ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 2814/2012
ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 2814/2012 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2012)
Asupra recursului de
față;
Din examinarea
lucrărilor din dosar, constată următoarele:
I. Circumstanțele
cauzei
Cadrul procesual
Prin acțiunea
înregistrată pe rolul Curții de Apel Oradea la data de 03 septembrie 2010,
reclamanta Direcția Generală a Finanțelor Publice Bihor a solicitat anularea
Dispoziției nr. 1926 din 10 iunie 2010 și a Deciziei de impunere nr. 31713 din
02 martie 2010 emise de Primăria municipiului Oradea - Direcția economică,
pentru suma de 1.241.474,44 lei reprezentând impozit pe teren.
În motivarea acțiunii
s-a arătat că prin Decizia de impunere nr. 31713 din 2 martie 2010, emisă de
către Primăria Municipiului Oradea - Direcția Economică, înregistrată la
D.G.F.P. Bihor sub nr. 49388 din 31 martie 2010, s-a comunicat faptul că
potrivit Legii nr. 571/2003 privind Codul Fiscal, cu modificările și
completările ulterioare, a H.G. nr. 44/2004 pentru aprobarea normelor
metodologice de aplicare a Codului Fiscal și a H.C.L. Oradea nr. 852/2009,
D.G.F.P. Bihor figurează în evidențele fiscale cu obligații de plată restante
în suma totală de 1.241.474,44 lei reprezentând impozit pe terenuri intravilane
la data de 31 decembrie 2009.
Împotriva deciziei de
impunere, s-a arătat de către reclamantă, a promovat în termen legal
contestația înregistrată la Primăria Municipiului Oradea sub nr. 131341 din 30
aprilie 2010 și soluționată prin Dispoziția nr. 1926 din 10 iunie 2010 prin
care s-a respins contestația.
S-a mai arătat că
D.G.F.P. Bihor nu are în proprietate terenuri, nu a încheiat nici un fel de
contracte cu alte persoane fizice sau juridice și nu desfășoară activități
economice, motiv pentru care a invocat excepția lipsei calității de debitor a
D.G.F.P. Bihor.
Pe de altă parte, s-a
arătat că în documentele comunicate nu se face dovada că D.G.F.P. Bihor deține
în proprietate terenuri pentru care să se datoreze impozit în sumă de
1.241.474,44 lei. De asemenea nu s-au comunicat actele care au stat la baza
emiterii deciziei de impunere, extrasele de carte funciară din care să rezulte
că terenurile în cauză sunt intabulate pe D.G.F.P. Bihor sau pe statul Român și
nici H.C.L. Oradea nr. 852/2009.
Totodată s-a mai
arătat că D.G.F.P. Bihor nu poate avea în proprietate terenuri întrucât nu este
ordonator principal de credite, neavând un buget propriu.
S-a mai precizat că
dacă Primăria Municipiului Oradea a acționat în sensul comunicării deciziei de
impunere și a înștiințării de plată cu D.G.F.P. Bihor și nu cu Statul Român
prin Ministerul Finanțelor Publice s-a procedat contrar legilor. D.G.F.P. Bihor
nu acționează în numele Ministerului Finanțelor Publice decât în baza unui
mandat/ împuternicire potrivit art. 9 alin. (1) din H.G. nr. 34/2009.
Prin întâmpinarea
depusă la data de 13 ianuarie 2011, pârâta solicitat respingerea acțiunii ca
netemeinică și nelegală și menținerea dispoziției nr. 1926 10 iunie 2010 și a
Deciziei de impunere nr. 31713 din 02 martie 2010 emise de Primăria
municipiului Oradea, ca fiind legale și temeinice.
S-a solicitat
respingerea excepției lipsei calității de reprezentant al Statului român a
D.G.F.P. Bihor.
Hotărârea Curții
de apel
Prin sentința nr. 110/CA
din 6 mai 2011 Curtea de Apel Oradea - secția comercială și de contencios
administrativ și fiscal, a respins ca neîntemeiată excepția lipsei calității de
reprezentant al Statului român a reclamantei D.G.F.P. Bihor și a respins ca
neîntemeiată acțiunea formulată de aceasta.
Cu privire la
excepția lipsei calității de reprezentat al Statului român și a calității de
debitor a D.G.F.P. Bihor, instanța a constatat că titlul de creanță prin care
s-a stabilit debitul principal reprezentând impozitul pe teren în sumă de
429.576 lei, nu a fost atacat de debitor, astfel cum rezultă și din Decizia nr.
