ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 3055/2013

Asupra cauzei de față, constată următoarele: Prin sentința civilă nr. 3087 din 13 octombrie 2011 pronunțată de Tribunalul Satu Mare în Dosarul nr. 4198/83/2011, s-a respins acțiunea formulată de reclamanții G.O. și F.A.M., în contradictoriu cu pârâtul Statul Român, reprezentat prin Ministerul Finanțelor Publice, fără cheltuieli de judecată. În motivarea sentinței, s-a reținut că reclamanții, în calitate de moștenitori ai foștilor proprietari au depus, în temeiul Legii nr. 10/2001, notificarea nr. 782 din 06 mai 2001, vizând imobilul înscris în C.F. Satu-Mare, în natură teren în suprafață de 1.036 m.p. cu Fabrica de săpun și firnis „S.”. Notificarea menționată a fost înaintată unității deținătoare, respectiv SC U. SA și, întrucât soluționarea acesteia a fost tergiversată, reclamanții au formulat mai multe acțiuni în justiție.

Prin Sentința civilă nr. 95/ D din 24 februarie 2006 a fost admisă excepția lipsei calității procesuale pasive a SC U. SA și admisă, în parte, acțiunea față de pârâta A.V.A.S. București, aceasta fiind obligată să soluționeze notificarea reclamanților prin acordarea de măsuri reparatorii prin echivalent. Curtea de Apel Oradea, schimbând în parte sentința, prin decizia civilă nr. 487 din 26 mai 2006, a obligat A.V.A.S. București să demareze procedura prevăzută de art. 16 din Titlul VII al Legii nr. 247/2005 în vederea acordării măsurilor reparatorii. A.V.A.S. București a soluționat notificarea prin Decizia nr. 139 din 13 aprilie 2006, în sensul respingerii cererii de restituire în natură a terenului și a construcțiilor și al propunerii acordării de măsuri reparatorii prin echivalent.

Decizia a fost înaintată, împreună cu documentația aferentă, Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor, în baza Titlului VII al Legii nr. 247/2005. Comisia Centrală a luat în lucru cererea reclamanților abia în anul 2009, desemnându-se expertul evaluator al imobilului în vederea stabilirii cuantumului măsurilor reparatorii prin echivalent. De la acea dată, în dosar au mai fost efectuate lucrări, respectiv încă o expertiză și dosarul a fost returnat de trei ori la A.V.A.S. pentru completarea deciziei emise în anul 2006. Ultima deciziei de completare a fost emisă de A.V.A.S. în anul 2011 - Decizia nr. 21 din 11 februarie 2011 - dosarul este din nou depus la Comisia Centrală.

La dosarul cauzei reclamanții au depus mai multe înscrisuri din care rezultă că, de la data înaintării documentelor către Comisie, au formulat mai multe cereri și memorii pentru urgentarea soluționării, fără ca, până la data promovării prezentei acțiuni, să li se fi soluționat definitiv dosarul. Tribunalul a mai reținut că din starea de fapt descrisă rezultă că reclamanților li s-a recunoscut irevocabil calitatea de persoane îndreptățite la măsuri reparatorii prin echivalent pentru imobilul arătat în notificarea depusă în temeiul Legii nr. 10/2001. Prin urmare, primul capăt de cerere al prezentei acțiuni a fost respins ca fiind lipsit de obiect.

În ce privește cel de-al doilea capăt de cerere, instanța a constatat că, deși încă nu este soluționată definitiv cererea reclamanților de către Comisia Centrală, totuși, spre deosebire de imensa majoritate a situațiilor, în ce-i privește, Comisia a luat în lucru cererea acestora, a efectuat mai multe lucrări și a emis dispoziții. Titlul VII al Legii nr. 247/2005, prin art. 19, reglementează o procedură și o competență specială de atacare în justiție a actelor Comisiei, respectiv că pot fi atacate în condițiile Legii nr. 554/2004 privind contenciosul administrativ, competența de soluționare revenind secțiilor instanțelor specializate în această materie. Ca atare reclamanții, nemulțumiți de deciziile Comisiei Centrale, pot promova o acțiune în contencios administrativ, în contradictoriu cu Comisia menționată, acțiune în cadrul căreia pot solicita și obține despăgubiri pentru prejudiciul cauzat prin întârziere.

