ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 3055/2013

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 3055/2013 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2013)

Asupra cauzei de

față, constată următoarele:

Prin sentința civilă nr. 3087 din 13

octombrie 2011 pronunțată de Tribunalul Satu Mare în Dosarul nr. 4198/83/2011,

s-a respins

acțiunea

formulată de reclamanții G.O. și F.A.M., în contradictoriu cu pârâtul Statul

Român, reprezentat prin Ministerul Finanțelor Publice, fără cheltuieli de

judecată.

În motivarea sentinței,

s-a reținut că reclamanții, în calitate de moștenitori ai foștilor proprietari

au depus, în temeiul Legii nr. 10/2001, notificarea nr. 782 din 06 mai 2001, vizând

imobilul înscris în C.F. Satu-Mare, în natură teren în suprafață de 1.036 m.p.

cu Fabrica de săpun și firnis „S.”.

Notificarea

menționată a fost înaintată unității deținătoare, respectiv SC U. SA și,

întrucât soluționarea acesteia a fost tergiversată, reclamanții au formulat mai

multe acțiuni în justiție.

Prin Sentința civilă nr.

95/ D din 24 februarie 2006 a fost admisă excepția lipsei calității procesuale

pasive a SC U. SA și admisă, în parte, acțiunea față de pârâta A.V.A.S.

București, aceasta fiind obligată să soluționeze notificarea reclamanților prin

acordarea de măsuri reparatorii prin echivalent.

Curtea de Apel

Oradea, schimbând în parte sentința, prin decizia civilă nr. 487 din 26 mai 2006,

a obligat A.V.A.S. București să demareze procedura prevăzută de art. 16 din

Titlul VII al Legii nr. 247/2005 în vederea acordării măsurilor reparatorii.

A.V.A.S. București a

soluționat notificarea prin Decizia nr. 139 din 13 aprilie 2006, în sensul

respingerii cererii de restituire în natură a terenului și a construcțiilor și al

propunerii acordării de măsuri reparatorii prin echivalent. Decizia a fost

înaintată, împreună cu documentația aferentă, Comisiei Centrale pentru

Stabilirea Despăgubirilor, în baza Titlului VII al Legii nr. 247/2005.

Comisia Centrală a

luat în lucru cererea reclamanților abia în anul 2009, desemnându-se expertul

evaluator al imobilului în vederea stabilirii cuantumului măsurilor reparatorii

prin echivalent. De la acea dată, în dosar au mai fost efectuate lucrări,

respectiv încă o expertiză și dosarul a fost returnat de trei ori la A.V.A.S.

pentru completarea deciziei emise în anul 2006. Ultima deciziei de completare a

fost emisă de A.V.A.S. în anul 2011 - Decizia nr. 21 din 11 februarie 2011 -

dosarul este din nou depus la Comisia Centrală. La dosarul cauzei reclamanții au depus mai multe înscrisuri din care rezultă că, de la data înaintării

documentelor către Comisie, au formulat mai multe cereri și memorii pentru

urgentarea soluționării, fără ca, până la data promovării prezentei acțiuni, să

li se fi soluționat definitiv dosarul.

Tribunalul a mai

reținut că din starea de fapt descrisă rezultă că reclamanților li s-a

recunoscut irevocabil calitatea de persoane îndreptățite la măsuri reparatorii

prin echivalent pentru imobilul arătat în notificarea depusă în temeiul Legii nr.

10/2001. Prin urmare, primul capăt de cerere al prezentei acțiuni a fost

respins ca fiind lipsit de obiect.

În ce privește cel

de-al doilea capăt de cerere, instanța a constatat că, deși încă nu este

soluționată definitiv cererea reclamanților de către Comisia Centrală, totuși,

spre deosebire de imensa majoritate a situațiilor, în ce-i privește, Comisia a

luat în lucru cererea acestora, a efectuat mai multe lucrări și a emis

dispoziții. Titlul VII al Legii nr. 247/2005, prin art. 19, reglementează o

procedură și o competență specială de atacare în justiție a actelor Comisiei,

respectiv că pot fi atacate în condițiile Legii nr. 554/2004 privind

contenciosul administrativ, competența de soluționare revenind secțiilor

instanțelor specializate în această materie. Ca atare reclamanții, nemulțumiți

de deciziile Comisiei Centrale, pot promova o acțiune în contencios

administrativ, în contradictoriu cu Comisia menționată, acțiune în cadrul

căreia pot solicita și obține despăgubiri pentru prejudiciul cauzat prin

întârziere.

