ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 4110/2013

Asupra cauzei de față, constată următoarele: Prin sentința nr. 342 din 22 februarie 2012 pronunțată în Dosarul nr. 16839/3/2011, Tribunalul București, secția a III -a civilă, a respins ca neîntemeiată acțiunea formulată de reclamantul D.B., în contradictoriu cu pârâții Statul Român, Ministerul Finanțelor Publice, Municipiul București, Primăria Municipiului București; în prealabil, a respins ca neîntemeiate excepția necompetenței materiale a tribunalului, excepția inadmisibilității, excepția lipsei calității procesuale active, excepția lipsei calității procesuale a pârâtei B.R.L.S. și excepția prescripției dreptului material la acțiune. Analizând cu prioritate excepțiile ridicate de pârâta B. prin întâmpinare și puse în discuția părților la termenul din 08 februarie 2012, tribunalul le-a apreciat ca fiind neîntemeiate.

În ceea ce privește excepția necompetenței materiale, s-a reținut incidența dispozițiilor art. 2 pct. 1 lit. b) C. proc. civ., în considerarea valorii obiectului cererii ce depășește 500.000 RON, valoare a fost calculată prin însumarea tuturor capetelor de cerere. Tribunalul a apreciat că excepțiile inadmisibilității și a lipsei calității procesuale active sunt neîntemeiate, deoarece motivele invocate în susținerea acestora reprezintă apărări de fond, urmând a fi analizate la soluționarea pe fond a cererii. Totodată, tribunalul a apreciat că pârâta B.R.L.S.

are calitate procesuală pasivă în cauză, față de dispozițiile art. 48 alin. (2) din Legea nr. 10/2001 și de statutul acesteia de calitatea de persoană îndreptățită la măsuri reparatorii, căreia îi revine obligația despăgubirii chiriașilor pentru sporul de valoare adus imobilelor cu destinația de locuință prin îmbunătățirile necesare și utile, conform alin. (1), indiferent dacă imobilul a fost preluat cu titlu valabil sau fără titlu. În ceea ce privește excepția prescripției dreptului material la acțiune, tribunalul a constatat că termenul de prescripție a început să curgă de la data rămânerii definitive a sentinței civile nr. 9484 din 04 octombrie 2005 pronunțată de Judecătoria Sectorului 5 București, prin care reclamantul din prezenta cauză a fost obligat să predea pârâtei B.R.L.S., în deplină proprietate și posesie, apartamentul nr. X1.

situat în București, Bd. N.B., colț cu str. D.I.D., sector 1. Această dată este 3 decembrie 2009, când s-a pronunțat decizia nr. 1226 a Tribunalului București, secția a IV-a civilă, prin care s-a respins apelul reclamantului împotriva sentinței menționate (irevocabilă prin decizia nr. 1209 din 29 septembrie 2010 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă). În aceste condiții, cererea în pretenții, datată 4 martie 2011, a fost formulată înlăuntrul termenului general de prescripție de 3 ani. Pe fondul cauzei, tribunalul a reținut că reclamantul și-a întemeiat primele capete de cerere pe dispozițiile art. 974 C. civ., care reglementează acțiunea oblică, însă, având în vedere condițiile necesare pentru intentarea acestei acțiuni, tribunalul a constatat că, în prezenta cauză, reclamantul nu a făcut dovada că debitorul este insolvabil și nici dovada că are împotriva acestuia o creanță certă, lichidă și exigibilă.

Motivul pentru care reclamantul a formulat prezenta cerere a fost faptul că a fost evins de pârâta B.R.L.S. în cadrul acțiunii în revendicare imobiliară introduse de aceasta din urmă și soluționată prin sentința civilă nr. 9484 din 04 octombrie 2005 pronunțată de Judecătoria Sectorului 5 București, definitivă și irevocabilă. Or, așa cum rezultă din înscrisurile depuse la dosar de către reclamant, acesta nu are o creanță certă, lichidă și exigibilă împotriva debitorilor săi.

