ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 3619/2013

Asupra cauzei de față, constată următoarele: Prin sentința civilă nr. 1339 din 25 noiembrie 2011, Tribunalul Vâlcea, a admis acțiunea formulată de V.V., a anulat Hotărârea C.L. nr. 222 din 31 iulie 2009 și Hotărârea C.L. nr. 252 din 31 iulie 2009 emise de Municipiul Râmnicu Vâlcea, în calitate de expropriator; a obligat intimații să acorde reclamantului, alături de alte persoane ale căror proprietăți au suportat aceeași măsura, despăgubiri pentru terenurile expropriate conform centralizatorului la raportul de expertiză întocmit de expertul tehnic S.G. și C.T., 13.225 euro, respectiv, 56.970 lei, pentru 115 m.p. Instanța a fost inițial sesizată cu cererea comună formulată de M.V., S.N., P.A., V.V., pe parcursul judecății fiind conexate dosare în care și alți reclamanți au contestat aceleași hotărâri.

Împotriva acestei sentințe, alături de alți reclamanți, a formulat apel V.V. Prin încheierea din 8 mai 2012, Curtea de Apel Pitești, secția I civilă a constatat că se impune ca, în funcție de cererile și apărările formulate de către fiecare dintre titularii dreptului de proprietate, dar mai ales în funcție de starea de fapt distinctă a fiecărei proprietăți, să fie disjunse apelurile și să se formeze câte un dosar distinct. În prezenta cauză au fost păstrate apelurile formulate de către reclamantul V.V. și, respectiv, Municipiul Râmnicu Vâlcea, în ceea ce privește proprietatea acestuia. Prin decizia civilă nr. 39 din 5 iunie 2012, Curtea de Apel Pitești, secția I civilă, a admis apelurile; a constatat nulitatea sentinței în ce-i privește pe apelanți și a reținut cauza pentru judecata în fond, la același termen, încuviințând, pentru reclamant, proba cu înscrisuri.

Cum actualele dispoziții ale art. 297 alin. (2) teza ultimă C. proc. civ., nu mai permit desființarea hotărârii și trimiterea ei spre rejudecare primei instanțe de fond, soluția acesteia fiind dată asupra fondului pretențiilor, pricina a fost reținută pentru soluționare asupra fondului contestației. Prin decizia civilă nr. 99 din 23 noiembrie 2012, Curtea de Apel Pitești, secția I civilă, a admis cererea; a modificat, în parte, Hotărârea nr. 40 din 3 martie 2010, în sensul că stabilește valoarea despăgubirii reclamantului la cea de 59 euro/ m.p., în echivalent în lei, la data plății, respectiv, un total de 6.785 euro din care, deja s-a plătit, prin consemnare, suma de 23.716,45 lei, a obligat pe pârât la plata, către reclamant, a sumei de 1.000 lei cheltuieli de judecată, după respingerea cererilor de suplimentare făcute de experții K.S.

și C.C. Asupra contestației formulată de către proprietarul expropriat V.V., cu prioritate, față de pronunțarea instanței a cărei hotărâre a fost constatată nulă, potrivit celor de mai sus, instanța de apel a constatat că s-a emis Hotărârea nr. 40 din 3 martie 2010, pe care reclamantul, cu cererea de precizare a acțiunii inițial formulată în Dosarul nr. 200/90/2010, a înțeles să o atace, alăturat de toate celelalte decizii și hotărâri adoptate în procesul de expropriere, atât generic pentru întreaga stradă, cât și în mod direct pentru proprietatea sa. Prin această hotărâre, după negocierile purtate cu alți proprietari de pe aceeași stradă, Consiliul Local a stabilit un preț unitar de 50 de euro/ m.p.

al fiecărei proprietăți, fără a distinge între acestea. Prin raportul de expertiză efectuat în cauză s-au reținut valori de 52,58, 64,84, 52,91 euro metrul pătrat, pentru proprietăți similare celei a reclamantului, dar și un preț de 63,22 euro, metrul pătrat, pentru un teren de categorie superioară. De la acestea, s-a făcut o estimare a valorii unității metrice de 65 euro metrul pătrat, fără, însă, a se indica motivația sau criteriul pentru care ea a fost stabilită mai mare chiar decât cea găsită pentru o proprietate de calitate superioară.

