ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 2814/2012

Asupra recursului de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: I. Circumstanțele cauzei 1. Cadrul procesual Prin acțiunea înregistrată pe rolul Curții de Apel Oradea la data de 03 septembrie 2010, reclamanta Direcția Generală a Finanțelor Publice Bihor a solicitat anularea Dispoziției nr. 1926 din 10 iunie 2010 și a Deciziei de impunere nr. 31713 din 02 martie 2010 emise de Primăria municipiului Oradea - Direcția economică, pentru suma de 1.241.474,44 lei reprezentând impozit pe teren. În motivarea acțiunii s-a arătat că prin Decizia de impunere nr. 31713 din 2 martie 2010, emisă de către Primăria Municipiului Oradea - Direcția Economică, înregistrată la D.G.F.P. Bihor sub nr. 49388 din 31 martie 2010, s-a comunicat faptul că potrivit Legii nr. 571/2003 privind Codul Fiscal, cu modificările și completările ulterioare, a H.G.

nr. 44/2004 pentru aprobarea normelor metodologice de aplicare a Codului Fiscal și a H.C.L. Oradea nr. 852/2009, D.G.F.P. Bihor figurează în evidențele fiscale cu obligații de plată restante în suma totală de 1.241.474,44 lei reprezentând impozit pe terenuri intravilane la data de 31 decembrie 2009. Împotriva deciziei de impunere, s-a arătat de către reclamantă, a promovat în termen legal contestația înregistrată la Primăria Municipiului Oradea sub nr. 131341 din 30 aprilie 2010 și soluționată prin Dispoziția nr. 1926 din 10 iunie 2010 prin care s-a respins contestația. S-a mai arătat că D.G.F.P. Bihor nu are în proprietate terenuri, nu a încheiat nici un fel de contracte cu alte persoane fizice sau juridice și nu desfășoară activități economice, motiv pentru care a invocat excepția lipsei calității de debitor a D.G.F.P.

Bihor. Pe de altă parte, s-a arătat că în documentele comunicate nu se face dovada că D.G.F.P. Bihor deține în proprietate terenuri pentru care să se datoreze impozit în sumă de 1.241.474,44 lei. De asemenea nu s-au comunicat actele care au stat la baza emiterii deciziei de impunere, extrasele de carte funciară din care să rezulte că terenurile în cauză sunt intabulate pe D.G.F.P. Bihor sau pe statul Român și nici H.C.L. Oradea nr. 852/2009. Totodată s-a mai arătat că D.G.F.P. Bihor nu poate avea în proprietate terenuri întrucât nu este ordonator principal de credite, neavând un buget propriu. S-a mai precizat că dacă Primăria Municipiului Oradea a acționat în sensul comunicării deciziei de impunere și a înștiințării de plată cu D.G.F.P.

Bihor și nu cu Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice s-a procedat contrar legilor. D.G.F.P. Bihor nu acționează în numele Ministerului Finanțelor Publice decât în baza unui mandat/ împuternicire potrivit art. 9 alin. (1) din H.G. nr. 34/2009. Prin întâmpinarea depusă la data de 13 ianuarie 2011, pârâta solicitat respingerea acțiunii ca netemeinică și nelegală și menținerea dispoziției nr. 1926 10 iunie 2010 și a Deciziei de impunere nr. 31713 din 02 martie 2010 emise de Primăria municipiului Oradea, ca fiind legale și temeinice. S-a solicitat respingerea excepției lipsei calității de reprezentant al Statului român a D.G.F.P. Bihor. 2. Hotărârea Curții de apel Prin sentința nr. 110/CA din 6 mai 2011 Curtea de Apel Oradea - secția comercială și de contencios administrativ și fiscal, a respins ca neîntemeiată excepția lipsei calității de reprezentant al Statului român a reclamantei D.G.F.P.

Bihor și a respins ca neîntemeiată acțiunea formulată de aceasta. Cu privire la excepția lipsei calității de reprezentat al Statului român și a calității de debitor a D.G.F.P. Bihor, instanța a constatat că titlul de creanță prin care s-a stabilit debitul principal reprezentând impozitul pe teren în sumă de 429.576 lei, nu a fost atacat de debitor, astfel cum rezultă și din Decizia nr. 933 din 17 septembrie 2007 pronunțată de Tribunalul Oradea. Prin urmare, s-a apreciat că nu se poate analiza în fond temeinicia stabilirii debitului principal în sarcina reclamantei, respectiv calitatea D.G.F.P. Bihor de reprezentant legal al Statului român, câtă vreme titlul de creanță inițial nu a fost atacat și produce efecte juridice.

