ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 4110/2013

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 4110/2013 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2013)

Asupra

cauzei de față,

constată următoarele:

Prin sentința nr. 342 din 22 februarie 2012

pronunțată în Dosarul nr. 16839/3/2011, Tribunalul București, secția a III -a civilă,

a respins ca neîntemeiată acțiunea formulată de reclamantul D.B., în

contradictoriu cu pârâții Statul Român, Ministerul Finanțelor Publice,

Municipiul București, Primăria Municipiului București; în prealabil, a respins

ca neîntemeiate excepția necompetenței materiale a tribunalului, excepția

inadmisibilității, excepția lipsei calității procesuale active, excepția lipsei

calității procesuale a pârâtei B.R.L.S. și excepția prescripției dreptului

material la acțiune.

Analizând cu

prioritate excepțiile ridicate de pârâta B. prin întâmpinare și puse în

discuția părților la termenul din 08 februarie 2012, tribunalul le-a apreciat

ca fiind neîntemeiate.

În ceea ce privește excepția

necompetenței materiale, s-a reținut incidența dispozițiilor art. 2 pct. 1 lit.

b) C. proc. civ., în considerarea valorii obiectului cererii ce depășește 500.000

RON, valoare a fost calculată prin însumarea tuturor capetelor de cerere.

Tribunalul a apreciat

că excepțiile inadmisibilității și a lipsei calității procesuale active sunt neîntemeiate,

deoarece motivele invocate în susținerea acestora reprezintă apărări de fond, urmând

a fi analizate la soluționarea pe fond a cererii.

Totodată, tribunalul a

apreciat că pârâta B.R.L.S. are calitate procesuală pasivă în cauză, față de dispozițiile

art. 48 alin. (2) din Legea nr. 10/2001 și de statutul acesteia de calitatea de

persoană îndreptățită la măsuri reparatorii, căreia îi revine obligația despăgubirii

chiriașilor pentru sporul de valoare adus imobilelor cu destinația de locuință prin

îmbunătățirile necesare și utile, conform alin. (1), indiferent dacă imobilul a

fost preluat cu titlu valabil sau fără titlu.

În ceea ce privește excepția

prescripției dreptului material la acțiune, tribunalul a constatat că termenul de

prescripție a început să curgă de la data rămânerii definitive a sentinței civile

nr. 9484 din 04 octombrie 2005 pronunțată de Judecătoria Sectorului 5 București,

prin care reclamantul din prezenta cauză a fost obligat să predea pârâtei B.R.L.S.,

în deplină proprietate și posesie, apartamentul nr. X1. situat în București, Bd.

N.B., colț cu str. D.I.D., sector 1. Această dată este 3 decembrie 2009, când s-a

pronunțat decizia nr. 1226 a Tribunalului București, secția a IV-a civilă, prin

care s-a respins apelul reclamantului împotriva sentinței menționate (irevocabilă

prin decizia nr. 1209 din 29 septembrie 2010 a Curții de Apel București, secția

a IV-a civilă).

În aceste condiții, cererea

în pretenții, datată 4 martie 2011, a fost formulată înlăuntrul termenului general

de prescripție de 3 ani.

Pe fondul cauzei, tribunalul

a reținut că reclamantul și-a întemeiat primele capete de cerere pe dispozițiile

art. 974 C. civ., care reglementează acțiunea oblică, însă, având în vedere condițiile

necesare pentru intentarea acestei acțiuni, tribunalul a constatat că, în prezenta

cauză, reclamantul nu a făcut dovada că debitorul este insolvabil și nici dovada

că are împotriva acestuia o creanță certă, lichidă și exigibilă.

Motivul pentru care reclamantul

a formulat prezenta cerere a fost faptul că a fost evins de pârâta B.R.L.S. în cadrul

acțiunii în revendicare imobiliară introduse de aceasta din urmă și soluționată

prin sentința civilă nr. 9484 din 04 octombrie 2005 pronunțată de Judecătoria Sectorului

5 București, definitivă și irevocabilă.

Or, așa cum rezultă din

înscrisurile depuse la dosar de către reclamant, acesta nu are o creanță certă,

lichidă și exigibilă împotriva debitorilor săi.