Faptul că reclamantul a obținut dreptul de proprietate asupra imobilului din litigiu prin adjudecarea definitivă a acestuia, ca urmare a executării silite imobiliare îndreptate împotriva debitorilor C. în baza titlului executoriu reprezentat de sentința penală nr. 733 din 03 mai 1999 pronunțată de Judecătoria Sectorului 1 București nu înseamnă că, la momentul formulării prezentei cereri, reclamantul mai deține o creanță certă, lichidă și exigibilă împotriva acelorași debitori, întrucât titlul executoriu reprezentat de sentința penală și-a produs efectele prin adjudecarea definitivă a imobilului din litigiu. Abia după obținerea unei hotărâri judecătorești definitive și irevocabile împotriva pârâților - debitori, reclamantul poate formula o acțiune oblică, cu îndeplinirea, în mod corespunzător, și a celorlalte condiții impuse de art. 974 C. civ.

Ca urmare a admiterii acțiunii în revendicare formulată de pârâta B.R.L.S., acțiunea pe care reclamantul o avea la dispoziție era numai cea întemeiată pe art. 522 C. proc. civ., acțiune pe care, însă, nu a promovat-o. Faptul că reclamantul, în motivarea prezentei cereri, face referire la prevederile art. 522 C. proc. civ. nu înseamnă că a și înțeles să uzeze în cauză de aceste dispoziții legale, aspect ce rezultă fără putință de tăgadă din modul în care acesta a formulat capetele de cerere, solicitând obligarea Ministerului Finanțelor Publice a Statului Român prin Ministerul Finanțelor Publice și/sau a Municipiului București și/sau a Primăriei Municipiului București la plata prețului de piață al imobilului, nu a pârâților - debitori C. De asemenea, tribunalul a constatat că nici precizarea, în cuprinsul cererii de chemare în judecată, a prevederilor art. 1337 și urm. C. civ.

nu sunt de natură să conducă la o altă soluție decât aceea a respingerii cererii de chemare în judecată, față de specificitatea părților din cadrul dosarului de revendicare imobiliară. În susținerea acestui punct de vedere, s-a constatat că reclamantul a beneficiat de apărare calificată pe tot parcursul procesului, iar cererea de chemare în judecată cu care a fost învestit tribunalul a fost soluționată potrivit principiului disponibilității, care guvernează procesul civil. Întrucât reclamantul nu are o creanță certă, lichidă și exigibilă împotriva debitorilor C., aceasta înseamnă că nu poate formula, în numele acestora, prezenta cerere nici împotriva persoanelor juridice și nici împotriva pârâtei B.R.L.S., situație în care acțiunea a fost respinsă ca fiind neîntemeiată.

În ceea ce o privește pe pârâta B., tribunalul a constatat că nu sunt îndeplinite condițiile impuse de art. 48 alin. (1) din Legea nr. 10/2001. Prin decizia nr. 459 din 18 decembrie 2012 Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și familie, a admis apelul declarat de reclamant împotriva sentinței menționate, pe care a anulat-o în parte și a trimis cauza pentru judecarea capătului de cerere privind obligarea pârâtei B.R.L.S. la plata îmbunătățirilor aduse apartamentului nr. X1. din București, Bd. N.B. colț cu str. D.I.D., sector 1. A menținut celelalte dispoziții ale sentinței. Pentru a decide astfel, instanța de apel a reținut că este legală și temeinică soluția adoptată în privința capetelor 1 și 2 din acțiunea reclamantului, privitoare la acordarea acestuia ori debitorilor săi, C.V.

și C.F., fie a valorii de piață (fără îmbunătățiri) a apartamentului nr. X1. din Bd. N.B., colț cu str. D.I.D. nr. X1., sector 1, București, fie a prețului acestuia din contractul de vânzare-cumpărare nr. V1. din 16 octombrie 1996 încheiat în baza Legii nr. 112/1995, reactualizat cu indicele de inflație. S-a apreciat, în esență, că intervenirea prescripției extinctive a creanței sale izvorâtă din sentința penală nr. 733 din 3 mai 1999 a Judecătoriei sectorului 1 București, se opune recunoașterii posibilității actuale a reclamantului de a acționa în baza și pentru valorificarea părții din creanța sa nestinsă prin executarea silită anterioară, finalizată la 9 mai 2001. Pe de altă parte, partea de creanță recuperată pe seama apartamentului în litigiu ce a fost adjudecat de creditor în contul creanței sale, s-a stins prin executare, neputându-se considera că aceasta renaște automat, consecință a evicțiunii suferite de adjudecatar.