Tot raportat la cel de-al doilea capăt de cerere, instanța a făcut referire la practica Î.C.C.J. formată după adoptarea de către C.E.D.O. a Deciziei pilot în cauza Atanasiu împotriva României. Tribunalul a apreciat că a obliga direct pârâtul Statul Român la plata despăgubirilor solicitate înseamnă a încălca dispozițiile Titlului VII al Legii nr. 247/2005, inclusiv cele care reglementează procedura specială, a contenciosului administrativ, împotriva actelor Comisiei. Prin decizia civilă nr. 55 din 24 octombrie 2012, Curtea de Apel Oradea, secția I civilă, a respins, ca nefondat, apelul d eclarat de reclamanți împotriva sentinței menționate. Pentru a decide astfel, instanța de apel a constatat că reclamanților li s-a recunoscut irevocabil calitatea de persoane îndreptățite la măsuri reparatorii prin echivalent prin Sentința civilă nr. 95/ D din 24 februarie 2006 a Tribunalului Satu Mare și decizia civilă nr. 487 din 26 mai 2006 a Curții de Apel Oradea.

Cât privește solicitarea reclamanților de a se constata cuantumul despăgubirilor la suma de 2.016.000 lei, potrivit expertizei întocmite în cauză de expert P.D.O., instanța a apreciat că este nefondată, prin raportare la decizia nr. 52/2007 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție în recurs în interesul legii, care a statuat cu putere obligatorie pentru instanțele de judecată, că stabilirea cuantumului final al despăgubirilor și plata acestora urmează a se face procedura administrativă reglementată de titlul VII al Legii nr. 247/2005, pentru dispozițiile emise ulterior intrării în vigoare a acestei legi.

Reținând astfel competența exclusivă a Secretariatului Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor în analiza cuantumului final al despăgubirilor propuse, pe baza raportului de evaluare, care îi este transmis de evaluator sau societatea de evaluări, cererea reclamanților de a se constata cuantumul despăgubirilor la suma de 2.016.000 lei, este lipsită de temei legal, cuantumul final al despăgubirilor putând face obiectul de analiză al instanței de contencios administrativ în condițiile Legii nr. 554/2004. Și în privința capătului de cerere având ca obiect constatarea încălcării art. 1 din Protocolul 1 al C.E.D.O.

și art. 6 C.E.D.O., cu consecința obligării Statului Român la plata de despăgubiri bănești urmare a preluării abuzive a imobilului în cauză, instanța a avut în vedere decizia nr. 27 dată de Înalta Curte de Casație și Justiție, în recurs în interesul legii, prin care s-a statuat faptul că acțiunile întemeiate pe dispozițiile art. 26 alin. 3 din Legea nr. 10/2001, respectiv prin care se solicită obligarea Statului Român de a se acorda despăgubiri bănești pentru imobilele preluate în mod abuziv, Statul Român nu are calitate procesuală pasivă, iar acțiunile în acordarea de despăgubiri bănești pentru imobilele preluate abuziv, imposibil de restituit în natură și pentru care se prevăd măsuri reparatorii prin titlul VII al Legii nr. 247/2005, îndreptate direct împotriva Statului Român, întemeiate pe dispozițiile dreptului comun, ale art. 1 din Protocolul 1 al C.E.D.O.

și ale art. 13 sunt inadmisibile, în cuprinsul deciziei fiind analizat inclusiv raportul dintre legea internă și prevederile C.E.D.O. Astfel, pornind de la caracterul obligatoriu al deciziilor în interesul legii potrivit art. 330 7 alin. (4) C. proc. civ., s-a apreciat că orice discuție legată de angajarea răspunderii statului în sensul acordării de despăgubiri bănești pentru imobilele preluate abuziv a devenit inutilă, criticile apelanților fiind nefondate.

