cuvin, având în vedere că sistemul reparatoriu al Legii nr. 10/2001 a fost deblocat prin intermediul unor decizii pronunțate în interesul legii de către instanța supremă (deciziile nr. 20/2007 și 52/2007).

Acțiunea în revendicare întemeiată pe dispozițiile dreptului comun, introdusă ulterior Legii nr. 10/2001, trebuie examinată prin raportare la criteriile speciale stabilite de înalta Curte prin decizia nr. 33/2008, pronunțată în interesul legii, care condiționează admiterea acțiunii în revendicare și retrocedarea imobilului de existența unui bun în sensul CEDO, sub forma dreptului de proprietate în patrimoniul foștilor proprietari sau altfel spus, potrivit celor statuate de Curtea Europeană în cauza Athanasiu, de existența unui drept la restituire în natură a imobilului.

Pornind de la aceste premise, Curtea a constatat că preluarea abuzivă a imobilului, în baza Decretului nr. 92/1950, nu este suficientă pentru ca instanță să ajungă, în acest cadru procesual, la concluzia restituirii în natură a imobilului, fiind necesar ca reclamanții să beneficieze de o recunoaștere administrativă sau judiciară a dreptului de proprietate, susceptibilă de a naște în favoarea acestora un drept la restituire în natură, prin raportare la dispozițiile legale în vigoare și jurisprudența CEDO. O astfel de recunoaștere o pot dobândi obținând soluționarea notificării formulate în temeiul Legii nr. 10/2001.

Această concepție promovată de instanța supremă prin decizia pronunțată în interesul legii pornește de la natura care i se atribuie acțiunii în revendicare în actualul context legislativ și anume aceea de remediu procedural, până la intervenția legiuitorului în vederea acoperirii acestor deficiențe de ordin legislativ și instituțional care există în sistemul reparatoriu al legii nr. 10/2001 și care îl făcea ineficient sub aspectul acordării unei reparații echitabile. În ceea ce privește apelul formulat de pârâți împotriva sentinței civile nr. 454/2011, Curtea a reținut că aceștia au criticat hotărârea atacată sub aspectul calității lor de constructori de bună credință asupra construcțiilor edificate pe terenul reprezentat de curtea imobilului.

Așa cum rezultă din rapoartele de expertiză construcții și topo, construcțiile realizate de reclamanți ocupă o suprafață de 178,12 mp, din care 41,15 mp sunt concesionați pârâților, conform contractelor de concesiune din 2000, încheiate de Primăria Municipiului București, iar restul de 136,97 mp este ocupat fără drept. Terenul revendicat are o suprafață de 641 mp, din care 110,43 mp au fost vânduți pârâților, iar porțiunea rămasă de 530,57 mp este în proprietatea unității administrativ teritoriale. Problema constructorului de bună credință se pune în situația în care titularul construcției clădește edificiul pe terenul altui proprietar, iar interesul obținerii unei astfel de „constatări" (o astfel de acțiune fiind unanim calificată în doctrină și jurisprudență drept o acțiune în realizare) are relevanță sub aspectul drepturilor pe care le are titularul construcțiilor față de proprietarul terenului în ipoteza în care se invocă accesiunea imobiliară.

Așa cum rezultă din petitul cererii reconvenționale și cum de altfel au precizat și în motivele de apel, pârâții au solicitat acest lucru față de reclamanți, în condițiile în care acest aspect trebuia examinat în contradictoriu cu titularul dreptului asupra terenului pe care au fost edificate construcțiile, adică unitatea administrativ teritorială. În ceea ce privește critica referitoare la nerespectarea cadrului procesual, Curtea a constatat că sentința atacată nu prezintă această neregularitate procedurală, prima instanță pronunțându-se asupra celor solicitate pe cale reconvențională în contradictoriu cu reclamanții, cu respectarea principiului disponibilității.

