ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2941/2013

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2941/2013 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2013)

Asupra recursului de

față constată următoarele:

Prin acțiunea înregistrată la 10 decembrie

2008 pe rolul Judecătoriei sector 2 București, I.M., B.G., G.E., N.C. și I.L. au

solicitat, în baza art. 480 C. civ. și în contradictoriu cu Primăria municipiului

București prin Primar general, revendicarea și lăsarea în deplină proprietate

și posesie a imobilelor situate în București, str. Șerbănescu Tei; str. Sf. Vasile

Tei (fostă Șerbănescu Tei) și în str. Oteșani (fostă Șerbănescu).

Prin cererea

precizatoare din 25 mai 2009, reclamanții au arătat că înțeleg a se judeca în

contradictoriu cu Primăria municipiului București, Municipiul București prin

Primar general și Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice.

Judecătoria

sectorului 2 București, Secția civilă, prin Sentința nr. 9794 din 14 decembrie 2009 a admis excepția necompetenței materiale și a declinat competența de soluționare a cauzei în

favoarea Tribunalului București, în raport de prevederile art. 2 alin. (1) lit.

b) C. proc. civ. și valoarea precizată a imobilelor revendicate.

Prin completarea la

cererea precizatoare formulată la 25 noiembrie 2010, reclamanții au solicitat

introducerea în cauză, în calitate de reclamantă, a numitei S.E. (decedată

ulterior pe parcursul procesului), aspect realizat potrivit încheierii de

ședință de la aceeași dată.

Prin sentința nr. 1286

din 30 iunie 2011, Tribunalul București, secția a V-a civilă, a respins

acțiunea în contradictoriu cu Primăria municipiului București prin Primar

general ca fiind introdusă împotriva unei persoane fără calitate procesuală de

folosință. A admis excepția lipsei calității procesuale pasive a Statului Român

prin Ministerul Finanțelor Publice. A respins acțiunea în contradictoriu cu

respectivul pârât ca fiind introdusă împotriva unei persoane fără calitate

procesuală pasivă. A admis excepția inadmisibilității. A respins acțiunea în

contradictoriu cu pârâtul Municipiul București prin Primar general, ca

inadmisibilă.

Pentru a pronunța

această soluție, prima instanță a constatat că u

na

din condițiile de exercitate a oricărei acțiuni civile este calitatea

procesuală, cu cele două componente ale sale, activă și pasivă.

Calitatea

procesuală pasivă presupune existența unei identități între pârât și cel

obligat în raportul juridic dedus judecății.

S-a

reținut că prezenta acțiune, precizată de reclamanți, este una în revendicare,

caracterizată prin aceea că este introdusă de proprietarul neposesor împotriva

posesorului neproprietar.

Din

înscrisurile existente la dosar, s-a constatat că nu rezultă că bunurile

menționate în petitul cererii se află în posesia Statului Român reprezentat de

Ministerul Finanțelor Publice, pentru a se justifica legitimarea procesuală

pasivă a acestui pârât, motiv pentru care s-a admis excepția procesuală

invocată prin întâmpinare și s-a respins acțiunea în contradictoriu cu Statul

Român prin Ministerul Finanțelor Publice ca fiind introdusă împotriva unei

persoane fără calitate procesuală pasivă.

Asupra excepției

inadmisibilității, s-a constatat că imobilul din str. Oteșani a făcut obiectul

Decretului de expropriere nr. 444/1984, fiind preluat de la S.E. și T.N.,

imobilul din str. Șerbănescu Tei (actual str. Cristea Mateescu) a trecut în

proprietatea statului în baza aceluiași act normativ de la foștii proprietari C.C.

și C.I., iar imobilul din str. Vasile Tei a fost preluat de la foștii

proprietari P.M. și P.A., în acest sens fiind relațiile comunicate instanței de

SC A. SA, prin adresa din 12 aprilie 2011 (fila 49 dosar).

A mai reținut instanța,

potrivit adresei din 30 mai 2011 (fila 54 dosar) a Primăriei municipiului

București, că a fost formulată notificare de S.E. pentru imobilul din str. Oteșani,

de S.E. și T.M. pentru imobilul din str. Șerbănescu Tei și de T.M. pentru

imobilul din str. Vasile Tei.

Aceeași instituție a precizat

că dosarele privind notificările formulate de persoanele menționate au fost

înaintate Comisiei de aplicare a Legii nr. 10/2001, pentru analizare și

soluționare, unele din ele fiind în redactare (fila 45 dosar).