Faptul că reclamantul

a obținut dreptul de proprietate asupra imobilului din litigiu prin adjudecarea

definitivă a acestuia, ca urmare a executării silite imobiliare îndreptate împotriva

debitorilor C. în baza titlului executoriu reprezentat de sentința penală nr.

733 din 03 mai 1999 pronunțată de Judecătoria Sectorului 1 București nu înseamnă

că, la momentul formulării prezentei cereri, reclamantul mai deține o creanță certă,

lichidă și exigibilă împotriva acelorași debitori, întrucât titlul executoriu reprezentat

de sentința penală și-a produs efectele prin adjudecarea definitivă a imobilului

din litigiu. Abia după obținerea unei hotărâri judecătorești definitive și irevocabile

împotriva pârâților - debitori, reclamantul poate formula o acțiune oblică, cu îndeplinirea,

în mod corespunzător, și a celorlalte condiții impuse de art. 974 C. civ.

Ca urmare a admiterii

acțiunii în revendicare formulată de pârâta B.R.L.S., acțiunea pe care reclamantul

o avea la dispoziție era numai cea întemeiată pe art. 522 C. proc. civ., acțiune

pe care, însă, nu a promovat-o.

Faptul că reclamantul,

în motivarea prezentei cereri, face referire la prevederile art. 522 C. proc.

civ. nu înseamnă că a și înțeles să uzeze în cauză de aceste dispoziții legale,

aspect ce rezultă fără putință de tăgadă din modul în care acesta a formulat capetele

de cerere, solicitând obligarea Ministerului Finanțelor Publice a Statului Român

prin Ministerul Finanțelor Publice și/sau a Municipiului București și/sau a Primăriei

Municipiului București la plata prețului de piață al imobilului, nu a pârâților

- debitori C.

De asemenea, tribunalul

a constatat că nici precizarea, în cuprinsul cererii de chemare în judecată, a prevederilor

art. 1337 și urm. C. civ. nu sunt de natură să conducă la o altă soluție decât aceea

a respingerii cererii de chemare în judecată, față de specificitatea părților din

cadrul dosarului de revendicare imobiliară.

În susținerea acestui

punct de vedere, s-a constatat că reclamantul a beneficiat de apărare calificată

pe tot parcursul procesului, iar cererea de chemare în judecată cu care a fost învestit

tribunalul a fost soluționată potrivit principiului disponibilității, care guvernează

procesul civil.

Întrucât reclamantul nu

are o creanță certă, lichidă și exigibilă împotriva debitorilor C., aceasta înseamnă

că nu poate formula, în numele acestora, prezenta cerere nici împotriva persoanelor

juridice și nici împotriva pârâtei B.R.L.S., situație în care acțiunea a fost respinsă

ca fiind neîntemeiată. În ceea ce o privește pe pârâta B., tribunalul a constatat

că nu sunt îndeplinite condițiile impuse de art. 48 alin. (1) din Legea nr. 10/2001.

Prin decizia nr. 459

din 18 decembrie 2012 Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru

cauze cu minori și familie, a admis apelul declarat de reclamant împotriva sentinței

menționate, pe care a anulat-o în parte și a trimis cauza pentru judecarea capătului

de cerere privind obligarea pârâtei B.R.L.S. la plata îmbunătățirilor aduse apartamentului

nr. X1. din București, Bd. N.B. colț cu str. D.I.D., sector 1. A menținut celelalte

dispoziții ale sentinței.

