ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 933/2013

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 933/2013 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2013)

Asupra cauzei de față,

constată următoarele

:

Prin

sentința nr. 454 din 3 martie 2011 pronunțată de către Tribunalul

București, Secția a V-a civilă, în dosarul nr. 1919/3/2009,

ca urmare a declinării competenței

de soluționare a cauzei de către Judecătoria

sectorului 3 București prin sentința civilă nr. 11477 din 08

decembrie 2008, a respins

ca neîntemeiată acțiunea în revendicare

formulată de reclamanții S.P.

, S.R.N.

și S.M.L., în contradictoriu cu pârâții G.S. și G.R., având ca obiect

construcția CI din imobilul situat în București, și

terenul situat sub construcție (110,43 mp),

identificate în anexa 1 la raport

de expertiză efectuat de expert C.N.

De

asemenea, a respins capătul de cerere completatoare având ca

obiect revendicarea terenului în suprafață

de 530,57 mp, formulat de aceiași reclamanți în contradictoriu cu pârâții

G.S. și G.R.,

ca fiind formulată împotriva unor persoane fără calitate

procesuală,

admițând în prealabil

excepția lipsei calității procesuale pasive.

Tribunalul

a respins capătul de cerere completatoare formulat în contradictoriu cu Statul

Român, având ca obiect valoarea de piață a imobilului, ca fiind introdusă

împotriva unei persoane fără calitate

procesuală,

admițând în prealabil excepția cu acest obiect.

A fost

respins ca inadmisibil capătul de cerere având ca obiect

constatarea nulității titlului statului și

ca lipsit de interes capătul de cerere

având

ca obiect constatarea nevalabilității titlului statului.

A fost

respinsă ca neîntemeiată excepția lipsei calității procesuale active

în cererea principală.

Totodată, tribunalul a respins ca neîntemeiată cererea

reconvențională

formulată

de către pârâții G.S. și G.R., în

contradictoriu

cu reclamanții S.P., S.R. și S.M.,

având ca obiect constatarea calității de proprietari asupra

construcțiilor (C3)

edificate conform autorizației nr. 109 din

03 mai 2000 și a respins cererea pârâților de acordare a cheltuielilor de

judecată.

În motivarea sentinței, s-au reținut următoarele:

Analizând cu prioritate excepția lipsei de interes a

capătului de cerere

prin care s-a solicitat constatarea nevalabilității

titlului statului, instanța a găsit-o întemeiată și a respins ca lipsit de

interes acest capăt de cerere, față

de

modificările Legii nr. 10/2001, aduse prin Legea nr. 247/2005, care prevăd că

toate imobilele preluate de stat în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989 au

fost preluate în mod abuziv, astfel încât instanța nu poate să constate

altceva decât prevede legea.

Analizând

excepția lipsei calității procesuale active, instanța a

constatat că este neîntemeiată, reclamanții depunând la dosar titlul de

proprietate privind întregul imobil situat în București, reprezentat de actele

de vânzare-cumpărare autentificate sub nr. 8812 din 15 martie 1928 și nr. 10616

din 27 aprilie 1931, dovada construirii autorizate, în anul 1931, a unui corp

de clădire alipit clădirii existente, precum și certificate de moștenitor care

demonstrează calitatea

reclamanților de

succesori de pe urma proprietarului A.E.

Asupra fondului cererii, instanța a reținut că

imobilul din strada Lt.

Ganovici

Dumitru, naționalizat în baza Decretului nr. 92/1950, are suprafața

totală de 641 mp, din care o suprafață de 110,43 mp (aflată sub corpul de

clădire CI, astfel cum a fost delimitat în raportul de expertiză efectuat în

cauză de expert C.N.) a fost înstrăinată pârâților

persoanelor fizice în baza Legii nr. 112/1995, prin contractele de vânzare

cumpărare din 30 septembrie 1996 și 30 septembrie 1996, restul de teren în

suprafață

de 530,57 mp fiind în proprietatea privată a Municipiului

București (din care 41,15 mp a fost concesionat pârâților

persoane fizice,

pentru extinderea

locuinței, astfel cum rezultă din contractele de concesiune

din 23

martie 2000).

Analizând

comparativ titlurile de proprietate înfățișate de părți cu privire la

același imobil (construcția CI, edificată în anul 1931 și terenul

situat sub construcție - 110,43 mp), văzând

jurisprudența CEDO, instanța a

apreciat că ambele părți dețin un „bun" în sensul art. 1

din Protocolul 1

adițional la Convenția Europeană a

Drepturilor Omului, cel al

reclamantului

constând în interesul de a i se restitui în natură imobilul de

către cumpărător,

în timp ce titlul de proprietate al subdobânditorului de

bună credință, constituit în baza Legii nr.

112/1995 și validat în dreptul intern

printr-o

hotărâre definitivă și executorie, constituie, de asemenea, un „bun"

protejat

ca atare.

Art. 1

din Protocolul nr. 1 nu poate fi interpretat ca restrângând

libertatea statelor contractante de a alege condițiile

în care ele acceptă să restituie bunurile ce le-au fost transferate înainte să

ratifice Convenția, iar prin dispozițiile Legii nr. 10/2001 legiuitorul

român și-a manifestat acest

drept de opțiune, stabilind categoria

„imobilelor preluate abuziv", reglementând regimul juridic al actelor de

înstrăinare având ca obiect asemenea imobile, precum și măsurile reparatorii.

Admițând

că adevăratul proprietar poate promova o acțiune în revendicare împotriva

chiriașului cumpărător se pune întrebarea dacă în

cadrul acestei acțiuni pârâtul se poate apăra invocând dispozițiile

Legii nr. 10/2001 și nerespectarea acestora de către reclamant și dacă

criteriile de

eficiență juridică

și preferabilitate sunt cele de drept comun, ce presupun o comparare de

titluri, sau se raportează la dispozițiile acestei legi.

Existând

două categorii de norme juridice care reglementează

aceleași relații sociale, respectiv cele născute în legătură cu

dreptul de proprietate, în mod firesc nu se vor mai aplica normele cu caracter

general

ale Codului civil, ci cele cu caracter special ale Legii nr. 10/2001,

care

privesc numai regimul juridic al

imobilelor preluate abuziv de stat. Este

evident că legea nu reglementează posibilitatea acțiunilor în

revendicare în

condițiile dreptului comun paralel și în contradicție

cu procedura

revendicării speciale pe care o

prevede expres singura acțiune permisă.