Faptul că prima instanță reținut că terenul pe care au fost ridicate construcțiile aparține domeniului privat al unității administrativ teritoriale nu constituie decât un element în clarificarea situației de fapt, stabilită pe baza materialului probator administrat și la care a făcut aplicarea dispozițiilor legale. În ceea ce privește chestiunea cheltuielilor de judecată, Curtea a apreciat că prima instanță a făcut o corectă interpretare și aplicare a prevederilor art. 274 C. proc. civ., în ceea ce privește cheltuielile făcute pentru întocmirea rapoartelor de expertiză, pretinse de către apelanți, în condițiile în care partea care cade în pretenții trebuie să suporte atât cheltuielile de judecată făcute de ea, cât și de către partea adversă.

Or, cererea reconvențională a fost respinsă, iar pentru soluționarea acesteia a fost necesară efectuarea unor lucrări de specialitate care să identifice și să delimiteze corpurile de clădire edificate de pârâți, atât din punct de vedere tipografic cât și constructiv. Împotriva menționatei decizii, au declarat recurs, în termen legal, reclamanți S.P., S.R.N., S.M.L. și pârâții G.S.N. și G.R.D., criticând-o pentru nelegalitate, după cum urmează: 1. În dezvoltarea criticilor de recurs, întemeiate pe dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., reclamanții S.P., S.R.N. , S.M.L. au arătat următoarele: - Instanța de apel a respins, în mod greșit, apelul declarat împotriva sentinței nr. 454 din 3 martie 2011, ignorând că hotărârea unei instanțe s-a întregit prin soluționarea cererii de completare a dispozitivului acestei sentințe, chiar dacă această completare se face, potrivit legii, printr-o hotărâre separată.

Aceasta din urmă devine parte integrantă a hotărârii incomplete, astfel încât ele trebuie privite numai împreună, calea de atac exercitându-se la data întregirii hotărârii, fiind o cale de atac unitară. Este o chestiune ce vizează buna administrare a procesului și judecata unitară a cauzei. Altfel, posibilitatea exercitării unor căi de atac distincte necesita aplicarea regulilor privitoare la disjungere, formându-se pricini separate. - Apelul împotriva sentinței civile nr. 1847 din 27 octombrie 2011 a fost nelegal soluționat în sensul respingerii, în condițiile în care chiar instanța de apel a constatat că suprafața de teren de 530,57 mp, identificată prin expertiza topo efectuată în cauză, este deținută de pârâtul Municipiul București, nu constituie teren aferent și nici curte a imobilului înstrăinat intimaților-pârâți G. în baza Legii nr. 112/1995, este parțial grevat de concesiunile făcute în folosul intimaților-pârâți G. pentru suprafața de 41,15 mp.

Cu toate că atât timp cât instanța de apel a reținut cu caracter definitiv faptul că reclamanții au un interes patrimonial care intră sub incidența dispozițiilor art. 1 din Primul Protocol Adițional la CEDO, în mod greșit nu a restituit suprafața de teren de 530,57 mp deținută de intimatul-pârât Municipiul București, care este afectată de construcții ușoare ridicate de pârâții G. fără drept, cu încălcarea contractelor de concesiune. Expresia utilizată de instanța de apel „interes patrimonial" constituie mai mult decât o simplă „speranță legitimă", adică mai mult decât un drept de creanță, cu atât mai mult cu cât prima instanță a stabilit cu caracter irevocabil că și reclamanții au un bun în sensul Convenției, iar acest aspect nu a fost contestat de pârâți prin apelurile formulate.