Pentru a decide astfel,

instanța de apel a reținut că este legală și temeinică soluția adoptată în privința

capetelor 1 și 2 din acțiunea reclamantului, privitoare la acordarea acestuia ori

debitorilor săi, C.V. și C.F., fie a valorii de piață (fără îmbunătățiri) a apartamentului

nr. X1. din Bd. N.B., colț cu str. D.I.D. nr. X1., sector 1, București, fie a prețului

acestuia din contractul de vânzare-cumpărare nr. V1. din 16 octombrie 1996 încheiat

în baza Legii nr. 112/1995, reactualizat cu indicele de inflație.

S-a apreciat, în esență,

că intervenirea prescripției extinctive a creanței sale izvorâtă din sentința penală

nr. 733 din 3 mai 1999 a Judecătoriei sectorului 1 București, se opune recunoașterii

posibilității actuale a reclamantului de a acționa în baza și pentru valorificarea

părții din creanța sa nestinsă prin executarea silită anterioară, finalizată la

9 mai 2001. Pe de altă parte, partea de creanță recuperată pe seama apartamentului

în litigiu ce a fost adjudecat de creditor în contul creanței sale, s-a stins prin

executare, neputându-se considera că aceasta renaște automat, consecință a evicțiunii

suferite de adjudecatar.

În plus, așa cum a semnalat

și prima instanță, reclamantul nu a dovedit că debitorul/debitorii săi sunt insolvabili

și în prezent, când el urmărește realizarea creanței proprii pe seama drepturilor

de care aceștia ar putea dispune, dar pe care refuză să și le valorifice.

Prin urmare, după cum

corect a stabilit prima instanță, numai după obținerea unei hotărâri judecătorești

definitive și irevocabile împotriva pârâților debitori, în urma promovării unei

acțiuni în condiții oferite de dispozițiile art. 522 C. proc. civ., reclamantul

poate formula o acțiune oblică, cu îndeplinirea corespunzătoare și a celorlalte

condiții impuse de art. 974 C. civ.

Curtea a apreciat, însă,

ca fiind deplin îndreptățite criticile apelantului îndreptate împotriva soluției

primei instanțe adoptate în privința capetelor 3 și 4 din acțiune, prin care a pretins

pârâtei B.R.L.S. plata îmbunătățirilor aduse imobilului în litigiu prin contractul

de consolidare încheiat cu Municipiul București și prin lucrările ulterioare de

amenajare, dar și instituirea unui drept de retenție asupra apartamentului, până

la plata efectivă a sumelor care vor rezulta.

Potrivit precizărilor

sale de la finalul judecății în apel, ca și dovezilor existente în dosarul de fond,

acest din urmă capăt de cerere a rămas fără obiect, deoarece între timp a predat

intimatei pârâte B. posesia imobilului.

Prima instanță a respins

ca neîntemeiate și aceste capete de cerere, cu aceeași justificare ca și în privința

acțiunii oblice constituite din capetele 1 și 2 ale acțiunii reclamantului, respectiv

inexistența unei creanțe certe, lichide și exigibile împotriva debitorilor C., ceea

ce îl împiedică să formuleze în numele acestora și pretenții împotriva pârâtei B.R.L.S.

Soluția și motivarea acesteia

sunt eronate, prima instanță neobservând că aceste ultime două pretenții din acțiunea

reclamantului au fost formulate în nume propriu, iar nu pe calea acțiunii oblice,

în numele și în temeiul unui eventual drept al debitorilor C. împotriva actualei

titulare a dreptului de proprietate și posesoare a apartamentului.

Întemeierea în fapt și

în drept a acestor pretenții conduce spre aceeași concluzie, reclamantul solicitând

recunoașterea dreptului său propriu la despăgubire pentru îmbunătățirile pe care

personal le-a adus imobilului pe perioada cât a avut proprietatea și posesia acestuia,

pe de o parte a celor efectuate în temeiul contractului de consolidare încheiat

cu Municipiul București, iar pe de altă parte a celor efectuate la cererea reclamantului

cu alți executanți. Reclamantul și-a justificat în drept această cerere atât pe

principiul despăgubirii pentru îmbogățire fără justă cauză consacrat prin mai multe

dispoziții ale C. civ., cât și pe dispozițiile art. 48 din Legea nr. 10/2001.