Afară de faptul că dispozițiile art. 45 alin. (2)

din Legea nr. 10/2001

validează

titlul terțului dobânditor de bună credință, de altfel principiu

consacrat cu mult înainte de doctrină și

jurisprudență, prin dispozițiile art. 2

alin. (2) (abrogate prin Legea nr. 1/2009) se

recunoaște persoanelor ale căror

imobile au fost preluate fără titlu

valabil, păstrarea calității de proprietar

avută la data preluării, dar cu mențiunea că această calitate de

proprietar va

fi exercitată „după primirea deciziei sau a hotărârii

judecătorești de restituire, conform prevederilor prezentei legi".

Cu alte cuvinte, exercitarea dreptului de proprietate

poate avea loc

numai în

urma constatării dreptului de proprietate, fie prin decizia

autorității administrative implicată în

aplicarea legii, fie prin hotărâre judecătorească, în cazul în care deciziile

acesteia sunt atacate injustiție.

Jurisprudență CEDO este și ea în sensul că „existența

bunului" se

determină în funcție de existenta unei hotărâri de

retrocedare.

Așadar,

într-o acțiune în revendicare de drept comun îndreptată

împotriva dobânditorului de la stat se impune

existența unei hotărâri de

retrocedare,

pe care reclamantul să o fi obținut înainte de a se fi încheiat, în

baza

Legii nr. 112/1995, contractul de vânzare cumpărare între stat și pârâți.

Or, în speță, nu există o hotărâre de retrocedare anterioară vânzării

în baza Legii nr. 112/1995. Reclamanții s-au

îndreptat împotriva statului

odată cu acțiunea de fată.

Deoarece,

în cauză, reclamanții contestă titlul statului după o perioadă mai lungă

de timp de la încheierea contractului de vânzare cumpărare în temeiul Legii nr.

112/1995 și nu există o hotărâre de

retrocedare

anterioară înstrăinării locuinței către chiriași și nici o hotărâre care să

fi invalidat contractul de vânzare cumpărare încheiat cu aceștia, în

spiritul protejării drepturilor „reale și

efective" (exprimat în cauza Sporrong

și Lonnroth contra Austriei) pârâții urmează să păstreze bunul în

natură,

reclamantul având dreptul să

obțină despăgubiri, în condițiile legii.

Instituirea unor termene pentru apărarea dreptului de

proprietate, ca și

ocrotirea

drepturilor concrete și efective ale persoanelor care au dobândit de la stat

imobile naționalizate de regimul comunist nu este contrară

spiritului și practicii CEDO, în care se

recunoaște prevalenta principiului

stabilității raporturilor

juridice și nelegalitatea unei măsuri de lipsire

formală de dreptul de proprietate recunoscut anterior printr-o hotărâre

judecătorească.

Or, în

cazul de fată, dreptul pârâților de a cumpăra imobilul a fost

consacrat prin lege, act juridic emis de

Parlament, care are aceeași valoare

cu dreptul reclamanților.

Ceea ce

a sancționat Curtea Europeană a Drepturilor Omului în cauzele care privesc

statul român este fie încălcarea flagrantă a unei

hotărâri judecătorești pronunțate în favoarea reclamantului prin vânzarea

apartamentului în cursul litigiului

(cauza Păduraru contra României), ceea

ce

nu este cazul în speță, fie vânzarea de către stat a unui bun al altuia către

terți de bună credință,

combinată cu absența totală a despăgubirii (Străin

contra României),

situație care, deși se regăsește în speță, își are remediul în Legea nr.

10/2001, în timp ce ingerința care ar rezulta din admiterea

acțiunii în revendicare este contrară voinței

legiuitorului român.

Referitor la

nevalabilitatea titlului statului, s-a apreciat că, deși Decretul nr. 92/1950

este neconstituțional în raport cu prevederile constituționale în

vigoare la acel moment, acest aspect este lipsit de

relevanță în speță, deci de interes, față de dispozițiile

art. 2 alin. (1) lit. h) și i)

din

Legea nr. 10/2001, prin care sunt declarate ca preluate abuziv imobilele

preluate

de stat, fie cu titlu, fie fără titlu valabil sau fără respectarea

dispozițiilor legale în vigoare la data preluării,

totodată, față de dispozițiile

art. 6 alin. (2) din Legea nr. 213/1998.

În aceste condiții, tribunalul a respins ca neîntemeiată acțiunea

în

revendicare având ca

obiect construcția CI și terenul situat sub construcție

(110,43 mp), identificate în raportul de expertiză

efectuat în cauză.

Analizând capătul din cererea completatoare prin care se solicită

revendicarea suprafeței de 530,57 mp de teren, situat în București, str.

Lt. Ganovici Dumitru, în contradictoriu cu pârâții G., instanța

constată că aceștia nu justifică pe acest capăt de cerere calitatea

procesuală, pârâții nefiind

posesorii neproprietari ai acestei suprafețe, ci

doar detentori precari, în baza contractelor de concesiune teren

încheiate cu Primăria Municipiului București, din 23 martie 2000 și 23 martie 2000.

Analizând excepția lipsei calității procesuale pasive a

Statului Român

pe capătul

din cererea completatoare având ca obiect acordarea de măsuri

reparatorii prin echivalent pentru valoarea de

piață a imobilului, instanța a

apreciat că nu este justificată calitatea procesuală pasivă, față

de dispozițiile

art. 1 alin. (3)

din Legea nr. 10/2001, care prevăd că entitatea învestită cu soluționarea

notificării este abilitată să emită o decizie sau dispoziție de

acordare

a măsurilor reparatorii prin echivalent.

Analizând

cererea reconvențională, instanța a reținut că pârâții-

reclamanți G.S. și G.R. au solicitat

constatarea

calității de constructori de bună credință asupra

construcțiilor edificate conform autorizației de construire nr. 109

din 03 mai 2000 și procesului verbal

de

recepție din data de 14 iunie 2000 pe terenul atribuit prin contractele de

concesiune din 23 martie 2000, în contradictoriu cu reclamanții-pârâți

S.P., S.R. și S.M. Așa cum rezultă din

înscrisurile

sus menționate coroborate cu concluziile raportului de expertiză

efectuat în cauză de expert C.N., pârâții-reclamanți

au edificat

construcția C3 pe o

suprafață de 62,50 mp, cu 19,35 mp mai mare decât suprafața din actul

de concesiune, precum și construcțiile C2 (care ocupă

suprafața de teren de 58 mp) și C4 (care ocupă

suprafața de teren de 57,62

mp) fără a avea teren atribuit prin

acte de concesiune, astfel încât nu se poate constata calitatea de constructor

de bună credință a acestora pe terenul proprietate privată a Municipiului

București.