Așadar, este irevocabil stabilit că și reclamanții au un bun în sensul Convenției, iar acest aspect valorează o recunoaștere a dreptului lor de proprietate. În acest context, instanța de apel a greșit apreciind că este necesar ca reclamanții să beneficieze de o recunoaștere administrativă sau judiciară a dreptului de proprietate, această recunoaștere a dreptului făcându-se deja cu putere de lucru judecat chiar în procesul de față. În motivarea deciziei recurate, instanța de apel nu a precizat că terenul de 530,57 mp nu ar putea fi restituit în natură, consfințind cu caracter definitiv existența acestei posibilități. Astfel, numai în mod excepțional și din considerente care impun un caz de necesitate, terenul de 530,57 m.p.

nu ar putea fi restituit, caz în care reclamanții sunt îndreptățiți la contravaloarea în bani a acestui teren, față de concluziile expertizei evaluatorii efectuate în cauză. 2. În dezvoltarea criticilor de recurs formulate, pârâții G.S. N., G.R.D. au susținut următoarele: - Dispoziția adoptată cu privire la cererea reconvențională este nelegală, prin aprecierea greșită a criteriilor și a persoanelor față de care să se stabilească sau nu calitatea de constructori de bună credință.

Față de solicitarea pârâților de stabilire a calității de constructori de bună credință în contradictoriu cu reclamanții, instanța trebuia să aibă în vedere că, la data începerii construcțiilor, reclamanții nu își manifestaseră în niciun fel intenția a recupera imobilul, în sensul de a formula vreo cerere de restituire a dreptului în baza unei legi speciale (Legea nr. 112/1995, Legea nr. 10/2001) ori o acțiune în justiție având ca obiect anularea contractelor de vânzare-cumpărare sau revendicare, pârâții nefiind informați despre existența unor pretenții asupra construcției și a terenului. Pârâții nu ar fi cerut eliberarea vreunei autorizații de construire și nu ar fi început lucrări de îmbunătățire a spațiului dacă ar fi știut că acesta nu are o situație juridică clară și definitivă în favoarea lor.

Criteriile de stabilire a calității de constructori de bună-credință în raport cu statul ar fi fost altele, respectiv: dacă pârâții au fost în posesia tuturor actelor solicitate de lege în vederea realizării construcției (plan de urbanism, autorizație, etc.), dacă lucrarea s-a finalizat și a fost recepționată potrivit prevederilor legale, aceste aspecte nefăcând, însă, obiectul prezentului litigiu. Astfel, instanțele au pronunțat o hotărâre cu depășirea cadrului procesual stabilit de părți (în sensul că obiectul dosarului nu l-a constituit respectarea autorizațiilor de construire) și fără ca statul (singurul lezat în condițiile nerespectării autorizației) să aducă probe în acest sens.

Însă chiar și în acest caz, pârâții au obținut toate actele legale în vederea edificării construcțiilor (corp B 5 C 5 garaj) și anume: autorizațiile de construire nr. 4D din 24 ianuarie 1991. nr. 126/1999 și nr. 109/2000, procesul-verbal de recepție din 14 iunie 2000 pe terenul legal atribuit prin contractele de concesiune din 23 martie 2000, intabulate în cartea funciară. De altfel, concluziile raportului de expertiză întocmit de C.N. contrazic concluziile raportului de expertiză efectuat de B.D., care menționează încadrarea construcțiilor în prevederile autorizației, având exact suprafețele menționate în aceste documente. De asemenea, susținerile expertului C. legate de deținerea de către pârâți a unei suprafețe 136,97 mp teren fără drept este nesusținută, deoarece aceștia dețin contracte de închiriere a acestei suprafețe.

- în mod greșit, instanțele au respins cererea pârâților de acordare a cheltuielilor de judecată, în condițiile în care reclamanții sunt cei care „au căzut în pretenții" în termenii art. 274 C. proc. civ., cererea lor în revendicare fiind respinsă în totalitate, precum și toate celelalte cereri de despăgubiri conexe și accesorii, întemeiate pe legi speciale. Pe de altă parte, cererea pârâților de acordare a cheltuielilor de judecată constând în plata onorariilor de expertiză pe parcursul litigiului nu putea fi respinsă conform dispozițiilor art. 274 alin. (2) C. proc. civ. Examinând decizia recurată în raport de criticile formulate și actele dosarului, înalta Curte apreciază că recursurile nu sunt fondate.