Tot raportat la cel

de-al doilea capăt de cerere, instanța a făcut referire la practica Î.C.C.J. formată

după adoptarea de către C.E.D.O. a Deciziei pilot în cauza Atanasiu împotriva

României.

Tribunalul a apreciat

că a obliga direct pârâtul Statul Român la plata despăgubirilor solicitate

înseamnă a încălca dispozițiile Titlului VII al Legii nr. 247/2005, inclusiv

cele care reglementează procedura specială, a contenciosului administrativ,

împotriva actelor Comisiei.

Prin decizia civilă nr.

55 din 24 octombrie 2012, Curtea de Apel Oradea, secția I civilă, a

respins, ca nefondat,

apelul d

eclarat

de reclamanți împotriva sentinței menționate.

Pentru a decide astfel,

instanța de apel a constatat că reclamanților li s-a recunoscut irevocabil

calitatea de persoane îndreptățite la măsuri reparatorii prin echivalent prin Sentința

civilă nr. 95/ D din 24 februarie 2006 a Tribunalului Satu Mare și decizia

civilă nr. 487 din 26 mai 2006 a Curții de Apel Oradea.

Cât privește

solicitarea reclamanților de a se constata cuantumul despăgubirilor la suma de

2.016.000 lei, potrivit expertizei întocmite în cauză de expert P.D.O.,

instanța a apreciat că este nefondată, prin raportare la decizia nr. 52/2007

pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție în recurs în interesul legii,

care a statuat cu putere obligatorie pentru instanțele de judecată, că

stabilirea cuantumului final al despăgubirilor și plata acestora urmează a se

face procedura administrativă reglementată de titlul VII al Legii nr. 247/2005,

pentru dispozițiile emise ulterior intrării în vigoare a acestei legi.

Reținând astfel

competența exclusivă a Secretariatului Comisiei Centrale pentru Stabilirea

Despăgubirilor în analiza cuantumului final al despăgubirilor propuse, pe baza

raportului de evaluare, care îi este transmis de evaluator sau societatea de

evaluări, cererea reclamanților de a se constata cuantumul despăgubirilor la

suma de 2.016.000 lei, este lipsită de temei legal, cuantumul final al

despăgubirilor putând face obiectul de analiză al instanței de contencios

administrativ în condițiile Legii nr. 554/2004.

Și în privința

capătului de cerere având ca obiect constatarea încălcării art. 1 din

Protocolul 1 al C.E.D.O. și art. 6 C.E.D.O., cu consecința obligării Statului

Român la plata de despăgubiri bănești urmare a preluării abuzive a imobilului

în cauză, instanța a avut în vedere decizia nr. 27 dată de Înalta Curte de

Casație și Justiție, în recurs în interesul legii, prin care s-a statuat faptul

că acțiunile întemeiate pe dispozițiile art. 26 alin. 3 din Legea nr. 10/2001,

respectiv prin care se solicită obligarea Statului Român de a se acorda

despăgubiri bănești pentru imobilele preluate în mod abuziv, Statul Român nu

are calitate procesuală pasivă, iar acțiunile în acordarea de despăgubiri

bănești pentru imobilele preluate abuziv, imposibil de restituit în natură și

pentru care se prevăd măsuri reparatorii prin titlul VII al Legii nr. 247/2005,

îndreptate direct împotriva Statului Român, întemeiate pe dispozițiile

dreptului comun, ale art. 1 din Protocolul 1 al C.E.D.O. și ale art. 13 sunt

inadmisibile, în cuprinsul deciziei fiind analizat inclusiv raportul dintre

legea internă și prevederile C.E.D.O.

Astfel, pornind de la

caracterul obligatoriu al deciziilor în interesul legii potrivit art. 330

7

alin. (4) C. proc. civ., s-a apreciat că orice discuție legată de angajarea

răspunderii statului în sensul acordării de despăgubiri bănești pentru

imobilele preluate abuziv a devenit inutilă, criticile apelanților fiind

nefondate.