În plus, așa cum a semnalat și prima instanță, reclamantul nu a dovedit că debitorul/debitorii săi sunt insolvabili și în prezent, când el urmărește realizarea creanței proprii pe seama drepturilor de care aceștia ar putea dispune, dar pe care refuză să și le valorifice. Prin urmare, după cum corect a stabilit prima instanță, numai după obținerea unei hotărâri judecătorești definitive și irevocabile împotriva pârâților debitori, în urma promovării unei acțiuni în condiții oferite de dispozițiile art. 522 C. proc. civ., reclamantul poate formula o acțiune oblică, cu îndeplinirea corespunzătoare și a celorlalte condiții impuse de art. 974 C. civ. Curtea a apreciat, însă, ca fiind deplin îndreptățite criticile apelantului îndreptate împotriva soluției primei instanțe adoptate în privința capetelor 3 și 4 din acțiune, prin care a pretins pârâtei B.R.L.S.

plata îmbunătățirilor aduse imobilului în litigiu prin contractul de consolidare încheiat cu Municipiul București și prin lucrările ulterioare de amenajare, dar și instituirea unui drept de retenție asupra apartamentului, până la plata efectivă a sumelor care vor rezulta. Potrivit precizărilor sale de la finalul judecății în apel, ca și dovezilor existente în dosarul de fond, acest din urmă capăt de cerere a rămas fără obiect, deoarece între timp a predat intimatei pârâte B. posesia imobilului. Prima instanță a respins ca neîntemeiate și aceste capete de cerere, cu aceeași justificare ca și în privința acțiunii oblice constituite din capetele 1 și 2 ale acțiunii reclamantului, respectiv inexistența unei creanțe certe, lichide și exigibile împotriva debitorilor C., ceea ce îl împiedică să formuleze în numele acestora și pretenții împotriva pârâtei B.R.L.S.

Soluția și motivarea acesteia sunt eronate, prima instanță neobservând că aceste ultime două pretenții din acțiunea reclamantului au fost formulate în nume propriu, iar nu pe calea acțiunii oblice, în numele și în temeiul unui eventual drept al debitorilor C. împotriva actualei titulare a dreptului de proprietate și posesoare a apartamentului. Întemeierea în fapt și în drept a acestor pretenții conduce spre aceeași concluzie, reclamantul solicitând recunoașterea dreptului său propriu la despăgubire pentru îmbunătățirile pe care personal le-a adus imobilului pe perioada cât a avut proprietatea și posesia acestuia, pe de o parte a celor efectuate în temeiul contractului de consolidare încheiat cu Municipiul București, iar pe de altă parte a celor efectuate la cererea reclamantului cu alți executanți.

Reclamantul și-a justificat în drept această cerere atât pe principiul despăgubirii pentru îmbogățire fără justă cauză consacrat prin mai multe dispoziții ale C. civ., cât și pe dispozițiile art. 48 din Legea nr. 10/2001. Chiar dacă indicarea acestui din urmă temei de drept a fost de natură a crea confuzie primei instanțe, ea ar fi trebuit să observe că, totuși, reclamantul solicită prin aceste pretenții recunoașterea unui drept propriu, astfel că dispozițiile art. 48 din Legea nr. 10/2001 - privind dreptul chiriașilor de a fi despăgubiți pentru sporul de valoare adus imobilelor cu destinația de locuință prin îmbunătățirile necesare și utile - nu își găsesc aplicabilitatea în raporturile juridice litigioase dintre reclamant și pârâta B.R.L.S.

Totuși, instanța a avut indicat și celălalt temei de drept pe care reclamantul și-a întemeiat pretențiile, respectiv îmbogățirea fără justă cauză, care reprezintă temeiul real și corect al acestei cereri, dată fiind inexistența oricărui raport juridic legal ori convențional dintre reclamant și actuala proprietară și posesoare a apartamentului în litigiu. Dat fiind că prin modul greșit în care a tratat aceste pretenții din cererea reclamantului, consecința a fost aceea a neexaminării în fond a capătului de cerere nr. 3 din acțiunea reclamantului, Curtea a apreciat că sunt aplicabile dispozițiile art. 297 alin. (1) C. proc. civ., în forma de după modificarea adusă acestora prin Legea nr. 202/2010.