1. În ceea ce privește recursul reclamanților, se constată că acesta vizează modul de soluționare a ambelor apeluri declarate de către reclamanți, atât împotriva sentinței nr. 454 din 3 martie 2011, cât și împotriva sentinței nr. 1847 din 27 octombrie 2011, prin care s-a dispus completarea acesteia. Înalta Curte constată că prin decizia recurată s-a apreciat în mod corect că termenul legal de declarare a apelului împotriva sentinței nr. 454 din 3 martie 2011 a curs chiar de la data comunicării acelei hotărâri către reclamanți, fără ca pronunțarea ulterioară a unei hotărâri distincte de completare a dispozitivului sentinței să aibă vreun efect asupra curgerii termenului de apel. În conformitate cu dispozițiile art. 284 alin. (1) C. proc.

civ., „Termenul de apel este de 15 zile de la comunicarea hotărârii, dacă legea nu dispune altfel". Rezultă din această normă că stabilirea unui alt moment de început al curgerii termenului de apel trebuie să fie expres prevăzută, neputând fi dedusă pe cale de interpretare din alte dispoziții legale sau dispusă de către judecător în procesul de aplicare a legii. Or, legiuitorul nu a prevăzut expres că, în ipoteza unei completări a dispozitivului hotărârii în condițiile art. 281 2 C. proc. civ., ar opera o prorogare a termenului de declarare a apelului împotriva hotărârii astfel completate, astfel încât nu poate fi stabilită pe cale de interpretare o ipoteză de excepție de la regula inserată în art. 284 alin. (1) C. proc.

civ. De asemenea, nu este prevăzut expres nici un caz de întrerupere sau de suspendare a termenului de apel prin formularea unei cereri de completare a dispozitivului, astfel cum, în mod corect, s-a arătat prin decizia recurată, motiv pentru care, în absența unei norme exprese, nu s-ar putea recunoaște un asemenea efect al cererii de completare, în caz contrar, încălcându-se principiul general de interpretare a unei norme, în sensul că excepția este de strictă interpretare și aplicare. În aceste condiții, nu poate fi primită susținerea recurenților potrivit căreia termenul de apel împotriva primei hotărâri este afectat prin simplul fapt că hotărârea distinctă prin care s-a dispus completarea hotărârii inițiale face corp comun cu aceasta, întrucât tinde la crearea unui caz de excepție de la art. 284 alin. (1) care nu a fost prevăzut de legiuitor.

Pe de altă parte, dispozițiile instanței din cele două hotărâri succesiv pronunțate sunt diferite, fiind posibilă contestarea lor separată, în raport de comunicarea fiecăreia. Necesitatea asigurării unei bune administrări a justiției poate fi avută în vedere, eventual, în soluționarea apelurilor, dacă s-a declarat calea de atac împotriva ambelor hotărâri, dar nu poate reprezenta un argument pentru nerespectarea unei dispoziții legale imperative, precum art. 284 alin. ( 1) C. proc. civ., în absența unei derogări normative exprese. Drept urmare, apelul reclamanților împotriva sentinței nr. 454 din 3 martie 2011 a fost, în mod corect, respins ca tardiv, declarat fiind cu depășirea termenului legal.

În ceea ce privește modul de soluționare a apelului reclamanților împotriva sentinței nr. 1847 din 27 octombrie 2011, prin care s-a dispus completarea sentinței nr. 454 din 3 martie 2011, se constată următoarele: Completarea sentinței nr. 454 din 3 martie 2011 a vizat soluționarea capătului de cerere din acțiunea introductivă având ca obiect revendicarea suprafeței de 530,57 mp teren, parte a imobilului situat în București, str. Lt. Ganovici Dumitru, în contradictoriu cu Municipiul București, iar prin sentința nr. 1847 din 27 octombrie 2011, tribunalul a respins această cerere în revendicare.