Apelanții au susținut

în cadrul apelului faptul că prin cererea dedusă judecății nu au formulat

direct acțiune împotriva statului pentru a obține plata despăgubirilor, în baza

dreptului intern și în baza normelor internaționale, susțineri care sunt

contrazise de chiar cuprinsul cererii de chemare în judecată prin care se

solicită obligarea pârâtului Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice la

achitarea despăgubirilor constând în valoarea de circulație a imobilului

notificat, în baza expertizei efectuată de ing. expert P.D.O. în sumă de

2.016.000 lei, capăt de cerere ce atrage incidența R.I.L - ului mai sus

menționat.

S-a constatat ca

fiind nefondat și capătul de cerere având ca obiect obligarea pârâtului Statul

Român prin Ministerul Finanțelor la plata daunelor materiale și morale pentru întârzierea

soluționării cererii, precum și pentru prejudiciile materiale suportate în

procedura efectuată în fața instanțelor de judecată cât și în fața Comisiei

Centrale.

Apelanții nu au dovedit

producerea unui prejudiciu material sau moral, deși sarcina probațiunii le

revenea acestora, potrivit art. 1169 alin. (1) C. civ. Nu s-a indicat nici

măcar în ce constă prejudiciul invocat, limitându-se doar la a arăta că au suferit

un prejudiciu pe care l-au cuantificat la suma de 10.000 euro.

Împotriva deciziei

menționate, au declarat recurs, în termen legal,

reclamanții G.O. și F.A.M.,

criticând-o pentru nelegalitate, în temeiul art. 304 pct. 9 C. proc. civ. și

susținând, în esență, următoarele:

primul capăt al acțiunii prin care recurenții au solicitat instanței să

constate că sunt îndreptățiți la acordarea de măsuri reparatorii pentru

imobilul preluat abuziv de către Statul Român și pentru care au fost emise

decizii de către A.V.A.S. București, în mod nelegal, a fost respins ca fiind

nefondat și lipsit de obiect.

Deși sunt emise

aceste decizii de către A.V.A.S, recurenții nu au reușit să obțină până în

prezent, într-o procedură lungă, rezolvarea situației juridice și acceptarea

deciziilor emise de A.V.A.S. București, de către Comisia Centrală pentru Stabilirea

Despăgubirilor, care, a returnat întregul dosar unității care era învestită cu

soluționarea notificării, în mod abuziv și discreționar, impunând condiții care

în prezent sunt imposibil de efectuat și rezolvat.

Recurenții au relatat

pe larg întreaga stare de fapt, din care rezultă că A.V.A.S. București a

completat de trei ori decizia inițială ce conținea propunerea de despăgubiri,

fără ca dosarul întocmit în baza Legii nr. 247/2005 să fie finalizat, cu toate

că recurenții, după returnarea dosarului, au depus mai multe memorii și cereri la Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor, pentru urgentarea soluționării dosarului,

ultima cerere fiind depusă în luna aprilie 2011, fără să primească vreun

răspuns.

Comisia Centrală, în

mod nejustificat și cu rea credință, tergiversează soluționarea acestui dosar,

neavând competența de a verifica legalitatea și temeinicia deciziilor emise de

entitățile învestite cu soluționarea notificărilor.

Ultima solicitare, în

sensul ca recurenții să facă dovada dreptului de proprietate prin înscrierea

dreptului în cartea funciară, este imposibil de realizat din punct de vedere

juridic, deoarece imobilul notificat, așa cum rezultă din dosar, este cuprins

în patrimoniul societății SC U. SA Satu Mare, privatizată de A.V.A.S.

Se justifică

interesul recurenților în acțiunea în constatare, sub aspectul recunoașterii

dreptului lor la despăgubire, pentru a obține această recunoaștere și prin

efectele unei hotărâri judecătorești, care să-i fie opozabilă Comisiei Centrale,

existând un refuz inexplicabil din partea unei autorități a statului, legal învestită

cu acordarea despăgubirilor în baza Legii nr. 10/2001 în favoarea recurenților.

de-al doilea capăt al acțiunii, prin care reclamanții au solicitat ca instanța

să constate încălcarea art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor și

Libertăților Fundamentale și art. 1 din Protocolul adițional la Convenție, în mod nelegal a fost respins.