În privința capătului de cerere privitor la instituirea unui drept de retenție, în judecarea căruia apelantul a arătat, practic, că nu mai insistă dată fiind împrejurarea că nu se mai află în posesia imobilului, Curtea a menținut soluția primei instanțe de respingere ca neîntemeiat, ca și în cazul soluțiilor adoptate celorlalte capete de cerere. Împotriva deciziei menționate mai sus a declarat recurs, în termen legal, pârâta B.R.L.S., criticând-o pentru nelegalitate, în temeiul art. 304 pct. 5 și 9 C. proc. civ. și susținând, în esență, următoarele: Instanța de apel a interpretat greșit temeiul de drept al cererii de chemare în judecată, pe care a recalificat-o pentru prima oară în apel, împotriva manifestării de voință a reclamantului și fără a o pune în discuția contradictorie a părților.

Deși asistat de avocat, reclamantul a întreținut cu rea-credință o confuzie, menținând mai multe temeiuri juridice enumerate prin utilizarea sintagmei „și/sau”. Acest aspect denotă nesiguranța părții sau a apărătorului în identificarea corectă a temeiului de drept. Împrejurarea că art. 48 din Legea nr. 10/2001 nu se poate aplica în speță - astfel cum a considerat instanța de apel - conduce către respingerea acțiunii ca neîntemeiată, după cum, în mod corect, a procedat tribunalul în cauză, deoarece instanța nu este datoare să determine cu ce titlu se datorează o sumă de bani, în prezența unei indicări precise a unor texte legale și în virtutea principiului disponibilității, care operează și sub aspectul cauzei cererii de chemare în judecată.

Respingând cererea, prima instanță a făcut, în realitate, aplicarea regulii specialia generalibus derogant, atât timp cât dispozițiile legii speciale privind retrocedarea imobilelor preluate abuziv de către stat se aplică cu prioritate față de cele ale C. civ. De altfel, prevederile art. 48 din Legea nr. 10/2001 consacră un caz expres de îmbogățire fără justă cauza. Invocând aceste norme, reclamantul a înțeles să insereze și o trimitere la îmbogățirea fără justă cauză, ca un artificiu de redactare. Pe de altă parte, instanța de apel nu a observat că prima instanță a dat valoare principiului disponibilității, întrucât nu putea examina pretențiile reclamantului prin prisma altor texte de lege, în prezența manifestării de voință neîndoielnice a părții, în sensul invocării art. 48 din Legea nr. 10/2001.

După cum în mod clar s-a arătat în considerentele sentinței, respingerea cererii a fost determinată de maniera defectuoasă în care aceasta a fost redactată, prin stabilirea unui cadru procesual greșit sub aspectul cauzei cererii de chemare în judecată. În condițiile în care reclamantul a beneficiat în tot cursul judecății de servicii de asistență juridică și reprezentare prin avocat, prima instanță s-a văzut nevoită să se limiteze la temeiurile de drept cu care a fost învestită. Recalificarea cererii de chemare în judecată, ca manifestare a rolului activ al instanței, nu este posibilă dacă partea nu este de acord cu aceasta, întrucât s-ar încălca dreptul acesteia de a dispune. A admite contrariul înseamnă a lăsa fără sancțiune și, în consecință, inaplicabile, toate textele de lege ce instituie în sarcina reclamantului obligația de a determina cadrul procesual, de a urmări finalizarea procesului și de a-și dovedi pretențiile.

Instanța este ținută să se pronunțe pe ceea ce a cerut reclamantul, neputând acorda o sumă de bani cu alt titlu. Modul în care a procedat instanța de apel, prin eliminarea unor texte și identificarea altora, cu consecința stabilirii în mod fals a obligației primei instanțe de a analiza întreaga cauză prin prisma acestora, este de natură a înfrânge echilibrul procesual, instanța substituindu-se poziției procesuale a uneia din părți și în apărarea intereselor acesteia, complinind pe cale de interpretare lipsurile și netemeinicia acțiunii formulate. Mai mult, instanța de apel nu a pus în discuție recalificarea cererii de chemare în judecată și raportarea la temeiul juridic al îmbogățirii fără justă cauză, astfel cum rezulta în mod clar din încheierea de dezbateri, încălcând, astfel, principiul contradictorialității cu privire la stabilirea concreta a temeiului cererii introductive.