Apelanții au susținut în cadrul apelului faptul că prin cererea dedusă judecății nu au formulat direct acțiune împotriva statului pentru a obține plata despăgubirilor, în baza dreptului intern și în baza normelor internaționale, susțineri care sunt contrazise de chiar cuprinsul cererii de chemare în judecată prin care se solicită obligarea pârâtului Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice la achitarea despăgubirilor constând în valoarea de circulație a imobilului notificat, în baza expertizei efectuată de ing. expert P.D.O. în sumă de 2.016.000 lei, capăt de cerere ce atrage incidența R.I.L - ului mai sus menționat. S-a constatat ca fiind nefondat și capătul de cerere având ca obiect obligarea pârâtului Statul Român prin Ministerul Finanțelor la plata daunelor materiale și morale pentru întârzierea soluționării cererii, precum și pentru prejudiciile materiale suportate în procedura efectuată în fața instanțelor de judecată cât și în fața Comisiei Centrale.

Apelanții nu au dovedit producerea unui prejudiciu material sau moral, deși sarcina probațiunii le revenea acestora, potrivit art. 1169 alin. (1) C. civ. Nu s-a indicat nici măcar în ce constă prejudiciul invocat, limitându-se doar la a arăta că au suferit un prejudiciu pe care l-au cuantificat la suma de 10.000 euro. Împotriva deciziei menționate, au declarat recurs, în termen legal, reclamanții G.O. și F.A.M., criticând-o pentru nelegalitate, în temeiul art. 304 pct. 9 C. proc. civ. și susținând, în esență, următoarele: 1. În ce privește primul capăt al acțiunii prin care recurenții au solicitat instanței să constate că sunt îndreptățiți la acordarea de măsuri reparatorii pentru imobilul preluat abuziv de către Statul Român și pentru care au fost emise decizii de către A.V.A.S.

București, în mod nelegal, a fost respins ca fiind nefondat și lipsit de obiect. Deși sunt emise aceste decizii de către A.V.A.S, recurenții nu au reușit să obțină până în prezent, într-o procedură lungă, rezolvarea situației juridice și acceptarea deciziilor emise de A.V.A.S. București, de către Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor, care, a returnat întregul dosar unității care era învestită cu soluționarea notificării, în mod abuziv și discreționar, impunând condiții care în prezent sunt imposibil de efectuat și rezolvat. Recurenții au relatat pe larg întreaga stare de fapt, din care rezultă că A.V.A.S.

București a completat de trei ori decizia inițială ce conținea propunerea de despăgubiri, fără ca dosarul întocmit în baza Legii nr. 247/2005 să fie finalizat, cu toate că recurenții, după returnarea dosarului, au depus mai multe memorii și cereri la Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor, pentru urgentarea soluționării dosarului, ultima cerere fiind depusă în luna aprilie 2011, fără să primească vreun răspuns. Comisia Centrală, în mod nejustificat și cu rea credință, tergiversează soluționarea acestui dosar, neavând competența de a verifica legalitatea și temeinicia deciziilor emise de entitățile învestite cu soluționarea notificărilor. Ultima solicitare, în sensul ca recurenții să facă dovada dreptului de proprietate prin înscrierea dreptului în cartea funciară, este imposibil de realizat din punct de vedere juridic, deoarece imobilul notificat, așa cum rezultă din dosar, este cuprins în patrimoniul societății SC U. SA Satu Mare, privatizată de A.V.A.S.

Se justifică interesul recurenților în acțiunea în constatare, sub aspectul recunoașterii dreptului lor la despăgubire, pentru a obține această recunoaștere și prin efectele unei hotărâri judecătorești, care să-i fie opozabilă Comisiei Centrale, existând un refuz inexplicabil din partea unei autorități a statului, legal învestită cu acordarea despăgubirilor în baza Legii nr. 10/2001 în favoarea recurenților. 2. În ce privește cel de-al doilea capăt al acțiunii, prin care reclamanții au solicitat ca instanța să constate încălcarea art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor și Libertăților Fundamentale și art. 1 din Protocolul adițional la Convenție, în mod nelegal a fost respins.