Recurenții au

susținut că, deși ambele instanțe de fond au reținut că recurenții au deschisă

o acțiune în justiție pe calea contenciosului administrativ împotriva

deciziilor emise de Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor, în

cauză, nu sunt întrunite condițiile exercitării unei asemenea acțiuni,

prevăzute de art. 16 alin. (4) și (19) din Titlului VII al Legii nr. 247/2005, deoarece

nu a fost emisă încă o decizie de către această instituție.

Cererea reclamanților

a fost respinsă fără a se examina, în concret, dacă s-au încălcat dispozițiile art.

6 din C.E.D.O. și art. 1 din Protocolul adițional la Convenție, fiind evident că acestea nu au fost respectate, atât timp cât procedura de

stabilire și acordare a despăgubirilor prevăzută de Legea nr. 10/2001 durează

de peste 10 ani și nu există o perspectivă de rezolvare a acesteia în timp

rezonabil.

În continuare, recurenții

au făcut referire pe larg la jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului

în aplicarea normelor menționate, din care rezultă că o persoană nu poate fi

obligată să epuizeze ansamblul mijloacelor procesuale pe care dreptul intern i

le pune la dispoziție pentru a proteja drepturile, fără a obține rezolvarea

pretențiilor în timp rezonabil, deoarece ar echivala cu o sarcină excesivă

impusă reclamantului, care s-ar vedea în imposibilitate de a dobândi măsurile

reparatorii ce i se cuvin pentru o perioadă foarte lungă de timp.

Statul este

responsabil de existența unei legislații coerente în materia proprietății, care

să determine realizarea unor drepturi concrete și efective, iar nu teoretice și

iluzorii, reglementarea procedurilor de urmat trebuind să fie efectivă, atât

din punct de vedere al reglementării legislative, cât și al rezultatului

practic obținut (hotărârea din 12 octombrie 2006 pronunțată în cauza Ruxandra

Ionescu contra României nr. 2608/02; hotărârea din 16 februarie 2006 pronunțată

în cauza Porțeanu contra României nr. 4596/03; hotărârea din 11 decembrie 2007

pronunțată în cauza Tudor contra României și cea din 13 ianuarie 2009

pronunțată în cauza Faimblat contra României nr. 23066/02).

În hotărârea

pronunțată în cauza Viașu contra României nr. 75951/01 (la 9 decembrie 2008),

Curtea a reținut că legislația națională de reparație, inclusiv prin

modificările care au fost aduse prin O.U.G. nr. 82/2007, permite doar obținerea

unei decizii administrative sau judiciare, însă nu și executarea dreptului care

a fost stabilit, iar executarea unei sentințe sau a unei hotărâri, indiferent

de instanță, trebuie considerată ca făcând parte integrantă din proces, în

sensul art. 6 din Convenție.

În cauză, prin cele 3

decizii emise de către A.V.A.S. București se recunoaște dreptul la despăgubire

al recurenților pentru imobilul preluat abuziv de către Statul Român, însă aceste

decizii au fost nesocotite în mod abuziv de Comisia centrală pentru acordarea

despăgubirilor, ceea ce echivalează cu încălcarea Convenției Europene.

Recurenții au

solicitat ca instanța să stabilească despăgubirile la care sunt îndreptățiți,

constând în valoarea de circulație a imobilelor teren cu construcție, conform

expertizei efectuată de ing. P.D. la data de 15 septembrie 2009 și să le acorde

despăgubiri morale și materiale, constând în întârzierea nejustificată a

soluționării cererii lor, precum și pentru contravaloarea prejudiciului

material pe care l-au suportat în procedura efectuată atât în fața instanțelor

de judecată, cât și în fața Comisiei centrale de acordare a despăgubirilor,

apreciată la cuantumul de 10.000 euro, în echivalent în lei, reprezentând

dobânzi legale pe perioada de la 15 septembrie 2009 până în prezent, conform

calculelor anexate concluziilor scrise.