În condițiile în care

imobilele au făcut obiectul notificărilor formulate în temeiul Legii nr. 10/2001,

s-a apreciat de către tribunal că reclamanții nu mai pot introduce acțiune în

revendicare potrivit dreptului comun, în acest sens fiind și decizia nr. 33/2008

pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție.

A

statuat instanța supremă că, de

principiu, persoanele cărora le sunt

aplicabile dispozițiile Legii nr. 10/2001 nu au posibilitatea de a opta între

calea prevăzută de acest act normativ și aplicarea dreptului comun în materia

revendicării, respectiv dispozițiile art. 480 C. civ., dispoziții invocate și

de reclamanți prin acțiune.

S-a

apreciat că

numai

persoanele exceptate de la procedura acestui act normativ, precum și cele care,

din motive independente de voința lor, nu au putut să utilizeze respectiva

procedură în termenele legale au deschisă calea acțiunii în

revendicare/retrocedare a bunului litigios, dacă acesta nu a fost cumpărat, cu

bună-credință și cu respectarea dispozițiilor

Legii nr. 112/1995

, de către chiriași.

Or, aceasta nu este

situația reclamanților din prezentul litigiu.

Prima instanță a avut

în vedere și faptul că art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001 acordă

posibilitatea celor interesați de a formula contestație împotriva dispoziției

sau deciziei emise de unitatea deținătoare sau de entitatea învestită cu

soluționarea notificării ori de a sesiza direct instanța de judecată în vederea

soluționării pe fond a notificării, potrivit deciziei nr. XX/2007 a Înaltei

Curți de Casație și Justiție .

Față de cele expuse,

s-a apreciat că acțiunea în revendicare, întemeiată pe art. 480 C. civ. este

inadmisibilă, motiv pentru care a fost respinsă prin admiterea excepției

inadmisibilității.

Totodată s-a respins

acțiunea în contradictoriu cu pârâta

Primăria municipiului

București prin Primar general ca fiind introdusă împotriva unei persoane fără

calitate procesuală de folosință, pentru motivele arătate în încheierea de

ședință din data de 3 martie 2011, respectiv față de prevederile art. 21 din

Legea nr. 215/2001.

Soluția primei

instanțe a fost menținută de Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă,

prin decizia nr. 343/ A din 11 octombrie 2012, prin care s-au respins, ca

nefondate, apelul principal declarat de reclamanta Ivan Mariana și cererea de

aderare la apel formulată de reclamanții Botez Elena, G.E., I.L. și Novac

Cristina împotriva sentinței tribunalului.

S-a

reținut de către instanța de

apel că reclamanții se

află în situația de a solicita direct în instanță, prin formularea unei acțiuni

în revendicare întemeiată pe dispozițiile dreptului comun, obligarea pârâților

să le restituie în deplină proprietate și posesie imobilul în litigiu invocând

preluarea abuzivă, fără titlu valabil a acestuia de la autorii lor, în baza

Decretului nr. 92/1950.

Temeiul juridic al cererii de chemare în judecată indicat de

apelanți a vizat dispozițiile art. 480-481 C. civ., art. 44 din Constituția

României, art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenția europeană a drepturilor și libertăților fundamentale ale omului (cu privire la

garantarea dreptului de proprietate), dar și art. 20, 21, 41 și 44 din

Constituție și art. 6 paragraful 1 din Convenție, în ce privește îngrădirea

accesului la instanță, prin respingerea acțiunii ca inadmisibilă pentru

considerentul că nu au urmat procedura legii speciale, Legea nr. 10/2001 sau în

speță, deși au inițiat această procedură prin formularea notificărilor nu au

finalizat-o.

Fără a nega încadrarea situației de fapt dedusă judecății în

dispozițiile Legii nr. 10/2001, apelanții au pretins că trebuie acordată

prioritate dispozițiilor Convenției Europene a Drepturilor Omului, susținând că

soluția menționată este cuprinsă și în dezlegarea dată recursului în interesul

legii pronunțat cu privire la această chestiune, prin decizia nr. 33 din 9

iunie 2008 a Secțiilor Unite ale Înaltei Curți de Casație și Justiție.

Curtea de apel a constatat că prima instanță a dat o corectă

interpretare dispozițiilor legale incidente, stabilind, în acord cu principiul

specialia generalibus derogant, că dispozițiile Legii nr. 10/2001 în concurs cu

normele dreptului comun, se aplică în mod prioritar, astfel că după adoptarea

legii de reparație nu mai există posibilitatea unei opțiuni între a urma

procedura Legii nr. 10/2001 și a recurge în continuare la dreptul comun,

respectiv promovarea unei acțiuni întemeiate pe dispozițiile Codul civil.

