ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2941/2013

Asupra recursului de față constată următoarele: Prin acțiunea înregistrată la 10 decembrie 2008 pe rolul Judecătoriei sector 2 București, I.M., B.G., G.E., N.C. și I.L. au solicitat, în baza art. 480 C. civ. și în contradictoriu cu Primăria municipiului București prin Primar general, revendicarea și lăsarea în deplină proprietate și posesie a imobilelor situate în București, str. Șerbănescu Tei; str. Sf. Vasile Tei (fostă Șerbănescu Tei) și în str. Oteșani (fostă Șerbănescu). Prin cererea precizatoare din 25 mai 2009, reclamanții au arătat că înțeleg a se judeca în contradictoriu cu Primăria municipiului București, Municipiul București prin Primar general și Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice.

Judecătoria sectorului 2 București, Secția civilă, prin Sentința nr. 9794 din 14 decembrie 2009 a admis excepția necompetenței materiale și a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului București, în raport de prevederile art. 2 alin. (1) lit. b) C. proc. civ. și valoarea precizată a imobilelor revendicate. Prin completarea la cererea precizatoare formulată la 25 noiembrie 2010, reclamanții au solicitat introducerea în cauză, în calitate de reclamantă, a numitei S.E. (decedată ulterior pe parcursul procesului), aspect realizat potrivit încheierii de ședință de la aceeași dată. Prin sentința nr. 1286 din 30 iunie 2011, Tribunalul București, secția a V-a civilă, a respins acțiunea în contradictoriu cu Primăria municipiului București prin Primar general ca fiind introdusă împotriva unei persoane fără calitate procesuală de folosință.

A admis excepția lipsei calității procesuale pasive a Statului Român prin Ministerul Finanțelor Publice. A respins acțiunea în contradictoriu cu respectivul pârât ca fiind introdusă împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă. A admis excepția inadmisibilității. A respins acțiunea în contradictoriu cu pârâtul Municipiul București prin Primar general, ca inadmisibilă. Pentru a pronunța această soluție, prima instanță a constatat că u na din condițiile de exercitate a oricărei acțiuni civile este calitatea procesuală, cu cele două componente ale sale, activă și pasivă. Calitatea procesuală pasivă presupune existența unei identități între pârât și cel obligat în raportul juridic dedus judecății.

S-a reținut că prezenta acțiune, precizată de reclamanți, este una în revendicare, caracterizată prin aceea că este introdusă de proprietarul neposesor împotriva posesorului neproprietar. Din înscrisurile existente la dosar, s-a constatat că nu rezultă că bunurile menționate în petitul cererii se află în posesia Statului Român reprezentat de Ministerul Finanțelor Publice, pentru a se justifica legitimarea procesuală pasivă a acestui pârât, motiv pentru care s-a admis excepția procesuală invocată prin întâmpinare și s-a respins acțiunea în contradictoriu cu Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice ca fiind introdusă împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă. Asupra excepției inadmisibilității, s-a constatat că imobilul din str. Oteșani a făcut obiectul Decretului de expropriere nr. 444/1984, fiind preluat de la S.E.

și T.N., imobilul din str. Șerbănescu Tei (actual str. Cristea Mateescu) a trecut în proprietatea statului în baza aceluiași act normativ de la foștii proprietari C.C. și C.I., iar imobilul din str. Vasile Tei a fost preluat de la foștii proprietari P.M. și P.A., în acest sens fiind relațiile comunicate instanței de SC A. SA, prin adresa din 12 aprilie 2011 (fila 49 dosar). A mai reținut instanța, potrivit adresei din 30 mai 2011 (fila 54 dosar) a Primăriei municipiului București, că a fost formulată notificare de S.E. pentru imobilul din str. Oteșani, de S.E. și T.M. pentru imobilul din str. Șerbănescu Tei și de T.M. pentru imobilul din str. Vasile Tei. Aceeași instituție a precizat că dosarele privind notificările formulate de persoanele menționate au fost înaintate Comisiei de aplicare a Legii nr. 10/2001, pentru analizare și soluționare, unele din ele fiind în redactare (fila 45 dosar).

