ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1933/2013

Asupra recursului de față; Din examinarea actelor și lucrărilor dosarului, constată următoarele: Prin sentința nr. 57 din 29 februarie 2010, Tribunalul Brăila a respins acțiunea formulată de reclamanta SC T.B. SRL prin reprezentat convențional SCA T.A. în contradictoriu cu pârâta E.P.H. LTD prin reprezentat convențional SCA Z.R.P., ca nefiind de competența instanțelor române. Pentru a pronunța această soluție, Tribunalul a reținut în esență următoarele: Prin contractul din 23 martie 2010, contractul din 20 aprilie 2010 și din 22 aprilie 2010 reclamanta s-a obligat să livreze pârâtei 75.000 t porumb nemodificat genetic din producția 2010 a TCE din Insula Mare a Brăilei. Invocându-se condițiile meteorologice extreme din vara 2010. reclamanta a invocat imposibilitatea de a-și executa obligația și a invocat forța majoră, comunicând aceasta pârâtei.

Pârâta a insistat în executarea contractelor și întrucât nu a obținut executarea benevolă a formulat acțiune în arbitraj GAFTA în concordanță cu dispozițiile 23, 24 GAFTA nr. 49 inclus în capitolul condiții generale din contractele în cauză. În art. 24 se arată că „oricare și toate disputele decurgând din sau în baza prezentului contract sau orice cerere în legătură cu interpretarea sau executarea prezentului contract va fi soluționată prin procedura de arbitraj în conformitate cu Regulile de Arbitraj Gafta 125, care constituie parte integrantă din acest contract și se va considera că ambele părți contractante cunosc pe deplin și au convenit în mod expres aplicarea acestor reguli”. Se rnai arată că niciuna dintre părți nu va introduce împotriva celeilalte părți nicio acțiune sau proceduri în justiție în legătura cu nicio astfel de dispută sau cerere înainte ca acea dispută sau cerere sa fi fost analizată și soluționată de arbitri sau de o comisie de apel.

În capitolul „Arbitraj” din contracte se prevede că orice conflict care apare în baza prezentului contract va fi soluționat de Curtea de Arbitraj nr. 125 ale GAFTA iar arbitrajul va avea loc în Londra. Tribunalul a reținut că toate aceste dispoziții fac parte integrantă din contractele pe care atât reclamanta cât și pârâta le-au semnat și ștampilat, contracte ce sunt editate atât în limba română cât și în limba engleza fiind pe deplin cunoscute și acceptate de ambele părți. Ca atare, orice dispută urmează a fi deferită instanțelor alese de părți orice erori sau neconcordanțe, ale sistemului arbitral cu legislația europeană sau cu drepturile omului se vor verifica doar de instanțele din Marea Britanie.

În acest caz, operează prorogarea de competență, părțile prin convenția lor atribuind competență arbitrajului de la Londra, caz în care nu mai sunt incidente regulile de drept comun în această cauză. S-a reținut că nu sunt incidente nici dispozițiile art. 22 din Regulamentul nr. 44/2001 ce consacră competența exclusivă și de la care părțile nu pot deroga. Cu privire la clauza compromisorie aceasta are ca efect înlăturarea competenței de drept comun la judecarea litigiilor, iar părțile își asumă obligația de a se supune hotărârii care se va pronunța în arbitraj sau de a o ataca,respectând dreptul Marii Britanii, în fața instanțelor acestei țări. Împotriva acestei sentințe a declarat apel reclamanta, care a arătat că instanța de fond s-a substituit în mod nelegal voinței părtilor în ceea ce privește alegerea dreptului aplicabil contractelor și că Tribunalul Brăila este instanța competentă să soluționeze acțiunea ce face obiectul prezentului dosar.

Prin decizia nr. 65 din 5 septembrie 2012, Curtea de Apel Galați, secția a ll-a civilă, maritimă și fluvială, a respins apelul ca nefondat. Pentru a pronunța această soluție, Curtea a reținut în esență următoarele: Raportat Ia conținutul art. 23 din contractul părților rezultă că părțile au convenit alegerea competenței instanțelor de judecată engleze pentru orice litigiu în legătură cu procedura arbitrală precum și orice alt litigiu care excede competenței autorității alese pentru procedura arbitrală potrivit clauzei „Arbitration”. Litigiul privind validitatea clauzei compromisorii este un diferend pe care părțile au convenit să îi prezinte spre competentă soluționare instanțelor engleze. Clauza cuprinsă în art. 23 din contract reprezintă o aplicare a art. 23 din Regulamentul (CE) nr. 22/2001 al Consiliului privind competența judiciară, recunoașterea și executarea hotărârilor în materie civilă și comercială.