Pe de altă parte, dispozițiile art. 6 alin. (2) din Legea nr. 213/1998,

referitoare la imobilele preluate de stat fără titlu valabil, prevăd că „pot fi

revendicate de foștii proprietari sau de succesorii acestora, dacă nu fac

obiectul unei legi speciale de reparație”.

Or, Legea nr. 10/2001 reglementează măsuri reparatorii inclusiv

pentru imobilele preluate fără titlu valabil, astfel că, după intrarea în

vigoare a acestui act normativ, nici dispozițiile art. 6 alin. (2) din Legea nr.

213/1998 nu mai pot constitui temei pentru revendicarea unor imobile aflate în

această situație.

Pe de altă parte, Legea nr. 10/2001 instituie atât o procedură

administrativă prealabilă, cât și anumite termene și sancțiuni menite să

limiteze incertitudinea raporturilor juridice născute în legătură cu imobilele

preluate abuziv de stat, astfel că, în prezent Legea nr. 10/2001, în limitele

date de dispozițiile art. 6 alin. (2) din Legea nr. 213/1998, constituie

dreptul comun în materia retrocedării imobilelor preluate de stat, cu sau fără

titlu valabil, în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989.

Numai persoanele exceptate de la procedura acestui act normativ,

precum și cele care, din motive independente de voința lor, nu au putut să

utilizeze această procedură în termenele legale, au deschisă calea acțiunii în

revendicarea bunului litigios, dacă acesta nu a fost cumpărat, cu bună-credință

și cu respectarea dispozițiilor Legii nr. 112/1995, de către chiriași.

Or, instanța de apel a constatat că reclamanții nu se încadrează

în niciuna dintre ipotezele enumerate anterior, întrucât nu sunt exceptați de

la aplicarea dispozițiilor legii speciale, nici in rem (imobilul fiind preluat

în baza Decretului nr. 92/1950, ceea ce se încadrează în art. 2 lit. i) din legea

specială), nici in personam (apelanții fiind moștenitori legali ai autorului

deposedat de stat, astfel că este incident art. 4 alin. (2) din lege), după cum

nu a fost revelat niciun motiv independent de voința lor de a nu putea să fi

urmat procedura legii speciale prin formularea notificării.

Totodată, apelanții au învederat că în cazul în care se constată

neconcordanțe între legea specială, Legea nr. 10/2001 și Convenția europeană a

drepturilor omului, trebuie acordată prioritate Convenției, în condițiile în

care nu se aduce atingere altui drept de proprietate sau securității

raporturilor juridice, dezlegare dată, de asemenea, prin decizia nr. 33/2008 a

Secțiilor Unite ale Înaltei Curți de Casație și Justiție.

Referindu-se la prioritatea Convenției, au invocat dispozițiile art.

6 paragraful 1, întrucât prin respingerea acțiunii ca inadmisibilă li s-ar nega

dreptul de acces la instanță, dar și art. 1 Protocolul 1 al Convenției.

S-a reținut că art. 6 din Convenție garantează fiecărei persoane „dreptul

la un tribunal”, adică dreptul ca o instanță judiciară să soluționeze orice

contestație privitoare la drepturile și obligațiile sale.

Însă, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a admis că acest drept

nu este absolut, că este compatibil cu limitări implicite și că statele dispun

în această materie de o anumită marjă de apreciere.

În același timp, instanța de contencios european a statuat că

această problemă trebuie examinată într-un context mai larg, și anume acela al

obstacolelor sau impedimentelor de drept ori de fapt care ar fi de natură să

altereze dreptul la un tribunal chiar în substanța sa.

Or, legiuitorul român a adoptat un act normativ special, în

temeiul căruia persoanele care se consideră îndreptățite pot cere să li se

recunoască dreptul de a primi măsuri reparatorii pentru imobilele preluate

abuziv de către stat, una dintre aceste măsuri fiind restituirea în natură a

imobilelor.

Legea nr. 10/2001 prevede obligativitatea parcurgerii procedurii

administrative prealabile pe care o reglementează, ceea ce nu conduce la

privarea acelor persoane de dreptul la un tribunal, pentru că, împotriva

dispoziției sau deciziei emise în procedura administrativă, legea prevede calea

contestației în instanță (art. 26), căreia i se conferă o jurisdicție deplină,

după cum au posibilitatea de a supune controlului judecătoresc toate deciziile

care se iau în cadrul procedurii Legii nr. 10/2001, inclusiv refuzul persoanei

juridice de a emite decizia de soluționare a notificării (conform deciziei XX

din 19 martie 2007 pronunțată în recurs în interesul legii de Înalta Curte de Casație

și Justiție în Secții Unite), astfel că este pe deplin asigurat accesul la

justiție.