Aceasta recalificare s-a produs direct în apel, deși în fața primei instanțe reclamantului i se pusese în vedere să-și precizeze temeiul de drept. Recurenta a susținut, totodată, că instanța de apel a apreciat în mod greșit faptul că tribunalul ar fi analizat capătul III al cererii de chemare în judecată prin prisma formulării sale pe calea acțiunii oblice, și nu în nume propriu de către intimatul-reclamant. Motivarea sentinței se întemeiază pe alte elemente în respingerea acestui capăt de cerere, respectiv neîntrunirea calității reclamantului de chiriaș al imobilului redobândit de pârâta B.R.L.S. pe calea acțiunii în revendicare imobiliară, pentru a fi aplicabile condițiile impuse de art. 48 alin. (1) din Legea nr. 10/2001.

Acesta reprezintă considerentul decisiv pentru prima instanță în respingerea pretențiilor reclamantului, nicidecum neîndeplinirea condițiilor pentru exercitarea acțiunii oblice. Recurenta a mai arătat că instanța de apel a apreciat în mod greșit că prima instanță nu ar fi observat că ultimele două pretenții din acțiunea reclamantului au fost formulate în nume propriu. În repetate rânduri, sentința pronunțată cuprinde ample enumerări ale temeiurilor de drept invocate, iar instanța își întemeiază hotărârea pe aplicarea principiului disponibilității ce guvernează procesul civil. Instanța nu se află în nicio confuzie cu privire la temeiul de drept al fiecărui capăt de cerere în parte, în sentință menționându-se explicit reclamantul și-a întemeiat primele capete de cerere pe dispozițiile art. 974 C. civ.

care reglementează acțiunea oblică. Per a contrario, instanța recunoaște împrejurarea că cel de-al treilea și cel de-al patrulea capăt de cerere nu sunt întemeiate pe prevederile ce reglementează acțiunea oblică, ci sunt formulate în nume propriu. Examinând decizia recurată în raport de criticile formulate și actele dosarului, Înalta Curte apreciază că recursul nu este fondat. Obiectul învestirii acestei instanțe de recurs îl reprezintă verificarea legalității deciziei exclusiv cu privire la dispoziția de anulare a sentinței și de trimitere a cauzei spre judecarea celui de-al treilea capăt de cerere din acțiunea introductivă, având ca obiect obligarea pârâtei B.R.L.S. la plata îmbunătățirilor aduse imobilului în litigiu.

Soluția primei instanțe de respingere ca neîntemeiate a celorlalte trei capete de cerere, menținută ca atare în apel, a intrat în puterea lucrului judecat, în condițiile în care reclamantul nu a declarat recurs. Prin motivele de recurs formulate, pârâta B.R.L.S. a susținut, în esență, că instanța de apel a apreciat în mod greșit că tribunalul ar fi analizat cel de-al treilea capăt de cerere pornind de la premisa că ar avea drept cauză creanța reclamantului împotriva debitorilor C.V. și C.F., și nu un drept propriu al reclamantului, totodată, că recalificarea juridică a pretențiilor reclamantului de către instanța de apel este nelegală. Din cuprinsul motivelor de recurs, rezultă că pârâta nu contestă faptul că, prin cel de-al treilea capăt de cerere, reclamantul a invocat un drept propriu, respectiv dreptul de creanță constând în contravaloarea îmbunătățirilor efectuate la imobilul în litigiu (apartamentul nr. X1.

din imobilul situat în București, str. D.I.D.). Anulând sentința, cu trimiterea cauzei pentru judecarea acestor pretenții, instanța de apel a reproșat primei instanțe faptul că nu a intrat în cercetarea fondului, în sensul că nu a analizat dacă reclamantul este, într-adevăr, îndreptățit la restituirea contravalorii îmbunătățirilor efectuate la imobil ca urmare a admiterii cererii în revendicare formulate de pârâta B.R.L.S. împotriva sa și, în cazul unui răspuns afirmativ, nu a stabilit cuantumul acestora, pe baza probatoriului administrat. Este de precizat faptul că recurenta nu a formulat critici în legătură cu modul de aplicare de către instanța de apel a prevederilor art. 297 alin. (1) C. proc.