Chiar dacă indicarea acestui

din urmă temei de drept a fost de natură a crea confuzie primei instanțe, ea ar

fi trebuit să observe că, totuși, reclamantul solicită prin aceste pretenții recunoașterea

unui drept propriu, astfel că dispozițiile art. 48 din Legea nr. 10/2001 - privind

dreptul chiriașilor de a fi despăgubiți pentru sporul de valoare adus imobilelor

cu destinația de locuință prin îmbunătățirile necesare și utile - nu își găsesc

aplicabilitatea în raporturile juridice litigioase dintre reclamant și pârâta B.R.L.S.

Totuși, instanța a avut

indicat și celălalt temei de drept pe care reclamantul și-a întemeiat pretențiile,

respectiv îmbogățirea fără justă cauză, care reprezintă temeiul real și corect al

acestei cereri, dată fiind inexistența oricărui raport juridic legal ori convențional

dintre reclamant și actuala proprietară și posesoare a apartamentului în litigiu.

Dat fiind că prin modul

greșit în care a tratat aceste pretenții din cererea reclamantului, consecința a

fost aceea a neexaminării în fond a capătului de cerere nr. 3 din acțiunea reclamantului,

Curtea a apreciat că sunt aplicabile dispozițiile art. 297 alin. (1) C. proc.

civ., în forma de după modificarea adusă acestora prin Legea nr. 202/2010.

În privința capătului

de cerere privitor la instituirea unui drept de retenție, în judecarea căruia apelantul

a arătat, practic, că nu mai insistă dată fiind împrejurarea că nu se mai află în

posesia imobilului, Curtea a menținut soluția primei instanțe de respingere ca neîntemeiat,

ca și în cazul soluțiilor adoptate celorlalte capete de cerere.

Împotriva deciziei menționate

mai sus a declarat recurs, în termen legal, pârâta B.R.L.S., criticând-o pentru

nelegalitate, în temeiul art. 304 pct. 5 și 9 C. proc. civ. și susținând, în esență,

următoarele:

Instanța de apel a interpretat

greșit temeiul de drept al cererii de chemare în judecată, pe care a recalificat-o

pentru prima oară în apel, împotriva manifestării de voință a reclamantului și fără

a o pune în discuția contradictorie a părților.

Deși asistat de avocat,

reclamantul a întreținut cu rea-credință o confuzie, menținând mai multe temeiuri

juridice enumerate prin utilizarea sintagmei „și/sau”. Acest aspect denotă nesiguranța

părții sau a apărătorului în identificarea corectă a temeiului de drept.

Împrejurarea că art. 48

din Legea nr. 10/2001 nu se poate aplica în speță - astfel cum a considerat instanța

de apel - conduce către respingerea acțiunii ca neîntemeiată, după cum, în mod corect,

a procedat tribunalul în cauză, deoarece instanța nu este datoare să determine cu

ce titlu se datorează o sumă de bani, în prezența unei indicări precise a unor texte

legale și în virtutea principiului disponibilității, care operează și sub aspectul

cauzei cererii de chemare în judecată.

Respingând cererea, prima

instanță a făcut, în realitate, aplicarea regulii specialia generalibus derogant,

atât timp cât dispozițiile legii speciale privind retrocedarea imobilelor preluate

abuziv de către stat se aplică cu prioritate față de cele ale C. civ. De altfel,

prevederile art. 48 din Legea nr. 10/2001 consacră un caz expres de îmbogățire fără

justă cauza. Invocând aceste norme, reclamantul a înțeles să insereze și o trimitere

la îmbogățirea fără justă cauză, ca un artificiu de redactare.