Este

adevărat că pârâților le-a fost eliberată autorizația din

03 mai 2000 pentru edificarea unei construcții

cu suprafața de 42,15 mp,

precum

și autorizația din 24 ianuarie 1991 pentru edificarea unei construcții

metalice provizorii cu suprafața

de 48 mp, însă pârâții nu au respectat

prevederile acestor autorizații.

Instanța a apreciat că nu se mai impune analiza cererii prin care

s-a

invocat de către pârâții

persoane fizice uzucapiunea de 10 ani și nici a excepției prematurității

capătului al doilea al cererii completatoare

formulate

de reclamanți (acordarea de despăgubiri pentru imobilele vândute

de stat pârâților persoane fizice), deoarece

această excepție a fost invocată

în subsidiar în ipoteza în care

s-ar fi respins excepția lipsei calității

procesuale pasive a Statului Român invocată pe același capăt de cerere,

or,

excepția a fost admisă.

Prin

sentința nr. 1847 din 27 octombrie 2011, Tribunalul București Secția

a V-a civilă,

a admis

cererea reclamanților de completare a dispozitivului

sentinței civile nr. 454 din 03 martie 2011,

în sensul respingerii ca neîntemeiat a

capătului

de cerere privind acțiunea în revendicare formulată de reclamanți în

contradictoriu cu Municipiul București, pentru suprafața de 530,57 mp

teren, situat în București, str. Lt. Ganovici Dumitru.

Pentru a pronunța această soluție, prima instanță a

reiterat, în esență,

considerentele din sentința civilă nr. 454 din 03

martie 2011, privind absența recunoașterii dreptului de proprietate al

reclamanților printr-o hotărâre judecătorească, drept care, întemeiat pe art.

1 din Protocolul nr. 1 adițional

la

CEDO, să poată fi valorificat pe calea dreptului comun. Mai mult, reclamanții

nu au formulat notificare în temeiul legii speciale, pierzând însuși dreptul de

a li se recunoaște un asemenea drept.

Prin

decizia civilă nr. 229 din 24 mai 2012,

Curtea

de Apel București,

Secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori

și familie,

a respins ca

nefondat apelul formulat de pârâții G.S.N., G.R.

D., împotriva sentinței civile nr. 454 din 3

martie 2011 și a respins ca

tardiv apelul reclamanților împotriva

aceleiași sentințe, admițând, în prealabil, excepția cu acest

obiect.

Totodată, a

respins, ca nefondat, apelul formulat de reclamanți împotriva sentinței

civile nr. 1847 din 27 octombrie 2011 și a luat act că pârâții

G.S.N., G.R.D. au renunțat la apelul

formulat

împotriva aceleiași sentințe.

Pentru a decide astfel, instanța a constatat, în

ceea ce privește apelul

reclamanților

împotriva sentinței civile nr. 454/2001, că acesta a fost declarat cu depășirea

termenului de 15 zile stabilit de lege pentru

exercitarea

căii de atac, în condițiile în care sentința a fost legal comunicată

reclamanților la adresa domiciliului

procesual, la data de 26 iulie 2011, iar apelul a fost declarat la data de 1

noiembrie 2011, fără ca reclamanții să fi solicitat repunerea în termen și

nici nu au făcut dovada unei împrejurări mai presus

de voința lor care să-i fi împiedicat să

declare apel în termenul procedural.

Faptul că

reclamanții au solicitat, în concordanță cu dispozițiile art. 281

2

C. proc. civ., completarea sentinței civile nr. 454/2011,

cererea care a fost soluționată prin sentința

civilă nr. 1847 din 27 octombrie 2001, nu

are nicio influență

asupra momentului de la care începe să curgă termenul

de declarare a căii de atac împotriva sentinței inițiale,

nefiind de natură să

proroge acest

moment în funcție de momentul pronunțări sau comunicării hotărârii

prin care se soluționează cererea de completare.

Termenele

de exercitare a căilor de atac sunt termene procedurale

care nu cunosc instituția întreruperii sau suspendării, în situația

existentă în speță nefiind reglementată de lege nicio excepție, iar

hotărârea prin care se

soluționează cererea de completare este

supusă acelorași căi de atac (ca și

hotărârea

căreia i se aduce completare), dar exercitate separat, termenul

curgând

de la data comunicării acestei hotărâri.

Contrar susținerilor apelanților, hotărârea

inițială și cea completatoare

nu

se atacă împreună, atât timp cât legiuitorul nu a prevăzut o astfel de

soluție, iar regula, în materia căilor de atac,

care se degajă din întreaga economie a dispozițiilor procedurale, este că

termenul de exercitare a unei

căi de atac curge de la comunicarea hotărârii

atacate.

În ceea ce privește apelul reclamanților formulat

împotriva sentinței civile nr. 1847/2011, Curtea a apreciat că este

nefondat.

Examinarea acțiunii în revendicare se face cu

luarea în considerare a

dispozițiilor

Legii nr. 10/2001 și prin raportare la criteriile stabilite de

instanța supremă prin Decizia nr. 33/2008

pronunțată în interesul legii.

Pentru a

răspunde criticilor cu care a fost învestită, Curtea a considerat necesar să

examineze dacă reclamanții se pot prevala sau nu de un bun în sensul

Convenției, pornind de la demersurile pe care le-au întreprins pentru

retrocedarea proprietăți imobiliare, cu luarea în considerare a modalității

de finalizare a acestora.

În acest

sens, instanța a avut în vedere jurisprudența Curții Europene

a Drepturilor Omului în cauzele contra României,

constatând, în esență, că,

în cauză, se poate reține existența

unui interes patrimonial, care de asemenea intră în sfera de protecție a

prevederilor art. 1 din Primul

Protocol Adițional

la CEDO, avându-se în vedere că reclamanții au urmat

procedura

legilor speciale de reparație, formulând notificare în baza dispozițiilor

Legii nr. 10/2001, care nu este soluționată de unitatea deținătoare

și au formulat prezenta acțiune în revendicare anterior modificării Legii nr.

10/2001 prin Legea nr. 1/2009, prin care s-a abrogat art. 2 alin. (2) din Legea

nr. 10/2001.

Faptul că

notificarea nu a fost soluționată până la acest moment de către unitatea

deținătoare nu mai constituie în prezent un motiv dirimant

pentru persoanele îndreptățite să obțină

măsurile reparatorii care li se cuvin,

având

în vedere că sistemul reparatoriu al Legii nr. 10/2001 a fost deblocat

prin intermediul unor decizii pronunțate în

interesul legii de către instanța

supremă (deciziile nr. 20/2007 și

52/2007).

