ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 4183/2012

Asupra recursului de față; Din. examinarea actelor și lucrărilor dosarului, constată următoarele: Prin sentința civilă nr. 112 din 5 octombrie 2011 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă, instanța a admis acțiunea în anulare formulată de petenta SC S.M.R. SRL împotriva sentinței arbitrale nr. 191 din 29 septembrie 2010 pronunțată de Curtea de Arbitraj Comercial Internațional de pe lângă Camera de Comerț și Industrie a României și a dispus anularea acestei hotărâri arbitrale pentru considerentele expuse în sentința 112 din 5 octombrie 2011, acordând termen pentru 23 noiembrie 2011 pentru judecata pe fond a acțiunii conform dispozițiilor art. 366 alin. (1) C. proc. civ. Pentru a se pronunța astfel instanța de fond a reținut în principal că dispozițiile imperative ale art. 68 alin. (5) C. com.

sunt completate și de dispozițiile art. 957 C. com. care mențin forța obligatorie a dispozițiilor legilor în vigoare asupra burselor de comerț asupra mijlocitorilor de schimb și mijlocitorilor de mărfuri. În ceea ce privește Convenția de la Viena adoptată de România prin Legea nr. 24/1991 pentru aderarea României la Convenția Națiunilor Unite asupra contractelor de vânzare internațională de mărfuri, instanța de fond a reținut în primul rând că dispozițiile acesteia nu au aplicabilitate în cauză deoarece această convenție se aplică contractelor de vânzare internațională de mărfuri între părți care își au sediul în state diferite, ceea ce nu este cazul de față, iar în al doilea rând prin legea de aderare nu s-au abrogat dispoziții ale Codului Comercial.

În aceste condiții, instanța de fond a reținut că în speță se aplică dispozițiile Codului Comercial Român respectiv. art. 68 alin. (5) C. com. ale cărui norme reprezintă dispoziții imperative ale legii (având în vedere formularea expresă a textului de lege care impune o obligație și nu o posibilitate). Prin sentința civilă nr. 146 din 30 noiembrie 2011 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă, s-a admis acțiunea reclamantei SC A.C.T.I. (România) SRL București; a fost obligată pârâta SC S.M.R. SRL la plata către reclamanta SC A.C.T.I. (România) SRL a sumei de 29.000 euro echivalent în lei la data plății efective cu titlu de daune interese reprezentând diferența dintre prețul stabilit și prețul plătit; a fost obligată pârâta la plata către reclamantă a sumei de 23.900,16 lei, cheltuieli de judecată (onorariu avocat).

Pentru a se pronunța astfel prima instanță a reținut în principal că în condițiile în care pârâta nu a respectat termenul de livrare (15 noiembrie 2009) reclamanta-cumpărătoare a fost nevoită să încheie un alt contract de vânzare-cumpărare la 25 noiembrie 2009 cu SC T.F. SRL contract în care prețul pentru aceeași cantitate de marfa (1.000 tone porumb vrac - a fost mai mare respectiv 100 euro/tonă față de 71 euro/ tonă cu prima cumpărătoare - pârâta în cauză). In aceste condiții nefiind îndeplinită nici o condiție care să o exonereze pe pârâtă de obligația de livrare a mărfii conform contractului față de dispozițiile ari 1.6 din contract, art. 970 C. civ. și art. 68 alin. (4) C. com., reclamanta este îndreptățită să solicite cu titlu de daune interese diferența de preț (dintre prețul stabilit în primul contract și prețul plătit, conform celui de-al doilea contract).

Împotriva sentinței comerciale nr. 146 din 30 noiembrie 2011 pronunțată de Secția a V-a comercială a declarat recurs SC S.M.R. SRL arătând după expunerea situației de fapt și argumentele pe fondul cauzei referitoare la rezoluțiunea contractului și intervenția cazului de forță majoră, că sentința este criticabilă deoarece se reține în mod eronat că părțile ar fi înțeles să deroge prin Actul Adițional „numai de la prevederile art. 68.5 C. com. ” trecând cu ușurință peste neîndeplinirea condiției notificării prevăzută de art. 68 C. com. In realitate, arată recurenta, notificarea vânzării în cont este o formalitate obligatorie ca măsură de protecție față de părțile în culpă pentru a preveni posibilitatea unui abuz din partea celeilalte părți.

Recurenta mai arată că prețul vânzării colective efectuată de către intimată este speculativ, fiind viciat atât de reaua credință de ansamblu a intimatei, cât și de faptul că aceasta a achiziționat marfa într-un termen nerezonabil. Hotărârea nr. 146 din 30 noiembrie 2011 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a comercială, este criticată de către recurentă și din perspectiva cheltuielilor de judecată considerând că în raport de natura cauzei și numărul de înfățișări, onorariul avocațial de 23.900,16 RON este disproporționat, necesitând intervenția instanței pentru diminuarea sa la o sumă realistă care să reflecte în mod real activitatea desfășurată de către avocații implicați în cauză.