Alegerea de competență în favoarea instanțelor engleze nu poate fi considerată înlăturată de prevederile invocate de apelanta-reclamantă referitoare la locul executării contractelor. Aceasta deoarece dispozițiile contractuale nu prevăd nimic în privința alegerii instanțelor competente, situație în care dispozițiile din condițiile generale GAFTA devin aplicabile între părți sub acest aspect, conform acordului de voință exprimat odată cu semnarea contractelor. Validitatea clauzei compromisorii este independentă de valabilitatea contractului în care a fost înscrisă. Ca o consecință a principiului autonomiei clauzei compromisorii, cele două acte juridice „negotium” care se găsesc în cuprinsul aceluiași „instrumentum” (convenția principală și clauza compromisorie) au o soartă independentă.

Pe cale de consecință, conținutul și efectele clauzelor compromisorii determină o necompetemță generală a instanțelor de a verifica validitatea acestora iar în ceea ce privește instanța competentă să soluționeze litigiul cu privire la validitatea contractului, în determinarea acesteia s-a avut în vedere convenția părților și regulile aplicabile în materia unui astfel de litigiu comercial internațional. Împotriva acestei decizii a declarat recurs în termen legal reclamanta SC T.B. SRL În motivarea recursului este prezentat contextul promovării litigiului și un scurt istoric al relațiilor dintre părți și sunt invocate următoarele motive de nelegalitate: art. 304 pct. 8 și respectiv pct. 9 C. proc.

civ., raportat la art. 312 alin. (3) și (5) și art. 313 C. proc. civ. Hotărârea recurată este pronunțată cu încălcarea și aplicarea greșită a legii, art. 3, 5 și 23 din Regulamentul nr. 44/2001, art. 157 Legea nr. 105/1992, motiv prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. Competența teritorială se stabilește conform art. 5 alin. (1) din Regulamentul nr. 44/2001 potrivit căruia, în materie contractuală o persoană care are domiciliul pe teritoriul unui stat membru poate fi acționată în justiție în statul membru în care este situat locui executării obligației în cauză. În absența unei convenții contrare, acest loc este „(...) în cazul vânzării de mărfuri, locul dintr-un stat membru unde, în temeiul contractului, au fost sau ar fi trebuit să fie livrate mărfurile”.

Competența instanței de la locul livrării mărfurilor nu poate fi înlăturată nici în ipoteza în care obiectul cererii ar privi exclusiv nulitatea clauzei compromisorii inserată în cuprinsul contractelor; cu atât mai mult competența instanței de Ia locul livrării mărfurilor nu este înlăturată în cazul în care obiectul cererii vizează nulitatea mai multor dispoziții contractuale. În baza art. 3 coroborat cu anexa nr. 1 din Regulamentul nr. 44/2001, art. 5 din acest Regulament înlătură de la aplicare dispozițiile art. 157 din Legea nr. 105/1992. Art. 2 din Regulamentul nr. 44/2001 nu este aplicabil întrucât învestirea instanței competente în temeiul art. 5 îl exclude de la aplicare. Instanța de apel a aplicat greșit art. 23 din Requlamentul 44/2001 și a interpretat greșit actul dedus judecății.

Pentru o aplicare corectă a art. 23 din Regulamentul 44/2001, în lipsa unei trimiteri exprese în contracte la clauza 23 din formular nu se poate „presupune” în mod rezonabil că recurenta a fost de acord cu clauza privind jurisdicția instanțelor engleze, întrucât pentru a exista în mod valabil, acordul trebuie să fie suficient de clar exprimat în speță, această cerință nu este îndeplinită. Instanța de apel a aplicat greșit art. 9 din Regulamentul Roma I nr. 593/2008. Instanțele române nu sunt obligate să aplice în mod automat dreptul străin câtă vreme în discuție sunt normele esențiale pentru sistemul de drept românesc. Instanța de apel a apreciat în mod greșit că prevederile Regulamentului Roma I nu ar fi aplicabile în prezenta cauză întrucât ar fi excluse din domeniul său de aplicare convențiile de arbitraj și convențiile privind alegerea instanței competente.

În cauză, intimata E.P.H. LTD a depus note scrise prin care a solicitat respingerea recursului ca nefondat. Sunt prezentate soluțiile pronunțate de Tribunalul arbitral din cadrul GAFTA în dosarul arbitral nr. 14-321 și respectiv Tribunalul Brăila în cererea de ordonanță președințială ce a format obiectul Dosarului nr. 2302/113/2011. Analizând recursul prin prisma motivelor de nelegalitate invocate, Înalta Curte apreciază că acesta este nefondat și urmează a fi respins pentru următoarele considerente: Părțile au ales prin cele trei contracte încheiate atât ca legea aplicabilă celor trei contracte să fie legea engleză cât și ca instanțele competente (arbitrate și judecătorești) să fie instanțele engleze.