S-a făcut referire și

la hotărârea pilot din cauza Atanasiu contra României, prin care Curtea Europeană

a Drepturilor Omului a constatat încălcarea dispozițiilor art. 6 din Convenția

Europeană, precum și a art. 1 din Protocolul 1 din aceeași Convenție, obligând

Statul Român la despăgubiri și hotărând ca statul să ia măsurile care să

garanteze protecția efectivă a drepturilor enunțate în cele două articole din

convenție, în toate cauzele similare cu cauza de față, aflate pe rolul

instanțelor europene, conform principiilor consacrate de Convenție.

Cu toate că s-a

împlinit termenul de 18 luni de la data rămânerii definitive a hotărârii, în

care Statul Român a fost obligat să adopte aceste măsuri, nu s-a luat nicio

măsură din partea Statului Român în sensul cerut și nici nu se întrevede

soluționarea acestor cerințe într-un termen rezonabil. De altfel, întreaga

procedură în prezent este suspendată prin O.G. nr. 4 din 13 martie 2012,

aprobată prin Legea nr. 117 din 04 iulie 2012, motiv pentru care instanța de

fond, în mod greșit, a reținut incidența în cauză a unor decizii pronunțate de Înalta

Curte de Casație și Justiție, pentru că nu s-a creat un cadru legal,

funcțional, pentru realizarea drepturilor privind stabilirea și plata

despăgubirilor de către autoritățile statului.

Prin acțiunea depusă,

reclamanții nu au formulat direct acțiune împotriva statului pentru a obține

plata despăgubirilor, în baza dreptului intern, nefuncțional, ci pe baza

normelor internaționale, respectiv a Convenției pentru Apărarea Drepturilor și

Libertăților Fundamentale ale Omului, care. potrivit dreptului intern, are

prioritate față de legislația internă.

În subsidiar, în

situația în care se va considera că acțiunea reclamanților este inadmisibilă în

temeiul Deciziei nr. 27/2011 pronunțate de Înalta Curte de Casație și Justiție

în soluționarea unui recurs în interesul legii, urmează să se constate că este

admisibil capătul de cerere privind încălcarea art. 6 alin. (1) din Convenție,

în procedura de soluționare a notificării depusă de către recurenți, acesta nefiind

declarat inadmisibil prin decizia pronunțată în interesul legii.

Instanța de apel a

respins acest capăt de cerere cu motivarea că pretențiile formulate de către

recurenți pentru plata daunelor materiale și morale pentru întârzierea

soluționării cererii, nu a fost cuantificat în fața instanței de fond și nu s-a

dovedit producerea unui prejudiciu moral sau material, deși sarcina probațiunii

le revenea acestora potrivit art. 1169 alin. (1) C. civ.

Reținerea instanței

de apel este greșită, deoarece, din precizările care au fost făcute de

recurenți, rezultă fără niciun dubiu că despăgubirile care au fost solicitate

pentru încălcarea art. 6 alin. (1) din Convenție au fost cuantificate la suma

de 10.000 euro, în sensul că această sumă reprezintă efectiv dobânzile de care

puteau beneficia recurenții în baza expertizei efectuată de către ing. P.D., în

luna februarie 2009, dispusă de către Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor,

procedură nefinalizată din culpa exclusivă a Comisiei, dobânzi care, până în

prezent se ridică la suma de 547.239 lei, echivalent a sumei solicitată de

recurenți.

În ce privește

cuantumul prejudiciului suferit de recurenți la suma de mai sus, este un calcul

obiectiv, dobânzile la valoarea stabilită prin expertiza din 2009,

nefinalizată, doar ținând cont de practica Curții Europene, în care judecătorul,

în fiecare caz în parte, apreciază cuantumul despăgubirilor morale ținând cont

de gravitatea încălcării Convenției, urmând ca, în concret, să se pronunțe cu

privire la cuantumul acestora.

Calculul dobânzilor

legale ce le puteau încasa recurenții a fost dovedit cu actul depus la dosarul

Curții de Apel Oradea, în situația în care Comisia Centrală soluționa în mod

corect și legal cererea recurenților pentru stabilirea despăgubirilor.