Intimata SC A.C.T.I. (România) SRL a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului ca nefondat. Analizând actele și lucrările dosarului în funcție de criticile recurentei, Înalta Curte de Casație și Justiție având în vedere dispozițiile art. 304 pct. 9 și 304 1 C. proc. civ.

apreciază că recursul este nefondat pentru următoarele considerente: Potrivit contractului din 25 august 2009 recurenta-pârâtă avea obligația de a livra intimatei-reclamante cantitatea de 1.000 tone metrice de porumb din recolta anului 2009 la prețul de 71 euro/ tona Termenul de livrare a fost prelungit de la 15 octombrie 2009 la 15 noiembrie 2009 conform Actului Adițional din 15 octombrie 2009. Deși termenul de livrare a fost prelungit la 15 noiembrie 2009 recurenta-pârâtă nu și-a respectat obligația de livrare a cantității de porumb astfel că instanța de fond a reținut în mod corect că în cauză a existat o neexecutare culpabilă a obligației de livrare a pârâtei și că nu există nici o cauză de exonerare de răspundere a acesteia.

Este adevărat că la pct. 1.6 alin. (2) din contract părțile litigante au stipulat că în situația în care vânzătorul (recurenta) nu a pus la dispoziția cumpărătorului (intimata) marfa gata de încărcare cumpărătorul are dreptul să închidă contractul fără notificarea vânzătorului, însă aceasta nu înseamnă că rezoluțiunea este singura sancțiune pentru atragerea răspunderii contractuale a vânzătorului și că celelalte instituții de drept prevăzute de lege nu pot fi folosite de către cumpărător. Față de faptul că recurenta-pârâtă a invocat cazul de forță majoră la o perioadă anterioară încheierii contractului (calamitatea culturilor din iunie 2009) în mod corect instanța de fond a reținut că nu există nici o cauză de exonerare de răspundere a acesteia și în consecință intimata-reclamantă este îndreptățită să solicite diferența de preț dintre prețul stabilit în contractul din 25 august 2009 și prețul plătit conform contractului din 25 noiembrie 2009 încheiat cu SC T.F.

SRL. Referitor la critica recurentei în sensul că au fost încălcate dispozițiile art. 68 alin. (5) C. com. Înalta Curte reține că este neîntemeiată față de faptul că doctrina a statuat că formalitatea înștiințării prealabile a vânzătorului are ca scop în principal de a da posibilitatea debitorului în culpă de a realiza totuși executarea obligației la care s-a angajat prin contractul originar, spre nu a suferi consecințele producerii colective. Nu este lipsit de relevanță de a sublinia în acest context că pe de o parte recurenta-pârâtă prin răspunsul la conciliere din data de 22 ianuarie 2010 a precizat că nu are niciun fel de obiecții cu privire la faptul că intimata-reclamantă a procedat la achiziționarea produselor de la alți furnizori, iar pe de altă parte așa cum am arătat deja, părțile de comun acord au înțeles să deroge prin clauza prevăzută la art. 1.6 din contract de la dispozițiile art. 68 alin. (5) C. com.

Așadar, invocarea de către recurentă a nerespectării prevederilor art. 68 alin. (5) C. com. este nejustificată. În ceea ce privește condiția prevăzută de art. 68 alin. (2) C. com. referitoare la vânzarea sau cumpărarea colectivă printr-un „ofițer public ” , Înalta Curte reține că doctrina a statuat că nerespectarea acestei cerințe nu atrage nulitatea vânzării sau cumpărării subsidiare încheiate pe contul cocontractantului ci produce efecte numai pe plan probator, adică creditorului obligației îi revine sarcina de a face dovada prejudiciului suferit.

Într-o altă exprimare, singura consecință a nerespectării vânzării sau cumpărării colective printr-un „ofițer public” este aceea că partea care a recurs la această procedură trebuie să facă dovada prejudiciului suferit, potrivit dreptului comun, dovadă ce a fost făcută de către intimată prin înscrisurile depuse la dosar în acest sens, respectiv contractul de vânzare-cumpărare din 25 noiembrie 2009, facturile fiscale din 26 noiembrie 2009 și din 3 decembrie 2009, ordinele de plată vizate de bancă din care rezultă că s-a achitat prețul celor 1.000 tone cumpărate.

În ceea ce privește critica recurentei referitoare la cuantumul cheltuielilor de judecată înalta Curte reține că este neîntemeiată față de faptul că acesta (cuantumul) este real rezultând din înscrisurile depuse la dosarul cauzei privind efectuarea către intimată a plății onorariului avocațial stabilit și rezonabil reflectat în criteriile statuate de jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului (valoarea pricinii, munca depusă de avocat și nu în ultimul rând pregătirea profesională a acestuia). Având în vedere considerentele arătate Înalta Curte în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ. va respinge recursul ca nefondat.

PENTRU ACESTE

MOTIVE ÎN NUMELE LEGII D E C I D E Respinge ca nefondat recursul declarat de recurenta - pârâtă SC S.M.R. SRL împotriva sentinței civile nr. 146 din 30 noiembrie 2011 a Curții de Apel București, secția a V-a civilă. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 25 octombrie 2012.