În concluzie, s-a reținut că în baza acelui titlu de creanță, D.G.F.P. Bihor este debitor, iar excepția lipsei calității de debitor este neîntemeiată. S-a mai reținut că rămânând în vigoare titlul de creanță respectiv, evident că și accesoriile aferente debitului principal sunt stabilite tot în sarcina debitorului datoriei principale, în speță D.G.F.P. Bihor, în calitate de reprezentant al Statului român. Pe fondul cauzei, instanța a constatat că acțiunea formulată de reclamanta Direcția Generală a Finanțelor Publice Bihor este neîntemeiată. Decizia de impunere nr. 2337 din 05 februarie 2008, respectiv Decizia de impunere nr. 31713 din 02 martie 2010 nu modifică baza de impunere și nu stabilește un alt impozit decât cel stabilit inițial în anul 2005, respectiv impozitul pe terenuri aferent anului 2004, în sumă de 429,576 lei.

Astfel, prin actul administrativ în litigiu, respectiv Decizia nr. 31713 din 02 martie 2010 s-a stabilit că reclamanta are obligații de plată restante în sumă de 429.576 lei reprezentând debitul principal și penalități calculate până la data de 31 decembrie 2005, în cuantum de 27.815 lei, conform dispozițiilor Legii nr. 571/2003 în vigoare la acea dată, precum și penalități de întârziere calculate până la 02 martie 2010 în sumă de 784.083,44 lei, iar prin Decizia nr. 2337 din 05 februarie 2008 de asemenea s-a stabilit că, la obligația principală restantă, în sumă de 429.576 lei debitoarea datora până la acea dată majorări de întârziere în sumă de 487.138,98 lei. S-a menționat că prin aceste decizii de impunere s-au stabilit doar accesoriile aferente debitului principal (429,576 lei), aducându-se la cunoștința reclamantei că are un debit restant, la acesta calculându-se majorări de întârziere și penalități, fără să se modifice baza de impunere.

Titlul executoriu din 31 august 2005 nu a fost anulat de instanța judecătorească, așa încât el produce efecte juridice, ca urmare a respingerii acțiunii formulate împotriva acestui act administrativ, prin Decizia nr. 933 din 17 septembrie 2007, irevocabilă. În opinia Curții de apel, chiar dacă nu s-a modificat baza de impunere, este legală emiterea celor două acte administrative în litigiu (Decizia nr. 2337/2008 și Decizia nr. 31713/2010), întrucât conform dispozițiilor art. 86 C. proc. fisc. sunt asimilate deciziilor de impunere și deciziile referitoare la obligațiile de plată accesorii.

În concluzie a apreciat Curtea, câtă vreme nu a fost anulat debitul principal, respectiv impozitul pe teren aferent anului 2004, instanța judecătorească nu poate dispune anularea deciziilor de impunere referitoare la obligațiile de plată accesorii, deoarece nu se poate constata nelegalitatea perceperii acestora, din moment ce există un debit principal neachitat, dar nici nelegalitatea stabilirii debitului principal, deoarece acest debit nu a fost impus prin actele administrative atacate și nu face obiectul prezentului litigiu. 3. Recursul declarat de D.G.F.P. a județului Bihor Împotriva sentinței pronunțată de Curtea de Apel Oradea a declarat recurs Direcția Generală a Finanțelor Publice a Județului Bihor în nume propriu și în reprezentarea Statului Român prin Ministerul Finanțelor Publice, invocând generic dispozițiile art. 304 1 și art. 312 C. proc.

civ., precum și art. 20 alin. (1) din Legea nr. 554/2004. Recurenta nu și-a structurat criticile formulate în motive de recurs, ci a reluat practic susținerile din cererea de chemare în judecată. Sistematizând aspectele învederate, în virtutea principiului rolului activ al judecătorului care guvernează toate etapele procesului civil (lato sensu), Înalta Curte reține că sentința atacată este combătută, întrucât: 3.1. Instanța a soluționat greșit excepția lipsei calității de debitor a reclamantei, potrivit recurentei, D.G.F.P. Bihor nu poate avea în proprietate terenuri, întrucât nu desfășoară activități economice și nu este ordonator principal de credite; de asemenea, recurenta susține că nu are calitate de reprezentant al Statului român, această calitate revenind Primăriei Municipiului Oradea care este în culpă pentru că nu și-a intabulat dreptul de proprietate la Cartea funciară și nu și-a corectat baza de date.