Recurenții au susținut că, deși ambele instanțe de fond au reținut că recurenții au deschisă o acțiune în justiție pe calea contenciosului administrativ împotriva deciziilor emise de Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor, în cauză, nu sunt întrunite condițiile exercitării unei asemenea acțiuni, prevăzute de art. 16 alin. (4) și (19) din Titlului VII al Legii nr. 247/2005, deoarece nu a fost emisă încă o decizie de către această instituție. Cererea reclamanților a fost respinsă fără a se examina, în concret, dacă s-au încălcat dispozițiile art. 6 din C.E.D.O. și art. 1 din Protocolul adițional la Convenție, fiind evident că acestea nu au fost respectate, atât timp cât procedura de stabilire și acordare a despăgubirilor prevăzută de Legea nr. 10/2001 durează de peste 10 ani și nu există o perspectivă de rezolvare a acesteia în timp rezonabil.

În continuare, recurenții au făcut referire pe larg la jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului în aplicarea normelor menționate, din care rezultă că o persoană nu poate fi obligată să epuizeze ansamblul mijloacelor procesuale pe care dreptul intern i le pune la dispoziție pentru a proteja drepturile, fără a obține rezolvarea pretențiilor în timp rezonabil, deoarece ar echivala cu o sarcină excesivă impusă reclamantului, care s-ar vedea în imposibilitate de a dobândi măsurile reparatorii ce i se cuvin pentru o perioadă foarte lungă de timp.

Statul este responsabil de existența unei legislații coerente în materia proprietății, care să determine realizarea unor drepturi concrete și efective, iar nu teoretice și iluzorii, reglementarea procedurilor de urmat trebuind să fie efectivă, atât din punct de vedere al reglementării legislative, cât și al rezultatului practic obținut (hotărârea din 12 octombrie 2006 pronunțată în cauza Ruxandra Ionescu contra României nr. 2608/02; hotărârea din 16 februarie 2006 pronunțată în cauza Porțeanu contra României nr. 4596/03; hotărârea din 11 decembrie 2007 pronunțată în cauza Tudor contra României și cea din 13 ianuarie 2009 pronunțată în cauza Faimblat contra României nr. 23066/02). În hotărârea pronunțată în cauza Viașu contra României nr. 75951/01 (la 9 decembrie 2008), Curtea a reținut că legislația națională de reparație, inclusiv prin modificările care au fost aduse prin O.U.G.

nr. 82/2007, permite doar obținerea unei decizii administrative sau judiciare, însă nu și executarea dreptului care a fost stabilit, iar executarea unei sentințe sau a unei hotărâri, indiferent de instanță, trebuie considerată ca făcând parte integrantă din proces, în sensul art. 6 din Convenție. În cauză, prin cele 3 decizii emise de către A.V.A.S. București se recunoaște dreptul la despăgubire al recurenților pentru imobilul preluat abuziv de către Statul Român, însă aceste decizii au fost nesocotite în mod abuziv de Comisia centrală pentru acordarea despăgubirilor, ceea ce echivalează cu încălcarea Convenției Europene. Recurenții au solicitat ca instanța să stabilească despăgubirile la care sunt îndreptățiți, constând în valoarea de circulație a imobilelor teren cu construcție, conform expertizei efectuată de ing.

P.D. la data de 15 septembrie 2009 și să le acorde despăgubiri morale și materiale, constând în întârzierea nejustificată a soluționării cererii lor, precum și pentru contravaloarea prejudiciului material pe care l-au suportat în procedura efectuată atât în fața instanțelor de judecată, cât și în fața Comisiei centrale de acordare a despăgubirilor, apreciată la cuantumul de 10.000 euro, în echivalent în lei, reprezentând dobânzi legale pe perioada de la 15 septembrie 2009 până în prezent, conform calculelor anexate concluziilor scrise.