Acțiunea în revendicare întemeiată pe dispozițiile

dreptului comun, introdusă ulterior Legii nr. 10/2001, trebuie examinată prin

raportare la

criteriile

speciale stabilite de înalta Curte prin decizia nr. 33/2008, pronunțată în

interesul legii, care condiționează admiterea acțiunii în revendicare

și retrocedarea imobilului de existența unui bun în sensul CEDO, sub forma

dreptului de proprietate în patrimoniul foștilor proprietari sau altfel spus,

potrivit celor statuate de Curtea Europeană în

cauza Athanasiu, de existența unui drept la restituire în natură a

imobilului.

Pornind de la aceste premise, Curtea a constatat că

preluarea abuzivă

a imobilului, în baza Decretului nr. 92/1950, nu este

suficientă pentru ca instanță să ajungă, în acest cadru procesual, la

concluzia restituirii în natură

a imobilului, fiind necesar ca reclamanții să

beneficieze de o recunoaștere

administrativă

sau judiciară a dreptului de proprietate, susceptibilă de a

naște în favoarea acestora un drept la restituire

în natură, prin raportare la

dispozițiile legale în vigoare și

jurisprudența CEDO. O astfel de

recunoaștere

o pot dobândi obținând soluționarea notificării formulate în

temeiul

Legii nr. 10/2001.

Această

concepție promovată de instanța supremă prin decizia

pronunțată în interesul legii pornește de la

natura care i se atribuie acțiunii

în revendicare în actualul

context legislativ și anume aceea de remediu

procedural,

până la intervenția legiuitorului în vederea acoperirii acestor

deficiențe

de ordin legislativ și instituțional care există în sistemul

reparatoriu al legii nr. 10/2001 și care îl făcea

ineficient sub aspectul acordării

unei reparații echitabile.

În ceea ce privește apelul formulat de pârâți

împotriva sentinței civile

nr. 454/2011, Curtea a reținut că aceștia au

criticat hotărârea atacată sub aspectul calității lor de constructori de

bună credință asupra construcțiilor

edificate pe terenul reprezentat de curtea imobilului.

Așa cum

rezultă din rapoartele de expertiză construcții și topo, construcțiile

realizate de reclamanți ocupă o suprafață de 178,12 mp, din care

41,15 mp sunt concesionați pârâților, conform contractelor de

concesiune din 2000, încheiate de Primăria Municipiului București, iar restul

de 136,97 mp este ocupat fără drept. Terenul

revendicat

are o suprafață de 641 mp, din care 110,43 mp au fost vânduți pârâților,

iar porțiunea rămasă de 530,57 mp este în proprietatea unității

administrativ

teritoriale.

Problema constructorului de bună credință se pune în

situația în care

titularul

construcției clădește edificiul pe terenul altui proprietar, iar interesul

obținerii unei astfel de „constatări" (o astfel de acțiune fiind

unanim calificată în doctrină și jurisprudență drept o acțiune în

realizare)

are relevanță sub aspectul

drepturilor pe care le are titularul construcțiilor

față de

proprietarul terenului în ipoteza în care se invocă accesiunea imobiliară.

Așa cum rezultă din petitul cererii reconvenționale

și cum de altfel au

precizat

și în motivele de apel, pârâții au solicitat acest lucru față de

reclamanți, în condițiile în care acest aspect trebuia examinat în

contradictoriu cu titularul dreptului asupra terenului pe care au fost

edificate construcțiile, adică unitatea

administrativ teritorială.

În ceea

ce privește critica referitoare la nerespectarea cadrului procesual, Curtea a

constatat că sentința atacată nu prezintă această neregularitate

procedurală, prima instanță pronunțându-se asupra celor solicitate pe

cale reconvențională în contradictoriu cu reclamanții, cu

respectarea principiului disponibilității.

Faptul că prima instanță reținut că

terenul pe care au fost ridicate construcțiile aparține

domeniului privat al

unității administrativ teritoriale nu

constituie decât un element în clarificarea situației de fapt, stabilită

pe baza materialului probator

administrat

și la care a făcut aplicarea dispozițiilor legale.

În ceea

ce privește chestiunea cheltuielilor de judecată, Curtea a apreciat că prima

instanță a făcut o corectă interpretare și aplicare a

prevederilor art. 274 C. proc. civ., în ceea ce

privește cheltuielile

făcute pentru

întocmirea rapoartelor de expertiză, pretinse de către apelanți,

în condițiile în care partea care cade în

pretenții trebuie să suporte atât

cheltuielile

de judecată făcute de ea, cât și de către partea adversă.

Or, cererea reconvențională a fost respinsă, iar

pentru soluționarea

acesteia

a fost necesară efectuarea unor lucrări de specialitate care să identifice și să

delimiteze corpurile de clădire edificate de pârâți, atât din punct de

vedere tipografic cât și constructiv.

Împotriva

menționatei decizii, au declarat recurs, în termen legal,

reclamanți S.P., S.R.N., S.M.L. și

pârâții G.S.N. și G.R.D., criticând-o

pentru

nelegalitate, după cum urmează:

dezvoltarea criticilor de recurs, întemeiate pe dispozițiile art.

304 pct. 9 C. proc. civ., reclamanții S.P., S.R.N.

,

S.M.L. au arătat următoarele:

-

Instanța de

apel a respins, în mod greșit, apelul declarat împotriva sentinței nr. 454

din 3 martie 2011, ignorând că hotărârea unei instanțe s-a întregit

prin soluționarea cererii de

completare a dispozitivului acestei sentințe, chiar dacă această

completare se face, potrivit legii, printr-o hotărâre

separată. Aceasta din urmă devine parte integrantă a hotărârii

incomplete,

astfel încât ele trebuie

privite numai împreună, calea de atac exercitându-se

la data întregirii

hotărârii, fiind o cale de atac unitară. Este o chestiune ce

vizează buna administrare a procesului și judecata

unitară a cauzei.

Altfel,

posibilitatea exercitării unor căi de atac distincte necesita

aplicarea regulilor privitoare la disjungere, formându-se

pricini separate.