Pe de altă parte, instanța

de apel nu a observat că prima instanță a dat valoare principiului disponibilității,

întrucât nu putea examina pretențiile reclamantului prin prisma altor texte de lege,

în prezența manifestării de voință neîndoielnice a părții, în sensul invocării

art. 48 din Legea nr. 10/2001.

După cum în mod clar s-a

arătat în considerentele sentinței, respingerea cererii a fost determinată de maniera

defectuoasă în care aceasta a fost redactată, prin stabilirea unui cadru procesual

greșit sub aspectul cauzei cererii de chemare în judecată. În condițiile în care

reclamantul a beneficiat în tot cursul judecății de servicii de asistență juridică

și reprezentare prin avocat, prima instanță s-a văzut nevoită să se limiteze la

temeiurile de drept cu care a fost învestită.

Recalificarea cererii

de chemare în judecată, ca manifestare a rolului activ al instanței, nu este posibilă

dacă partea nu este de acord cu aceasta, întrucât s-ar încălca dreptul acesteia

de a dispune. A admite contrariul înseamnă a lăsa fără sancțiune și, în consecință,

inaplicabile, toate textele de lege ce instituie în sarcina reclamantului obligația

de a determina cadrul procesual, de a urmări finalizarea procesului și de a-și dovedi

pretențiile. Instanța este ținută să se pronunțe pe ceea ce a cerut reclamantul,

neputând acorda o sumă de bani cu alt titlu.

Modul în care a procedat

instanța de apel, prin eliminarea unor texte și identificarea altora, cu consecința

stabilirii în mod fals a obligației primei instanțe de a analiza întreaga cauză

prin prisma acestora, este de natură a înfrânge echilibrul procesual, instanța substituindu-se

poziției procesuale a uneia din părți și în apărarea intereselor acesteia, complinind

pe cale de interpretare lipsurile și netemeinicia acțiunii formulate.

Mai mult, instanța de

apel nu a pus în discuție recalificarea cererii de chemare în judecată și raportarea

la temeiul juridic al îmbogățirii fără justă cauză, astfel cum rezulta în mod clar

din încheierea de dezbateri, încălcând, astfel, principiul contradictorialității

cu privire la stabilirea concreta a temeiului cererii introductive. Aceasta recalificare

s-a produs direct în apel, deși în fața primei instanțe reclamantului i se pusese

în vedere să-și precizeze temeiul de drept.

Recurenta a susținut,

totodată, că instanța de apel a apreciat în mod greșit faptul că tribunalul ar fi

analizat capătul III al cererii de chemare în judecată prin prisma formulării sale

pe calea acțiunii oblice, și nu în nume propriu de către intimatul-reclamant.

Motivarea sentinței se

întemeiază pe alte elemente în respingerea acestui capăt de cerere, respectiv neîntrunirea

calității reclamantului de chiriaș al imobilului redobândit de pârâta B.R.L.S. pe

calea acțiunii în revendicare imobiliară, pentru a fi aplicabile condițiile impuse

de art. 48 alin. (1) din Legea nr. 10/2001. Acesta reprezintă considerentul decisiv

pentru prima instanță în respingerea pretențiilor reclamantului, nicidecum neîndeplinirea

condițiilor pentru exercitarea acțiunii oblice.

Recurenta a mai arătat

că instanța de apel a apreciat în mod greșit că prima instanță nu ar fi observat

că ultimele două pretenții din acțiunea reclamantului au fost formulate în nume

propriu. În repetate rânduri, sentința pronunțată cuprinde ample enumerări ale temeiurilor

de drept invocate, iar instanța își întemeiază hotărârea pe aplicarea principiului

disponibilității ce guvernează procesul civil.

Instanța nu se află în

nicio confuzie cu privire la temeiul de drept al fiecărui capăt de cerere în parte,

în sentință menționându-se explicit reclamantul și-a întemeiat primele capete de

cerere pe dispozițiile art. 974 C. civ. care reglementează acțiunea oblică. Per

a contrario, instanța recunoaște împrejurarea că cel de-al treilea și cel de-al

patrulea capăt de cerere nu sunt întemeiate pe prevederile ce reglementează acțiunea

oblică, ci sunt formulate în nume propriu.