În condițiile în care imobilele au făcut obiectul notificărilor formulate în temeiul Legii nr. 10/2001, s-a apreciat de către tribunal că reclamanții nu mai pot introduce acțiune în revendicare potrivit dreptului comun, în acest sens fiind și decizia nr. 33/2008 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție. A statuat instanța supremă că, de principiu, persoanele cărora le sunt aplicabile dispozițiile Legii nr. 10/2001 nu au posibilitatea de a opta între calea prevăzută de acest act normativ și aplicarea dreptului comun în materia revendicării, respectiv dispozițiile art. 480 C. civ., dispoziții invocate și de reclamanți prin acțiune.

S-a apreciat că numai persoanele exceptate de la procedura acestui act normativ, precum și cele care, din motive independente de voința lor, nu au putut să utilizeze respectiva procedură în termenele legale au deschisă calea acțiunii în revendicare/retrocedare a bunului litigios, dacă acesta nu a fost cumpărat, cu bună-credință și cu respectarea dispozițiilor Legii nr. 112/1995 , de către chiriași. Or, aceasta nu este situația reclamanților din prezentul litigiu.

Prima instanță a avut în vedere și faptul că art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001 acordă posibilitatea celor interesați de a formula contestație împotriva dispoziției sau deciziei emise de unitatea deținătoare sau de entitatea învestită cu soluționarea notificării ori de a sesiza direct instanța de judecată în vederea soluționării pe fond a notificării, potrivit deciziei nr. XX/2007 a Înaltei Curți de Casație și Justiție . Față de cele expuse, s-a apreciat că acțiunea în revendicare, întemeiată pe art. 480 C. civ. este inadmisibilă, motiv pentru care a fost respinsă prin admiterea excepției inadmisibilității. Totodată s-a respins acțiunea în contradictoriu cu pârâta Primăria municipiului București prin Primar general ca fiind introdusă împotriva unei persoane fără calitate procesuală de folosință, pentru motivele arătate în încheierea de ședință din data de 3 martie 2011, respectiv față de prevederile art. 21 din Legea nr. 215/2001.

Soluția primei instanțe a fost menținută de Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, prin decizia nr. 343/ A din 11 octombrie 2012, prin care s-au respins, ca nefondate, apelul principal declarat de reclamanta Ivan Mariana și cererea de aderare la apel formulată de reclamanții Botez Elena, G.E., I.L. și Novac Cristina împotriva sentinței tribunalului. S-a reținut de către instanța de apel că reclamanții se află în situația de a solicita direct în instanță, prin formularea unei acțiuni în revendicare întemeiată pe dispozițiile dreptului comun, obligarea pârâților să le restituie în deplină proprietate și posesie imobilul în litigiu invocând preluarea abuzivă, fără titlu valabil a acestuia de la autorii lor, în baza Decretului nr. 92/1950.

Temeiul juridic al cererii de chemare în judecată indicat de apelanți a vizat dispozițiile art. 480-481 C. civ., art. 44 din Constituția României, art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenția europeană a drepturilor și libertăților fundamentale ale omului (cu privire la garantarea dreptului de proprietate), dar și art. 20, 21, 41 și 44 din Constituție și art. 6 paragraful 1 din Convenție, în ce privește îngrădirea accesului la instanță, prin respingerea acțiunii ca inadmisibilă pentru considerentul că nu au urmat procedura legii speciale, Legea nr. 10/2001 sau în speță, deși au inițiat această procedură prin formularea notificărilor nu au finalizat-o.

Fără a nega încadrarea situației de fapt dedusă judecății în dispozițiile Legii nr. 10/2001, apelanții au pretins că trebuie acordată prioritate dispozițiilor Convenției Europene a Drepturilor Omului, susținând că soluția menționată este cuprinsă și în dezlegarea dată recursului în interesul legii pronunțat cu privire la această chestiune, prin decizia nr. 33 din 9 iunie 2008 a Secțiilor Unite ale Înaltei Curți de Casație și Justiție. Curtea de apel a constatat că prima instanță a dat o corectă interpretare dispozițiilor legale incidente, stabilind, în acord cu principiul specialia generalibus derogant, că dispozițiile Legii nr. 10/2001 în concurs cu normele dreptului comun, se aplică în mod prioritar, astfel că după adoptarea legii de reparație nu mai există posibilitatea unei opțiuni între a urma procedura Legii nr. 10/2001 și a recurge în continuare la dreptul comun, respectiv promovarea unei acțiuni întemeiate pe dispozițiile Codul civil.