-

Apelul împotriva sentinței civile nr. 1847

din 27 octombrie 2011 a fost nelegal soluționat în sensul respingerii, în

condițiile în care chiar instanța de apel a

constatat că

suprafața de teren de 530,57 mp, identificată prin expertiza

topo efectuată în cauză, este deținută de pârâtul

Municipiul București, nu constituie teren aferent și nici curte a imobilului

înstrăinat intimaților-pârâți

G. în baza Legii nr. 112/1995, este parțial grevat de concesiunile

făcute în folosul intimaților-pârâți

G. pentru suprafața de 41,15 mp.

Cu toate că atât timp cât instanța de apel a reținut

cu caracter definitiv

faptul că reclamanții au un interes patrimonial care

intră sub incidența

dispozițiilor art. 1 din Primul Protocol Adițional

la CEDO, în mod greșit nu

a

restituit suprafața de teren de 530,57 mp deținută de intimatul-pârât

Municipiul București, care este afectată de

construcții ușoare ridicate de

pârâții

G. fără drept, cu încălcarea contractelor de concesiune.

Expresia utilizată de instanța de apel „interes

patrimonial" constituie mai mult decât o simplă „speranță legitimă",

adică mai mult decât un drept

de

creanță, cu atât mai mult cu cât prima instanță a stabilit cu

caracter

irevocabil că și reclamanții

au un bun în sensul Convenției, iar acest aspect

nu a fost contestat de pârâți prin apelurile

formulate. Așadar, este irevocabil

stabilit

că și reclamanții au un bun în sensul Convenției, iar acest aspect

valorează

o recunoaștere a dreptului lor de proprietate.

În acest context, instanța de apel a greșit

apreciind că este necesar ca

reclamanții să beneficieze de o recunoaștere

administrativă sau judiciară a

dreptului de proprietate, această recunoaștere a

dreptului făcându-se deja cu

putere

de lucru judecat chiar în procesul de față.

În

motivarea deciziei recurate, instanța de apel nu a precizat că terenul de

530,57 mp nu ar putea fi restituit în natură, consfințind cu caracter

definitiv existența acestei posibilități. Astfel, numai în mod

excepțional și din considerente care impun un

caz de necesitate, terenul de

530,57

m.p. nu ar putea fi restituit, caz în care reclamanții sunt îndreptățiți

la contravaloarea în bani a acestui teren, față de concluziile

expertizei evaluatorii efectuate în cauză.

dezvoltarea criticilor de recurs formulate, pârâții G.S.

N., G.R.D.

au susținut următoarele:

-

Dispoziția adoptată cu privire la cererea reconvențională este

nelegală, prin aprecierea greșită a criteriilor și

a persoanelor față de care să

se

stabilească sau nu calitatea de constructori de bună credință.

Față de solicitarea pârâților de stabilire a

calității de constructori de bună credință în contradictoriu cu

reclamanții, instanța trebuia să aibă în

vedere că, la data începerii construcțiilor,

reclamanții nu își manifestaseră

în

niciun fel intenția a recupera imobilul, în sensul de a formula vreo

cerere

de restituire a dreptului în

baza unei legi speciale (Legea nr. 112/1995, Legea nr. 10/2001) ori o acțiune

în justiție având ca obiect anularea contractelor de

vânzare-cumpărare

sau revendicare, pârâții nefiind informați despre

existența unor pretenții asupra construcției

și a terenului.

Pârâții nu ar fi cerut eliberarea vreunei autorizații

de construire și nu ar fi început lucrări de îmbunătățire a spațiului

dacă ar fi știut că acesta nu

are

o situație juridică clară și definitivă în favoarea lor.

Criteriile

de stabilire a calității de constructori de bună-credință în raport

cu statul ar fi fost altele, respectiv: dacă pârâții au fost în posesia

tuturor actelor solicitate de lege în vederea

realizării construcției (plan de

urbanism, autorizație, etc.),

dacă lucrarea s-a finalizat și a fost recepționată potrivit prevederilor

legale, aceste aspecte nefăcând, însă, obiectul prezentului litigiu.

Astfel,

instanțele au pronunțat o hotărâre cu depășirea cadrului

procesual stabilit de părți (în sensul că

obiectul dosarului nu l-a constituit respectarea autorizațiilor de

construire) și fără ca statul (singurul lezat în

condițiile nerespectării autorizației) să aducă probe în

acest sens.

Însă

chiar și în acest caz, pârâții au obținut toate actele legale în

vederea edificării construcțiilor (corp B

5

C

5

garaj) și anume: autorizațiile de

construire nr. 4D din 24 ianuarie 1991. nr. 126/1999

și nr. 109/2000, procesul-verbal

de

recepție din 14 iunie 2000 pe terenul legal atribuit prin contractele de

concesiune din 23 martie 2000, intabulate în

cartea funciară.

De

altfel, concluziile raportului de expertiză întocmit de C.N. contrazic

concluziile raportului de expertiză efectuat de B.D., care menționează

încadrarea construcțiilor în prevederile

autorizației,

având exact suprafețele menționate în aceste documente.

De

asemenea, susținerile expertului C. legate de deținerea de

către pârâți a unei suprafețe 136,97 mp

teren fără drept este nesusținută,

deoarece aceștia dețin contracte de închiriere a acestei suprafețe.

- în mod greșit, instanțele au respins cererea pârâților

de acordare a cheltuielilor de judecată, în condițiile în care reclamanții

sunt cei care „au căzut în pretenții" în termenii art. 274 C. proc.

civ., cererea lor în revendicare fiind respinsă în totalitate, precum și toate

celelalte cereri de

despăgubiri conexe și accesorii, întemeiate pe legi

speciale.

Pe de

altă parte, cererea pârâților de acordare a cheltuielilor de

judecată constând în plata onorariilor de

expertiză pe parcursul litigiului nu putea fi respinsă conform dispozițiilor

art. 274 alin. (2) C. proc. civ.

Examinând decizia recurată în raport de criticile

formulate și actele

dosarului, înalta Curte apreciază că recursurile nu sunt

fondate.

se constată că

acesta

vizează modul de

soluționare a ambelor apeluri declarate de către reclamanți, atât

împotriva sentinței nr. 454 din 3 martie 2011, cât și împotriva

sentinței nr. 1847 din 27 octombrie 2011,

prin care s-a dispus completarea acesteia.

Înalta

Curte constată că prin decizia recurată s-a apreciat în mod

corect că termenul legal de declarare a apelului

împotriva sentinței nr. 454 din 3 martie 2011 a curs chiar de la data

comunicării acelei hotărâri către

reclamanți, fără ca pronunțarea

ulterioară a unei hotărâri distincte de

completare

a dispozitivului sentinței să aibă vreun efect asupra curgerii

termenului

de apel.

În conformitate cu dispozițiile art. 284 alin. (1) C.

proc. civ.,

„Termenul de

apel este de 15 zile de la comunicarea hotărârii, dacă legea nu dispune

altfel".

Rezultă din această normă că stabilirea unui alt moment

de început al

curgerii

termenului de apel trebuie să fie expres prevăzută, neputând fi

dedusă pe cale de interpretare din alte dispoziții

legale sau dispusă de către

judecător în procesul de aplicare a legii.