Este de precizat că, în cursul judecății în primă instanță, la termenul din 5 mai 2009, tribunalul a respins excepția inadmisibilității cererii în revendicare formulate după data intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, fără a distinge în raport de persoana pârâtului - persoanele fizice sau Municipiul București, iar această dispoziție a intrat ca atare în puterea lucrului judecat, în condițiile în care nu a fost atacată pe calea apelului de către vreunul dintre pârâți. Drept urmare, această instanță de control judiciar va porni de la premisa că cererea în revendicare împotriva persoanei juridice este admisibilă, verificându-se dacă instanța de apel, menținând hotărârea de respingere a cererii în revendicare, a făcut o corectă aplicare a legii.

Instanța de apel a procedat corect raportându-se, în evaluarea temeiniciei cererii în revendicare, la Decizia nr. 33 din 9 iunie 2008 pronunțată de Secțiile Unite ale înaltei Curți de Casație și Justiție într-un recurs în interesul legii, prin care s-a statuat și asupra criteriilor de soluționare a unei acțiuni în revendicare întemeiate pe dreptul comun, formulate după data intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001. Decizia dată în interesul legii nu putea fi ignorată în cauză, producându-și efectele în virtutea dispozițiilor art. 329 alin. (3) C. proc. civ., potrivit cărora dezlegările date problemelor de drept judecate prin recursul în interesul legii sunt obligatorii pentru instanțe.

Instanța supremă a stabilit criteriile de soluționare în fond a unei asemenea cereri în revendicare în contextul art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenția Europeană a Drepturilor și Libertăților Fundamentale și al jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului în această materie, pentru situațiile în care reclamantul din acea cerere se prevalează de un „bun" în sensul Convenției. Se reține, în primul rând, că recurenții-reclamanți susțin că statuările primei instanțe în privința existenței unui „bun" în patrimoniul reclamanților ar fi intrat în puterea lucrului judecat, în condițiile în care tribunalul a constatat că reclamanții sunt titularii unui „bun", iar pârâții nu au declarat apel împotriva sentinței.

Aceste susțineri nu sunt fondate, reclamanții înșiși fiind cei care au învestit instanța de apel cu cercetarea acestui aspect, chiar prin motivele de apel vizând sentința nr. 1847 din 27 octombrie 2011 (pct. IV din motivarea căii de atac), în cadrul cărora au pretins că soluția primei instanțe de respingere a cererii în revendicare împotriva Municipiului București se bazează pe argumente contradictorii, câtă vreme tribunalul a reținut, pe de o parte, că reclamanții au un „bun", iar, pe de altă parte, acestora nu li s-a recunoscut dreptul de proprietate în prealabil printr-o hotărâre judecătorească. Așadar, în contextul acestor susțineri, instanța de apel urma a cerceta dacă subzistă vreo contradicție în considerentele sentinței și dacă nu cumva însăși sentința civilă nr. 454 din 3 martie 2011, pronunțată în cauză, prin care s-a constatat că reclamanții au un „bun", produce efecte în sensul recunoașterii dreptului de proprietate, astfel cum pretind reclamanții.

În atare condiții, în mod corect, instanța de apel s-a socotit învestită cu cercetarea aprecierilor primei instanțe referitoare la existența unui „bun" în patrimoniul reclamanților, în înțelesul art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la CEDO. În al doilea rând, recurențu-reclamanți critică înseși aprecierile instanței de apel pe același aspect, chiar dacă insistă în tranșarea acestuia prin hotărârea primei instanțe. Este adevărat că prin decizia recurată s-a arătat că, urmare a faptului că reclamanții au inițiat procedura Legii nr. 10/2001 - ce nu este soluționată până în prezent - și a împrejurării că prezenta cerere în revendicare a fost formulată anterior modificării Legii nr. 10/2001 prin Legea nr. 1/2009, prin care s-a abrogat art. 2 alin. (2), reclamanții au un interes patrimonial, care intră sub incidența dispozițiilor art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la CEDO.