Pe de altă parte, dispozițiile art. 6 alin. (2) din Legea nr. 213/1998, referitoare la imobilele preluate de stat fără titlu valabil, prevăd că „pot fi revendicate de foștii proprietari sau de succesorii acestora, dacă nu fac obiectul unei legi speciale de reparație”. Or, Legea nr. 10/2001 reglementează măsuri reparatorii inclusiv pentru imobilele preluate fără titlu valabil, astfel că, după intrarea în vigoare a acestui act normativ, nici dispozițiile art. 6 alin. (2) din Legea nr. 213/1998 nu mai pot constitui temei pentru revendicarea unor imobile aflate în această situație.

Pe de altă parte, Legea nr. 10/2001 instituie atât o procedură administrativă prealabilă, cât și anumite termene și sancțiuni menite să limiteze incertitudinea raporturilor juridice născute în legătură cu imobilele preluate abuziv de stat, astfel că, în prezent Legea nr. 10/2001, în limitele date de dispozițiile art. 6 alin. (2) din Legea nr. 213/1998, constituie dreptul comun în materia retrocedării imobilelor preluate de stat, cu sau fără titlu valabil, în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989. Numai persoanele exceptate de la procedura acestui act normativ, precum și cele care, din motive independente de voința lor, nu au putut să utilizeze această procedură în termenele legale, au deschisă calea acțiunii în revendicarea bunului litigios, dacă acesta nu a fost cumpărat, cu bună-credință și cu respectarea dispozițiilor Legii nr. 112/1995, de către chiriași.

Or, instanța de apel a constatat că reclamanții nu se încadrează în niciuna dintre ipotezele enumerate anterior, întrucât nu sunt exceptați de la aplicarea dispozițiilor legii speciale, nici in rem (imobilul fiind preluat în baza Decretului nr. 92/1950, ceea ce se încadrează în art. 2 lit. i) din legea specială), nici in personam (apelanții fiind moștenitori legali ai autorului deposedat de stat, astfel că este incident art. 4 alin. (2) din lege), după cum nu a fost revelat niciun motiv independent de voința lor de a nu putea să fi urmat procedura legii speciale prin formularea notificării.

Totodată, apelanții au învederat că în cazul în care se constată neconcordanțe între legea specială, Legea nr. 10/2001 și Convenția europeană a drepturilor omului, trebuie acordată prioritate Convenției, în condițiile în care nu se aduce atingere altui drept de proprietate sau securității raporturilor juridice, dezlegare dată, de asemenea, prin decizia nr. 33/2008 a Secțiilor Unite ale Înaltei Curți de Casație și Justiție. Referindu-se la prioritatea Convenției, au invocat dispozițiile art. 6 paragraful 1, întrucât prin respingerea acțiunii ca inadmisibilă li s-ar nega dreptul de acces la instanță, dar și art. 1 Protocolul 1 al Convenției. S-a reținut că art. 6 din Convenție garantează fiecărei persoane „dreptul la un tribunal”, adică dreptul ca o instanță judiciară să soluționeze orice contestație privitoare la drepturile și obligațiile sale.

Însă, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a admis că acest drept nu este absolut, că este compatibil cu limitări implicite și că statele dispun în această materie de o anumită marjă de apreciere. În același timp, instanța de contencios european a statuat că această problemă trebuie examinată într-un context mai larg, și anume acela al obstacolelor sau impedimentelor de drept ori de fapt care ar fi de natură să altereze dreptul la un tribunal chiar în substanța sa. Or, legiuitorul român a adoptat un act normativ special, în temeiul căruia persoanele care se consideră îndreptățite pot cere să li se recunoască dreptul de a primi măsuri reparatorii pentru imobilele preluate abuziv de către stat, una dintre aceste măsuri fiind restituirea în natură a imobilelor.

Legea nr. 10/2001 prevede obligativitatea parcurgerii procedurii administrative prealabile pe care o reglementează, ceea ce nu conduce la privarea acelor persoane de dreptul la un tribunal, pentru că, împotriva dispoziției sau deciziei emise în procedura administrativă, legea prevede calea contestației în instanță (art. 26), căreia i se conferă o jurisdicție deplină, după cum au posibilitatea de a supune controlului judecătoresc toate deciziile care se iau în cadrul procedurii Legii nr. 10/2001, inclusiv refuzul persoanei juridice de a emite decizia de soluționare a notificării (conform deciziei XX din 19 martie 2007 pronunțată în recurs în interesul legii de Înalta Curte de Casație și Justiție în Secții Unite), astfel că este pe deplin asigurat accesul la justiție.