Or,

legiuitorul nu a prevăzut expres că, în ipoteza unei completări a

dispozitivului hotărârii în condițiile art. 281

2

C. proc. civ., ar opera o

prorogare

a termenului de declarare a apelului împotriva hotărârii astfel

completate, astfel încât nu poate fi stabilită pe

cale de interpretare o ipoteză de excepție de la regula inserată în art. 284

alin. (1) C. proc. civ.

De

asemenea, nu este prevăzut expres nici un caz de întrerupere sau de suspendare

a termenului de apel prin formularea unei cereri de completare a

dispozitivului, astfel cum, în mod corect, s-a arătat prin

decizia recurată, motiv pentru care, în absența

unei norme exprese, nu s-ar

putea

recunoaște un asemenea efect al cererii de completare, în caz contrar,

încălcându-se principiul general de interpretare

a unei norme, în sensul că

excepția este de strictă interpretare și

aplicare.

În aceste condiții, nu poate fi primită susținerea

recurenților potrivit căreia termenul de apel împotriva primei hotărâri

este afectat prin simplul

fapt că hotărârea distinctă prin care s-a dispus

completarea hotărârii inițiale

face

corp comun cu aceasta, întrucât tinde la crearea unui caz de excepție

de la art. 284 alin. (1) care nu a fost prevăzut

de legiuitor.

Pe de altă parte, dispozițiile instanței din cele două hotărâri

succesiv

pronunțate sunt diferite, fiind posibilă contestarea lor separată,

în raport de

comunicarea

fiecăreia.

Necesitatea asigurării unei bune administrări a justiției

poate fi avută

în vedere,

eventual, în soluționarea apelurilor, dacă s-a declarat calea de atac

împotriva ambelor hotărâri, dar nu poate reprezenta un argument

pentru nerespectarea unei dispoziții legale

imperative, precum art. 284 alin. (

1)

C.

proc. civ., în absența unei derogări normative exprese.

Drept

urmare, apelul reclamanților împotriva sentinței nr.

454 din 3 martie 2011 a fost, în mod corect,

respins ca tardiv, declarat fiind cu

depășirea termenului legal.

În ceea ce privește modul de soluționare a apelului

reclamanților împotriva sentinței nr. 1847 din 27 octombrie 2011,

prin care s-a dispus completarea

sentinței

nr. 454 din 3 martie 2011, se constată următoarele:

Completarea

sentinței nr. 454 din 3 martie 2011 a vizat soluționarea

capătului de cerere din acțiunea introductivă

având ca obiect revendicarea

suprafeței

de 530,57 mp teren, parte a imobilului situat în București, str. Lt.

Ganovici

Dumitru, în contradictoriu cu Municipiul

București,

iar prin sentința nr. 1847 din 27 octombrie 2011, tribunalul a respins

această

cerere în revendicare.

Este de precizat că, în cursul judecății în primă

instanță, la termenul din 5 mai 2009, tribunalul a respins excepția

inadmisibilității cererii în

revendicare formulate după data intrării în vigoare a

Legii nr. 10/2001, fără a distinge în raport de persoana pârâtului - persoanele

fizice sau Municipiul

București,

iar această dispoziție a intrat ca atare în puterea lucrului judecat, în

condițiile în care nu a fost atacată pe calea apelului de către vreunul

dintre pârâți.

Drept

urmare, această instanță de control judiciar va porni de la premisa că

cererea în revendicare împotriva persoanei juridice este

admisibilă, verificându-se dacă instanța de

apel, menținând hotărârea de

respingere

a cererii în revendicare, a făcut o corectă aplicare a legii.

Instanța

de apel a procedat corect raportându-se, în evaluarea

temeiniciei cererii în revendicare, la Decizia nr. 33 din 9 iunie 2008

pronunțată de

Secțiile Unite ale înaltei Curți de Casație

și Justiție într-un recurs în

interesul

legii, prin care s-a statuat și asupra criteriilor de soluționare a unei

acțiuni

în revendicare întemeiate pe dreptul comun, formulate după data intrării în

vigoare a Legii nr. 10/2001.

Decizia

dată în interesul legii nu putea fi ignorată în cauză, producându-și efectele

în virtutea dispozițiilor art. 329 alin. (3) C. proc. civ., potrivit cărora

dezlegările date problemelor de drept

judecate

prin recursul în interesul legii sunt obligatorii pentru instanțe.

Instanța supremă a stabilit criteriile de soluționare

în fond a unei

asemenea

cereri în revendicare în contextul art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional

la Convenția Europeană a Drepturilor și Libertăților

Fundamentale și al jurisprudenței Curții

Europene a Drepturilor Omului în

această materie, pentru situațiile

în care reclamantul din acea cerere se prevalează de un „bun" în sensul

Convenției.

Se reține, în primul rând, că recurenții-reclamanți

susțin că statuările

primei

instanțe în privința existenței unui „bun" în patrimoniul

reclamanților ar fi intrat în puterea

lucrului judecat, în condițiile în care tribunalul a constatat că reclamanții

sunt titularii unui „bun", iar pârâții nu

au declarat apel

împotriva sentinței.

Aceste susțineri nu sunt fondate, reclamanții

înșiși fiind cei care au

învestit instanța de apel cu cercetarea acestui

aspect, chiar prin motivele de

apel

vizând sentința nr. 1847 din 27 octombrie 2011 (pct. IV din motivarea căii

de

atac), în cadrul cărora au pretins că

soluția primei instanțe de respingere a

cererii în revendicare

împotriva Municipiului București se bazează pe

argumente contradictorii, câtă vreme tribunalul a reținut, pe de o

parte, că reclamanții au un „bun", iar, pe de altă parte, acestora nu

li s-a recunoscut

dreptul de

proprietate în prealabil printr-o hotărâre judecătorească.

Așadar, în contextul acestor susțineri, instanța

de apel urma a cerceta

dacă subzistă vreo contradicție în considerentele

sentinței și dacă nu cumva

însăși sentința civilă nr. 454 din 3 martie 2011,

pronunțată în cauză, prin care s-a

constatat că reclamanții au un „bun", produce

efecte în sensul recunoașterii

dreptului

de proprietate, astfel cum pretind reclamanții.

În atare condiții,

în mod corect, instanța de apel s-a socotit învestită

cu cercetarea aprecierilor primei instanțe

referitoare la existența unui „bun" în patrimoniul reclamanților,

în înțelesul art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional

la CEDO.

În al

doilea rând, recurențu-reclamanți critică înseși aprecierile instanței

de apel pe același aspect, chiar dacă insistă în tranșarea acestuia prin hotărârea

primei instanțe.