3.2. pe fondul cauzei s-au aplicat eronat dispozițiile art. 86 C. proc. fisc., neobservându-se că pârâta nu a emis în anul 2005 un titlu de creanță prin care să fie stabilită baza de impunere, ci a emis doar titlu executoriu și somație; ca urmare, recurenta consideră că trebuia rezolvat fondul problemei, adică să se stabilească dacă terenurile pentru care s-a calculat impozit și accesorii sunt „în evidența Statului român prin primărie sau a Statului român prin M.F.P. – D.G.F.P.”, recurenta necontestând că „aceste terenuri sunt ale Statului român”. 4. Apărările Primăriei Municipiului Oradea Prin întâmpinarea înregistrată la data de 1 martie 2012, intimata Primăria Municipiului Oradea a solicitat respingerea recursului ca nefondat, reiterând principalele considerente ale sentinței.

În plus, intimata a precizat că prin înștiințarea de plată emisă de Biroul impunere persoane juridice la data de 25 ianuarie 2005 i-a comunicat recurentei suma totală a debitelor restante la data respectivă, reprezentând impozit teren de 4.295.755.620 lei și accesorii aferente, în anexa atașată figurând lista cu terenurile proprietate de stat pentru care s-a procedat la impunerea din oficiu a D.G.F.P., în reprezentarea Statului român, ca titular de drepturi și obligații pentru terenurile proprietatea acestuia. Acest act nu a fost contestat de debitoare pe calea contenciosului administrativ, așa încât, mai arată intimata, la acest moment nu mai poate solicita anularea debitului principal. Cât privește accesoriile calculate prin cele două decizii atacate, acestea au ca temei dispozițiile art. 86 alin. (6) din O.G.

nr. 92/2003 coroborate cu art. 119 alin. (4) din același act normativ, neexistând motiv pentru a fi desființate. II. Considerentele Înaltei Curți asupra recursului Examinând sentința atacată prin prisma criticilor formulate, a apărărilor din întâmpinare, cât și sub toate aspectele, după cum permit dispozițiile art. 304 1 C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursul este nefondat pentru argumentele expuse în continuare. 1. Argumente de fapt și de drept relevante Recurenta-reclamantă D.G.F.P. Bihor a învestit instanța de contencios administrativ și fiscal cu două acțiuni având ca obiect anularea Deciziei de impunere din 5 februarie 2008 emisă de Primăria Municipiului Oradea – Direcția Economică, respectiv a Deciziei de impunere din 2 martie 2010 cu același emitent, care au fost conexate în temeiul art. 164 C. proc.

civ., dată fiind strânsa legătură dintre ele. Prin Decizia de impunere din 5 februarie 2008 s-a comunicat recurentei că la data de 31 decembrie 2007 figurează în evidența fiscală a Direcției Economice cu obligații de plată restante pentru impozit terenuri intravilane reprezentând: - sold rămășițe – 429.576 lei; - majorări de întârziere – 487.138 lei. Prin cealaltă decizie din 2 martie 2010, i s-a comunicat că datorează cu același titlu la data emiterii actului fiscal: - sold rămășițe – 429.576 lei; - majorări de întârziere – 784.083 lei; - penalități – 27.815 lei. După cum rezultă din prezentarea de la pct. I, contestația judiciară vizează debitul principal în cuantum de 429.576 lei, teza recurentei fiind în sensul că acesta a fost calculat nelegal și, corelativ, nu sunt datorate nici accesoriile.

Curtea de apel a stabilit în mod justificat că în această etapă nu se mai poate examina legalitatea impunerii debitului principal realizată în anul 2005, mai ales că acțiunea reclamantei împotriva titlului executoriu din 31 august 2005 fusese respinsă irevocabil și, ca urmare, nu există temei pentru anularea celor două decizii de impunere care privesc accesoriile. Instanța de control judiciar a adoptat aceeași concluzie, după cum se va detalia în continuare.