Nu se poate, însă, ignora că, în continuare, instanța de apel a arătat că, în cadrul cererii în revendicare, este necesar ca reclamantul să fie titularul unui „bun" sub forma dreptului de proprietate sau, altfel spus, potrivit celor statuate de Curtea Europeană a Drepturilor Omului în cauza Atanasiu, al unui drept la restituirea în natură a imobilului, condiție ce nu este îndeplinită în cauză. Acest raționament nu indică o „indecizie" a instanței, astfel cum pretind recurenții, și nici nu se bazează pe o contradicție logică, mai mult, este corect din punct de vedere juridic, confirmând aprecierile cu același obiect ale primei instanțe (care nu conțin nici ele vreo contradicție).

Prin considerentele menționate, instanța de apel a subliniat distincția între dreptul la restituire și dreptul la despăgubiri (generic, însemnând dreptul la măsurile reparatorii prevăzute de Legea nr. 10/2001), care se regăsește tranșant în cauza Atanasiu și alții contra României (hotărârea din 12 octombrie 2010), la care se face referire în decizia recurată.

Astfel, deși ambele prerogative intră în conținutul noțiunii de „bun" în sensul Convenției, în cadrul acțiunii în revendicare, prin care se tinde la redobândirea posesiei, ca stare de fapt, nu este suficient dreptul la despăgubiri, care reprezintă, în fond, un drept de creanță, ci este necesar ca reclamantul din cererea în revendicare să probeze deținerea unui drept la restituirea bunului, adică a unui „bun actual". Instanța europeană a arătat că un asemenea bun există în patrimoniul proprietarilor deposedați abuziv de către stat doar dacă s-a pronunțat în prealabil o hotărâre judecătorească definitivă și executorie prin care s-a dispus expres în sensul restituirii bunului, nu doar s-a recunoscut calitatea de proprietar.

S-a mai arătat că simpla constatare pe cale judecătorească a nelegalității titlului statului constituit asupra imobilului în litigiu poate valora doar o recunoaștere a unui drept la despăgubire, respectiv dreptul de a încasa măsurile reparatorii prevăzute de legea specială, sub condiția inițierii procedurii administrative și a îndeplinirii cerințelor legale pentru obținerea acestor reparații (paragrafe 140 -143). Această distincție justifică aprecierea instanței de apel în sensul că, deși reclamanții au un „bun", acesta rezidă în dreptul de a încasa măsurile reparatorii prevăzute de legea specială, în condițiile în care s-a făcut dovada inițierii procedurii administrative, drept care, nu este, însă, suficient pentru a le da câștig de cauză în cererea în revendicare, în absența unui drept la restituire.

Referirea instanței de apel la prevederile art. 2 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, în vigoare la data formulării cererii de chemare în judecată, nu contrazice considerentele anterioare. Chiar norma în discuție prevedea că dreptul de proprietate - în cazul imobilelor preluate fără titlu valabil - poate fi exercitat abia după primirea deciziei de restituire emise de către unitatea deținătoare sau a hotărârii judecătorești de restituire, conform prevederilor Legii nr. 10/2001. Formularea cererii în revendicare imobiliară materializează tocmai exercițiul dreptului de proprietate asupra imobilului, titularul dreptului real urmărind redobândirea posesiei, ca stare de fapt.

Or, rezultă din art. 2 alin. (2) că, atât timp nu s-a dispus în mod expres restituirea în natură, fie prin decizia emisă în procedura Legii nr. 10/2001, fie printr-o hotărâre judecătorească, în prealabil formulării cererii în revendicare, această cerere nu poate fi admisă, singura modalitate de valorificare a calității de proprietar recunoscute persoanei îndreptățite fiind parcurgerea și finalizarea procedurii Legii nr. 10/2001. Această concluzie coincide cu cea desprinsă din raționamentul juridic construit pe baza jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului, din perspectiva noțiunii de „bun", cu distincțiile arătate anterior: doar existența, în patrimoniul reclamantului, a unui „bun", înțeles ca drept de restituire recunoscut printr-o hotărâre judecătorească prin care s-a dispus expres restituirea, poate conduce la admiterea cererii în revendicare.

