ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 3619/2013

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 3619/2013 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2013)

Asupra

cauzei de față, constată următoarele:

Prin sentința civilă nr. 1339 din 25

noiembrie 2011, Tribunalul

Vâlcea,

a admis acțiunea

formulată de V.V., a anulat Hotărârea C.L.

nr. 222 din 31 iulie 2009 și Hotărârea C.L. nr. 252 din 31

iulie 2009 emise de Municipiul Râmnicu Vâlcea, în calitate de expropriator; a

obligat intimații să acorde

reclamantului,

alături de alte persoane ale căror proprietăți au suportat aceeași

măsura,

despăgubiri pentru terenurile expropriate conform centralizatorului la raportul

de expertiză întocmit de expertul tehnic S.G. și C.T., 13.225 euro, respectiv,

56.970 lei, pentru 115 m.p.

Instanța a fost inițial

sesizată cu cererea comună formulată de M.V., S.N., P.A., V.V., pe parcursul

judecății fiind conexate dosare în care și alți reclamanți au contestat

aceleași hotărâri.

Împotriva acestei

sentințe, alături de alți reclamanți, a formulat apel V.V.

Prin încheierea din 8 mai

2012, Curtea de Apel Pitești, secția I civilă

a constatat că se impune ca, în funcție de cererile și

apărările formulate de către

fiecare dintre

titularii dreptului de proprietate, dar mai ales în funcție de starea de fapt

distinctă a fiecărei proprietăți, să fie disjunse apelurile și să se formeze

câte

un dosar distinct.

În prezenta cauză au fost

păstrate apelurile formulate de către reclamantul V.V. și, respectiv,

Municipiul Râmnicu Vâlcea, în ceea ce privește proprietatea acestuia.

Prin decizia civilă nr. 39

din 5 iunie 2012, Curtea de Apel Pitești, secția I civilă,

a admis apelurile; a constatat

nulitatea sentinței în ce-i privește pe apelanți și a reținut cauza pentru

judecata în fond, la același termen, încuviințând, pentru reclamant, proba cu

înscrisuri.

Cum actualele dispoziții

ale art. 297 alin. (2) teza ultimă C. proc. civ., nu mai permit desființarea

hotărârii și trimiterea ei spre rejudecare

primei

instanțe de fond, soluția acesteia fiind dată asupra fondului pretențiilor,

pricina

a fost reținută pentru soluționare asupra fondului contestației.

Prin decizia civilă nr. 99

din 23 noiembrie 2012, Curtea de Apel Pitești, secția I civilă,

a admis cererea; a modificat, în

parte, Hotărârea nr. 40 din 3 martie 2010, în sensul că stabilește valoarea

despăgubirii reclamantului la cea de 59 euro/ m.p., în echivalent în lei, la

data plății, respectiv, un total de 6.785 euro din care, deja s-a plătit, prin

consemnare, suma de 23.716,45 lei, a obligat pe pârât la plata, către

reclamant, a sumei de 1.000 lei cheltuieli de judecată, după respingerea

cererilor de suplimentare făcute de experții K.S. și C.C.

Asupra contestației

formulată de către proprietarul expropriat V.V., cu prioritate, față de

pronunțarea instanței a cărei hotărâre a fost constatată nulă, potrivit celor

de mai sus, instanța de apel a constatat că s-a emis Hotărârea nr. 40 din 3

martie 2010, pe care reclamantul, cu cererea de precizare a acțiunii inițial

formulată în Dosarul nr. 200/90/2010, a înțeles să o atace, alăturat de toate

celelalte decizii și hotărâri adoptate în procesul de expropriere, atât generic

pentru întreaga stradă, cât și în mod direct pentru proprietatea sa.

Prin această hotărâre,

după negocierile purtate cu alți proprietari de pe aceeași stradă, Consiliul

Local a stabilit un preț unitar de 50 de euro/ m.p. al fiecărei proprietăți,

fără a distinge între acestea.

Prin raportul de

expertiză efectuat în cauză s-au reținut valori de 52,58, 64,84, 52,91 euro

metrul pătrat, pentru proprietăți similare celei a

reclamantului, dar și un preț de 63,22 euro, metrul pătrat, pentru un

teren de

categorie superioară.