933 din 17 septembrie 2007 pronunțată de Tribunalul Oradea.
Prin urmare, s-a
apreciat că nu se poate analiza în fond temeinicia stabilirii debitului
principal în sarcina reclamantei, respectiv calitatea D.G.F.P. Bihor de
reprezentant legal al Statului român, câtă vreme titlul de creanță inițial nu a
fost atacat și produce efecte juridice.
În concluzie, s-a
reținut că în baza acelui titlu de creanță, D.G.F.P. Bihor este debitor, iar
excepția lipsei calității de debitor este neîntemeiată.
S-a mai reținut că
rămânând în vigoare titlul de creanță respectiv, evident că și accesoriile
aferente debitului principal sunt stabilite tot în sarcina debitorului datoriei
principale, în speță D.G.F.P. Bihor, în calitate de reprezentant al Statului
român.
Pe fondul cauzei,
instanța a constatat că acțiunea formulată de reclamanta Direcția Generală a
Finanțelor Publice Bihor este neîntemeiată.
Decizia de impunere nr.
2337 din 05 februarie 2008, respectiv Decizia de impunere nr. 31713 din 02 martie
2010 nu modifică baza de impunere și nu stabilește un alt impozit decât cel
stabilit inițial în anul 2005, respectiv impozitul pe terenuri aferent anului
2004, în sumă de 429,576 lei.
Astfel, prin actul administrativ
în litigiu, respectiv Decizia nr. 31713 din 02 martie 2010 s-a stabilit că
reclamanta are obligații de plată restante în sumă de 429.576 lei reprezentând
debitul principal și penalități calculate până la data de 31 decembrie 2005, în
cuantum de 27.815 lei, conform dispozițiilor Legii nr. 571/2003 în vigoare la
acea dată, precum și penalități de întârziere calculate până la 02 martie 2010
în sumă de 784.083,44 lei, iar prin Decizia nr. 2337 din 05 februarie 2008 de
asemenea s-a stabilit că, la obligația principală restantă, în sumă de 429.576
lei debitoarea datora până la acea dată majorări de întârziere în sumă de
487.138,98 lei.
S-a menționat că prin
aceste decizii de impunere s-au stabilit doar accesoriile aferente debitului
principal (429,576 lei), aducându-se la cunoștința reclamantei că are un debit
restant, la acesta calculându-se majorări de întârziere și penalități, fără să
se modifice baza de impunere.
Titlul executoriu din
31 august 2005 nu a fost anulat de instanța judecătorească, așa încât el
produce efecte juridice, ca urmare a respingerii acțiunii formulate împotriva
acestui act administrativ, prin Decizia nr. 933 din 17 septembrie 2007,
irevocabilă.
În opinia Curții de
apel, chiar dacă nu s-a modificat baza de impunere, este legală emiterea celor
două acte administrative în litigiu (Decizia nr. 2337/2008 și Decizia nr. 31713/2010),
întrucât conform dispozițiilor art. 86 C. proc. fisc. sunt asimilate deciziilor
de impunere și deciziile referitoare la obligațiile de plată accesorii.
În concluzie a
apreciat Curtea, câtă vreme nu a fost anulat debitul principal, respectiv
impozitul pe teren aferent anului 2004, instanța judecătorească nu poate
dispune anularea deciziilor de impunere referitoare la obligațiile de plată
accesorii, deoarece nu se poate constata nelegalitatea perceperii acestora, din
moment ce există un debit principal neachitat, dar nici nelegalitatea
stabilirii debitului principal, deoarece acest debit nu a fost impus prin
actele administrative atacate și nu face obiectul prezentului litigiu.
Recursul declarat
de D.G.F.P. a județului Bihor
Împotriva sentinței
pronunțată de Curtea de Apel Oradea a declarat recurs Direcția Generală a
Finanțelor Publice a Județului Bihor în nume propriu și în reprezentarea
Statului Român prin Ministerul Finanțelor Publice, invocând generic
dispozițiile art. 304
1
și art. 312 C. proc. civ., precum și art. 20 alin.
(1) din Legea nr. 554/2004.
Recurenta nu și-a
structurat criticile formulate în motive de recurs, ci a reluat practic
susținerile din cererea de chemare în judecată.