Se observă că prima instanță a reținut considerente similare celor din decizia de apel, constatând că reclamanții dețin un „bun", ca interes patrimonial de a obține măsuri reparatorii în procedura Legii nr. 10/2001, în același timp, respingând cererea în revendicare, cu referire la cauza Atanasiu contra României soluționată de Curtea Europeană, din moment ce reclamanții nu au obținut o recunoaștere a dreptului de proprietate - pe care se fundamentează cererea în revendicare -, în sensul restituirii în natură pe cale judecătorească (ori, în mod evident, dispusă de o altă autoritate competentă).

În contextul raționamentului juridic expus în susținerea soluției adoptate de către prima instanță, referirile la jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, anterioară hotărârii pronunțate în cauza Atanasiu au scopul de a sublinia evoluția interpretării noțiunii de „bun". Astfel, până la data de 12 octombrie 2010, instanța europeană accepta că simpla pronunțare a unei hotărâri judecătorești, chiar dacă aceasta nu are caracter definitiv, prin care s-a constatat nelegalitatea preluării de către stat a unui imobil înainte de anul 1989, reprezenta o privare nejustificată de proprietate, iar reclamanții au chiar un "bun actual" ori doar un "interes patrimonial" de a obține restituirea în natură, însă cu aceeași valoare ca și un bun actual în ceea ce privește cerința legală a existenței unui "bun", ca "drept efectiv" (hotărârile din cauzele Păduraru, paragrafe 83 - 87, respectiv Porțeanu, paragraf 33). Or, în prezent, instanța europeană, prin hotărârea pronunțată în cauza Atanasiu, a făcut distincțiile arătate anterior, iar prima instanță a dat, în mod corect, eficientă art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la CEDO, astfel cum această normă este interpretată de către Curtea Europeană, constatând că reclamanții nu au un drept la restituirea imobilului, care să le susțină pretențiile în cererea în revendicare.

În aceste condiții, nu pot fi primite susținerile recurenților potrivit cărora însăși hotărârea primei instanțe din cauză ar fi recunoscut dreptul de proprietate al reclamanților, reprezentând, astfel, hotărârea prin care s-a dispus restituirea imobilului, cât timp tribunalul a constatat tocmai contrariul, anume inexistența unui asemenea drept în patrimoniul foștilor proprietari deposedați de către stat anterior anului 1989. Singura modalitate în care reclamanții își pot valorifica dreptul la măsuri reparatorii este continuarea procedurii Legii nr. 10/2001, inițiată prin formularea notificării, ce nu a fost soluționată până în prezent.

Față de considerentele expuse, înalta Curte constată că instanța de apel a făcut o corectă aplicare a Deciziei nr. 33 din 9 iunie 2008 pronunțate în interesul legii, raportat la jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului în aplicarea art. 1 din Protocolul nr, 1 adițional la CEDO, motiv pentru care va respinge ca nefondat recursul reclamanților. 2. În ceea ce privește recursul pârâților, se constată că acesta vizează modul de soluționare a apelului acestora împotriva sentinței civile nr. 454 din 3 martie 2011, prin care s-a respins cererea reconvențională având ca obiect constatarea calității pârâților de constructori de bună credință în privința construcțiilor aflate pe terenul ce face obiectul în revendicare formulate de către reclamanți.

O cerere cu acest obiect poate fi formulată pe temeiul prevederilor art. 494 C. civ. din 1864 - în vigoare la data cererii reconvenționale din cauză - și tinde, în mod obișnuit, la stabilirea bunei-credințe a autorului unei lucrări edificate pe terenul altei persoane (în sensul că nu a cunoscut că a edificat pe terenul altcuiva) și la recunoașterea unui drept de creanță în legătură cu respectiva lucrare (în speță, construcții). Pretențiile cu acest obiect pot fi opuse proprietarului terenului pe care se află lucrarea doar în măsura în care acesta din urmă înțelege să își exercite dreptul de accesiune asupra lucrării, prin solicitarea de ridicare a construcțiilor, intervenind desocotirea între proprietarul terenului și constructor în raport de buna - sau reaua-credință a constructorului.