civ., astfel încât urmează a se verifica doar legalitatea aprecierii privind necercetarea fondului, din perspectiva motivelor de recurs, fără a fi posibilă cenzurarea a înseși soluției adoptate în acest context, respectiv aceea de trimitere a cauzei la prima instanță pentru judecarea acestor pretenții. Înalta Curte constată că instanța de apel a apreciat în mod corect faptul că tribunalul a considerat că a fost învestit cu o acțiune oblică, întemeiată pe dispozițiile art. 974 C. civ., în privința tuturor capetelor de cerere, toate considerentele expuse în sentință vizând condițiile de exercițiu ale unei asemenea acțiuni. Astfel, constatând că reclamantul nu are o creanță certă, lichidă și exigibilă împotriva debitorilor C., a conchis în sensul că întreaga acțiune este neîntemeiată, arătând în mod explicit că reclamantul nu poate formula prezenta cerere, în numele debitorilor, nici împotriva persoanelor juridice și nici împotriva pârâtei B.R.L.S.

Așadar, tribunalul nu a făcut nicio distincție între pretențiile reclamantului, formulate împotriva unor pârâți diferiți, din perspectiva dreptului dedus judecății și a cauzei acestuia (causa debendi), așadar a fundamentului dreptului subiectiv, din moment ce a analizat exclusiv condițiile acțiunii oblice, considerând că, prin intermediul tuturor capetelor de cerere, reclamantul a intenționat valorificarea creanței pe care o avea împotriva debitoarei C.V., conform titlului executoriu reprezentat de sentința penală nr. 733 din 3 mai 1999 a Judecătoriei sectorului 1 București, definitivă și irevocabilă. Este adevărat, astfel cum se arată în motivele de recurs, faptul că tribunalul a constatat, în ceea ce privește pe pârâta B., că nu sunt îndeplinite nici condițiile impuse de art. 48 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, deoarece reclamantul nu are calitatea de chiriaș al imobilului redobândit de pârâta B.R.L.S.

pe calea acțiunii în revendicare imobiliară. Contrar susținerilor recurentei, această constatare nu relevă o analiză pe fond a pretențiilor reclamantului din perspectiva dreptului propriu invocat, acela decurgând din efectuarea îmbunătățirilor în perioada în care a avut proprietatea și posesia imobilului, așadar după pronunțarea ordonanței de adjudecare nr. 5199 din 9 mai 2001. În absența vreunei referiri la un asemenea drept de creanță, rezultă că acest considerent a fost inserat în contextul arătat anterior, acela al unei acțiuni oblice, ca un argument suplimentar pentru respingerea acțiunii, în ceea ce o privește pe pârâta persoană fizică, dovadă fiind faptul că acest argument a fost introdus prin sintagma „mai mult decât atât”.

Tribunalul s-a referit în continuare la efectele acțiunii oblice, precizând că este vorba despre același context. Singura referire din sentință la un drept propriu al reclamantului a vizat o eventuală creanță rezultată dintr-o subrogație în drepturile debitorilor săi (constatând că nu sunt întrunite nici condițiile acesteia), considerente ce nu au, așadar, legătură cu creanța rezultată din îmbunătățirile efectuate de către reclamantul însuși. Nici constatarea din sentință privind capetele de cerere care au fost întemeiate pe dispozițiile art. 974 C. civ., ce reglementează acțiunea oblică, nu confirmă susținerile recurentei, deoarece tribunalul a reținut că „primele capete de cerere” au fost astfel întemeiate în drept, și nu doar primele două petite, astfel cum pretinde recurenta.

Or, din analiza ulterioară efectuată prin sentință, reiese fără echivoc faptul că acea constatare a vizat primele trei capete de cerere, fiind exclus doar ultimul petit (privind dreptul de retenție, care decurgea din modul de soluționare a celui de-al treilea capăt de cerere). Din cele expuse, rezultă că, într-adevăr, tribunalul nu a analizat pretențiile reclamantei împotriva pârâtei persoană fizică prin prisma dreptului de creanță invocat prin cererea de chemare în judecată, ceea ce echivalează cu necercetarea fondului dreptului dedus judecății. Nu se poate considera că aprecierea din sentință privind modul defectuos în care reclamantul a înțeles să-și formuleze pretențiile, în condițiile în care a beneficiat de apărare calificată pe tot parcursul procesului, ar justifica necercetarea fondului dreptului.