Existența Legii nr. 10/2001, derogatorie de la dreptul comun, cu

consecința imposibilității utilizării unei reglementări anterioare, nu încalcă art.

6 din Convenție în situația în care calea oferită de legea specială pentru

valorificarea dreptului dedus pretins este una efectivă.

Or, așa

cum s-a arătat, apelanții au vocația de a obține măsuri reparatorii pentru

imobil (ceea ce includea și restituirea în natură, ca măsură prevalentă a legii

speciale, în condițiile în care era posibilă), dacă ar fi urmărit soluționarea

cererii ce a format obiectul notificării câtă vreme calitatea de pârât în cauză

o are unitatea administrativ teritorială, ceea ce în contextul Legii nr. 10/2001,

se suprapune peste noțiunea de unitate deținătoare.

În fine, s-a

reținut că prin respingerea ca inadmisibilă a acțiunii în revendicare de drept

comun formulată după data intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, privind

imobilele ce intră sub incidența acestui act normativ, nu se aduce atingere

nici art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenția europeană a drepturilor omului, temei invocat de asemenea de apelanți, norma

convențională, garantând protecția unui bun actual aflat în patrimoniul

persoanei interesate sau a unei speranțe legitime cu privire la valoarea

patrimonială respectivă.

Curtea

Europeană a Drepturilor Omului a apreciat însă, că simpla solicitare de a

obține un bun preluat de stat nu reprezintă nici un bun actual și nici o

speranță legitimă, situație în care instanța de apel a constatat că reclamanții

nu pot invoca în mod eficient garanțiile art. 1 Protocolul 1.

Soluționând

cu prioritate, conform art. 137 alin. (1) C. proc. civ. excepția

inadmisibilității, celelalte critici formulate și care vizează fondul au fost

considerate inutil a mai fi analizate. S-a constatat că apelanții puteau

critica neanalizarea titlurilor de proprietate deținute de către aceștia în

situația în care li s-ar fi negat calitatea de proprietari sau s-ar fi reținut

lipsa calității lor procesuale active or, soluționarea cauzei, prin reținerea

excepției inadmisibilității acțiunii, a făcut de prisos orice altă verificare

privind fondul și, prin urmare, numai criticile privind această excepție au putut

fi primite.

Nu au putut

fi primite nici criticile privind lipsa rolului activ al instanței sau

încălcarea principiului contradictorialității sau neunirea excepției cu fondul

având în vedere că ambele excepții au fost puse în discuția părților, astfel

cum a rezultat din încheierea de ședință publică de la 23 iunie 2011, iar

unirea excepției cu fondul nu este obligatorie pentru instanță.

În ceea

ce privește critica privind nesoluționarea cererii subsidiare, în sensul că s-a

cerut ca în situația în care terenurile nu sunt libere și nu pot fi restituite

în natură, obligarea Statului Român prin Ministerul Finanțelor Publice să

plătească despăgubiri echivalente cu valoarea de circulație a terenurilor în

temeiul Legii nr. 10/2001, critica a fost găsită nefondată, în condițiile în

care atât în cererea precizatoare din 25 noiembrie 2010 cât și în completarea

la cererea precizatoare făcute în fața Tribunalului București (fila 37),

reclamanta I.M. a precizat temeiul juridic al acțiunii ca fiind art. 480 C.

civ.

Calitatea procesuală pasivă a Statului Român prin Ministerul

Finanțelor Publice în acțiuni având ca obiect acordarea de despăgubiri, ce

rezultă din prevederile art. 12 din O.U.G. nr. 4/2009 nu a putut fi analizată

în prezenta acțiune formulată în temeiul dreptului comun, întrucât sus numita

trimitere la dispozițiile legale referitoare la despăgubirile acordate de

Statul Român privește despăgubirile stabilite în aplicarea prevederilor art. 14

1

alin. (4) din Titlul VII al Legii nr. 247/2005 privind reforma în domeniile

proprietății și justiției, precum și unele măsuri adiacente, cu modificările și

completările ulterioare.

Or, față

de temeiul juridic reținut, revendicare în baza dreptului comun, s-a constatat

că în mod legal a fost admisă excepția lipsei calității procesuale pasive a Statului

Român prin Ministerul Finanțelor Publice, întrucât potrivit înscrisurilor

existente la dosar, nu a rezultat că bunurile menționate în petitul cererii se

află în posesia Statului Român reprezentat de Ministerul Finanțelor Publice,

pentru a se justifica legitimarea procesuală pasivă a acestui pârât.