În aceste condiții, instanța de apel a constatat că prețului acceptabil i se poate stabili ca o medie aritmetică a celor 4 valori, ponderea având-o cele aferente unor proprietăți similare, medie care s-a calculat a fi cea de 59 euro pe unitate (suma între 52,58+ 64,84+ 52,91+63,22, împărțită la 4). În aceste condiții, instanța de apel a constatat fondată contestația formulată împotriva Hotărârii nr. 40 din 3 martie 2010 dată de Municipiul Râmnicu Vâlcea, Comisia pentru aplicarea Legii nr. 198/2004, în privința exproprierii, din proprietatea V.V. a unei suprafețe de 115 metri pătrați; a modificat hotărârea atacată, în sensul stabilirii valorii despăgubirii reclamantului la cea de 59 euro/m 2 , în echivalent în lei, la data plății efective, respectiv, un total de 6.785 euro, din care, potrivit Ordinului de plată nr. 474 din 28 aprilie 2010, deja s-a consemnat, la dispoziția proprietarului, în cont deschis pe numele expropriatorului, la SC C.E.C.B.

SA Râmnicu Vâlcea, suma de 23.716,45 lei. Împotriva acestei decizii a declarat recurs, întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., reclamantul V.V. În susținerea recursului, reclamantul a arătat că hotărârea atacată este nelegală întrucât instanța de apel nu a ținut cont de concluziile experților și a dispus refacerea expertizei cu stabilirea valorii despăgubirii la data efectuării acesteia și în raport de alte vânzări efectuate în zonă, în condițiile în care valoarea despăgubirii se stabilește în raport de prețul existent la momentul preluării/exproprierii, iar comparația trebuie făcută cu terenuri din aceeași zonă sau zone comparabile, iar nu cu terenuri din zone inferioare.

Recurentul-reclamant mai arată că, deși experții au stabilit că elementele de comparație ar trebui să cuprindă drepturi de proprietate, restricții legale, condiții de finanțare, condiții de piață, localizare, caracteristici fizice, dotarea cu utilități, poziția și cea mai bună utilizare, instanța de apel nu a ținut cont de aceste elemente, luând în calcul numai contractele de vânzare-cumpărare puse la dispoziție de către primărie, care, în mod evident, a ales pe cele convenabile acesteia. Ca atare, prețul real nu este cel din contractele de vânzare-cumpărare avute în vedere de către instanță, ci cel stabilit în primele două rapoarte, prin metoda comparației. Terenul recurentului-reclamant se află în zona A de impozitare, neputând fi comparat cu terenuri inferioare din zona B sau C. Terenurile luate în comparație din punctul T. sunt pe deal, net inferioare, necesitând lucrări de nivelare, drenaj, consolidare, sunt foarte greu accesibile și cu risc de alunecare.

Terenul recurentului-reclamant se află în zonă fără denivelări, lângă blocuri, având toate utilitățile posibile. În atare situație, recurentul-reclamat apreciază că nu au fost respectate dispozițiile legale în materie privind momentul evaluării și metoda legală de stabilire a valorii reale, respectiv, metoda comparației directe. De asemenea, instanța de apel nu a ținut cont nici de propria practică judiciară, acordând, pentru terenuri mai mici, fără utilități și fără posibilitate de exploatare, sume mult mai mari. Prin disjungerea dosarului, instanța de apel a ajuns să acorde, fără nici un temei legal și fără nicio justificare, valori total diferite de la o proprietate la alta, respectiv, recurentului-reclamant s-au acordat 59 euro/ m.p., iar vecinului său, care deține un teren similar, 72 euro/ m.p.