Este adevărat că prin decizia recurată s-a arătat că,

urmare a faptului

că reclamanții au inițiat procedura Legii nr. 10/2001

- ce nu este soluționată

până în prezent - și a împrejurării că prezenta cerere

în revendicare a fost

formulată anterior modificării Legii nr. 10/2001 prin

Legea nr. 1/2009, prin

care

s-a abrogat art. 2 alin. (2), reclamanții au un interes patrimonial, care

intră sub incidența dispozițiilor art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional

la CEDO.

Nu se

poate, însă, ignora că, în continuare, instanța de apel a arătat că, în cadrul

cererii în revendicare, este necesar ca reclamantul să fie titularul unui

„bun" sub forma dreptului de proprietate sau, altfel spus,

potrivit celor statuate de Curtea Europeană a

Drepturilor Omului în cauza Atanasiu, al unui drept la restituirea în natură a

imobilului, condiție ce nu

este îndeplinită în cauză.

Acest raționament

nu indică o „indecizie" a instanței, astfel cum

pretind recurenții, și nici nu se bazează pe

o contradicție logică, mai mult, este corect din punct de vedere juridic,

confirmând aprecierile cu același

obiect

ale primei instanțe (care nu conțin nici ele vreo contradicție).

Prin considerentele menționate, instanța de

apel a subliniat distincția

între

dreptul la restituire și dreptul la despăgubiri (generic, însemnând

dreptul la măsurile reparatorii prevăzute de

Legea nr. 10/2001), care se

regăsește

tranșant în cauza Atanasiu și alții contra României (hotărârea din

12 octombrie 2010), la care se face referire în

decizia recurată.

Astfel,

deși ambele prerogative intră în conținutul noțiunii de „bun"

în sensul Convenției, în cadrul acțiunii

în revendicare, prin care se tinde la

redobândirea posesiei, ca stare de

fapt, nu este suficient dreptul la

despăgubiri,

care reprezintă, în fond, un drept de creanță, ci este necesar ca

reclamantul din cererea în revendicare să probeze

deținerea unui drept la

restituirea bunului, adică a unui „bun

actual".

Instanța europeană a arătat că un asemenea bun există

în patrimoniul

proprietarilor deposedați abuziv de către stat doar dacă s-a

pronunțat în

prealabil

o hotărâre judecătorească definitivă și executorie prin care s-a dispus expres

în sensul restituirii bunului, nu doar s-a recunoscut calitatea

de proprietar. S-a mai arătat că simpla

constatare pe cale judecătorească a

nelegalității titlului statului

constituit asupra imobilului în litigiu poate

valora

doar o recunoaștere a unui drept la despăgubire, respectiv dreptul de

a

încasa măsurile reparatorii prevăzute de legea specială, sub condiția

inițierii procedurii administrative și a

îndeplinirii cerințelor legale pentru

obținerea acestor reparații

(paragrafe 140 -143).

Această distincție justifică aprecierea instanței

de apel în sensul că, deși reclamanții au un „bun", acesta rezidă în

dreptul de a încasa măsurile

reparatorii prevăzute de legea specială, în condițiile

în care s-a făcut dovada

inițierii procedurii administrative, drept care, nu

este, însă, suficient pentru a le da câștig de cauză în cererea în revendicare,

în absența unui drept la

restituire.

Referirea instanței de apel la prevederile art. 2 alin.

(2) din Legea nr.

10/2001,

în vigoare la data formulării cererii de chemare în judecată, nu contrazice

considerentele anterioare.

Chiar norma în discuție prevedea că dreptul de

proprietate - în cazul

imobilelor preluate fără titlu valabil - poate fi

exercitat abia după primirea deciziei de restituire emise de către unitatea deținătoare

sau a hotărârii

judecătorești de restituire, conform prevederilor Legii nr.

10/2001.

Formularea cererii în revendicare imobiliară

materializează tocmai exercițiul dreptului de proprietate asupra

imobilului, titularul dreptului real

urmărind

redobândirea posesiei, ca stare de fapt.

Or, rezultă din art. 2 alin. (2) că, atât timp nu s-a

dispus în mod expres

restituirea în natură, fie prin decizia emisă în

procedura Legii nr. 10/2001,

fie

printr-o hotărâre judecătorească, în prealabil formulării cererii în

revendicare, această cerere nu poate fi admisă, singura modalitate de

valorificare a calității de proprietar

recunoscute persoanei îndreptățite fiind

parcurgerea și finalizarea

procedurii Legii nr. 10/2001.

Această concluzie coincide cu cea desprinsă din raționamentul

juridic

construit pe baza jurisprudenței Curții Europene a

Drepturilor Omului, din

perspectiva noțiunii de „bun", cu distincțiile

arătate anterior: doar existența,

în patrimoniul reclamantului, a unui „bun", înțeles

ca drept de restituire recunoscut printr-o hotărâre judecătorească prin care

s-a dispus expres

restituirea, poate conduce la admiterea cererii în

revendicare.

Se observă că prima instanță a reținut

considerente similare celor din

decizia

de apel, constatând că reclamanții dețin un „bun", ca interes

patrimonial de a obține măsuri reparatorii în procedura Legii nr. 10/2001,

în același timp, respingând cererea în revendicare, cu referire la cauza

Atanasiu contra României soluționată de

Curtea Europeană, din moment ce

reclamanții

nu au obținut o recunoaștere a dreptului de proprietate - pe care se

fundamentează cererea în revendicare -, în sensul restituirii în natură pe

cale

judecătorească (ori, în mod evident, dispusă de o altă autoritate competentă).

În contextul

raționamentului juridic expus în susținerea soluției

adoptate de către prima instanță, referirile

la jurisprudența Curții Europene

a Drepturilor Omului, anterioară hotărârii pronunțate în cauza

Atanasiu au scopul de a sublinia evoluția interpretării noțiunii de

„bun".

Astfel,

până la data de 12 octombrie 2010, instanța europeană accepta că

simpla pronunțare a unei hotărâri judecătorești,

chiar dacă aceasta nu are caracter definitiv, prin care s-a constatat

nelegalitatea preluării de către stat

a unui imobil înainte de anul

1989, reprezenta o privare nejustificată de

proprietate,

iar reclamanții au chiar un "bun actual" ori doar un

"interes

patrimonial" de a obține restituirea în natură,

însă cu aceeași valoare ca și

un bun actual

în ceea ce privește cerința legală a existenței unui "bun",

ca

"drept efectiv" (hotărârile din cauzele Păduraru, paragrafe

83 - 87, respectiv Porțeanu, paragraf 33).