De

asemenea, a fost găsită nefondată critica privind neargumentarea admiterii

excepției lipsei calității procesuale de folosință a Primăriei

municipiului București prin Primar general și înlăturarea argumentului adus la

fondul cauzei, respectiv faptul că potrivit art. 3 alin. (1) din Legea nr. 215/2001,

Primăria municipiului București este parte în proces prin Primarul general

care, în conformitate ce prevederile art. 66, art. 97 alin. (3), art. 114 alin.

(2) și art. 115 din lege, răspunde pentru buna funcționare a administrației

publice locale sau județene, în condițiile legii și are calitate procesual

pasivă, întrucât administrează terenurile preluate abuziv de stat și care fac

obiectul revendicării. S-a reținut că motivarea admiterii excepției lipsei

calității procesuale de folosință a Primăriei municipiului București prin

Primar General a fost expusă pe larg în încheierea de ședință din data de 3

martie 2011, astfel cum a reieșit și din considerentele sentinței atacate.

Fiind lipsită de calitate procesuală de folosită orice alt argument privind

alte atribuții ale unității administrativ teritoriale au devenit de prisos a

mai fi analizate.

Împotriva acestei

ultime decizii au declarat recurs reclamanții B.G., G.E., N.C., I.L. și I.M.,

solicitând admiterea acestuia și trimiterea cauzei spre rejudecare instanței de

fond și criticând hotărârea prin prisma pct. 7, 8 și 9 ale art. 304 C. proc.

civ. Totodată, au arătat că neregularitățile procedurale au dus la nesocotirea

unor principii fundamentale care guvernează procesul civil, ceea ce impune, în

baza art. 312 alin. (3) C. proc. civ., trimiterea spre rejudecare la fond,

motivat și de faptul că nu a avut loc o cercetare a fondului cauzei.

Pornind de la

motivele de apel, pe care le-au reiterat în mare parte, recurenții au criticat

decizia atacată sub aspectul faptul că instanța de apel a judecat cauza în

absența încuviințării probatoriului solicitat la 20 septembrie 2012, constând

în înscrisuri și expertiza de specialitate, având drept obiective identificarea

terenurilor în litigiu, stabilirea afectării acestora de lucrări de

sistematizare, precum și a naturii construcțiilor și a precizării suprafeței

ocupate, care nu poate fi restituită în natură, cu calcularea valorii de

circulație a terenurilor.

Au criticat și

soluția instanței de apel de apreciere ca tardivă a solicitării probatoriului,

prin considerarea termenului de formulare a acestuia ca fiind data de 7 iunie

2012, termen la care s-a susținut de fapt cererea de repunere pe rol a cauzei.

Au înțeles a se

prevala de dispozițiile art. 297 C. proc. civ. motivat de faptul că instanța

fondului nu a intrat în judecarea cauzei pe fond limitându-se la admiterea unor

excepții.

Cu toate acestea,

instanța de apel a analizat concursul dintre legea generală și legea specială,

fără a particulariza cauza dedusă judecății și fără a observa existența unor

notificări care au rămas nesoluționate, inhibând dreptul la o justă

despăgubire, din perspectiva stipulărilor Curții Europene cu privire la Legea nr. 10/2001, respectiv că aceasta nu funcționează (cauza Porțeanu, cauza Viasu).

Au considerat, prin

urmare, că atât instanța de fond cât și instanța de apel au ignorat obligația

de a asigura efectul deplin al normelor Convenției față de orice altă prevedere

contrară din legislația națională, de a aprecia cu privire la prioritatea

tratatelor internaționale la care România este parte, precum și cu privire la

compatibilitatea și concordanța normelor din dreptul intern cu reglementările

și jurisprudența comunitară, încălcând astfel dreptul la un proces echitabil

astfel cum este garantat de art. 21 din Constituție, dar și de art. 6 paragraf

1 din Convenția Europeană și art. 8 și 10 din Declarația Națiunilor Unite.

Întrucât în cauză a

operat o privare de bun, au susținut că este îndreptățită cererea întemeiată pe

dispozițiile art. 480 C. civ., instanța de apel „întorcând” cauza de la

motivele de apel la posibilitatea juridică conferită reclamanților de a

solicita obligarea persoanei juridice la emiterea deciziei de soluționare a

notificării care nu semnifică acordarea unei drepte și prealabile despăgubiri.

Au apreciat că

adoptarea Legii nr. 10/2001 nu constituie un fine de neprimire pentru acțiunea

în revendicare de drept comun, în măsura în care persoana care se consideră

adevăratul proprietar al imobilului preluat abuziv de stat urmărește

recunoașterea dreptului său de proprietate și redobândirea efectivă a posesiei

imobilului, indiferent de subiectul de drept față de care acționează.