Tribunalul a inserat în motivarea sentinței această apreciere cu scopul de a justifica neanalizarea cererii de chemare în judecată prin prisma dispozițiilor art. 522 C. proc. civ., care ar fi reprezentat, potrivit raționamentului juridic expus în sentință, temeiul juridic viabil al despăgubirilor pe care adjudecatarul evins le-ar putea pretinde de la debitorul urmărit, în același timp, temeiul unei acțiuni ce ar fi trebuit exercitate de către creditor în prealabil formulării unei acțiuni oblice. Sancțiunea pe care tribunalul a aplicat-o, în acest context, reclamantului pentru formularea defectuoasă a cererii de chemare în judecată din perspectiva temeiului juridic nu a fost aceea a respingerii cererii pentru neîndeplinirea obligațiilor procesuale prevăzute de art. 129 alin. (1) C. proc.

civ., ci aceea a respingerii cererii prin raportare la temeiurile juridice indicate în cererea introductivă. Analizând dispozițiile legale indicate, tribunalul, însă, a pornit de la o premisă unică pentru toate capetele de cerere, respectiv creanța reclamantului împotriva debitorilor persoane fizice, fără să observe că cel de-al treilea capăt de cerere are o motivare în fapt diferită, respectiv o cauză juridică distinctă de primele două cereri, în raport de care era necesară o altă analiză decât aceea a condițiilor acțiunii oblice. Această omisiune a fost sancționată de către instanța de apel prin anularea sentinței, care a observat, în mod corect, că reclamantul a indicat prin cererea de chemare în judecată temeiul juridic pe baza căruia trebuiau evaluate pretențiile din cel de-al treilea capăt de cerere.

Instanța de apel nu a reproșat tribunalului lipsa rolului activ printr-o corectă calificare juridică a pretențiilor, astfel cum pretinde recurenta, ci că nu s-a raportat la dreptul dedus judecății indicat în cerere, respectiv la dreptul propriu al reclamantului decurgând din îmbunătățirile efectuate, caz în care ar fi trebuit să evalueze temeiul juridic regăsit în cerere. Astfel, reclamantul a invocat îmbogățirea fără justă cauză, iar acest temei juridic este suficient pentru analiza pretențiilor, în contextul raporturilor juridice create între reclamant și recurenta - pârâtă în urma admiterii cererii în revendicare imobiliară formulate de B.R.L.S. Îmbogățirea fără justă cauză nu este consacrată printr-un text de lege în C. civ.

din 1864, fiind recunoscut în literatura de specialitate și în practica judiciară ca izvor de obligații, reprezentând un fapt juridic licit producător al unor astfel de efecte. Ca atare, nu i se poate pretinde reclamantului să invoce un anume text de lege, cât timp a făcut referire la un principiu de drept consacrat doctrinar și jurisprudențial, cu diferite aplicații practice, printre care și efectele admiterii acțiunii în revendicare în privința desocotirii între proprietar și posesorul care a efectuat anumite cheltuieli cu imobilul revendicat, situație ce reprezintă motivul de fapt al pretențiilor, indicat în cererea de chemare în judecată.

Nu sunt fondate, în aceste condiții, susținerile recurentei în sensul că instanța de apel ar fi sancționat lipsa de rol activ a primei instanțe, cât timp sancțiunea a fost aplicată pentru necercetarea fondului, în raport de motivele de fapt și de drept invocate în cererea introductivă, însă nici cele referitoare la pretinsa recalificare juridică a pretențiilor în faza apelului, în condițiile în care temeiul juridic se regăsește în cererea de chemare în judecată, însă nu a fost analizat ca atare, prin prisma dreptului subiectiv invocat de către reclamant. Nu se poate reține, în consecință, nici vreo încălcare a principiului disponibilității - sens în care recurenta a invocat cazul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 5 C. proc.

civ. -, întrucât instanța de apel nu a cercetat ea însăși fondul cauzei, caz în care decizia recurată ar fi conținut o analiză a temeiniciei pretențiilor reclamantului, ceea ce nu s-a întâmplat în cauză, ci a constatat doar că prima instanță nu a evaluat fondul dreptului dedus judecății, făcând aplicarea prevederilor art. 297 alin. (1) C. proc. civ. Pentru aceste argumente și în temeiul art. 312 C. proc. civ., recursul urmează a fi respins ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge ca nefondat recursul declarat de pârâta B.R.L.S. împotriva deciziei nr. 459/A din 18 decembrie 2012 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică astăzi, 27 septembrie 2013.