Examinând decizia

recurată în raport de criticile formulate și actele dosarului, Înalta Curte

apreciază că recursul nu este fondat.

modul de soluționare a primului capăt al acțiunii introductive, prin s-a

solicitat instanței

să constate că reclamanții sunt îndreptățiți la acordarea de măsuri reparatorii

în cuantum de 2.016.000 lei, pentru imobilul preluat abuziv de către Statul Român,

se reține că instanța de apel a menținut soluția primei instanțe prin care acest

capăt de cerere a fost respins, în considerarea etapei procedurale în care se

află solicitarea reclamanților de acordare a măsurilor reparatorii.

În motivarea

deciziei, s-a arătat, pe de o parte, că în procedura Legii nr. 10/2001 reclamanților

li s-a recunoscut deja dreptul la măsuri reparatorii, printr-o hotărâre

judecătorească irevocabilă, iar, pe de altă parte, că stabilirea cuantumului

final al despăgubirilor este de competența exclusivă a Secretariatului Comisiei

Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor în procedura administrativă

reglementată de Titlul VII al Legii nr. 247/2005, astfel cum s-a statuat prin

Decizia nr. 52/2007 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, Secțiile

Unite, iar cuantumul final al despăgubirilor poate face obiectul de analiză al

instanței de contencios administrativ în condițiile Legii nr. 554/2004.

Se constată că, prin

considerentele redate anterior, instanța de apel a reținut drept obiect al

primului capăt de cerere stabilirea de către instanța de judecată a cuantumului

final al despăgubirilor, pretenții a căror finalitate se regăsește în petitul

celui de-al doilea capăt de cerere, anume obligarea Statului Român, prin

Ministerul Finanțelor Publice, la despăgubiri constând în contravaloarea

imobilului, în aplicarea Convenției Europene a Drepturilor și Libertăților

Fundamentale.

Prin motivele de

recurs, reclamanții au reiterat susținerile formulate în cursul procesului

privind interesul obținerii unei recunoașteri pe cale judecătorească a

dreptului lor la despăgubire, care să fie opozabilă Comisiei Centrale pentru

Stabilirea Despăgubirilor.

Înalta Curte constată

că motivele de recurs nu conțin critici asupra calificării juridice date de

către instanță obiectului primului capăt de cerere, cât timp, deși au făcut

referire la „refuzul inexplicabil” al Comisiei Centrale pentru Stabilirea

Despăgubirilor de calculare a despăgubirilor în procedura Legii nr. 247/2005,

nu au infirmat că instanța de judecată nu a fost învestită în cauză cu cenzurarea

refuzului Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor de stabilire a

cuantumului final al despăgubirilor în procedura Legii nr. 247/2005 (pretenții

în raport de care s-ar fi discutat, eventual, competența instanței de

contencios administrativ de soluționare a cauzei, în aplicarea art. 19 din

Legea nr. 247/2005, în forma în vigoare la data formulării cererii de chemare

în judecată - 17 aprilie 2011).

Astfel, reclamanții

nu au indicat un asemenea obiect al pretențiilor, în contradictoriu cu Statul

Român, prin Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor (conform art. 19

din lege), ci au înțeles să cheme în judecată Statul Român, însă prin

Ministerul Finanțelor Publice, astfel încât hotărârea pronunțată în cauză,

chiar dacă ar fi favorabilă reclamanților, nu ar fi opozabilă Comisiei

Centrale, astfel cum au preconizat reclamanții prin formularea cererii de

chemare în judecată.

De asemenea,

recurenții nu au criticat nici aplicarea în cauză de către instanța de apel a Deciziei

nr. 52/2007 date în interesul legii, context în care nu există niciun motiv

pentru a se infirma aprecierea din decizia de apel privind imposibilitatea

statuării de către instanța de judecată asupra cuantumului despăgubirilor cuvenite

persoanelor îndreptățite în procedura Legii nr. 247/2005, primul motiv de

recurs urmând a fi înlăturat ca nefondat.

privește modul de soluționare a celui de-al doilea capăt de cerere, Înalta

Curte reține că prin acesta reclamanții au solicitat obligarea Statului Român

la despăgubiri constând în contravaloarea imobilului și pentru prejudiciul

cauzat prin nefinalizarea până în acest moment a procedurii de acordare a

măsurilor reparatorii, fiind încălcate dispozițiile art. 6 și art. 1 din Protocolul

nr. 1 adițional la Convenția Europeană a Drepturilor și Libertăților

Fundamentale.