Existența Legii nr. 10/2001, derogatorie de la dreptul comun, cu consecința imposibilității utilizării unei reglementări anterioare, nu încalcă art. 6 din Convenție în situația în care calea oferită de legea specială pentru valorificarea dreptului dedus pretins este una efectivă. Or, așa cum s-a arătat, apelanții au vocația de a obține măsuri reparatorii pentru imobil (ceea ce includea și restituirea în natură, ca măsură prevalentă a legii speciale, în condițiile în care era posibilă), dacă ar fi urmărit soluționarea cererii ce a format obiectul notificării câtă vreme calitatea de pârât în cauză o are unitatea administrativ teritorială, ceea ce în contextul Legii nr. 10/2001, se suprapune peste noțiunea de unitate deținătoare.

În fine, s-a reținut că prin respingerea ca inadmisibilă a acțiunii în revendicare de drept comun formulată după data intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, privind imobilele ce intră sub incidența acestui act normativ, nu se aduce atingere nici art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenția europeană a drepturilor omului, temei invocat de asemenea de apelanți, norma convențională, garantând protecția unui bun actual aflat în patrimoniul persoanei interesate sau a unei speranțe legitime cu privire la valoarea patrimonială respectivă. Curtea Europeană a Drepturilor Omului a apreciat însă, că simpla solicitare de a obține un bun preluat de stat nu reprezintă nici un bun actual și nici o speranță legitimă, situație în care instanța de apel a constatat că reclamanții nu pot invoca în mod eficient garanțiile art. 1 Protocolul 1. Soluționând cu prioritate, conform art. 137 alin. (1) C. proc.

civ. excepția inadmisibilității, celelalte critici formulate și care vizează fondul au fost considerate inutil a mai fi analizate. S-a constatat că apelanții puteau critica neanalizarea titlurilor de proprietate deținute de către aceștia în situația în care li s-ar fi negat calitatea de proprietari sau s-ar fi reținut lipsa calității lor procesuale active or, soluționarea cauzei, prin reținerea excepției inadmisibilității acțiunii, a făcut de prisos orice altă verificare privind fondul și, prin urmare, numai criticile privind această excepție au putut fi primite. Nu au putut fi primite nici criticile privind lipsa rolului activ al instanței sau încălcarea principiului contradictorialității sau neunirea excepției cu fondul având în vedere că ambele excepții au fost puse în discuția părților, astfel cum a rezultat din încheierea de ședință publică de la 23 iunie 2011, iar unirea excepției cu fondul nu este obligatorie pentru instanță.

În ceea ce privește critica privind nesoluționarea cererii subsidiare, în sensul că s-a cerut ca în situația în care terenurile nu sunt libere și nu pot fi restituite în natură, obligarea Statului Român prin Ministerul Finanțelor Publice să plătească despăgubiri echivalente cu valoarea de circulație a terenurilor în temeiul Legii nr. 10/2001, critica a fost găsită nefondată, în condițiile în care atât în cererea precizatoare din 25 noiembrie 2010 cât și în completarea la cererea precizatoare făcute în fața Tribunalului București (fila 37), reclamanta I.M. a precizat temeiul juridic al acțiunii ca fiind art. 480 C. civ. Calitatea procesuală pasivă a Statului Român prin Ministerul Finanțelor Publice în acțiuni având ca obiect acordarea de despăgubiri, ce rezultă din prevederile art. 12 din O.U.G.

nr. 4/2009 nu a putut fi analizată în prezenta acțiune formulată în temeiul dreptului comun, întrucât sus numita trimitere la dispozițiile legale referitoare la despăgubirile acordate de Statul Român privește despăgubirile stabilite în aplicarea prevederilor art. 14 1 alin. (4) din Titlul VII al Legii nr. 247/2005 privind reforma în domeniile proprietății și justiției, precum și unele măsuri adiacente, cu modificările și completările ulterioare. Or, față de temeiul juridic reținut, revendicare în baza dreptului comun, s-a constatat că în mod legal a fost admisă excepția lipsei calității procesuale pasive a Statului Român prin Ministerul Finanțelor Publice, întrucât potrivit înscrisurilor existente la dosar, nu a rezultat că bunurile menționate în petitul cererii se află în posesia Statului Român reprezentat de Ministerul Finanțelor Publice, pentru a se justifica legitimarea procesuală pasivă a acestui pârât.