Examinând recursul în raport de excepția de nulitate invocată din oficiu, a cărei analiză este prioritară raportat la aspectele de fond ale cererii, față de caracterul său peremptoriu, Înalta Curte urmează a constata nulitatea căii de atac, pentru următoarele considerente: Potrivit art. 302 1 lit. a) C. proc. civ., cererea de recurs trebuie să cuprindă motivele de nelegalitate pe care se întemeiază recursul și dezvoltarea lor, sau după caz, mențiunea că motivele vor fi depuse printr-un memoriu separat. Recursul se motivează, conform art. 303 C. proc. civ., prin însăși cererea de recurs sau înăuntrul termenului de recurs, motivele de recurs fiind evidențiate limitativ de art. 304 pct. 1-9 C. proc.

civ., iar art. 306 alin. (1) din același cod prevede că recursul este nul dacă nu a fost motivat în termenul legal, cu excepția cazurilor prevăzute la alin. (2), care se referă la motivele de ordine publică. Din economia textelor legale anterior citate rezultă că nu este suficient ca recursul să fie depus și motivat în termenul prevăzut de lege, ci este necesar ca criticile formulate să se circumscrie motivelor de nelegalitate expres și limitativ reglementate. În consecință, în măsura în care recursul nu este motivat ori atunci când aspectele învederate în cererea de recurs nu pot fi încadrate în dispozițiile art. 304 pct. 1-9 C. proc. civ., calea de atac va fi lovită de nulitate.

În speță, se constată că succesiunea de fapte și afirmații din cuprinsul cererii de recurs nu este structurată, din punct de vedere juridic, în așa fel încât să se poată reține, măcar din oficiu, vreo critică susceptibilă de a fi încadrată în cazurile de modificare ori de casare prevăzute de art. 304 C. proc. civ. , în limita cărora se poate exercita controlul judiciar în recurs.

În cererea de recurs nu se fac referiri la soluția respingerii apelului și nu se arată care sunt, în concret, motivele de nelegalitate ale deciziei recurate, ori dispozițiile legale încălcate, ci se reproșează instanței de apel „nu a ținut cont de concluziile experților și a dispus refacerea expertizei cu stabilirea valorii despăgubirii la data efectuării acesteia și în raport de alte vânzări efectuate în zonă, în condițiile în care valoarea despăgubirii se stabilește în raport de prețul existent la momentul preluării/ exproprierii, iar comparația trebuie făcută cu terenuri din aceeași zonă sau zone comparabile, iar nu cu terenuri din zone inferioare… ” , făcându-se referiri la chestiuni strict de specialitate, în ceea ce privește conținutul și finalitatea acestui raport de expertiză.

Criticile pe care recurentul-reclamant le supune analizei în calea extraordinară de atac a recursului vizează exclusiv raportul de expertiză anterior menționat și modalitatea în care acesta a fost evaluat de către instanța de judecată, ceea ce este de neconceput în prezenta cale de atac, în care sunt analizate doar chestiuni ce țin de nelegalitatea hotărârilor pronunțate. Astfel, susținerile recurentului-reclamant nu se circumscriu niciunui caz de casare și nu reprezintă chestiuni de nelegalitate care să poată fi analizate ca atare de instanța de recurs, întrucât pentru a motiva recursul în sensul legii este necesară raportarea la conținutul deciziei obiect al căii extraordinare de atac, cu indicarea modalității în care instanța de judecată nu s-a conformat dispozițiilor legale incidente.

Or, în speță, recurentul-reclamant nu arată în ce modalitate decizia instanței de apel nu este conformă legii, ci critică un mijloc probatoriu care excede analizei instanței de recurs. Recursul este o cale extraordinară de atac, de reformare, prin care se supune cenzurii judiciare a instanței competente controlul conformității hotărârii atacate cu regulile de drept, iar când criticile formulate nu se raportează punctual, la conținutul deciziei supusă acestei căi extraordinare de atac, chiar încadrate sau încadrabile în drept, atrag nulitatea recursului, întrucât sunt străine problemelor rezolvate prin respectiva hotărâre. Pentru considerentele arătate, constatând și că în speță nu sunt date motive de ordine publică, înalta Curte urmează a constata, în conformitate cu art. 306 alin. (1) C. proc.

civ., că recursul deduse judecății este lovit de nulitate.

PENTRU ACESTE

MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Constată nul recursul declarat de contestatorul V.V., împotriva deciziei nr. 99 din 23 noiembrie 2012 a Curții de Apel Pitești, secția I civilă. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi, 11 septembrie 2013.