Sistematizând
aspectele învederate, în virtutea principiului rolului activ al judecătorului
care guvernează toate etapele procesului civil (lato sensu), Înalta Curte
reține că sentința atacată este combătută, întrucât:
3.1. Instanța a
soluționat greșit excepția lipsei calității de debitor a reclamantei, potrivit
recurentei, D.G.F.P. Bihor nu poate avea în proprietate terenuri, întrucât nu
desfășoară activități economice și nu este ordonator principal de credite; de
asemenea, recurenta susține că nu are calitate de reprezentant al Statului
român, această calitate revenind Primăriei Municipiului Oradea care este în
culpă pentru că nu și-a intabulat dreptul de proprietate la Cartea funciară și
nu și-a corectat baza de date.
3.2. pe fondul cauzei
s-au aplicat eronat dispozițiile art. 86 C. proc. fisc., neobservându-se că
pârâta nu a emis în anul 2005 un titlu de creanță prin care să fie stabilită
baza de impunere, ci a emis doar titlu executoriu și somație; ca urmare,
recurenta consideră că trebuia rezolvat fondul problemei, adică să se
stabilească dacă terenurile pentru care s-a calculat impozit și accesorii sunt
„în evidența Statului român prin primărie sau a Statului român prin M.F.P. –
D.G.F.P.”, recurenta necontestând că „aceste terenuri sunt ale Statului român”.
Apărările
Primăriei Municipiului Oradea
Prin întâmpinarea
înregistrată la data de 1 martie 2012, intimata Primăria Municipiului Oradea a
solicitat respingerea recursului ca nefondat, reiterând principalele
considerente ale sentinței.
În plus, intimata a
precizat că prin înștiințarea de plată emisă de Biroul impunere persoane
juridice la data de 25 ianuarie 2005 i-a comunicat recurentei suma totală a
debitelor restante la data respectivă, reprezentând impozit teren de
4.295.755.620 lei și accesorii aferente, în anexa atașată figurând lista cu
terenurile proprietate de stat pentru care s-a procedat la impunerea din oficiu
a D.G.F.P., în reprezentarea Statului român, ca titular de drepturi și
obligații pentru terenurile proprietatea acestuia. Acest act nu a fost
contestat de debitoare pe calea contenciosului administrativ, așa încât, mai
arată intimata, la acest moment nu mai poate solicita anularea debitului
principal. Cât privește accesoriile calculate prin cele două decizii atacate,
acestea au ca temei dispozițiile art. 86 alin. (6) din O.G. nr. 92/2003
coroborate cu art. 119 alin. (4) din același act normativ, neexistând motiv
pentru a fi desființate.
II. Considerentele
Înaltei Curți asupra recursului
Examinând sentința
atacată prin prisma criticilor formulate, a apărărilor din întâmpinare, cât și
sub toate aspectele, după cum permit dispozițiile art. 304
1
C. proc.
civ., Înalta Curte constată că recursul este nefondat pentru argumentele expuse
în continuare.
Argumente de fapt
și de drept relevante
Recurenta-reclamantă
D.G.F.P. Bihor a învestit instanța de contencios administrativ și fiscal cu
două acțiuni având ca obiect anularea Deciziei de impunere din 5 februarie 2008
emisă de Primăria Municipiului Oradea – Direcția Economică, respectiv a
Deciziei de impunere din 2 martie 2010 cu același emitent, care au fost
conexate în temeiul art. 164 C. proc. civ., dată fiind strânsa legătură dintre
ele.
Prin Decizia de
impunere din 5 februarie 2008 s-a comunicat recurentei că la data de 31
decembrie 2007 figurează în evidența fiscală a Direcției Economice cu obligații
de plată restante pentru impozit terenuri intravilane reprezentând:
- sold rămășițe –
429.576 lei;
- majorări de
întârziere – 487.138 lei.
Prin cealaltă decizie
din 2 martie 2010, i s-a comunicat că datorează cu același titlu la data
emiterii actului fiscal:
- sold rămășițe –
429.576 lei;
- majorări de
întârziere – 784.083 lei;
- penalități – 27.815
lei.
După cum rezultă din
prezentarea de la pct. I, contestația judiciară vizează debitul principal în
cuantum de 429.576 lei, teza recurentei fiind în sensul că acesta a fost
calculat nelegal și, corelativ, nu sunt datorate nici accesoriile.
Curtea de apel a
stabilit în mod justificat că în această etapă nu se mai poate examina
legalitatea impunerii debitului principal realizată în anul 2005, mai ales că
acțiunea reclamantei împotriva titlului executoriu din 31 august 2005 fusese
respinsă irevocabil și, ca urmare, nu există temei pentru anularea celor două
decizii de impunere care privesc accesoriile.
Instanța de control
judiciar a adoptat aceeași concluzie, după cum se va detalia în continuare.