De asemenea, a fost găsită nefondată critica privind neargumentarea admiterii excepției lipsei calității procesuale de folosință a Primăriei municipiului București prin Primar general și înlăturarea argumentului adus la fondul cauzei, respectiv faptul că potrivit art. 3 alin. (1) din Legea nr. 215/2001, Primăria municipiului București este parte în proces prin Primarul general care, în conformitate ce prevederile art. 66, art. 97 alin. (3), art. 114 alin. (2) și art. 115 din lege, răspunde pentru buna funcționare a administrației publice locale sau județene, în condițiile legii și are calitate procesual pasivă, întrucât administrează terenurile preluate abuziv de stat și care fac obiectul revendicării.

S-a reținut că motivarea admiterii excepției lipsei calității procesuale de folosință a Primăriei municipiului București prin Primar General a fost expusă pe larg în încheierea de ședință din data de 3 martie 2011, astfel cum a reieșit și din considerentele sentinței atacate. Fiind lipsită de calitate procesuală de folosită orice alt argument privind alte atribuții ale unității administrativ teritoriale au devenit de prisos a mai fi analizate. Împotriva acestei ultime decizii au declarat recurs reclamanții B.G., G.E., N.C., I.L. și I.M., solicitând admiterea acestuia și trimiterea cauzei spre rejudecare instanței de fond și criticând hotărârea prin prisma pct. 7, 8 și 9 ale art. 304 C. proc.

civ. Totodată, au arătat că neregularitățile procedurale au dus la nesocotirea unor principii fundamentale care guvernează procesul civil, ceea ce impune, în baza art. 312 alin. (3) C. proc. civ., trimiterea spre rejudecare la fond, motivat și de faptul că nu a avut loc o cercetare a fondului cauzei. Pornind de la motivele de apel, pe care le-au reiterat în mare parte, recurenții au criticat decizia atacată sub aspectul faptul că instanța de apel a judecat cauza în absența încuviințării probatoriului solicitat la 20 septembrie 2012, constând în înscrisuri și expertiza de specialitate, având drept obiective identificarea terenurilor în litigiu, stabilirea afectării acestora de lucrări de sistematizare, precum și a naturii construcțiilor și a precizării suprafeței ocupate, care nu poate fi restituită în natură, cu calcularea valorii de circulație a terenurilor.

Au criticat și soluția instanței de apel de apreciere ca tardivă a solicitării probatoriului, prin considerarea termenului de formulare a acestuia ca fiind data de 7 iunie 2012, termen la care s-a susținut de fapt cererea de repunere pe rol a cauzei. Au înțeles a se prevala de dispozițiile art. 297 C. proc. civ. motivat de faptul că instanța fondului nu a intrat în judecarea cauzei pe fond limitându-se la admiterea unor excepții. Cu toate acestea, instanța de apel a analizat concursul dintre legea generală și legea specială, fără a particulariza cauza dedusă judecății și fără a observa existența unor notificări care au rămas nesoluționate, inhibând dreptul la o justă despăgubire, din perspectiva stipulărilor Curții Europene cu privire la Legea nr. 10/2001, respectiv că aceasta nu funcționează (cauza Porțeanu, cauza Viasu).

Au considerat, prin urmare, că atât instanța de fond cât și instanța de apel au ignorat obligația de a asigura efectul deplin al normelor Convenției față de orice altă prevedere contrară din legislația națională, de a aprecia cu privire la prioritatea tratatelor internaționale la care România este parte, precum și cu privire la compatibilitatea și concordanța normelor din dreptul intern cu reglementările și jurisprudența comunitară, încălcând astfel dreptul la un proces echitabil astfel cum este garantat de art. 21 din Constituție, dar și de art. 6 paragraf 1 din Convenția Europeană și art. 8 și 10 din Declarația Națiunilor Unite.

Întrucât în cauză a operat o privare de bun, au susținut că este îndreptățită cererea întemeiată pe dispozițiile art. 480 C. civ., instanța de apel „întorcând” cauza de la motivele de apel la posibilitatea juridică conferită reclamanților de a solicita obligarea persoanei juridice la emiterea deciziei de soluționare a notificării care nu semnifică acordarea unei drepte și prealabile despăgubiri. Au apreciat că adoptarea Legii nr. 10/2001 nu constituie un fine de neprimire pentru acțiunea în revendicare de drept comun, în măsura în care persoana care se consideră adevăratul proprietar al imobilului preluat abuziv de stat urmărește recunoașterea dreptului său de proprietate și redobândirea efectivă a posesiei imobilului, indiferent de subiectul de drept față de care acționează.