Au arătat că

jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului a statuat constant în sensul

că orice negare a competenței instanței de judecată de a examina acțiunea în

revendicare reprezintă o încălcare a art. 6 din Convenție cu privire la liberul

acces la justiție.

În ceea ce privește

decizia nr. 33/2008 dată în interesul legii, au precizat că în speță nu s-ar

putea reține că prin admiterea acțiunii în revendicare s-ar aduce atingere unui

alt drept de proprietate ocrotit de lege, întrucât terenurile se află încă în

proprietatea statului.

În continuare, făcând

referire la noțiunea de bunuri, care poate cuprinde atât bunuri actuale cât și

valori patrimoniale, inclusiv creanțe, în baza cărora reclamantul poate

pretinde că are cel puțin o speranță legitimă, recurenții au arătat că în cauză

speranța de a li se recunoaște dreptul de proprietate asupra terenurilor poate

fi considerată ca bun, în sensul art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenție, întrucât statul în mod nelegal i-a privat de exercitarea dreptului de proprietate

pe o perioadă îndelungată de timp.

Din interpretarea art.

18 lit. c) și art. 45 ale Legii nr. 10/2001, recurenții au tras concluzia că

respectivele dispoziții se aplică numai în raporturile juridice dintre stat și

proprietarul deposedat, fapt care conduce la înfrângerea excepțiilor privitoare

atât la calitatea procesuală a Statului Român prin Ministerul Finanțelor

Publice cât și la cea a Primăriei municipiului București prin Primar general.

Au menționat că au

arătat în fața instanței de apel netemeinicia admiterii acestei excepții,

întrucât acțiunea nu este întemeiată pe Legea nr. 10/2001, iar introducerea în

cauză a Statului Român prin Ministerul Finanțelor Publice, în calitate de

pârât, a fost necesară față de formularea capătului subsidiar de acțiune prin

care au solicitat obligarea statului la despăgubiri egale cu valoarea de

circulație a terenurilor, în cazul în care restituirea în natură nu este

posibilă, calitatea procesuală pasivă rezultând din prevederile art. 12 din O.U.G.

nr. 4/2009.

Au mai criticat

soluția și sub aspectul neargumentării juridice a deciziei luată în privința

admiterii excepției lipsei calității procesuale de folosință a Primăriei

municipiului București prin Primar general, care a înlăturat argumentele aduse

de reclamanți la fondul cauzei în raport de art. 3 alin. (1) din Legea nr. 215/2001.

Recursul este nefondat,

urmând a fi respins ca atare, în considerarea argumentelor ce succed.

Recurenții, prevalându-se

de prevederile art. 297 C. proc. civ., au criticat hotărârea pronunțată în apel

sub aspectul faptului că deși fondul cauzei nu a fost soluționat de prima

instanță, acțiunea fiind respinsă ca inadmisibilă, curtea de apel a menținut

soluția tribunalului procedând eronat la analizarea motivelor prin prisma

concursului dintre legea generală și legea specială. Motivele de recurs vizează

deci modul de soluționare a acțiunii în revendicarea unui imobil preluat de

stat, în sensul stabilirii admisibilității acesteia, în condițiile în care a

fost formulată după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, act normativ

special de reparație, în a cărui sferă de reglementare intră și imobilele în

litigiu.

Recurenții -

reclamanți au mai criticat soluțiile instanțelor de fond, pornind de la decizia

în interesul legii nr. 33/2008, prin prisma faptului că nu s-au observat și

considerentele care consacră prioritatea Convenției Europene a Drepturilor

Omului față de legea specială, în situația în care sunt sesizate neconcordanțe

între aceasta și convenție, care poate fi dată în cadrul unei acțiuni în

revendicare, în măsura în care astfel nu s-ar aduce atingere unui alt drept de

proprietate ori securității raporturilor juridice, ceea ce nu este cazul în

speță, atâta vreme cât imobilele în litigiu sunt încă în proprietatea statului.

Se reține că nu poate

fi primită această critică, instanța de apel făcând în mod corect referire la considerentele

deciziei pronunțată în recurs în interesul legii în stabilirea cadrului în care

a fost analizată acțiunea în revendicarea imobilului, preluat de stat în

perioada de referință a Legii nr. 10/2001.