Examinând decizia recurată

în raport de criticile formulate și actele dosarului, Înalta Curte apreciază că

recursul nu este fondat.

Obiectul învestirii acestei

instanțe de recurs îl reprezintă verificarea legalității deciziei exclusiv cu privire

la dispoziția de anulare a sentinței și de trimitere a cauzei spre judecarea celui

de-al treilea capăt de cerere din acțiunea introductivă, având ca obiect obligarea

pârâtei B.R.L.S. la plata îmbunătățirilor aduse imobilului în litigiu.

Soluția primei instanțe

de respingere ca neîntemeiate a celorlalte trei capete de cerere, menținută ca atare

în apel, a intrat în puterea lucrului judecat, în condițiile în care reclamantul

nu a declarat recurs.

Prin motivele de recurs

formulate, pârâta B.R.L.S. a susținut, în esență, că instanța de apel a apreciat

în mod greșit că tribunalul ar fi analizat cel de-al treilea capăt de cerere pornind

de la premisa că ar avea drept cauză creanța reclamantului împotriva debitorilor

C.V. și C.F., și nu un drept propriu al reclamantului, totodată, că recalificarea

juridică a pretențiilor reclamantului de către instanța de apel este nelegală.

Din cuprinsul motivelor

de recurs, rezultă că pârâta nu contestă faptul că, prin cel de-al treilea capăt

de cerere, reclamantul a invocat un drept propriu, respectiv dreptul de creanță

constând în contravaloarea îmbunătățirilor efectuate la imobilul în litigiu (apartamentul

nr. X1. din imobilul situat în București, str. D.I.D.).

Anulând sentința, cu trimiterea

cauzei pentru judecarea acestor pretenții, instanța de apel a reproșat primei instanțe

faptul că nu a intrat în cercetarea fondului, în sensul că nu a analizat dacă reclamantul

este, într-adevăr, îndreptățit la restituirea contravalorii îmbunătățirilor efectuate

la imobil ca urmare a admiterii cererii în revendicare formulate de pârâta B.R.L.S.

împotriva sa și, în cazul unui răspuns afirmativ, nu a stabilit cuantumul acestora,

pe baza probatoriului administrat.

Este de precizat faptul

că recurenta nu a formulat critici în legătură cu modul de aplicare de către instanța

de apel a prevederilor art. 297 alin. (1) C. proc. civ., astfel încât urmează a

se verifica doar legalitatea aprecierii privind necercetarea fondului, din perspectiva

motivelor de recurs, fără a fi posibilă cenzurarea a înseși soluției adoptate în

acest context, respectiv aceea de trimitere a cauzei la prima instanță pentru judecarea

acestor pretenții.

Înalta Curte constată

că instanța de apel a apreciat în mod corect faptul că tribunalul a considerat că

a fost învestit cu o acțiune oblică, întemeiată pe dispozițiile art. 974 C.

civ., în privința tuturor capetelor de cerere, toate considerentele expuse în sentință

vizând condițiile de exercițiu ale unei asemenea acțiuni.

Astfel, constatând că

reclamantul nu are o creanță certă, lichidă și exigibilă împotriva debitorilor C.,

a conchis în sensul că întreaga acțiune este neîntemeiată, arătând în mod explicit

că reclamantul nu poate formula prezenta cerere, în numele debitorilor, nici împotriva

persoanelor juridice și nici împotriva pârâtei B.R.L.S.

Așadar, tribunalul nu

a făcut nicio distincție între pretențiile reclamantului, formulate împotriva unor

pârâți diferiți, din perspectiva dreptului dedus judecății și a cauzei acestuia

(causa debendi), așadar a fundamentului dreptului subiectiv, din moment ce a analizat

exclusiv condițiile acțiunii oblice, considerând că, prin intermediul tuturor capetelor

de cerere, reclamantul a intenționat valorificarea creanței pe care o avea împotriva

debitoarei C.V., conform titlului executoriu reprezentat de sentința penală nr.