S-a făcut referire și la hotărârea pilot din cauza Atanasiu contra României, prin care Curtea Europeană a Drepturilor Omului a constatat încălcarea dispozițiilor art. 6 din Convenția Europeană, precum și a art. 1 din Protocolul 1 din aceeași Convenție, obligând Statul Român la despăgubiri și hotărând ca statul să ia măsurile care să garanteze protecția efectivă a drepturilor enunțate în cele două articole din convenție, în toate cauzele similare cu cauza de față, aflate pe rolul instanțelor europene, conform principiilor consacrate de Convenție. Cu toate că s-a împlinit termenul de 18 luni de la data rămânerii definitive a hotărârii, în care Statul Român a fost obligat să adopte aceste măsuri, nu s-a luat nicio măsură din partea Statului Român în sensul cerut și nici nu se întrevede soluționarea acestor cerințe într-un termen rezonabil.

De altfel, întreaga procedură în prezent este suspendată prin O.G. nr. 4 din 13 martie 2012, aprobată prin Legea nr. 117 din 04 iulie 2012, motiv pentru care instanța de fond, în mod greșit, a reținut incidența în cauză a unor decizii pronunțate de Înalta Curte de Casație și Justiție, pentru că nu s-a creat un cadru legal, funcțional, pentru realizarea drepturilor privind stabilirea și plata despăgubirilor de către autoritățile statului. Prin acțiunea depusă, reclamanții nu au formulat direct acțiune împotriva statului pentru a obține plata despăgubirilor, în baza dreptului intern, nefuncțional, ci pe baza normelor internaționale, respectiv a Convenției pentru Apărarea Drepturilor și Libertăților Fundamentale ale Omului, care.

potrivit dreptului intern, are prioritate față de legislația internă. În subsidiar, în situația în care se va considera că acțiunea reclamanților este inadmisibilă în temeiul Deciziei nr. 27/2011 pronunțate de Înalta Curte de Casație și Justiție în soluționarea unui recurs în interesul legii, urmează să se constate că este admisibil capătul de cerere privind încălcarea art. 6 alin. (1) din Convenție, în procedura de soluționare a notificării depusă de către recurenți, acesta nefiind declarat inadmisibil prin decizia pronunțată în interesul legii. Instanța de apel a respins acest capăt de cerere cu motivarea că pretențiile formulate de către recurenți pentru plata daunelor materiale și morale pentru întârzierea soluționării cererii, nu a fost cuantificat în fața instanței de fond și nu s-a dovedit producerea unui prejudiciu moral sau material, deși sarcina probațiunii le revenea acestora potrivit art. 1169 alin. (1) C. civ.

Reținerea instanței de apel este greșită, deoarece, din precizările care au fost făcute de recurenți, rezultă fără niciun dubiu că despăgubirile care au fost solicitate pentru încălcarea art. 6 alin. (1) din Convenție au fost cuantificate la suma de 10.000 euro, în sensul că această sumă reprezintă efectiv dobânzile de care puteau beneficia recurenții în baza expertizei efectuată de către ing. P.D., în luna februarie 2009, dispusă de către Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor, procedură nefinalizată din culpa exclusivă a Comisiei, dobânzi care, până în prezent se ridică la suma de 547.239 lei, echivalent a sumei solicitată de recurenți.

În ce privește cuantumul prejudiciului suferit de recurenți la suma de mai sus, este un calcul obiectiv, dobânzile la valoarea stabilită prin expertiza din 2009, nefinalizată, doar ținând cont de practica Curții Europene, în care judecătorul, în fiecare caz în parte, apreciază cuantumul despăgubirilor morale ținând cont de gravitatea încălcării Convenției, urmând ca, în concret, să se pronunțe cu privire la cuantumul acestora. Calculul dobânzilor legale ce le puteau încasa recurenții a fost dovedit cu actul depus la dosarul Curții de Apel Oradea, în situația în care Comisia Centrală soluționa în mod corect și legal cererea recurenților pentru stabilirea despăgubirilor. Examinând decizia recurată în raport de criticile formulate și actele dosarului, Înalta Curte apreciază că recursul nu este fondat.