Or, în speță, aceste condiții de exercitare a acțiunii constructorului nu sunt îndeplinite, cât timp cererea în revendicare a fost respinsă, cu motivarea că reclamanții nu sunt titularii unui „bun" înțeles ca drept la restituirea imobilului. Doar dacă reclamanților li se va recunoaște dreptul la restituirea în natură a terenului pe care se află construcțiile, în procedura Legii nr. 10/2001, și numai în măsura în care aceștia vor formula pretenții în legătură cu acele construcții, pârâții vor fi îndreptățiți să opună proprietarilor terenului dreptul de creanță născut din edificarea construcțiilor pe terenul acestora. În acest context, aprecierea instanței de apel în sensul că pretențiile ce formează obiectul cererii reconvenționale nu pot fi opuse reclamanților este corectă, din moment ce nu sunt îndeplinite cerințele presupuse de art. 494 C. civ.

pentru exercitarea acțiunii. Sunt lipsite de relevanță referirile recurenților la criteriile de soluționare a unei cereri de stabilire a calității de constructori de bună credință, în contradictoriu cu proprietarul terenului (respectiv dacă autorii construcțiilor au cunoscut că terenul aparține reclamanților, adică buna - credință), din moment ce acestea puteau fi avute în vedere doar dacă reclamanții ar avea aptitudinea de a exercita vreun drept asupra construcțiilor, derivând din calitatea de proprietari ai terenului, ceea ce nu este cazul în speță. Se observă că aspecte de fapt precum existența autorizației de construire și a contractului de concesiune asupra terenului au fost invocate chiar de către pârâți în motivarea cererii reconvenționale, astfel încât recurenții nu pot pretinde, oricum, depășirea cadrului procesual stabilit.

Față de considerentele expuse anterior, aceste aspecte de fapt sunt, însă, lipsite de relevanță în contextul unei cereri de constatare a calității de constructori de bună-credință, astfel cum ambele instanțe de fond au conturat obiectul cererii reconvenționale, obiect confirmat de către pârâți, atât prin motivele de apel, cât și prin motivele de recurs. Considerentele din prezenta decizie urmează a complini argumentarea din decizia recurată, dat fiind că soluția adoptată de instanța de apel este legală și se impune a fi menținută ca atare. În consecință, motivul de recurs relativ la cererea reconvențională este nefondat și va fi respins.

În ceea ce privește cheltuielile de judecată efectuate de către pârâți în cursul judecății în primă instanță, se reține că motivul de apel pe acest aspect a fost înlăturat în considerarea faptului că cererea reconvențională a fost respinsă, astfel încât titularii acestei cereri nu sunt îndreptățiți la cheltuielile de judecată constând în onorariile pentru plata expertizelor de specialitate efectuate în legătură cu pretențiile din cererea reconvențională. Motivele de recurs nu vizează niciunul dintre aceste argumente, ci conțin o simplă reiterare a susținerilor din motivarea apelului, relative la culpa procesuală a reclamanților, dată fiind respingerea cererii principale și la îndreptățirea pârâților la contravaloarea onorariilor de expertiză.

În aceste condiții, nu se poate considera că aceste susțineri reprezintă critici de nelegalitate față de decizia recurată, susceptibile de a fi încadrate în vreunul dintre cazurile prevăzute de art. 304 C. proc. civ. și analizate ca atare de către această instanță de control judiciar. Față de considerentele expuse, înalta Curte va respinge recursul pârâților ca nefondat, în aplicarea art. 312 alin. (1) C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge ca nefondate recursurile declarate de reclamanții S.P. , S.R.N., S.M.L. și de pârâții G.S. N., G.R.D. împotriva deciziei nr. 229A din 24 mai 2012 a Curții de Apel București, Secția a IlI-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică astăzi, 22 februarie 2013.