733 din 3 mai 1999 a Judecătoriei sectorului 1 București, definitivă și irevocabilă.

Este adevărat, astfel

cum se arată în motivele de recurs, faptul că tribunalul a constatat, în ceea ce

privește pe pârâta B., că nu sunt îndeplinite nici condițiile impuse de art. 48

alin. (1) din Legea nr. 10/2001, deoarece reclamantul nu are calitatea de chiriaș

al imobilului redobândit de pârâta B.R.L.S. pe calea acțiunii în revendicare imobiliară.

Contrar susținerilor recurentei,

această constatare nu relevă o analiză pe fond a pretențiilor reclamantului din

perspectiva dreptului propriu invocat, acela decurgând din efectuarea îmbunătățirilor

în perioada în care a avut proprietatea și posesia imobilului, așadar după pronunțarea

ordonanței de adjudecare nr. 5199 din 9 mai 2001. În absența vreunei referiri la

un asemenea drept de creanță, rezultă că acest considerent a fost inserat în contextul

arătat anterior, acela al unei acțiuni oblice, ca un argument suplimentar pentru

respingerea acțiunii, în ceea ce o privește pe pârâta persoană fizică, dovadă fiind

faptul că acest argument a fost introdus prin sintagma „mai mult decât atât”.

Tribunalul s-a referit

în continuare la efectele acțiunii oblice, precizând că este vorba despre același

context.

Singura referire din sentință

la un drept propriu al reclamantului a vizat o eventuală creanță rezultată dintr-o

subrogație în drepturile debitorilor săi (constatând că nu sunt întrunite nici condițiile

acesteia), considerente ce nu au, așadar, legătură cu creanța rezultată din îmbunătățirile

efectuate de către reclamantul însuși.

Nici constatarea din sentință

privind capetele de cerere care au fost întemeiate pe dispozițiile art. 974 C.

civ., ce reglementează acțiunea oblică, nu confirmă susținerile recurentei, deoarece

tribunalul a reținut că „primele capete de cerere” au fost astfel întemeiate în

drept, și nu doar primele două petite, astfel cum pretinde recurenta. Or, din analiza

ulterioară efectuată prin sentință, reiese fără echivoc faptul că acea constatare

a vizat primele trei capete de cerere, fiind exclus doar ultimul petit (privind

dreptul de retenție, care decurgea din modul de soluționare a celui de-al treilea

capăt de cerere).

Din cele expuse, rezultă

că, într-adevăr, tribunalul nu a analizat pretențiile reclamantei împotriva pârâtei

persoană fizică prin prisma dreptului de creanță invocat prin cererea de chemare

în judecată, ceea ce echivalează cu necercetarea fondului dreptului dedus judecății.

Nu se poate considera

că aprecierea din sentință privind modul defectuos în care reclamantul a înțeles

să-și formuleze pretențiile, în condițiile în care a beneficiat de apărare calificată

pe tot parcursul procesului, ar justifica necercetarea fondului dreptului.

Tribunalul a inserat în

motivarea sentinței această apreciere cu scopul de a justifica neanalizarea cererii

de chemare în judecată prin prisma dispozițiilor art. 522 C. proc. civ., care ar

fi reprezentat, potrivit raționamentului juridic expus în sentință, temeiul juridic

viabil al despăgubirilor pe care adjudecatarul evins le-ar putea pretinde de la

debitorul urmărit, în același timp, temeiul unei acțiuni ce ar fi trebuit exercitate

de către creditor în prealabil formulării unei acțiuni oblice.