Au arătat că jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului a statuat constant în sensul că orice negare a competenței instanței de judecată de a examina acțiunea în revendicare reprezintă o încălcare a art. 6 din Convenție cu privire la liberul acces la justiție. În ceea ce privește decizia nr. 33/2008 dată în interesul legii, au precizat că în speță nu s-ar putea reține că prin admiterea acțiunii în revendicare s-ar aduce atingere unui alt drept de proprietate ocrotit de lege, întrucât terenurile se află încă în proprietatea statului.

În continuare, făcând referire la noțiunea de bunuri, care poate cuprinde atât bunuri actuale cât și valori patrimoniale, inclusiv creanțe, în baza cărora reclamantul poate pretinde că are cel puțin o speranță legitimă, recurenții au arătat că în cauză speranța de a li se recunoaște dreptul de proprietate asupra terenurilor poate fi considerată ca bun, în sensul art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenție, întrucât statul în mod nelegal i-a privat de exercitarea dreptului de proprietate pe o perioadă îndelungată de timp. Din interpretarea art. 18 lit. c) și art. 45 ale Legii nr. 10/2001, recurenții au tras concluzia că respectivele dispoziții se aplică numai în raporturile juridice dintre stat și proprietarul deposedat, fapt care conduce la înfrângerea excepțiilor privitoare atât la calitatea procesuală a Statului Român prin Ministerul Finanțelor Publice cât și la cea a Primăriei municipiului București prin Primar general.

Au menționat că au arătat în fața instanței de apel netemeinicia admiterii acestei excepții, întrucât acțiunea nu este întemeiată pe Legea nr. 10/2001, iar introducerea în cauză a Statului Român prin Ministerul Finanțelor Publice, în calitate de pârât, a fost necesară față de formularea capătului subsidiar de acțiune prin care au solicitat obligarea statului la despăgubiri egale cu valoarea de circulație a terenurilor, în cazul în care restituirea în natură nu este posibilă, calitatea procesuală pasivă rezultând din prevederile art. 12 din O.U.G. nr. 4/2009. Au mai criticat soluția și sub aspectul neargumentării juridice a deciziei luată în privința admiterii excepției lipsei calității procesuale de folosință a Primăriei municipiului București prin Primar general, care a înlăturat argumentele aduse de reclamanți la fondul cauzei în raport de art. 3 alin. (1) din Legea nr. 215/2001.

Recursul este nefondat, urmând a fi respins ca atare, în considerarea argumentelor ce succed. Recurenții, prevalându-se de prevederile art. 297 C. proc. civ., au criticat hotărârea pronunțată în apel sub aspectul faptului că deși fondul cauzei nu a fost soluționat de prima instanță, acțiunea fiind respinsă ca inadmisibilă, curtea de apel a menținut soluția tribunalului procedând eronat la analizarea motivelor prin prisma concursului dintre legea generală și legea specială. Motivele de recurs vizează deci modul de soluționare a acțiunii în revendicarea unui imobil preluat de stat, în sensul stabilirii admisibilității acesteia, în condițiile în care a fost formulată după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, act normativ special de reparație, în a cărui sferă de reglementare intră și imobilele în litigiu.

Recurenții - reclamanți au mai criticat soluțiile instanțelor de fond, pornind de la decizia în interesul legii nr. 33/2008, prin prisma faptului că nu s-au observat și considerentele care consacră prioritatea Convenției Europene a Drepturilor Omului față de legea specială, în situația în care sunt sesizate neconcordanțe între aceasta și convenție, care poate fi dată în cadrul unei acțiuni în revendicare, în măsura în care astfel nu s-ar aduce atingere unui alt drept de proprietate ori securității raporturilor juridice, ceea ce nu este cazul în speță, atâta vreme cât imobilele în litigiu sunt încă în proprietatea statului. Se reține că nu poate fi primită această critică, instanța de apel făcând în mod corect referire la considerentele deciziei pronunțată în recurs în interesul legii în stabilirea cadrului în care a fost analizată acțiunea în revendicarea imobilului, preluat de stat în perioada de referință a Legii nr. 10/2001.