1. În ceea ce privește modul de soluționare a primului capăt al acțiunii introductive, prin s-a solicitat instanței să constate că reclamanții sunt îndreptățiți la acordarea de măsuri reparatorii în cuantum de 2.016.000 lei, pentru imobilul preluat abuziv de către Statul Român, se reține că instanța de apel a menținut soluția primei instanțe prin care acest capăt de cerere a fost respins, în considerarea etapei procedurale în care se află solicitarea reclamanților de acordare a măsurilor reparatorii.

În motivarea deciziei, s-a arătat, pe de o parte, că în procedura Legii nr. 10/2001 reclamanților li s-a recunoscut deja dreptul la măsuri reparatorii, printr-o hotărâre judecătorească irevocabilă, iar, pe de altă parte, că stabilirea cuantumului final al despăgubirilor este de competența exclusivă a Secretariatului Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor în procedura administrativă reglementată de Titlul VII al Legii nr. 247/2005, astfel cum s-a statuat prin Decizia nr. 52/2007 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, Secțiile Unite, iar cuantumul final al despăgubirilor poate face obiectul de analiză al instanței de contencios administrativ în condițiile Legii nr. 554/2004.

Se constată că, prin considerentele redate anterior, instanța de apel a reținut drept obiect al primului capăt de cerere stabilirea de către instanța de judecată a cuantumului final al despăgubirilor, pretenții a căror finalitate se regăsește în petitul celui de-al doilea capăt de cerere, anume obligarea Statului Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, la despăgubiri constând în contravaloarea imobilului, în aplicarea Convenției Europene a Drepturilor și Libertăților Fundamentale. Prin motivele de recurs, reclamanții au reiterat susținerile formulate în cursul procesului privind interesul obținerii unei recunoașteri pe cale judecătorească a dreptului lor la despăgubire, care să fie opozabilă Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor.

Înalta Curte constată că motivele de recurs nu conțin critici asupra calificării juridice date de către instanță obiectului primului capăt de cerere, cât timp, deși au făcut referire la „refuzul inexplicabil” al Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor de calculare a despăgubirilor în procedura Legii nr. 247/2005, nu au infirmat că instanța de judecată nu a fost învestită în cauză cu cenzurarea refuzului Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor de stabilire a cuantumului final al despăgubirilor în procedura Legii nr. 247/2005 (pretenții în raport de care s-ar fi discutat, eventual, competența instanței de contencios administrativ de soluționare a cauzei, în aplicarea art. 19 din Legea nr. 247/2005, în forma în vigoare la data formulării cererii de chemare în judecată - 17 aprilie 2011). Astfel, reclamanții nu au indicat un asemenea obiect al pretențiilor, în contradictoriu cu Statul Român, prin Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor (conform art. 19 din lege), ci au înțeles să cheme în judecată Statul Român, însă prin Ministerul Finanțelor Publice, astfel încât hotărârea pronunțată în cauză, chiar dacă ar fi favorabilă reclamanților, nu ar fi opozabilă Comisiei Centrale, astfel cum au preconizat reclamanții prin formularea cererii de chemare în judecată.

De asemenea, recurenții nu au criticat nici aplicarea în cauză de către instanța de apel a Deciziei nr. 52/2007 date în interesul legii, context în care nu există niciun motiv pentru a se infirma aprecierea din decizia de apel privind imposibilitatea statuării de către instanța de judecată asupra cuantumului despăgubirilor cuvenite persoanelor îndreptățite în procedura Legii nr. 247/2005, primul motiv de recurs urmând a fi înlăturat ca nefondat. 2. În ceea ce privește modul de soluționare a celui de-al doilea capăt de cerere, Înalta Curte reține că prin acesta reclamanții au solicitat obligarea Statului Român la despăgubiri constând în contravaloarea imobilului și pentru prejudiciul cauzat prin nefinalizarea până în acest moment a procedurii de acordare a măsurilor reparatorii, fiind încălcate dispozițiile art. 6 și art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenția Europeană a Drepturilor și Libertăților Fundamentale.