De la acestea, s-a făcut

o estimare a valorii unității metrice de 65 euro

metrul pătrat, fără, însă, a se indica motivația sau criteriul pentru

care ea a fost

stabilită mai mare chiar decât cea găsită pentru o

proprietate de calitate superioară.

În aceste condiții,

instanța de apel a constatat că prețului acceptabil i se poate stabili ca o

medie aritmetică a celor 4 valori, ponderea având-o cele aferente unor

proprietăți similare, medie care s-a calculat a fi cea de 59 euro pe unitate

(suma între 52,58+ 64,84+ 52,91+63,22, împărțită la 4).

În aceste condiții,

instanța de apel a constatat fondată contestația formulată împotriva Hotărârii nr.

40 din 3 martie 2010 dată de Municipiul Râmnicu Vâlcea, Comisia pentru

aplicarea Legii nr. 198/2004, în privința exproprierii, din proprietatea V.V. a

unei suprafețe de 115 metri pătrați; a modificat hotărârea atacată, în sensul

stabilirii valorii despăgubirii reclamantului la cea de 59 euro/m

2

,

în echivalent în lei, la data plății efective, respectiv, un total de 6.785

euro, din care, potrivit Ordinului de plată nr. 474 din 28 aprilie 2010, deja

s-a consemnat, la dispoziția proprietarului, în cont deschis pe numele expropriatorului,

la SC C.E.C.B. SA Râmnicu Vâlcea, suma de 23.716,45 lei.

Împotriva acestei decizii

a declarat recurs, întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ.,

reclamantul V.V.

În susținerea recursului,

reclamantul a arătat că hotărârea atacată este nelegală întrucât instanța de

apel nu a ținut cont de concluziile experților și a dispus refacerea expertizei

cu stabilirea valorii despăgubirii la data efectuării acesteia și în raport de

alte vânzări efectuate în zonă, în condițiile în care valoarea despăgubirii se

stabilește în raport de prețul existent la momentul preluării/exproprierii, iar

comparația trebuie făcută cu terenuri din aceeași zonă sau zone comparabile,

iar nu cu terenuri din zone inferioare.

Recurentul-reclamant mai

arată că, deși experții au stabilit că elementele de comparație ar trebui să

cuprindă drepturi de proprietate, restricții legale, condiții de finanțare,

condiții de piață, localizare, caracteristici fizice, dotarea cu utilități,

poziția și cea mai bună utilizare, instanța de apel nu a ținut cont de aceste

elemente, luând în calcul numai

contractele

de vânzare-cumpărare puse la dispoziție de către primărie, care, în

mod

evident, a ales pe cele convenabile acesteia.

Ca atare, prețul real nu

este cel din contractele de vânzare-cumpărare avute în vedere de către

instanță, ci cel stabilit în primele două rapoarte, prin metoda comparației.

Terenul

recurentului-reclamant se află în zona A de impozitare, neputând fi comparat cu

terenuri inferioare din zona B sau C. Terenurile luate în comparație din

punctul T. sunt pe deal, net inferioare, necesitând

lucrări de nivelare, drenaj, consolidare, sunt foarte greu accesibile

și cu risc de

alunecare. Terenul recurentului-reclamant se află în zonă

fără denivelări, lângă blocuri, având toate utilitățile posibile.

În atare situație,

recurentul-reclamat apreciază că nu au fost respectate dispozițiile legale în

materie privind momentul evaluării și metoda legală de stabilire a valorii

reale, respectiv, metoda comparației directe.

De asemenea, instanța de

apel nu a ținut cont nici de propria practică judiciară, acordând, pentru

terenuri mai mici, fără utilități și fără posibilitate de exploatare, sume mult

mai mari.

Prin disjungerea

dosarului, instanța de apel a ajuns să acorde, fără nici

un temei legal și fără nicio justificare, valori

total diferite de la o proprietate la

alta, respectiv,

recurentului-reclamant s-au acordat 59 euro/ m.p., iar vecinului său, care

deține un teren similar, 72 euro/ m.p.

Examinând recursul în

raport de excepția de nulitate invocată din oficiu, a cărei analiză este

prioritară raportat la aspectele de fond ale cererii, față de caracterul său

peremptoriu, Înalta Curte urmează a constata nulitatea căii de atac, pentru

următoarele considerente:

Potrivit art. 302

1

lit. a) C. proc. civ., cererea de recurs trebuie să cuprindă motivele de

nelegalitate pe care se întemeiază recursul și dezvoltarea lor, sau după caz,

mențiunea că motivele vor fi depuse printr-un memoriu separat.