Se constată astfel că

tranșând raportul dintre Legea nr. 10/2001, care reglementează regimul juridic

al imobilelor preluate abuziv de statul român în perioada 6 martie 1945 - 22

decembrie 1989 și dreptul comun, în ceea ce privește posibilitatea de a recurge

la acțiunea în revendicare, decizia nr. 33/2008 nu exclude într-adevăr

admisibilitatea acțiunii, în măsura în care reclamantul într-o atare cerere se

prevalează de un bun în sensul normei europene.

Astfel, Înalta Curte

a observat prin decizia menționată că în cadrul unei acțiuni în revendicare

este posibil ca ambele părți să se prevaleze de un bun în sensul art. 1 din

Primul Protocol adițional la Convenție, instanțele fiind puse în postura de a

da preferabilitate unui titlu în defavoarea celuilalt, cu observarea

principiului securității raporturilor juridice.

În speță nu se ridică

însă problema preferabilității reglementării internaționale în fața legii

interne speciale, decât în măsura în care reclamanții s-ar putea prevala de un

bun care să nu mai facă necesară recurgerea la procedura legii speciale și

astfel să nu mai fie în discuție raportul dintre norma generală și cea

specială.

Pentru aprecierea

existenței unui „bun” în patrimoniul reclamanților, se constată, în raport de

jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, că această noțiune poate

cuprinde atât bunurile existente cât și valori patrimoniale, respectiv creanțe

cu privire la care reclamantul poate pretinde că are cel puțin o speranță

legitimă de a le vedea concretizate.

Conform principiilor

ce se degajă din jurisprudența CEDO, bunul actual presupune existența unei

decizii administrative sau judecătorești definitive, prin care să se recunoască

direct sau indirect dreptul de proprietate (a se vedea în acest sens, cauza

Străin și alții împotriva României, hotărârea CEDO din 30 iunie 2005, cauza

Sebastian Taub împotriva României, cauza Athanasiu Marshall împotriva României,

hotărârea CEDO din 23 iunie 2009, etc.).

În schimb, Curtea

Europeană a statuat că nu vor fi considerate bunuri în sensul articolului

menționat speranța de a redobândi un drept de proprietate care s-a stins de

mult timp ori o creanță condițională, care a devenit caducă prin neîndeplinirea

condiției (cauza Penția și Penția împotriva României, hotărârea CEDO din 23

martie 2006, cauza Malhous contra Republicii Cehe, hotărârea CEDO din 13

decembrie 2000, cauza Lindner și Hammermeyer împotriva României, hotărârea CEDO

din 3 decembrie 2002, cauza Ionescu și Mihăilă împotriva României, hotărârea

CEDO din 14 decembrie 2006, etc.).

Jurisprudența Curții

Europene este extrem de nuanțată și a cunoscut evoluții cu fiecare cauză

pronunțată, în funcție de circumstanțele concrete ale fiecărui caz, iar prin

hotărârea pilot în cauza Maria Athanasiu și alții împotriva României (hotărârea

din 12 octombrie 2010) a analizat din nou noțiunile de „bun actual” și „valoare

patrimonială” și a statuat că existența unui „bun actual” este în afara oricărui

dubiu dacă, printr-o hotărâre definitivă și executorie, instanțele au

recunoscut calitatea de proprietar a persoanei în discuție și dacă, în

dispozitivul hotărârii, au dispus în mod expres restituirea bunului.

Cât privește

„valoarea patrimonială”, Curtea Europeană a statuat în hotărârea pilot că

aceasta se bucură de protecția oferită de art. 1 din Primul Protocol adițional

la Convenție atunci când „interesul patrimonial” ce rezultă din simpla

constatare a ilegalității preluării este condiționată de întrunirea cerințelor

legale în cadrul procedurilor prevăzute de legile de reparație și de epuizarea

căilor de atac prevăzute de aceste legi.

Prin urmare, este

evident că reclamanții nu dețin un bun și un drept la restituirea în natură,

astfel cum pretind pe calea acțiunii în revendicare și cum susțin prin motivele

de recurs, pentru a putea beneficia de garanțiile oferite de Convenție

dreptului de proprietate.

Ca atare, susținerile

recurenților potrivit cărora pot solicita restituirea bunului preluat de stat

pe calea acțiunii în revendicare întemeiată pe dreptul comun chiar după

intrarea în vigoare a noii legi, cu condiția de a nu aduce atingere unui alt

drept de proprietate ori securității raporturilor juridice, sunt eronate.

Nu pot fi primite

nici criticile referitoare la încălcarea liberului acces la justiție, în

situația în care se constată incidența unei norme speciale la momentul

intentării procesului, care înlătură aplicarea normei anterioare, operante până

la data apariției noii reglementări.