Din înscrisurile
administrate la fondul cauzei rezultă că în ansamblul raporturilor juridice
fiscale dintre părți se decelează două etape relevante:
- etapa stabilirii
impozitului pe teren pentru anul 2004;
- etapa calculării
accesoriilor aferente, corespunzătoare anilor 2008 și 2010.
După cum s-a arătat
deja, obiectul cauzei de față privește actele administrativ fiscale emise în
cea de-a doua etapă, ca urmare a neachitării debitului principal în cuantum de
429.576 lei, indicat de emitent ca reprezentând „sold rămășițe”.
Cu toate acestea,
criticile de nelegalitate privesc actele administrativ fiscale emise în prima
etapă, respectiv în anul 2005, acte care nu au fost atacate în epoca
respectivă, după cum a reținut explicit Tribunalul Oradea în Decizia civilă nr.
933 din 17 septembrie 2007, irevocabilă, pronunțată în contestația la executare
formulată de D.G.F.P. Bihor.
În acest context,
Înalta Curte constată că recurenta nu mai poate invoca lipsa calității sale de
debitor fiscal ori nelegalitatea impunerii, câtă vreme actele fiscale inițiale,
îndeosebi actul din 28 ianuarie 2005 emis de Primăria Municipiului Oradea –
Direcția Economică este definitiv în sistemul căilor administrative de atac.
Prin acest act, emis
în urma unei corespondențe susținute dintre părți pe tema impozitului pe teren
ce incumbă recurentei, s-a calculat suma datorată cu acest titlu, reținându-se,
în esență, că „pentru unele terenuri de pe raza administrativ-teritorială a
municipiului Oradea, proprietar este Statul român. Luând în considerare pct. 54
din H.G. nr. 1574 din 18 decembrie 2003 actualizată privind organizarea și
funcționarea Ministerului Finanțelor Publice și a Agenției Naționale de
Administrare Fiscală, conform căruia M.F.P. „reprezintă statul ca subiect de
drepturi și obligații (…)”, precum și faptul că D.G.F.P. Bihor este
reprezentantul ministerului pe plan local, am procedat în conformitate cu art. 80
alin. (4) din O.G. nr. 92/2004 republicată, privind Codul de procedură fiscală
la stabilirea din oficiu a obligațiilor fiscale prin estimarea bazei de
impunere, întrucât nu ați dat curs solicitării noastre de impunere – adresa din
29 iunie 2004 - răspunsul Dvs. din 24 septembrie 2004. Terenurile în folosință
(suprafață și locație), utilizatorii actuali (conform declarațiilor proprii și
evidenței fiscale) și impozitul aferent sunt prezentate în anexă”.
Împrejurarea că
intimata nu a intitulat actul „decizie de impunere” nu poate avea consecința
scontată de recurentă, câtă vreme forma și conținutul său corespund exigențelor
stabilite de art. 87 raportat la art. 43 C. proc. fisc. În plus, în sistemul
nostru de drept procesual fiscal, nu se pot invoca nulități virtuale
(implicite), așa încât, în măsura în care destinatarul actului fiscal dorea
înlăturarea acestuia din realitatea juridică trebuia să-l conteste în termenele
și condițiile prevăzute de art. 205-207 din același cod.
În altă ordine de
idei, menționarea în cuprinsul deciziilor prin care s-au calculat accesoriile,
a debitului principal restant de 429.576 lei, ca bază de calcul, nu o repune pe
recurentă în termenul legal de contestare a acestuia, câtă vreme deciziile
atacate au fost emise în limitele art. 86 alin. (6) și art. 119 alin. (4) C.
proc. fisc., fără a modifica baza de impunere inițială.
Conchizând, Înalta
Curte constată că nu au fost identificate motive de modificare ori de casare a
sentinței atacate, care reflectă o abordare coerentă și convingătoare a
situației de fapt și de drept.
Temeiul legal al
soluției instanței de recurs
Pentru considerentele
expuse, în temeiul art. 312 alin. (1)-(3) C. proc. civ. și art. 20 alin. (1)
din Legea nr. 554/2004, se va respinge recursul de față ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge recursul
declarat de Direcția Generală a Finanțelor Publice a Județului Bihor, în nume
propriu și în reprezentarea Statului Român prin Ministerul Finanțelor Publice
împotriva sentinței nr. 110/CA/2011 din 6 mai 2011 a Curții de Apel Oradea – secția comercială și contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședință
publică, astăzi 5 iunie 2012.