Or, în prezent, instanța europeană, prin hotărârea pronunțată

în cauza

Atanasiu, a făcut

distincțiile arătate anterior, iar prima instanță a dat, în mod

corect, eficientă art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la CEDO, astfel

cum această normă este interpretată de către

Curtea Europeană, constatând

că

reclamanții nu au un drept la restituirea imobilului, care să le susțină

pretențiile în cererea în revendicare.

În

aceste condiții, nu pot fi primite susținerile recurenților

potrivit

cărora însăși hotărârea primei

instanțe din cauză ar fi recunoscut dreptul de

proprietate al

reclamanților, reprezentând, astfel, hotărârea prin care s-a dispus

restituirea imobilului, cât timp tribunalul a constatat tocmai

contrariul, anume inexistența unui asemenea

drept în patrimoniul foștilor

proprietari

deposedați de către stat anterior anului 1989.

Singura

modalitate în care reclamanții își pot valorifica dreptul la măsuri

reparatorii este continuarea procedurii Legii nr. 10/2001, inițiată

prin formularea notificării, ce nu a fost soluționată

până în prezent.

Față

de considerentele expuse, înalta Curte constată că instanța de

apel a făcut o corectă aplicare a Deciziei nr. 33

din 9 iunie 2008 pronunțate în

interesul legii, raportat la

jurisprudența Curții Europene a Drepturilor

Omului în aplicarea art. 1 din Protocolul nr, 1 adițional la CEDO,

motiv

pentru care va respinge ca

nefondat recursul reclamanților.

constată că acesta vizează

modul de soluționare a apelului acestora împotriva

sentinței civile nr.

454

din 3 martie 2011, prin care s-a respins cererea reconvențională având ca

obiect constatarea calității pârâților de constructori de bună credință

în privința construcțiilor aflate pe terenul ce face obiectul în

revendicare formulate de către reclamanți.

O cerere

cu acest obiect poate fi formulată pe temeiul prevederilor

art. 494 C. civ. din 1864 - în vigoare la data

cererii reconvenționale

din cauză

- și tinde, în mod obișnuit, la stabilirea bunei-credințe a autorului

unei lucrări edificate pe terenul altei persoane

(în sensul că nu a cunoscut că

a

edificat pe terenul altcuiva) și la recunoașterea unui drept de creanță în

legătură cu respectiva lucrare (în speță, construcții).

Pretențiile cu acest obiect pot fi opuse

proprietarului terenului pe care

se

află lucrarea doar în măsura în care acesta din urmă înțelege să își

exercite dreptul de accesiune asupra lucrării,

prin solicitarea de ridicare a

construcțiilor, intervenind

desocotirea între proprietarul terenului și

constructor

în raport de buna - sau reaua-credință a constructorului.

Or, în speță, aceste condiții de exercitare a

acțiunii constructorului nu

sunt

îndeplinite, cât timp cererea în revendicare a fost respinsă, cu

motivarea că reclamanții nu sunt titularii

unui „bun" înțeles ca drept la

restituirea imobilului. Doar dacă reclamanților li se va recunoaște

dreptul la

restituirea în natură a terenului pe care se află construcțiile,

în procedura Legii nr. 10/2001, și numai în măsura în care aceștia vor formula

pretenții în legătură cu acele construcții, pârâții vor fi

îndreptățiți să opună proprietarilor terenului dreptul de creanță

născut din edificarea construcțiilor pe terenul acestora.

În acest context, aprecierea instanței de apel în

sensul că pretențiile ce formează obiectul cererii reconvenționale nu

pot fi opuse reclamanților este

corectă, din moment ce nu sunt îndeplinite cerințele

presupuse de art. 494

C.

civ. pentru exercitarea acțiunii.

Sunt

lipsite de relevanță referirile recurenților la criteriile de soluționare

a unei cereri de stabilire a calității de constructori de bună

credință, în contradictoriu cu proprietarul

terenului (respectiv dacă autorii

construcțiilor

au cunoscut că terenul aparține reclamanților, adică buna -

credință),

din moment ce acestea puteau fi avute în vedere doar dacă reclamanții ar

avea aptitudinea de a exercita vreun drept asupra

construcțiilor, derivând din calitatea de proprietari ai

terenului, ceea ce nu

este cazul în speță.

Se

observă că aspecte de fapt precum existența autorizației de

construire și a contractului de concesiune asupra

terenului au fost invocate

chiar de către pârâți în motivarea

cererii reconvenționale, astfel încât

recurenții

nu pot pretinde, oricum, depășirea cadrului procesual stabilit.

Față

de considerentele expuse anterior, aceste aspecte de fapt sunt,

însă, lipsite de relevanță în contextul unei

cereri de constatare a calității de

constructori de bună-credință,

astfel cum ambele instanțe de fond au

conturat

obiectul cererii reconvenționale, obiect confirmat de către pârâți,

atât prin motivele de apel, cât și prin motivele

de recurs.

Considerentele

din prezenta decizie urmează a complini

argumentarea

din decizia recurată, dat fiind că soluția adoptată de instanța

de

apel este legală și se impune a fi menținută ca atare.

În

consecință, motivul de recurs relativ la cererea reconvențională este

nefondat și va fi respins.

În ceea ce privește cheltuielile de judecată efectuate de

către pârâți în

cursul

judecății în primă instanță, se reține că motivul de apel pe

acest

aspect a fost înlăturat în

considerarea faptului că cererea reconvențională a

fost respinsă,

astfel încât titularii acestei cereri nu sunt îndreptățiți la

cheltuielile de judecată constând în onorariile

pentru plata expertizelor de

specialitate

efectuate în legătură cu pretențiile din cererea reconvențională.

Motivele de recurs nu vizează niciunul dintre aceste

argumente, ci

conțin

o simplă reiterare a susținerilor din motivarea apelului, relative la

culpa procesuală a reclamanților, dată fiind

respingerea cererii principale și la îndreptățirea pârâților la contravaloarea

onorariilor de expertiză.

În aceste condiții, nu se poate considera că aceste

susțineri reprezintă

critici de nelegalitate față de decizia recurată,

susceptibile de a fi încadrate în vreunul dintre cazurile prevăzute de art. 304

C. proc. civ. și

analizate ca atare de către această instanță de

control judiciar.

Față

de considerentele expuse, înalta Curte va respinge recursul

pârâților ca nefondat, în aplicarea art. 312 alin.

(1) C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondate recursurile

declarate de reclamanții S.P.

, S.R.N.,

S.M.L. și de pârâții G.S.

N., G.R.D.

împotriva deciziei nr. 229A din

24

mai 2012 a Curții de Apel București, Secția a IlI-a civilă și pentru

cauze

cu minori și de familie.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 22

februarie 2013.