Se constată astfel că tranșând raportul dintre Legea nr. 10/2001, care reglementează regimul juridic al imobilelor preluate abuziv de statul român în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 și dreptul comun, în ceea ce privește posibilitatea de a recurge la acțiunea în revendicare, decizia nr. 33/2008 nu exclude într-adevăr admisibilitatea acțiunii, în măsura în care reclamantul într-o atare cerere se prevalează de un bun în sensul normei europene. Astfel, Înalta Curte a observat prin decizia menționată că în cadrul unei acțiuni în revendicare este posibil ca ambele părți să se prevaleze de un bun în sensul art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenție, instanțele fiind puse în postura de a da preferabilitate unui titlu în defavoarea celuilalt, cu observarea principiului securității raporturilor juridice.

În speță nu se ridică însă problema preferabilității reglementării internaționale în fața legii interne speciale, decât în măsura în care reclamanții s-ar putea prevala de un bun care să nu mai facă necesară recurgerea la procedura legii speciale și astfel să nu mai fie în discuție raportul dintre norma generală și cea specială. Pentru aprecierea existenței unui „bun” în patrimoniul reclamanților, se constată, în raport de jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, că această noțiune poate cuprinde atât bunurile existente cât și valori patrimoniale, respectiv creanțe cu privire la care reclamantul poate pretinde că are cel puțin o speranță legitimă de a le vedea concretizate.

Conform principiilor ce se degajă din jurisprudența CEDO, bunul actual presupune existența unei decizii administrative sau judecătorești definitive, prin care să se recunoască direct sau indirect dreptul de proprietate (a se vedea în acest sens, cauza Străin și alții împotriva României, hotărârea CEDO din 30 iunie 2005, cauza Sebastian Taub împotriva României, cauza Athanasiu Marshall împotriva României, hotărârea CEDO din 23 iunie 2009, etc.).

În schimb, Curtea Europeană a statuat că nu vor fi considerate bunuri în sensul articolului menționat speranța de a redobândi un drept de proprietate care s-a stins de mult timp ori o creanță condițională, care a devenit caducă prin neîndeplinirea condiției (cauza Penția și Penția împotriva României, hotărârea CEDO din 23 martie 2006, cauza Malhous contra Republicii Cehe, hotărârea CEDO din 13 decembrie 2000, cauza Lindner și Hammermeyer împotriva României, hotărârea CEDO din 3 decembrie 2002, cauza Ionescu și Mihăilă împotriva României, hotărârea CEDO din 14 decembrie 2006, etc.).

Jurisprudența Curții Europene este extrem de nuanțată și a cunoscut evoluții cu fiecare cauză pronunțată, în funcție de circumstanțele concrete ale fiecărui caz, iar prin hotărârea pilot în cauza Maria Athanasiu și alții împotriva României (hotărârea din 12 octombrie 2010) a analizat din nou noțiunile de „bun actual” și „valoare patrimonială” și a statuat că existența unui „bun actual” este în afara oricărui dubiu dacă, printr-o hotărâre definitivă și executorie, instanțele au recunoscut calitatea de proprietar a persoanei în discuție și dacă, în dispozitivul hotărârii, au dispus în mod expres restituirea bunului.

Cât privește „valoarea patrimonială”, Curtea Europeană a statuat în hotărârea pilot că aceasta se bucură de protecția oferită de art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenție atunci când „interesul patrimonial” ce rezultă din simpla constatare a ilegalității preluării este condiționată de întrunirea cerințelor legale în cadrul procedurilor prevăzute de legile de reparație și de epuizarea căilor de atac prevăzute de aceste legi. Prin urmare, este evident că reclamanții nu dețin un bun și un drept la restituirea în natură, astfel cum pretind pe calea acțiunii în revendicare și cum susțin prin motivele de recurs, pentru a putea beneficia de garanțiile oferite de Convenție dreptului de proprietate.

Ca atare, susținerile recurenților potrivit cărora pot solicita restituirea bunului preluat de stat pe calea acțiunii în revendicare întemeiată pe dreptul comun chiar după intrarea în vigoare a noii legi, cu condiția de a nu aduce atingere unui alt drept de proprietate ori securității raporturilor juridice, sunt eronate. Nu pot fi primite nici criticile referitoare la încălcarea liberului acces la justiție, în situația în care se constată incidența unei norme speciale la momentul intentării procesului, care înlătură aplicarea normei anterioare, operante până la data apariției noii reglementări. „Dreptul la un tribunal” garantat de art. 6 din Convenție nu este, cum corect a reținut și instanța de apel, un drept absolut, fiind compatibil cu limitări implicite, statele dispunând în această materie de o anumită marjă de apreciere.