Din modul de formulare a pretențiilor, redate anterior, reiese că, pe fundamentul Convenției, reclamanții au solicitat, în primul rând, despăgubiri constând în contravaloarea imobilului ce a făcut obiectul notificării depuse în baza Legii nr. 10/2001. În acest context, se constată, contrar susținerilor recurenților, că referirea la Decizia nr. 27 din 14 noiembrie 2011 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție într-un recurs în interesul legii este suficientă pentru argumentarea soluției de respingere a acestei cereri, fără a fi necesară analiza în cauză a încălcării normelor convenționale invocate drept temei al pretențiilor reclamanților.

Prin decizia pronunțată în interesul legii, s-a statuat că sunt inadmisibile a cțiunile în acordarea de despăgubiri bănești pentru imobilele preluate abuziv, imposibil de restituit în natură și pentru care se prevăd măsuri reparatorii prin titlul VII al Legii nr. 247/2005, îndreptate direct împotriva statului român, întemeiate pe dispozițiile art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale (întocmai ca cele întemeiate pe dreptul comun intern, respectiv pe art. 13 din C.E.D.O., în considerentele deciziei fiind analizate distinct ipotezele acțiunilor menționate). În argumentarea soluției, s-a arătat că „ exigențele coerenței și certitudinii statuate de C.E.D.O.

în jurisprudența sa în ceea ce privește adoptarea măsurilor reparatorii pentru bunurile preluate în mod abuziv impun autorităților statale, inclusiv celor judiciare, să respecte regulile adoptate prin legi speciale pentru restituirea în natură sau aplicarea de măsuri reparatorii”, totodată că, anterior hotărârii-pilot pronunțate în Cauza Maria Atanasiu și alții împotriva României, Curtea Europeană nu a constatat, în numeroasele condamnări ale statului român pentru violări ale dreptului garantat de art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenție că soluțiile legislative adoptate sunt inadecvate, ci doar că statul român nu a pus la punct un mecanism apt să asigure despăgubirea persoanelor îndreptățite într-un termen rezonabil.

Instanța supremă a statuat, de asemenea, că nu se poate vorbi de o încălcare a jurisprudenței C.E.D.O. nici „după pronunțarea hotărârii-pilot în Cauza Maria Atanasiu și alții împotriva României, din moment ce statul român a fost obligat, ca în termen de 18 luni de la data rămânerii definitive a hotărârii instanței europene, să ia măsurile care să garanteze protecția efectivă a drepturilor enunțate de art. 6 paragraful 1 din Convenție și art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenție, în contextul tuturor cauzelor similare cu cauza de față, conform principiilor consacrate de Convenție”. Rezultă, așadar, că prin decizia în interesul legii s- a analizat dacă eventuala respingere ca inadmisibilă a cererii în despăgubiri împotriva Statului Român este sau nu de natură să încalce accesul liber la justiție, garantat prin art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, ori dreptul de proprietate consacrat prin art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenție.

Chiar dacă raportarea la art. 6 nu se regăsește în dispozitivul deciziei, astfel cum, în mod corect, se susține prin motivele de recurs, este suficient faptul că atare analiză rezultă din considerentele deciziei adoptate în interesul legii. Acestea fac corp comun cu dispozitivul, întocmai ca în cazul oricărei hotărâri judecătorești, astfel încât se impun ca atare în soluționarea cauzelor, în aplicarea art. 330 7 alin. (4) C. proc. civ. Drept urmare, în prezenta cauză, nu poate fi repusă în discuție compatibilitatea procedurii Legii nr. 247/2005 cu art. 6 din C.E.D.O. sau cu art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional din C.E.D.O., dat fiind caracterul obligatoriu al deciziei în interesul legii, reclamanții având obligația de a parcurge și de a finaliza procedura administrativă instituită prin legea specială.