Sancțiunea pe care tribunalul

a aplicat-o, în acest context, reclamantului pentru formularea defectuoasă a cererii

de chemare în judecată din perspectiva temeiului juridic nu a fost aceea a respingerii

cererii pentru neîndeplinirea obligațiilor procesuale prevăzute de art. 129

alin. (1) C. proc. civ., ci aceea a respingerii cererii prin raportare la temeiurile

juridice indicate în cererea introductivă.

Analizând dispozițiile

legale indicate, tribunalul, însă, a pornit de la o premisă unică pentru toate capetele

de cerere, respectiv creanța reclamantului împotriva debitorilor persoane fizice,

fără să observe că cel de-al treilea capăt de cerere are o motivare în fapt diferită,

respectiv o cauză juridică distinctă de primele două cereri, în raport de care era

necesară o altă analiză decât aceea a condițiilor acțiunii oblice.

Această omisiune a fost

sancționată de către instanța de apel prin anularea sentinței, care a observat,

în mod corect, că reclamantul a indicat prin cererea de chemare în judecată temeiul

juridic pe baza căruia trebuiau evaluate pretențiile din cel de-al treilea capăt

de cerere.

Instanța de apel nu a

reproșat tribunalului lipsa rolului activ printr-o corectă calificare juridică a

pretențiilor, astfel cum pretinde recurenta, ci că nu s-a raportat la dreptul dedus

judecății indicat în cerere, respectiv la dreptul propriu al reclamantului decurgând

din îmbunătățirile efectuate, caz în care ar fi trebuit să evalueze temeiul juridic

regăsit în cerere.

Astfel, reclamantul a

invocat îmbogățirea fără justă cauză, iar acest temei juridic este suficient pentru

analiza pretențiilor, în contextul raporturilor juridice create între reclamant

și recurenta - pârâtă în urma admiterii cererii în revendicare imobiliară formulate

de B.R.L.S.

Îmbogățirea fără justă

cauză nu este consacrată printr-un text de lege în C. civ. din 1864, fiind recunoscut

în literatura de specialitate și în practica judiciară ca izvor de obligații, reprezentând

un fapt juridic licit producător al unor astfel de efecte.

Ca atare, nu i se poate

pretinde reclamantului să invoce un anume text de lege, cât timp a făcut referire

la un principiu de drept consacrat doctrinar și jurisprudențial, cu diferite aplicații

practice, printre care și efectele admiterii acțiunii în revendicare în privința

desocotirii între proprietar și posesorul care a efectuat anumite cheltuieli cu

imobilul revendicat, situație ce reprezintă motivul de fapt al pretențiilor, indicat

în cererea de chemare în judecată.

Nu sunt fondate, în aceste

condiții, susținerile recurentei în sensul că instanța de apel ar fi sancționat

lipsa de rol activ a primei instanțe, cât timp sancțiunea a fost aplicată pentru

necercetarea fondului, în raport de motivele de fapt și de drept invocate în cererea

introductivă, însă nici cele referitoare la pretinsa recalificare juridică a pretențiilor

în faza apelului, în condițiile în care temeiul juridic se regăsește în cererea

de chemare în judecată, însă nu a fost analizat ca atare, prin prisma dreptului

subiectiv invocat de către reclamant.

Nu se poate reține, în

consecință, nici vreo încălcare a principiului disponibilității - sens în care recurenta

a invocat cazul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 5 C. proc. civ. -, întrucât

instanța de apel nu a cercetat ea însăși fondul cauzei, caz în care decizia recurată

ar fi conținut o analiză a temeiniciei pretențiilor reclamantului, ceea ce nu s-a

întâmplat în cauză, ci a constatat doar că prima instanță nu a evaluat fondul dreptului

dedus judecății, făcând aplicarea prevederilor art. 297 alin. (1) C. proc. civ.

Pentru aceste argumente

și în temeiul art. 312 C. proc. civ., recursul urmează a fi respins ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul

declarat de pârâta B.R.L.S. împotriva deciziei nr. 459/A din 18 decembrie 2012 a

Curții de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de

familie.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică astăzi, 27 septembrie 2013.