„Dreptul la un

tribunal” garantat de art. 6 din Convenție nu este, cum corect a reținut și

instanța de apel, un drept absolut, fiind compatibil cu limitări implicite,

statele dispunând în această materie de o anumită marjă de apreciere.

Or, legiuitorul român

a adoptat un act normativ special, în temeiul căruia persoanele care se

consideră îndreptățite pot cere să li se recunoască dreptul de a primi măsuri

reparatorii pentru imobilele preluate abuziv de către stat, una dintre aceste

măsuri fiind restituirea în natură a imobilelor, fiind astfel pe deplin

asigurat accesul la justiție.

Ca atare, nu pot fi

primite nici susținerile recurenților referitoare la faptul că prin respingerea

acțiunii în revendicare nu pot obține restituirea în natură a imobilelor, atâta

vreme cât Legea nr. 10/2001 prevede, ca regulă, posibilitatea acestei

restituiri în natură.

Prin urmare, Legea nr.

10/2001 asigură realizarea garanțiilor unui proces echitabil, prin instituirea

unui sistem reparator, jurisprudența Curții Europene recunoscând dreptul

statelor membre în a aprecia formele și termenele în care se realizează accesul

la o instanță, în sensul Convenției, atâta timp cât legislația națională

prevede acest acces.

Așadar, nu poate fi

primită critica recurenților - reclamanți, atâta timp cât prin Legea nr. 10/2001

au fost reglementate nu numai procedurile administrative de restituire dar și

modalitățile de a ataca în justiție măsurile dispuse în cadrul acestei

proceduri. Astfel, accesul la justiție presupune în mod necesar ca după

parcurgerea procedurilor administrative, partea interesată să aibă

posibilitatea să se adreseze instanței judecătorești și numai în măsura în care

aceste exigențe nu sunt respectate ar fi afectat accesul la justiție. Or, mai

mult, persoana interesată poate contesta și refuzul unității notificate de a

răspunde în termenul prevăzut de lege, deci are posibilitatea de a supune

controlului judecătoresc toate deciziile care se iau în cadrul procedurii

instituite prin Legea nr. 10/2001, în cadrul acestui control putându-se deduce

judecății însuși dreptul de proprietate asupra imobilului în litigiu.

Concluzionând,

persoanele cărora le sunt aplicabile dispozițiile Legii nr. 10/2001 nu au

posibilitatea de a opta între calea prevăzută de acest act normativ și

aplicarea dreptului comun în materia revendicării, accesul la justiție și

dreptul la un proces echitabil fiind asigurate sub toate aspectele în cadrul

prevăzut de legea specială.

Întrucât dreptul de

proprietate aflat anterior în patrimoniul recurenților și speranța redobândirii

exercițiului acestuia, pierdut de multă vreme, nu sunt asimilabile noțiunii de

bun, soluția din acțiunea în revendicare a acestuia nu putea fi decât în sensul

respingerii acesteia.

Așadar, analizând

concursul dintre legea generală reprezentată de dreptul comun în materie (art. 480

C. civ.) și legea specială de reparație (Legea nr. 10/2001), curtea de apel nu

a făcut decât să aplice statuările din decizia nr. 33/2008 dată în interesul

legii, obligatorii în raport de prevederile 330

7

alin. (4) C. proc.

civ.

Menținând soluția

tribunalului de respingere a unei acțiuni în revendicare formulată după

adoptarea legii speciale de reparație, curtea de apel a pronunțat o soluție

legală, cu atât mai mult cu cât în cauză au fost formulate notificări în baza

Legii nr. 10/2001, una dintre acestea fiind soluționată prin dispoziția nr. 14054/2011

prin care s-au propus măsuri reparatorii pentru imobilul situat în București,

str. Oteșani.

În aceste condiții,

avându-se în vedere și principiul electa una via, este evident că reclamanții

nu mai pot solicita încă o dată valorificarea dreptului lor.

În raport de

considerentele expuse, criticile recurenților referitoare la greșita menținere

în apel a soluției de admitere a excepțiilor lipsei calității procesuale pasive

a Statului Român prin Ministerul Finanțelor Publice și a lipsei capacității de

folosință a Primăriei municipiului București prin Primar general nu mai

prezintă relevanță în cauză, ca și criticile referitoare la neîncuviințarea

probatoriului constând în înscrisuri și expertiza de specialitate.

Pentru cele ce

preced, se va respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanți.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca

nefondat, recursul declarat de reclamanții B.G., G.E., I.L., I.M. și N.C. împotriva

deciziei nr. 343/ A din 11 octombrie 2012 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 29 mai 2013.