Din modul de

formulare a pretențiilor, redate anterior, reiese că, pe fundamentul

Convenției, reclamanții au solicitat, în primul rând, despăgubiri constând în

contravaloarea imobilului ce a făcut obiectul notificării depuse în baza Legii nr.

10/2001.

În acest context, se

constată, contrar susținerilor recurenților, că referirea la Decizia nr. 27 din 14 noiembrie 2011 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție

într-un recurs în interesul legii este suficientă pentru argumentarea soluției

de respingere a acestei cereri, fără a fi necesară analiza în cauză a încălcării

normelor convenționale invocate drept temei al pretențiilor reclamanților.

Prin decizia pronunțată

în interesul legii, s-a statuat că sunt inadmisibile a

cțiunile în acordarea de despăgubiri bănești pentru imobilele preluate

abuziv, imposibil de restituit în natură și pentru care se prevăd măsuri

reparatorii prin titlul VII al Legii

nr. 247/2005, îndreptate direct împotriva

statului român, întemeiate pe dispozițiile art. 1 din Primul Protocol adițional

la Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale

(întocmai ca cele întemeiate pe dreptul comun intern, respectiv pe art. 13 din

C.E.D.O., în considerentele deciziei fiind analizate distinct ipotezele acțiunilor

menționate).

În

argumentarea soluției, s-a arătat că „

exigențele coerenței și certitudinii statuate

de C.E.D.O. în jurisprudența sa în ceea ce privește adoptarea măsurilor

reparatorii pentru bunurile preluate în mod abuziv impun autorităților statale,

inclusiv celor judiciare, să respecte regulile adoptate prin legi speciale pentru

restituirea în natură sau aplicarea de măsuri reparatorii”, totodată că,

anterior hotărârii-pilot pronunțate în Cauza Maria Atanasiu și alții împotriva

României, Curtea Europeană nu a constatat, în numeroasele condamnări ale

statului român pentru violări ale dreptului garantat de art. 1 din Protocolul nr.

1 adițional la Convenție că soluțiile legislative adoptate sunt inadecvate, ci

doar că statul român nu a pus la punct un mecanism apt să asigure despăgubirea

persoanelor îndreptățite într-un termen rezonabil.

Instanța supremă a

statuat, de asemenea, că nu se poate vorbi de o încălcare a jurisprudenței

C.E.D.O. nici „după pronunțarea hotărârii-pilot în Cauza Maria Atanasiu și

alții împotriva României, din moment ce statul român a fost obligat, ca în termen

de 18 luni de la data rămânerii definitive a hotărârii instanței europene, să

ia măsurile care să garanteze protecția efectivă a drepturilor enunțate de art.

6 paragraful 1 din Convenție și art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenție, în contextul tuturor cauzelor similare cu cauza de față, conform principiilor

consacrate de Convenție”.

Rezultă, așadar, că prin

decizia în interesul legii s-

a analizat dacă eventuala respingere ca

inadmisibilă a cererii în despăgubiri împotriva Statului Român este sau nu de

natură să încalce accesul liber la justiție, garantat prin art. 6 din Convenția

Europeană a Drepturilor Omului, ori dreptul de proprietate consacrat prin art. 1

din Protocolul nr. 1 adițional la Convenție.

Chiar

dacă raportarea la art. 6 nu se regăsește în dispozitivul deciziei, astfel cum,

în mod corect, se susține prin motivele de recurs, este suficient faptul că

atare analiză rezultă din considerentele deciziei adoptate în interesul legii. Acestea

fac corp comun cu dispozitivul, întocmai ca în cazul oricărei hotărâri

judecătorești, astfel încât se impun ca atare în soluționarea cauzelor, în

aplicarea

art.

330

7

alin. (4) C. proc. civ.