În același timp, după cum s-a arătat la pct. 1 din considerentele prezentei decizii, instanța de judecată nu a fost învestită în cauză cu cenzurarea refuzului Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor de stabilire a cuantumului final al despăgubirilor în procedura Legii nr. 247/2005, cadru în care ar putea fi, eventual, analizat în concret dacă a avut loc o încălcare a duratei rezonabile a procedurii, instanța de apel reținând, în mod corect, că, potrivit legii, reclamanților le este deschisă calea unei acțiuni în contencios administrativ.

Chiar dacă nu a fost emisă o decizie finală privind cuantumul despăgubirilor în procedura Legii nr. 247/2005, trebuie amintit că Înalta Curte a statuat prin decizii pronunțate în interesul legii, pentru situații similare celei de față, că persoana îndreptățită se poate adresa instanței de judecată competente pentru a cenzura refuzul nejustificat al unei entități administrative de soluționare a cererii cu care a fost învestită, fie prin obligarea autorității administrative de a soluționa cererea (Decizia nr. 9 din 20 martie 2006), fie chiar prin soluționarea pe fond a cererii de către instanță (Decizia nr. 20 din 19 martie 2007). Ca atare, instanța de apel a apreciat, în mod legal, că, în cadrul procesual creat prin cererea de chemare în judecată formulată în cauză, reclamanții nu au deschisă calea unei acțiuni directe împotriva Statului Român pentru plata despăgubirilor.

În al doilea rând, se reține că reclamanții au solicitat, pe temeiul C.E.D.O., obligarea Statului Român la despăgubiri pentru prejudiciul cauzat prin nefinalizarea până în acest moment a procedurii de acordare a măsurilor reparatorii. Această instanță constată că pretențiile astfel formulate implică o constatare în prealabil a unui eventual refuz nejustificat al Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor de soluționare a cererii cu care a fost legal învestită. Or, după cum s-a arătat deja, în cauză nu s-a formulat un asemenea obiect al cererii, astfel încât considerentele expuse anterior cu referire la calea procesuală ce ar trebui urmată în acest caz (aceea prevăzută de Legea nr. 247/2005, inclusiv sesizarea instanței de contencios administrativ) sunt pe deplin valabile și pentru motivul de recurs de față.

Pe de altă parte, se reține că instanța de apel a argumentat menținerea soluției de respingere a cererii în despăgubiri constând în contravaloarea prejudiciului material și moral suferit și prin nedovedirea de către reclamanți a producerii unui asemenea prejudiciu, în condițiile în care aceștia nici măcar nu au indicat în ce constă prejudiciul invocat. Prin motivele de recurs, s-a susținut că prejudiciul cuantificat la 10.000 euro prin chiar cererea de chemare în judecată reprezintă dobânzile la suma de 2.016.000 lei, calculată prin expertiza dispusă în procedura Legii nr. 247/2005 ca reflectând valoarea de circulație a imobilului, sume de bani de care recurenții au fost privați prin nefinalizarea procedurii.

O asemenea susținere nu poate fi primită, cât timp a fost formulată abia în faza recursului, și nu prin cererea de chemare în judecată, iar în plus, prejudiciul astfel pretins nu este unul cert, cât timp însăși sumă de bani la care se raportează dobânda pretinsă nu a fost recunoscută în cauză drept o creanță certă și acordată cu titlu de despăgubiri reclamanților. Pentru aceste argumente și în temeiul art. 312 C. proc. civ., recursul urmează a fi respins ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge ca nefondat recursul declarat de reclamanții G.O. și F.A.M. împotriva deciziei nr. 55/ A din 24 octombrie 2012 a Curții de Apel Oradea, secția I civilă. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică astăzi, 31 mai 2013.