Din înscrisurile administrate la fondul cauzei rezultă că în ansamblul raporturilor juridice fiscale dintre părți se decelează două etape relevante: - etapa stabilirii impozitului pe teren pentru anul 2004; - etapa calculării accesoriilor aferente, corespunzătoare anilor 2008 și 2010. După cum s-a arătat deja, obiectul cauzei de față privește actele administrativ fiscale emise în cea de-a doua etapă, ca urmare a neachitării debitului principal în cuantum de 429.576 lei, indicat de emitent ca reprezentând „sold rămășițe”. Cu toate acestea, criticile de nelegalitate privesc actele administrativ fiscale emise în prima etapă, respectiv în anul 2005, acte care nu au fost atacate în epoca respectivă, după cum a reținut explicit Tribunalul Oradea în Decizia civilă nr. 933 din 17 septembrie 2007, irevocabilă, pronunțată în contestația la executare formulată de D.G.F.P.

Bihor. În acest context, Înalta Curte constată că recurenta nu mai poate invoca lipsa calității sale de debitor fiscal ori nelegalitatea impunerii, câtă vreme actele fiscale inițiale, îndeosebi actul din 28 ianuarie 2005 emis de Primăria Municipiului Oradea – Direcția Economică este definitiv în sistemul căilor administrative de atac. Prin acest act, emis în urma unei corespondențe susținute dintre părți pe tema impozitului pe teren ce incumbă recurentei, s-a calculat suma datorată cu acest titlu, reținându-se, în esență, că „pentru unele terenuri de pe raza administrativ-teritorială a municipiului Oradea, proprietar este Statul român. Luând în considerare pct. 54 din H.G. nr. 1574 din 18 decembrie 2003 actualizată privind organizarea și funcționarea Ministerului Finanțelor Publice și a Agenției Naționale de Administrare Fiscală, conform căruia M.F.P.

„reprezintă statul ca subiect de drepturi și obligații (…)”, precum și faptul că D.G.F.P. Bihor este reprezentantul ministerului pe plan local, am procedat în conformitate cu art. 80 alin. (4) din O.G. nr. 92/2004 republicată, privind Codul de procedură fiscală la stabilirea din oficiu a obligațiilor fiscale prin estimarea bazei de impunere, întrucât nu ați dat curs solicitării noastre de impunere – adresa din 29 iunie 2004 - răspunsul Dvs. din 24 septembrie 2004. Terenurile în folosință (suprafață și locație), utilizatorii actuali (conform declarațiilor proprii și evidenței fiscale) și impozitul aferent sunt prezentate în anexă”. Împrejurarea că intimata nu a intitulat actul „decizie de impunere” nu poate avea consecința scontată de recurentă, câtă vreme forma și conținutul său corespund exigențelor stabilite de art. 87 raportat la art. 43 C. proc.

fisc. În plus, în sistemul nostru de drept procesual fiscal, nu se pot invoca nulități virtuale (implicite), așa încât, în măsura în care destinatarul actului fiscal dorea înlăturarea acestuia din realitatea juridică trebuia să-l conteste în termenele și condițiile prevăzute de art. 205-207 din același cod. În altă ordine de idei, menționarea în cuprinsul deciziilor prin care s-au calculat accesoriile, a debitului principal restant de 429.576 lei, ca bază de calcul, nu o repune pe recurentă în termenul legal de contestare a acestuia, câtă vreme deciziile atacate au fost emise în limitele art. 86 alin. (6) și art. 119 alin. (4) C. proc. fisc., fără a modifica baza de impunere inițială. Conchizând, Înalta Curte constată că nu au fost identificate motive de modificare ori de casare a sentinței atacate, care reflectă o abordare coerentă și convingătoare a situației de fapt și de drept.

2. Temeiul legal al soluției instanței de recurs Pentru considerentele expuse, în temeiul art. 312 alin. (1)-(3) C. proc. civ. și art. 20 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, se va respinge recursul de față ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge recursul declarat de Direcția Generală a Finanțelor Publice a Județului Bihor, în nume propriu și în reprezentarea Statului Român prin Ministerul Finanțelor Publice împotriva sentinței nr. 110/CA/2011 din 6 mai 2011 a Curții de Apel Oradea – secția comercială și contencios administrativ și fiscal, ca nefondat. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 5 iunie 2012.