Drept

urmare, în prezenta cauză, nu poate fi repusă în discuție compatibilitatea procedurii

Legii nr. 247/2005 cu art. 6 din C.E.D.O. sau cu art. 1 din Protocolul nr. 1

adițional din C.E.D.O., dat fiind caracterul obligatoriu al deciziei în

interesul legii, reclamanții având obligația de a parcurge și de a finaliza

procedura administrativă instituită prin legea specială.

În

același timp, după cum s-a arătat la pct. 1 din considerentele prezentei

decizii,

instanța

de judecată nu a fost învestită în cauză cu cenzurarea refuzului Comisiei

Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor de stabilire a cuantumului final al

despăgubirilor în procedura Legii nr. 247/2005, cadru în care ar putea fi,

eventual, analizat în concret dacă a avut loc o încălcare a duratei rezonabile

a procedurii, instanța de apel reținând, în mod corect, că, potrivit legii,

reclamanților le este deschisă calea unei acțiuni în contencios administrativ.

Chiar dacă nu a fost

emisă o decizie finală privind cuantumul despăgubirilor în procedura Legii nr. 247/2005,

trebuie amintit că Înalta Curte a statuat prin decizii pronunțate în interesul

legii, pentru situații similare celei de față, că persoana îndreptățită se

poate adresa instanței de judecată competente pentru a cenzura refuzul

nejustificat al unei entități administrative de soluționare a cererii cu care a

fost învestită, fie prin obligarea autorității administrative de a soluționa

cererea (Decizia nr. 9 din 20 martie 2006), fie chiar prin soluționarea pe fond

a cererii de către instanță (Decizia nr. 20 din 19 martie 2007).

Ca atare, instanța de

apel a apreciat, în mod legal, că, în cadrul procesual creat prin cererea de

chemare în judecată formulată în cauză, reclamanții nu au deschisă calea unei

acțiuni directe împotriva Statului Român pentru plata despăgubirilor.

În al doilea rând, se

reține că reclamanții au solicitat, pe temeiul C.E.D.O., obligarea Statului

Român la despăgubiri pentru prejudiciul cauzat prin nefinalizarea până în acest

moment a procedurii de acordare a măsurilor reparatorii.

Această instanță

constată că pretențiile astfel formulate implică o constatare în prealabil a

unui eventual refuz nejustificat al Comisiei Centrale pentru Stabilirea

Despăgubirilor de soluționare a cererii cu care a fost legal învestită. Or,

după cum s-a arătat deja, în cauză nu s-a formulat un asemenea obiect al

cererii, astfel încât considerentele expuse anterior cu referire la calea

procesuală ce ar trebui urmată în acest caz (aceea prevăzută de Legea nr. 247/2005,

inclusiv sesizarea instanței de contencios administrativ) sunt pe deplin

valabile și pentru motivul de recurs de față.

Pe de altă parte, se

reține că instanța de apel a argumentat menținerea soluției de respingere a

cererii în despăgubiri constând în contravaloarea prejudiciului material și

moral suferit și prin nedovedirea de către reclamanți a producerii unui

asemenea prejudiciu, în condițiile în care aceștia nici măcar nu au indicat în

ce constă prejudiciul invocat.

Prin motivele de

recurs, s-a susținut că prejudiciul cuantificat la 10.000 euro prin chiar

cererea de chemare în judecată reprezintă dobânzile la suma de 2.016.000 lei, calculată

prin expertiza dispusă în procedura Legii nr. 247/2005 ca reflectând valoarea

de circulație a imobilului, sume de bani de care recurenții au fost privați

prin nefinalizarea procedurii.

O asemenea susținere

nu poate fi primită, cât timp a fost formulată abia în faza recursului, și nu

prin cererea de chemare în judecată, iar în plus, prejudiciul astfel pretins nu

este unul cert, cât timp însăși sumă de bani la care se raportează dobânda

pretinsă nu a fost recunoscută în cauză drept o creanță certă și acordată cu

titlu de despăgubiri reclamanților.

Pentru aceste

argumente și în temeiul art. 312 C. proc. civ., recursul urmează a fi respins

ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul

declarat de reclamanții G.O. și F.A.M. împotriva deciziei nr. 55/ A din 24

octombrie 2012 a Curții de Apel Oradea, secția I civilă.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică astăzi, 31 mai 2013.