Recursul se motivează,

conform art. 303 C. proc. civ., prin

însăși

cererea de recurs sau înăuntrul termenului de recurs, motivele de recurs

fiind

evidențiate limitativ de art. 304 pct. 1-9 C. proc. civ., iar art. 306 alin. (1)

din același cod prevede că recursul este nul dacă nu a fost motivat în termenul

legal, cu excepția cazurilor prevăzute la alin. (2), care se referă la motivele

de ordine publică.

Din economia textelor

legale anterior citate rezultă că nu este suficient ca recursul să fie depus și

motivat în termenul prevăzut de lege, ci este necesar ca criticile formulate să

se circumscrie motivelor de nelegalitate expres și limitativ reglementate.

În consecință,

în măsura în care recursul nu este motivat ori atunci când aspectele învederate

în cererea de recurs nu pot fi încadrate în dispozițiile art.

304 pct. 1-9 C. proc. civ., calea de

atac va fi lovită de nulitate.

În speță, se constată că

succesiunea de fapte și afirmații din cuprinsul cererii de recurs nu este

structurată, din punct de vedere juridic, în așa fel încât să se poată reține,

măcar din oficiu, vreo critică susceptibilă de a fi încadrată în cazurile de

modificare ori de casare prevăzute de art. 304 C. proc. civ.

, în limita cărora se poate exercita controlul

judiciar în recurs.

În cererea

de recurs nu se fac referiri la soluția respingerii apelului și nu se arată

care sunt, în concret, motivele de nelegalitate ale deciziei recurate, ori

dispozițiile legale încălcate, ci se

reproșează instanței de apel „nu a ținut cont de concluziile experților și a

dispus refacerea expertizei cu stabilirea valorii despăgubirii la data

efectuării acesteia și în raport de alte vânzări efectuate în zonă, în

condițiile în care valoarea despăgubirii se stabilește în raport de prețul

existent la momentul preluării/ exproprierii, iar comparația trebuie făcută cu

terenuri din aceeași zonă sau zone comparabile, iar nu cu terenuri din zone

inferioare…

”

, făcându-se referiri la chestiuni

strict de specialitate, în ceea ce privește conținutul și finalitatea acestui

raport de expertiză.

Criticile pe care

recurentul-reclamant le supune analizei în calea extraordinară de atac a

recursului vizează exclusiv raportul de expertiză anterior menționat și

modalitatea în care acesta a fost evaluat de către instanța de judecată, ceea

ce este de neconceput în prezenta cale de atac, în care sunt analizate doar

chestiuni ce țin de nelegalitatea hotărârilor pronunțate.

Astfel, susținerile

recurentului-reclamant nu se circumscriu niciunui caz de casare și nu

reprezintă chestiuni de nelegalitate care să poată fi analizate ca atare de

instanța de recurs, întrucât pentru a motiva recursul în sensul legii este

necesară raportarea la conținutul deciziei obiect al căii extraordinare de

atac, cu indicarea modalității în care instanța de judecată nu s-a conformat

dispozițiilor legale incidente.

Or, în speță,

recurentul-reclamant nu arată în ce modalitate decizia instanței de apel nu

este conformă legii, ci critică un mijloc probatoriu care excede analizei

instanței de recurs.

Recursul este o cale

extraordinară de atac, de reformare, prin care se supune cenzurii judiciare a

instanței competente controlul conformității hotărârii atacate cu regulile de

drept, iar când criticile formulate nu se raportează punctual, la conținutul

deciziei supusă acestei căi extraordinare de atac, chiar încadrate sau

încadrabile în drept, atrag nulitatea recursului, întrucât sunt străine

problemelor rezolvate prin respectiva hotărâre.

Pentru considerentele

arătate, constatând și că în speță nu sunt date motive de ordine publică,

înalta Curte urmează a constata, în conformitate cu

art. 306 alin. (1) C. proc. civ., că recursul deduse judecății este

lovit de

nulitate.

PENTRU ACESTE

MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Constată nul recursul

declarat de contestatorul V.V., împotriva deciziei nr. 99 din 23 noiembrie 2012

a Curții de Apel Pitești, secția I civilă.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi, 11 septembrie 2013.