Astfel, potrivit art. 23 din condițiile generale GAFTA despre care părțile au agreat că fac parte integrantă din fiecare dintre cele trei contracte încheiate: „se consideră că prezentul contract a fost încheiat în Anglia și va fi executat în Anglia, prin derogare de la orice prevedere contrară, iar prezentul contract va fi interpretat și va produce efecte în conformitate cu legile Angliei.

Cu excepția cazurilor în care scopul este executarea oricărei sentințe pronunțate în conformitate cu clauza cu privire Ia arbitraj prevăzută în prezentul contract, instanțele de judecată din Anglia vor avea jurisdicție exclusivă în vederea stabilirii oricărei cereri de reparație a ancilara, (cu excepția obținerii garanției numai pentru acțiune sau cerere reconvențională) exercitarea puterilor instanței în legătură cu procedurile de arbitraj și orice dispută alta decât o dispută care va fi de competența arbitrilor sau consiliului de apel al Asociației în conformitate cu clauza cu privire la arbitraj conținută în prezentul contract”. Așa fiind, părțile au convenit ca legea aplicabilă fondului cauzei și fie legea engleză și de asemenea, au ales competența instanțelor de judecata engleze pentru orice litigiu în legătură cu procedura arbitrală, precum și orice alt litigiu care excede competenței autorității alese pentru procedura arbitrală potrivit clauzei Arbitration.

Potrivit dispozițiilor art. 23 din Regulamentul nr. 44/2001: „Dacă părțile, dintre care cel puțin una își are domiciliul pe teritoriul unui stat membru, au convenit ca instanța sau instanțele dintr-un stat membru urmează să fie competente pentru soluționarea litigiului ce a survenit sau poate surveni în legătură cu un raport juridic determinat, competența revine acelei instanțe sau instanțelor respective”. Ca atare, potrivit acestei reguli speciale referitoare Ia prorogarea de competență stipulată în art. 23 din Regulament, având în vedere existența clauzei privind alegerea competenței instanțelor engleze, suntem în prezența unei competențe exclusive care leagă părțile. Instanțele judecătorești engleze sunt cele care urinează să soluționeze orice litigiu în legătura cu cele 3 contracte și care excede jurisdicție arbitrate.

Instanța de apel a apreciat în mod corect faptul că soluționarea prezentului litigiu nu este de competența instanțelor judecătorești române. În conformitate cu dispozițiile art. 157 din Legea nr. 105/1992 „instanța sesizată verifică, din oficiu, competența sa de a soluționa procesul privind raporturi de drept internațional privat și, în cazul în care nu este competentă nici ea și nici o altă instanță română, respinge cererea ca nefiind de competența instanțelor române”. Nu pot fi reținute susținerile recurentei potrivit cărora nu ar exista un acord neechivoc al părților în privința alegerii de competență a instanțelor engleze. Dispozițiile art. 23 din condițiile generale GAFTA reglementează, printre altele, voința părților cu privire la alegerea competenței instanțelor de judecată engleze care atrage aplicarea dispozițiilor art. 23 din Requlamentul nr. 44/2001 cu privire Ia competența exclusivă.

Instanța de apel a reținut în mod corect faptul că Regulamentul Roma I nu este aplicabil în speță. Acest regulament se aplică obligațiilor contractuale în materie civilă și comercială, în condițiile în care există un conflict de legi. Potrivit dispozițiilor art.1 alin. (2) din acest regulament sunt excluse din domeniul de aplicare al prezentului regulament convențiile de arbitraj și convențiile privind alegerea instanței competente. În ceea ce privesc dispozițiile art. 9 din regulament invocate de recurentă cu privire Ia normele de aplicare imediată, acestea nu sunt aplicabile în cauză, întrucât acest text se referă Ia normele imperative adoptate într-un anumit stat membru „a căror respectare este privită drept esențială de către o anumită țară pentru salvgardarea intereselor sale publice, precum organizarea politică, socială sau economică”.

Față de aceste considerente, Înalta Curte apreciază că în cauză nu există motive de nelegalitate care să impună casarea sau modificarea deciziei recurate și, pe cale de consecința, potrivit dispozițiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ., recursul urmează a fi respins ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge recursul declarat de reclamanta SC T.B. SRL SRL Brăila împotriva deciziei nr. 65/2012 din 5 septembrie 2012, pronunțată de Curtea de Apel Galați, secția a ll-a civilă, maritimă și fluvială, ca nefondat. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 16 mai 2013.