Or, legiuitorul român a adoptat un act normativ special, în temeiul căruia persoanele care se consideră îndreptățite pot cere să li se recunoască dreptul de a primi măsuri reparatorii pentru imobilele preluate abuziv de către stat, una dintre aceste măsuri fiind restituirea în natură a imobilelor, fiind astfel pe deplin asigurat accesul la justiție. Ca atare, nu pot fi primite nici susținerile recurenților referitoare la faptul că prin respingerea acțiunii în revendicare nu pot obține restituirea în natură a imobilelor, atâta vreme cât Legea nr. 10/2001 prevede, ca regulă, posibilitatea acestei restituiri în natură. Prin urmare, Legea nr. 10/2001 asigură realizarea garanțiilor unui proces echitabil, prin instituirea unui sistem reparator, jurisprudența Curții Europene recunoscând dreptul statelor membre în a aprecia formele și termenele în care se realizează accesul la o instanță, în sensul Convenției, atâta timp cât legislația națională prevede acest acces.

Așadar, nu poate fi primită critica recurenților - reclamanți, atâta timp cât prin Legea nr. 10/2001 au fost reglementate nu numai procedurile administrative de restituire dar și modalitățile de a ataca în justiție măsurile dispuse în cadrul acestei proceduri. Astfel, accesul la justiție presupune în mod necesar ca după parcurgerea procedurilor administrative, partea interesată să aibă posibilitatea să se adreseze instanței judecătorești și numai în măsura în care aceste exigențe nu sunt respectate ar fi afectat accesul la justiție. Or, mai mult, persoana interesată poate contesta și refuzul unității notificate de a răspunde în termenul prevăzut de lege, deci are posibilitatea de a supune controlului judecătoresc toate deciziile care se iau în cadrul procedurii instituite prin Legea nr. 10/2001, în cadrul acestui control putându-se deduce judecății însuși dreptul de proprietate asupra imobilului în litigiu.

Concluzionând, persoanele cărora le sunt aplicabile dispozițiile Legii nr. 10/2001 nu au posibilitatea de a opta între calea prevăzută de acest act normativ și aplicarea dreptului comun în materia revendicării, accesul la justiție și dreptul la un proces echitabil fiind asigurate sub toate aspectele în cadrul prevăzut de legea specială. Întrucât dreptul de proprietate aflat anterior în patrimoniul recurenților și speranța redobândirii exercițiului acestuia, pierdut de multă vreme, nu sunt asimilabile noțiunii de bun, soluția din acțiunea în revendicare a acestuia nu putea fi decât în sensul respingerii acesteia. Așadar, analizând concursul dintre legea generală reprezentată de dreptul comun în materie (art. 480 C. civ.) și legea specială de reparație (Legea nr. 10/2001), curtea de apel nu a făcut decât să aplice statuările din decizia nr. 33/2008 dată în interesul legii, obligatorii în raport de prevederile 330 7 alin. (4) C. proc.

civ. Menținând soluția tribunalului de respingere a unei acțiuni în revendicare formulată după adoptarea legii speciale de reparație, curtea de apel a pronunțat o soluție legală, cu atât mai mult cu cât în cauză au fost formulate notificări în baza Legii nr. 10/2001, una dintre acestea fiind soluționată prin dispoziția nr. 14054/2011 prin care s-au propus măsuri reparatorii pentru imobilul situat în București, str. Oteșani. În aceste condiții, avându-se în vedere și principiul electa una via, este evident că reclamanții nu mai pot solicita încă o dată valorificarea dreptului lor.

În raport de considerentele expuse, criticile recurenților referitoare la greșita menținere în apel a soluției de admitere a excepțiilor lipsei calității procesuale pasive a Statului Român prin Ministerul Finanțelor Publice și a lipsei capacității de folosință a Primăriei municipiului București prin Primar general nu mai prezintă relevanță în cauză, ca și criticile referitoare la neîncuviințarea probatoriului constând în înscrisuri și expertiza de specialitate. Pentru cele ce preced, se va respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanți.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanții B.G., G.E., I.L., I.M. și N.C. împotriva deciziei nr. 343/ A din 11 octombrie 2012 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 29 mai 2013.